Chinurile românilor din Transnistria

51

În primăvara anului 1992, în indiferenţa laşă a Statului Român, a Europei şi a Statelor Unite, Imperiul sovietic leninisto-stalinist dezlănţuia un nou genocid împotriva românilor de dincolo de Nistru.

Redeşteptarea naţională a românilor basarabeni – dintre care o treime fuseseră exterminaţi de Stalin prin execuţii, foamete şi un lung „drum de oase prin Siberii” – a fost inăbuşită in sânge. Armata a 14-a rusă, detaşamente muncitoreşti, hoarde de cazaci aduşi cu avioanele de pe Don, mercenari şi fosti puscariasi de drept comun au dezlănţuit teroarea de tip bolşevic asupra Transnistriei. Unităţi de tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenadă au atacat sate, şcoli, grădiniţe de copii, instituţii, locuinţe, omorând la intâmplare civili lipsiţi de apărare.

Copii, bătrini, bărbaţi, femei sunt răpiţi, torturaţi cu sălbăticie, jupuiţi de vii, crucificaţi, arşi, impuşcaţi, aruncaţi in Nistru sau in fântâni; fetiţe de 6 ani sunt violate in fata părinţilor, dupa care sunt impuşcaţi cu toţii. Singura lor vină era aceea de se declara români, de a vorbi limba română, de a cinsti tricolorul cu cap de bour, de a se inchina Maicii Domnului, lui Eminescu, lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Războiul din Transnistria a fost un război impotriva României, a românilor, a limbii romane şi a tricolorului!

Câteva sute de români şi-au dat viaţa pe altarul românismului, ca şi la Fântâna Albă, Lunca, Bălţi, ca şi in 28 iunie 1940 (câteva mii)! O Săptămână Roşie a neamului românesc lungă de două secole!

46

Cei care se opuneau desprinderii Transnistriei de Moldova au avut de suferit torturi oribile, care au mers de la smulgerea limbii până la răstigniri pe cruce.

 

Există ipoteze vehiculate de istorici care arată că originea expresiei „Popa taie limba” vine din Evul Mediu timpuriu. Mai exact, din timpul primului ţarat bulgar, când stăpânitorii din sudul Dunării au încercat să impună creştinismul în rit bizantin şi în limba slavonă în locul liturghiilor oficiate de preoţii românilor în limba poporului prin mijloace violente. Mai exact, bulgarii tăiau limba preoţilor care slujeau în altă limbă decât în cea slavonă, potrivit unei opinii răspândite în mediile istorice.

Această formă de represiune avea un substrat exclusiv lingvistic, pentru că Biserica nu trecuse prin Marea Schismă. Ororile medievale au fost repuse în practică în zilele noastre, mai exact în perioada care a urmat destrămării URSS. Iar cei care au comis atrocităţile demne de Evul Mediu au fost separatiştii care au dorit desprinderea Transnistriei de Republica Moldova, după cum reiese dintr-un studiu realizat de istoricul basarabean Eduard Boboc. „România liberă” continuă astfel serialul despre crimele şi celelalte atrocităţi comise în Basarabia împotriva românilor.

Provocările separatiştilor

Atrocităţile separatiştilor au fost comise înainte de declanşarea războiului de pe Nistru şi au avut rolul de a provoca autorităţile de la Chişinău. Practic, în zona separatistă au fost formate mai multe unităţi paramilitare. Unele erau formate din cazaci sau din oameni eliberaţi din puşcăriile ruseşti. Aceste unităţi au fost înarmate şi instruite de către ofiţerii Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. Practic, unităţile paramilitare separatiste erau mult mai bine dotate cu armament de provenienţă sovietică decât unităţile de poliţie ale Republicii Moldova. Mai mult, poliţiştii au primit ordin de la Chişinău să nu folosească arme de foc, pentru a nu tensiona şi mai mult situaţia din zonă. În acest context, unităţile paramilitare separatiste au declanşat o adevărată campanie de exterminare a românilor din zonă. Istoricul Eduard Boboc a cules o serie de mărturii cutremurătoare de la martorii evenimentelor.

Ars de viu

„Potrivit relatărilor lui Andrei Belousov, poliţistul Tudor Brădescu a fost snopit în bătăi şi apoi ars de viu doar pentru faptul că era angajat al Ministerului de Interne. Poliţistul I. Smocvin, din cauza bătăilor şi maltratării deseori pierzându-şi cunoştinţa, n-a avut parte de ajutor medical. Aflându-se „la un pas de moarte”, a fost eliberat de înşişi „gardiştii, îngroziţi de propriile crime”. Un poliţist, Saşa, şi un vameş, Chirilov n-au fost în stare să îndure toate fărădelegile şi şi-au ieşit din minţi”, sunt câteva amănunte succinte.

De atrocităţi nu au fost feriţi nici localnicii paşnici. „Pe întreg parcursul conflictului, separatiştii intrau nestingherit în casele oamenilor paşnici, devastându-le şi jefuind populaţia. Luau tot ce găseau, de la fructe şi legume, până la lucruri de preţ, nemaivorbind de băutură; împuşcau câinii, rupeau gardurile cu blindatele, arestau şi împuşcau oamenii în stradă, în văzul lumii, din simplu motiv că nu le plăcea ceva la ei. Îşi băteau joc de localnici, impunându-i să se târâie pe brânci, în timp ce râdeau în hohote de asemenea «distracţii». Astfel, au dispărut sute şi sute de oameni. La Corjova, şi-au bătut joc de o fată de 14 ani. Pe cei arestaţi rudele îi găseau «legaţi cu sârmă, morţi pe la marginile de drumuri, prin tufari, prin semănături ori aruncaţi în Nistru, cu pietre legate de mâini şi de picioare». În subsolurile speciale ale separatiştilor, oamenii care le păreau suspecţi erau torturaţi, li se tăiau mâinile, urechile, stăteau ore în şir legaţi cu frânghia de picioare, spânzuraţi cu capul în jos, până li se scurgea sângele în cap”.

Ucişi şi jefuiţi în timp ce se întorceau de la muncă

Au fost torturaţi şi ucişi şi oameni care, pur şi simplu, treceau prin zonă. „Astfel, în noaptea de 19 martie 1992, gardiştii au reţinut, la gara feroviară, un grup de constructori-zidari care se întorceau de la muncă. După ce, împreună cu lucrurile personale şi actele, acestora li s-au «confiscat» 39.000 ruble (echivalentul a 18.000 dolari S.U.A.), ei au fost «chinuiţi şi bătuţi până la sânge», ulterior cadavrele lor fiind găsite în Nistru”, mai relatează istoricul Eduard Boboc. Există şi alte mărturii culese de istoricul basarabean.

Răstignit de separatişti

Una dintre ele arată cum legat de picioare şi spânzurat de creanga unui copac, prizonierul Tudor Ciorap „atârna cu capul în jos. Sângele cald picura şi ţărâna maternă i-l înghiţea setoasă.

L-au bătut, i-au dat foc, au aruncat cu cuţitele în trupul lui, dar el nu mai simţea acum nici o durere. Încerca să memorizeze tabloul din jur şi nu mai înţelegea: el atârnă cu picioarele în sus sau lumea e întoarsă cu capul în jos. Cizme, arme, voci de bărbaţi turmentaţi, mutre de muieri nedormite. Ochii i s-au închis, iar ţărâna continua să-i soarbă picăturile roşii ca şi cum din tot sângele, vărsat prin această curte, al lui era cel mai cald, cel mai dulce…” Ovidiu Şeremet a fost strangulat chiar la locul de muncă, la uzina „Electroaparataj”. Poliţistul Valentin Purice, „arestat” doar pentru că era poliţist şi „fascist român”, a fost torturat, schingiuit şi „răstignit pe cruce, ca Iisus Hristos”, ţinut în beciurile de tortură şi omorât mişeleşte: împuşcat în tâmplă, pe faţă arzându-i-se steaua sovietică.

Peste două zile, corpul lui neînsufleţit, „cu două împuşcături în cap, cu mâinile şi picioarele găurite de cute metalice”, a fost găsit în apele Nistrului. Pe un oarecare Boris, din Malovata Veche, tată a mai mulţi copii, „l-au scos noaptea din casă, l-au bătut, i-au scos un ochi, i-au rupt mustaţa şi l-au îngropat de viu”. Oamenii care s-au repezit acolo să-l dezgroape spun că pământul aruncat peste el mişca încă. Cadavrul Valentinei Cazacu, pe care gardişii au aruncat-o în stradă tocmai de la etajul cinci, şi n-a fost recuperat de mama îndurerată a acesteia, care intenţiona să plece după res­turile trupeşti ale fiicei de la Căuşeni la Tiraspol prin Odessa. Mărturisind că a pierdut foarte mulţi prieteni pe câmpul de luptă, locotenentul-major Anatol Caraman şi-a amintit de un echipaj întreg ars de viu într-o maşină blindată şi de cinci combatanţi găsiţi cu limbile rupte”, mai relatează istoricul basarabean.

48

Surse: http://www.romanialibera.ro, http://www.teoctist.info, http://www.gallery.md

Să-i pomenească Dumnezeu întru împărăţia Sa pe toţi cei care şi-au dat viaţa pentru neamul românesc!
Reclame

Românii de dincolo de Nistru

Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni

Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni
MOTTO:
“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”
Toma Jalbă,
reprezentant al românilor transnistreni la
Congresul ostaşilor moldoveni
din octombrie 1917
Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.
Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică
Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.
Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.
Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.
Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).
Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.
Cazacii români
O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol
Hatman al Ucrainei
1727 – 1734

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească
La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.
La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.
Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.
Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!
Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.
În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.
De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.
Unirea Basarabiei şi românii transnistreni
Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.
În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.
Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.
Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”
În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:
„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”
Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:
„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!
La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”
Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.
Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.
Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.
Masacrele de la Nistru
Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.
Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.
Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.
Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice
Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău
Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina
Soţiile şi copiii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului
Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă
Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului
De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.
La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.
Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului
Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.
Bătrânul va muri după patru zile,
cei doi vor rămâne cu picioarele amputate
Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,
rănit de sovietici la Nistru

Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici
În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa
Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.
Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti
Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici
Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.
Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.
Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!
Da, aşa e, ne merităm soarta!
„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.
Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.
Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii şi cercetări transnistrene, an VI, 1941
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992.
Poate s-o îndura Dumnezeu ca, odată şi odată, să fie uniţi toţi românii între graniţele unei Românii Mari, cu adevărat Mari!

A trecut la Domnul luptătorul naţionalist Costel Condurache

Coste Condurache

Luni seara, 29 iulie, ca urmare a suferinţei provocate de un grav accident de circulaţie în Bulgaria, în urmă cu mai multe zile şi după care rămăsese paralizat, a murit Costel Condurache, un soţ şi tată devotat dar în acelaşi timp şi un vechi militant naţionalist, implicat în renaşterea fenomenului legionar în România, încă de la începutul anilor ’90. 

Clujeanul Costel Condurache a făcut parte din echipa coagulată în jurul primei publicaţii neo-legionare din Banatul postdecembrist, Gazeta de Vest. După dispariţia revistei, a continuat să activeze în cercurile naţionaliste, înfiinţând Asociaţia PREZENT!, cu scopul promovării memoriei foştilor luptători anticomunişti, în special a “Sfântului Închisorilor”, Valeriu Gafencu. A mai fost colaborator al revistei identitare Permanenţe.

Redacţia FrontPress este alături în gând şi rugăciune de soţia Cezarina, de fiul Corneliu de doi ani şi de pruncul încă nenăscut din pântecele mamei. Costel Condurache, PREZENT! Sursa: FrontPress.ro 

Iată ce aflăm şi de pe http://www.apologeticum.ro:

„Cu durere vă anunțăm plecarea dintre noi a fratelui Costel Condurache, organizator a multe pomeniri închinate Sfinților Mărturisitori din temnițele comuniste. Tragica dispariție s-a petrecut astăzi 29 iulie 2013, orele 19:20, după o agonie de câteva zile în urma unui accident de mașină. Rămâne un model de urmat în propovăduirea sfințeniei și mărturiei naționalist-creștine pe care au dat-o Sfinții Închisorilor din România.Dumnezeu să-l așeze cu drepții!

Citiți și Bunul Dumnezeu să îl odihnească cu drepții pe fratele nostru, Costel

Costel Condurache, prietenul nostru, a avut de săptămîna trecută un accident foarte grav. Întorcîndu-se, cred, din Sfîntul Munte, în Bulgaria maşina în care era s-a rostogolit de cîteva ori. Costel a fost paralizat complet, din cauza unei fracturi a coloanei vertebrale imediat sub gît. Îşi mai putea mişca ochii şi maxilarul, şi cam atît. Lăcrima la gîndul că a ajuns povară altora, după ce în ultimii 23 de ani a dus în spinare, de multe ori la propriu, fizic, toate ostenelile şi greutăţile ultimilor mărturisitori ai unei generaţii exterminate în temniţele comuniste.

Costel era prietenul tuturor bătrînilor deţinuţi politici şi era prezent la toate evenimentele organizate de aceştia, fie că erau la Bucureşti, la Aiud, la Tîrgu Ocna, la Turda, la Cluj sau la Timişoara. S-a implicat personal în editarea a zeci de volume de literatură memorialistică şi în apariţia a cîteva reviste, între care Gazeta de Vest, care apărea la Timişoara la începutul anilor 90, iar mai apoi revista Permanenţe, dar şi multe alte publicaţii. Prin eforturile sale personale s-au salvat amintirile şi memoria unei generaţii întregi, în orice formă a fost cu putinţă: scrise, vorbite, înregistrate. Iernile cu troiene îl surprindeau cu rucsacii de cărţi şi reviste în spinare, încercînd să bucure inimile ultimilor bătrîni scăpaţi din temniţele comuniste.

Dacă astăzi se ştie ceva în România despre Sfinţii Închisorilor, i se datorează, în mare parte şi lui Costel Condurache. Neîncetatele sale osteneli au scăpat de la anonimat şi uitare totală faptele minunate ale jertfei unei întregi generaţii.

Toată disputa născută în jurul Sfîntului Valeriu Gafencu şi în jurul cetăţeniei de onoare oferită lui de primăria oraşului Tîrgu Ocna i se datorează în cea mai mare parte lui Costel Condurache, pentru că el a avut această idee şi a supus-o dezbaterii primăriei oraşului, care a aprobat-o în urmă cu cîţiva ani.

Mare parte din înregistrările şi interviurile cu Părintele Dionysie Ignat i se datorează tot lui Costel, care a insistat pe lîngă ucenicii sfîntului de la chilia Sf. Gheorghe – Colciu să nu lase neînregistrată nici o mărturie şi a primit binecuvîntarea bătrînului pustnic. Prin el, oaza de viaţă duhovnicească de la chilia Bătrînului Dionysie a răcorit ani de zile sufletele însetate de sfinţenie ale celor ce nu au putut ajunge în Athos. Deplin ancorat în trăirea creştină şi în prezenţa la toate slujbele Bisericii, Costel Condurache reprezintă pentru mulţi reperul întoarcerii la Hristos ori al întîlnirii cu El. Cu încă 10-20 de tineri rîvnitori şi neobosiţi precum fratele Costel, România întreagă ar fi arătat astăzi complet diferit.

Costel Condurache are un copil de doi ani şi un altul care e pe drum, în pîntecele soţiei sale. Orice ajutor socotiţi că se poate oferi acestei familii greu încercate, în primul rînd în rugăciuni, dar şi în bani, pentru familia sa sînt binevenite.”

Dumnzeu să-l ierte si să-l odihnească cu drepţii!

O mare minciună – crimele de la abator din 1941

FALSUL „POGROM” DE LA ABATOR

-Profesorul universitar, Radu Ieftimovici, spulberã legenda comunistã privitoare la „pogromul” de la Abator din Ianuarie 1941-

„Primele mistificari privind acest subiect, apartin ziaristului sovietic Ehrenburg în 1945, (într’o conferintã la Atheneu), aplaudat de Ion Cãlugaru, Mihail Sadoveanu, C. I. Parhon, Traian Savulescu s.a., dând mânã libera lui Nicolski si Draghici pentru exterminarea care a urmat. Au continuat cu acuze dl. Sandu David, presedintele uniunii Asociatiilor de Scriitori din Statul Israel, iar dintre romani: Marin Preda, Sergiu Nicolaescu s.a., au colaborat prin scenarii folclorice comuniste acuzand fara dovezi. In anul 1946, procuratura comunista se ocupa de Abator. Sunt chemati toti medicii si muncitorii angajati la abator in anul 1941. Faptele sunt intoarse pe toate fetele, se cauta neaparat vinovati sau tapi ispasitori, dar nu se gasesc si procuratura este obligata sa inchida dosarul. Dintre cei audiati, doar macelarul Horwat crede in pogrom, insa el nu era angajat al abatorului in 1941. In schimb, tinichigiul Segal, evreu, de buna tinuta morala, prezent acolo in 1941, declara ca nu a existat nici un pogrom. Cel cu declaratia falsa, macelarul, dupa cateva luni a fost numit in postul de director al Abatorului. Angajatii Abatorului Bucuresti, revoltati, au semnat o nota de protest impotriva mistificarilor pe aceasta tema in ziarele comuniste. Facsimilul acestui protest a fost inaintat ziarelor „Universul” si „Dreptatea”, dar nu a mai fost publicat deoarece aceste ziare au fost reduse la tacere” (Zaharia Marineasa – „Pogromul de la Abator”, în „Almanahul Gazetei de Vest – 1994”, pag. 144). Iatã, mai jos, desmintirea angajatilor de la Abator în anul 1941:

D E S M I N T I R E

„Subsemnatii, medici veterinari si functionari ai Abatorului Capitalei, luând cunostintã de articolele publicate de ziarele „România Liberã”, „Tribuna Poporului” prin care se afirmã cã în abatorul Capitalei au fost ucisi ovrei, si de campania care se duce pe aceasta temã, de naturã sã discrediteze institutia si oamenii ce o servesc, dãm cea mai categoricã desmintire, afirmatiunilor fãcute si declarãm pe proprie rãspundere cã faptele enuntate mai sus sunt de domeniul fanteziei”. Urmeazã semnaturile (37)

Facsimilul scrisorii si semnaturile (pentru cei interesati), au fost deja publicate in ziarul „Expres Magazin”, Nr. 13, Aprilie 1992 (laolaltã cu declaratiile prof. univ. Radu Ieftimovici), cum si în „Almanahul Gazetei de Vest – 1994). Documentul in original: vezi arhiva ziarului „Dreptatea”.

„In afara acestor desmintiri, se adauga argumentul cel mai important care nu poate fi contestat: cartea „Martiriul evreilor din Romania in 1940-1941”, cuprinzand documente si marturii, editata de Centrul de Studii al evreilor din Romania in anul 1991, Facsimilul actului de desmintire semnat de angajatii Abatorului... Pentru a mari documentul, apasati pe imagine...cu un cuvant inainte al Sefului rabin Moses Rosen, carte care are 327 pagini, din care 16 pagini cu fotografii, si in care nu se gaseste nici un cuvant despre existenta vreunui abator. D-nii Norman Manea, Andrei Pippidi si istoricul Francisco Veiga (intr’o istorie recenta, aparuta la editura „Humanitas”), fiind vorba de o denigrare planificata, nu tin seama de aceste dovezi si continua dusmanos cu acuzatiile asupra unor evenimente care nu au existat. Despre evreii morti in timpul zisei rebeliuni, acesta fiind un capitol separat, „Cartea Neagra”, editata in 1946 de Comunitatea evreilor din Romania, recunoaste conditia de beligeranti, adica cea de luptatori a evreilor in rasturnarea regimului legionar si nu de simple victime ale antisemitismului; numarul evreilor fiind neinsemnat fata de numarul legionarilor morti in evenimentele din Ianuarie 1941. Cercetand cu amanuntime evenimentele din timpul zisei rebeliuni, nu vom descoperi nicaieri vreo condamnare adusa vreunui legionar pentru fapta de a fi ucis un evreu, desi stim cu totii ca Antonescu s’a luptat mult sa descopere o astfel de proba incriminatorie. Se cunoaste de asemenea ca legionarii au fost ocupati cu apararea institutiilor publice in contra loviturii de Stat antonesciene; in plus, ca si in Revolutia din 1989, ca de altfel in orice situatii de aceeasi factura, periferia orasului, prin elementele ei, isi aduce o contributie violenta si haotica”. (Zaharia Marineasa – ibidem -).

Pentru conformitate: NICOLAE NITA

Cu privintã la cele afirmate cã s’au intamplat la Abatorul din Bucuresti în Ianuarie 1941

Subsemnatul Darasteanu I. Constantin, nascut la data de 28 iulie 1914 in comuna Stoinesti, judetul Vlasca (azi Giurgiu), domiciliat in Bucuresti, bd. Theodor Pallady Nr. 25, bloc VII, scara D, ap. 149, sector 3, cunoscand sanctiunile prevazute de art. 292 din Codul Penal, cu privire la falsul in declaratii, declar prin prezenta urmatoarele:

In ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriana nr. 3 Pipera (devenita mai tarziu ASAM) ca sef de echipa, maistru principal reglor si montor de avioane, la data aceea cu o vechime de 3 (trei) ani. In ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discutie cu un subaltern Preda Petre, zis Drusca, mecanic, care in zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar si participase la rebeliune. El mi-a povestit ca la Abator se afla trupurile neinsufletite ale unor legionari agatate in cinghele, despre care se afirma ca ar fi cadavrele unor evrei ucisi de legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre si l-am intrebat ce crede ca trebuie facut. Comandantul mi-a raspuns ca nu stie ce sa facem si cui sa raporteze cele aflate, dar ca mai inainte de orice o asemenea informatie trebuie verificata. Mi-a recomandat sa iau masina-dubita (marca Skoda) cu care unitatea noastra isi facea aprovizionarea cu carne de la Abator si sa ma deplasez acolo, la Abator, sa vad care este adevarul. Mentionez ca la vremea aceea faceam din cand in cand reportaje pe subiecte tehnice la revista „Aripi frante-Aripi romanesti” condusa de comandorul Emil Garleanu (ruda cu scriitorul cu acelasi nume), devenit ulterior general. Am plecat cu soferul, militar in termen, care cunostea bine Abatorul, unde am ajuns si am intrat pe poarta principala spunand ca mergem sa luam carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi in hala si am constatat ca aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hala, de la un grup la altul, se discuta intr-o atmosfera apasatoare, de incordare si gravitate. Am incercat sa intru in vorba cu parlagii, dar ei mai mult se fereau sa-mi raspunda cand i-am intrebat daca e adevarat ca undeva, in Abator, se afla niste oameni, niste evrei atarnati in carlige (cinghele). M-au facut atent sa fiu mai discret si mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalti il numeau „nea Vasile” si care era seful unei echipe de macelari, mi-a raspuns totusi: „Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt romani!” Soferul care ma insotea il cunostea si ne-a facut prezentarile: se numea Stoica Vasile. El mi-a aratat in ce directie se aflau cadavrele si m-a facut atent sa nu fiu vazut de oamenii din conducerea Abatorului sau de oamenii de incredere ai acestora. La circa 50 m am gasit locul, unde am ajuns singur, neinsotit de nimeni. Am numarat cadavrele atarnate in cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numarul exact, tin minte ca se termina cu cifra 1. Langa perete se mai afla o gramada de cadavre, cu hainele murdare de noroi si sange. Cadavrele atarnate in carlige aveau paltoane pe ele, unul mai avea caciula (cusma de blana taraneasca) pe cap. Am dat putin la o parte paltonul la primele trei cadavre si am vazut la fiecare rana mortala, din care cursese sange si imbibase imbracamintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton si deasupra hainei o camasa verde, legionara. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre si m-am intors la sofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am intrebat: „Mai, nea Vasile, cine sunt oamenii astia?” Mi-a raspuns ca sunt legionari impuscati de Armata, ca in jurul Abatorului au fost impuscati mai multi legionari si ca acesti legionari au fost adunati din strada de oamenii de incredere ai conducerii Abatorului, la ordinele acesteia, si bagati in Abator, unde au fost atarnati in carlige si declarati ca sunt evrei ucisi de legionari. Reproduc cuvintele lui Vasile Stoica: ” Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari impuscati de Antonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de incredere, i-au tarat din strada in Abator, i-au atarnat in cinghele si zic despre ei ca sunt jidani”.

 Fac mentiunea ca la data aceea Abatorul era o societate administrata si controlata de evrei. Nea Vasile a facut mentiunea: „jidanii nostri, care conduc Abatorul”.

 De asemenea, mentionez ca i-am spus soferului, daca vrea, sa mearga si el sa-i vada pe cei atarnati in carlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunand ca nu e bine deoarece deja unii „de sus” au observat miscarea pe care o facusem si acum sunt cu ochii pe noi. L-am intrebat pe nea Vasile daca e dispus sa declare cele petrecute la Abator si in fata altora, in cazul ca va fi vreodata nevoie. Nea Vasile a declarat ca este de acord, mi-a dat adresa – locuia langa Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori si ne-am imprietenit. Asa am aflat ca dupa aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator si le-ar fi dus in padurea Plumbuita.

 Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare am luat pentru trupa o naveta de maruntaie, mai mult burti.
Cand m-am intors la unitate m-am prezentat la comandant si i-am povestit cele aflate. Comandantul a considerat ca e de datoria sa sa raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului si m-am dus in hala de montaj, in hangarul central. Dupa un ceas, un ceas si jumatate, a venit la mine comandantul si mi-a spus ca a telefonat la Consiliul de Ministri, la cabinetul lui Horia Sima si a cerut sa vorbeasca cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a raspuns: „camaradul Horia Sima nu mai exista, nu se stie unde este”.
Mentionez ca, in zilele care au urmat, zvonul despre uciderea si atarnarea in carlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat in serios de nimeni. Pana si femeile cele mai simple din mahalaua bucuresteana se intrebau „de ce evreii nu reclama la Antonescu ce au patit?”

Precizez ca nu am fost membru al Miscarii Legionare, dar, la fel ca si cei mai multi colegi din aviatie, am simpatizat, ca roman si crestin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu.

De asemenea, mentionez ca am fost condamnat dupa 1944 pentru „crima de uneltire impotriva ordinii sociale” si am facut 11 ani de temnita.

Cu Vasile Stoica m-am intalnit de mai multe ori dupa aceea, ultima oara cred ca a fost in 1970. Avea un baiat care s-ar putea sa mai fie in viata.

Mentionez ca pe dl. prof. Ion Coja l-am cunoscut in ziua de 20 decembrie 2003, cand m-am intalnit cu dansul ca sa-i povestesc cele de mai sus. Intalnirea a fost aranjata de domnii Neagoe Nicolae Mateescu si Dogaru Victor-Dorian, carora le-am povestit cele petrecute la Abator si au fost de parere ca trebuie sa-i fac cunoscuta aceasta intamplare si domnului profesor Ion Coja, pe care il cunosteam de la televizor.

Am fost de acord sa ma intalnesc si sa-i incredintez aceasta marturie, pe care o semnez in deplina cunostinta de importanta ei.
Dau prezenta declaratie a servi oriunde trebuinta o va cere.

Redactat si semnat in 6 exemplare. 

Sursa: http://miscarea.net/pogrom.htm

Ajutor pentru un frate naţionalist

Ajutor pentru fratele Costel Condurache

CostelCondurache

Cu durere în suflet vă anunţăm că fratele nostru Costel Condurache, sufletul manifestărilor în memoria Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, a suferit un accident zilele trecute, în urma căruia a rămas paralizat. Medicii fac tot posibilul pentru îmbunătăţirea stării în care se află la momentul acesta Costel.

De la soţia lui Costel, Cezarina aflăm următoarele:

Avem nevoie mare de sânge. Ideal ar fi A2 rh negativ, dar se poate dona orice tip de sânge la Spitalul Militar la hematologie, dimineaţa de la orele 8 la 11:30. Să spuneţi că donaţi pentru Costel Condurache – internat la Spitalul Bagdasar, la dr. Exergian. O să am nevoie şi de dovada donării ca să o depun la Bagdasar. Mulţumesc.

UPDATE 24 iulie: Costel a suferit noaptea trecută o intervenţie chirurgicală impusă de urgenţa stopării hemoragiilor interne cauzate de leziunile gastrice. Cum hemoglobina nu depăşeşete 4 zile întregi, vă daţi seama cât de mult este nevoie de sânge. Vă îndemnăm să mergeţi să donaţi. Atenţie la consumul de alcool: nu consumaţi 72 de ore înainte de a dona, altfel sunteţi respinşi.

Costel Condurache, originar din Cluj, este un important membru al Asociaţiei PREZENT, în cadrul căruia activează permanent pentru apărarea ţării şi a neamului.

Chiar dacă nu putem dona toţi, putem să ne rugăm pentru sănătatea fratelui Costel. 

Sursa: http://www.buciumul.ro

26 iulie – Pomenirea martirului Constantin Oprişan

Costantin Oprişan ( 1921 – 1958 )

costache+oprisan
Constantin Oprişan, cunoscut şi sub numele de „Costache”, este unul dintre nenumăraţii sfinţi ai închisorilor. Născut în ziua de 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Onceşti, şi trecut la cele veşnice în ziua de 26 iulie 1958, mărturisitorul Constantin Oprişan a pătimit neînchipuit de mult în închisorile din Buchenwald, Rostok, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti şi Jilava.
A fost legionar, refugiat în Germania dupa 1941. Tânăr, de o inteligenţă nemaipomenită şi o capacitate intelectuală rar întâlnită! Audiază în Germania cursuri ale profesorului de filsofie Martin Heidegger. Este internat de nazişti în lagărul de la Buchenwald. Se antrenează pentru a fi paraşutat în România ocupată de bolşevici. Revine în ţară pe jos pentru a prelua şefia Frăţiilor de cruce şi a reorganiza Mişcarea Legionară. Se înscrie la facultatea de litere şi filosofie din Cluj unde îi are profesori pe L. Blaga, Stefan Bezdechi şi D. D. Roşca.
Este arestat de comunişti şi condamnat la 25 de ani muncă silnică.
Intră în iadul de la Piteşti şi este cel mai chinuit om de acolo timp de 3 ani. Moare în fortul nr 13 de la Jilava în iulie 1958, probabil 26 iulie, în STARE DE SFINŢENIE!
Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atașat de frații mei de suferință – și nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulți din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niște îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprișan. Am stat un an de zile în aceeași celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (…)Oprișan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcție administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. Întors în țară în 1945, primise funcția de șef al F.D.C. pe țară. Pe lângă faptul că Oprișan era unul dintre șefii cu mare răspundere, inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești.Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur. Era fiu de răzeș, din județul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale.La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. Am fost legat de Oprișan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, am intrat și eu odată cu el în iadul demascărilor de la Pitești. Am auzit apoi că a sfârșit, ca martir, undeva într-un ”secret” al închisorii Jilava. Oprișan, pe lângă filozof, era și poet. Parte din poezia lui a fost memorată și scoasă din închisoare.(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001, pag. 102). 

„Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Işi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi… Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul…” Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa (in The Ortodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997)

„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tubercloză în ultima fază.”(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, de Gheorghe Andreica)

„Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.”(Pr. Gheorge Calciu – Taina Dragostei, martirii neamului românesc)

„- Cum a fost după moartea lui?

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!

– Simțiți și astăzi rugăciunea lui pentru sfinția voastră?

Sigur, și în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.”

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66)

Deşi părintele Gheorghe Calciu, întrebat fiind despre data trecerii la Domnul a lui Constatin Oprişan, spune ca ar fi fost undeva prin iunie 1958, se pare ca data reală a morţii este 26 iulie 1958.

Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Urmaşii grofilor unguri vor să li se dea ce nu mai este al lor

Denunţ penal privind retrocedările ilegale către unguri (către Parchetul de pe lângă ÎCCJ)  

Gheorghe Funar

Vă aduc la cunoştinţă o informaţie esenţială pentru cercetările penale în legătură cu retrocedările ilegale, de fapt împroprietăririle şi naţionalizările ungureşti din Ardeal, care s-au efectuat după anul 1990.

După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria şi cei 367 de optanţi unguri au pretins României uriaşe despăgubiri pentru bunurile imobile şi mobile pe care le-au avut în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918.

În urma „Procesului optanţilor”, desfăşurat în perioada 1923-1930, Tribunalul Arbitral de la Paris a obligat Statul Român să plătească despăgubiri Ungariei şi optanţilor unguri, în aur. Poporul Român şi România au plătit, prin Fondul Agrar deschis la o bancă din Elveţia (la Basel), echivalentul a peste 100 tone de aur pur, de 24 carate. Pe cale de consecinţă, toate revendicările şi retrocedările pentru persoanele juridice şi persoanele fizice ungare care se referă la imobilele pe care le-au avut în proprietate în Ardeal, până în anul 1918, sunt ilegale deoarece foştii proprietari au fost despăgubiţi de Statul Român. Există documente oficiale referitoare la clădirile, terenurile agricole şi pădurile expropriate, după Tratatul de la Trianon.

Folosindu-se de omisiunile, dar mai ales de falsurile din cărţile funciare din Ardeal, inclusiv de cele declarate nule de drept prin Legea nr.260/1945, Ungaria împreună cu U.D.M.R., cu alte numeroase persoane juridice (mai ales bisericile maghiare) şi persoane fizice ungare (urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni etc) au pus la cale şi au desfăşurat pe teritoriul României cea mai mare şi periculoasă escrocherie imobiliară din Europa, cu scopul dezmembrării teritoriale a ţării noastre şi a anexării Ardealului. Cei care au săvârşit faptele penale au uzat, mai ales, de cărţile funciare, dar acestea nu au valoare de înscrisuri constitutive de drepturi reale, ele fiind de fapt o evidenţă a imobilelor. Se ştie că, drepturile reale trebuie dovedite cu documentele originale care atestă titlul de proprietate.

După ce Statul Român i-a despăgubit pe toţi foştii proprietari unguri din Ardealul revenit la România Mare urmaşii lor au organizat o acţiune foarte bine dirijată de la Budapesta pentru ca pe calea retrocedărilor în natură să dobândească ilegal (inclusiv prin instanţele judecătoreşti româneşti), să fie împroprietăriţi cu mii de clădiri şi milioane de hectare de păduri şi terenuri agricole.

Cunoscând adevărul istoric al despăgubirilor plătite Ungariei şi optanţilor unguri pentru toate proprietăţile pe care le-au avut în Ardeal, până în anul 1918, procurorii au obligaţia să-i cerceteze penal pe toţi cei care au revendicat şi dobândit nelegal numeroase imobile ale Statului Român. De asemenea, trebuie recuperate chiriile uriaşe plătite de Guvernul României şi autorităţile locale pentru cei care au fost împroprietăriţi ilegal cu imobile din averea Poporului şi Statului Român.

Făptuitorii şi descrierea faptelor penale se regăsesc în fiecare dosar de „retrocedare” a imobilelor pentru care Ungaria şi optanţii unguri au fost despăgubiţi cu peste 100 tone de aur de către România, începând cu anul 1931. De reţinut că, solicitanţii unguri şi cei împroprietăriţi ilegal, după anul 1990, cu imobile ale Statului Român ştiau că pentru acele clădiri, terenuri agricole şi păduri s-au plătit despăgubiri de către Poporul Român. Cu toate acestea, ei s-au asociat şi au săvârşit numeroase infracţiuni, crezând că se pot ascunde după paravanul retrocedărilor şi că nu vor fi descoperiţi şi traşi la răspundere până la Diktatul de la Bruxelles, pregătit pentru anul 2014, în urma căruia Ardealul să devină autonom şi ulterior alipit Ungariei.

Având în vedere asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni pentru împroprietărirea cu mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri pe calea aşa-ziselor retrocedări pentru imobilele care au fost expropriate şi pentru care Statul Român i-a despăgubit pe foştii proprietari cu peste 100 tone aur, consider că se impune pentru făptuitori ca măsură asiguratorie instituirea sechestrului pe averile lor.

Aveţi şansa să acţionaţi, împreună cu procurorii, pentru a zădărnici încercarea de dezmembrare teritorială a României pregătită şi bazată pe retrocedările ilegale.

Cometariul meu:
Aşadar urmaşii celor ce i-au chinuit şi exploatat pe românii ardeleni vor sa recupereze proprietăţile, deşi familiile lor au primit despagubiri în aur de 24 de carate.
Aşa ceva numai într-o ţară fără stăpân, ca România de azi, se poate întâmpla!