APA are memorie

Documentar foarte interesant despre apă. Dincolo de unele aluzii evoluţioniste şi de unele deviaţii provenite din mediile păgâne sau new age-iste ale lumii de azi, filmul se încadrează, în linii mari, şi în concepţia creştină despre viaţă şi lume.

Din păcate, realizatorii filmului n-au scăpat ocazia să promoveze (în ultimul filmulet) şi ecumenismul…

Reclame

Sfinţenia Voievodului Neagoe Basarab

Domniţa Despina, sotia Sfântului Voievod Neagoe Basarab, povesteşte:

Când am intrat pentru prima dată în sala tronului, el a cerut boierilor să iasă afară, voind să rămânem o vreme singuri. M-am retras tăcută într-un ungher, ca să nu-i tulbur sufletul. Neagoe a căzut cu faţa la pământ înaintea icoanei Mântuitorului şi suspinând, şi-a revărsat durerea inimii într-un şuvoi nestăvilit de lacrimi: „O, Doamne al meu, Tu ştii că din pruncie întru Tine mi-am pus nădejdea şi pe Tine singur Te-am iubit, măcar că neîncetat am greşit înaintea feţei Tale. Iar acum, pentru păcatele mele, Tu, Doamne, ai pus asupră-mi o sarcină mai presus de puteri, dându-mi coroana şi scaunul ţării mele. Dar eu privesc înlăuntrul meu şi nu văd nici putere, nici întelepciune, nici pricepere, căci un cârmuitor de ţară trebuie sa fie un om curăţat de patimi, cu mintea luminată, ca să poată cârmui în chip drept şi bineplăcut Ţie… O, Doamne, Tu ştii că nici un bine nu sunt în stare să fac norodului şi ţării mele!”…

Mai târziu, mi-a povestit că pe când stătea aşa, fără putere, cu fruntea plecată la pământ, i s-a părut că a aţipit. Atunci l-a văzut pe Patriarhul Nifon ca şi când ar fi fost aievea, îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Sfântul l-a prins de mână şi l-a ridicat de la pământ, binecuvântându-l de trei ori în semnul crucii. Sufletul i s-a umplut de har şi nădejde, iar apăsarea dinainte a pierit ca şi când n-ar fi fost. Atunci a suspinat adânc, mulţumind cu înţelegere lui Dumnezeu că nu l-a lăsat singur şi sărman pe acest pământ!
Vreme de câteva zile, domnul Neagoe a stat la sfat şi spovadă sub epitrahilul Părintelui Macarie. Apoi i-a chemat pe episcopi, pe părinţii arhimandriţi ai mănăstirilor şi pe marii dregători şi i-a ascultat pe fiecare cu răbdare şi luare-aminte, vorbind cu dânşii despre greutatea vremurilor si despre necazurile ţării. Au urmat negustorii, meşteşugarii şi ţăranii. Domnul a văzut că peste tot în ţară erau certuri, neînţelegeri, sărăcie şi lipsuri. A cumpănit îndelung toate câte le-a aflat, s-a rugat cu mare stăruniţă ca Dumnezeu să-l lumineze şi a strâns iar sfatul domnesc. Acum însă avea faţa luminată şi veselă, cuprinzând cu strălucirea ochilor pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. A grăit cu dulceaţă, rar şi apăsat:
– Preasfinţiţi episcopi, sfinţiţi părinţi şi călugări, cinstiţii mei jupani, dregători şi slujitori… Din voia lui Dumnezeu sunt astăzi pe scaunul domnesc, în mijlocul vostru, cu frică si cutremur, ştiind că cel mai mare dintre oameni trebuie să fie ca cel mai mic şi ca unul ce slujeşte tuturor. De aceea am căutat mai înainte de orice pruncă şi tocmeală nouă a ţării să mă plec înaintea voastră ca să vă cunosc temeinic nevoile şi sufletele voastre, să vă înţeleg gândurile şi durerile. Am pus la inimă toate câte am aflat şi le-am adus înaintea lui Dumnezeu, în smerita mea rugăciune. Şi milostivul Mântuitor, dimpreună cu Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu n-au trecut cu vederea rugăciunea mea, ci s-au îndurat de mine şi mi-au dat îndrăzneală să vă vorbesc astăzi în acest chip. Iată, iubiţii mei, cum am chibzuit eu, iar voi dacă veţi afla alt sfat mai bun, cu bucurie eu îl primesc şi mă supun vouă. Eu însă aşa am socotit: să începem lucrul nostru chemând mai întâi binecuvântarea lui Dumnezeu peste ţărişoara aceasta şi peste norodul ei, că toată darea cea bună şi tot darul de Sus este, de la Părintele Luminilor. Ştiţi că s-au înmulţit peste tot fărădelegile, în oraşe, în sate, în târguri… Eu însumi mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu că mâinile, gura, mintea şi inima mea sunt pline de necurăţia păcatelor. Iata însă, iubiţii mei că se apropie Sfântul şi Marele Post, care e vreme de pocăintă şi rugăciune, cu privegheri şi milostenii, ca să ne deschidă uşa milostivirii Sale. Peste tot în ţară, bărbaţii şi muierile, copiii şi bătrânii să ţină postul cu frică şi cu credinţă. Să iertăm celor ce ne-au greşit, să ne lăsăm de necurăţii şi fărădelegi şi mai ales să alergăm la spovedanie şi la slujbele bisericeşti. Am socotit pe urmă ca la sfârşitul Postului, dacă va fi binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul Său, să chemăm la Târgovişte pe Părintele Patriarh Pahomie de la Ţarigrad, ca să săvârşească dumnezeiasca slujbă a sfinţirii Sfântului si Marelui Mir pe pământul ţării noastre. Eu cu doamna Despina Miliţa ne vom îngriji şi vom arvuni toate. Cât despre încoronare, nu mă grăbesc, ci voi aştepta ca după sfinţirea Marelui Mir să fiu uns după rânduială. Însă cu un ochi trebuie să veghem şi la ceea ce se întâmplă la Stambul, căci zilele bătrânului Baiazid sunt într-adevăr grele…
Aşa a fost cel dintâi cuvânt al domnului Neagoe către jupanii ţării şi nimeni nu a putut grăi o vorbă împotrivă, căci Duhul lui Dumnezeu grăia prin gura lui. Domnul a avut cuvânt pentru fiecare latură a ţării şi a dat răspuns bun pentru toate pe rând, pentru pregătirea şi lefurile oştirii, pentru pricinile meşteşugarilor şi vămile negustorilor, pentru moşiile şi satele mănăstirilor, pentru ţăranii simpli şi pentru cei fără de adăpost şi pribegi. Pentru fiecare avea un gând luminat, încât se mirau toţi de vasul cel plin de înţelepciune ce stătuse atâta vreme ascuns şi neluat în seamă. Aşa se împlineau cu robul lui Dumnezeu cuvintele psalmistului: Încordează-ţi arcul, propăşeşte şi împărăţeşte pentru adevăr, blândeţe şi dreptate. Pentru aceasta te va binecuvânta pe tine Dumnezeu în veac…
Măria sa a scutit de dijmă pentru un an pe toţi ţăranii şi meşteşugarii, pentru ca ţara să se mai întremeze. Dările şi banii urmau a se strânge de la vameşii şi negustorii străini care se îmbogăţeau pe seama Ţării Româneşti. A făgăduit ajutor familiilor cu copii, dând tocmeală ca în anul în care se naşte un prunc acea casă să fie izbăvită de orice plată şi muncă pentru domnie, iar pruncul născut să primească milă şi ajutor de la Curte. Şi meşteşugarii au fost încurajaţi, dându-se multe înlesniri breslelor munteneşti de olari, curelari, rotari şi de alte meşteşuguri, căci domnii dinainte se obişnuiseră a nesocoti lucrul lor, alergând mai mult lucrul străinilor. Încă a mai stăvilit Neagoe şi venirea pribegilor căutători de aur în munţii Ţării Româneşti, iar mai târziu a oprit-o cu totul, pentru ca aurul să fie numai spre folosul şi câştigul ţării.
Apoi, domnul a rânduit cu pricepere dregătoriile în divanul domnesc, dând fiecăruia după vrednicie şi necăutând la faţa omului. Nu s-a temut a păstra în sfat pe jupanii Calotă şi Ivan logofătul, care fuseseră înainte presupuşi domnului Vlad, ci ştiind destoinicia şi neviclenia lor, le-a dat pe mai departe cinstea cuvenită. Postelnic l-a numit pe fratele său Preda, ca unul care îi era devotat şi în care se încredea.
În această vreme, nesocotitul Bogdan, vrând să scape de judecata faptelor sale rele şi viclene, a fugit peste Dunăre, cu gând de a ajunge la Selim şi a se răzbuna. A fost prins însă de raialele turceşti ale lui Mehmet Beg şi adus ostatic la Târgovişte, cu ocară şi necinste. Domnul Neagoe a voit să-i cruţe viaţa, iertându-i toate câte meşteşugise în acei ani împotriva sa, cerându-i numai să se pocăiasca si sa spuie unde a ascuns vistieria ţării. Însă jupanii din sfatul domnesc i-au stat împotrivă:
– Doamne Neagoe, nu e de laudă judecata pe care o faci, căci dacă răul nu e pedepsit la vreme, se întinde şi te îneacă! Ai uitat oare cu câtă otravă a adăpat Bogdan sufletul domnului Vlad împotriva ta? Nu dai pildă bună prin milostivirea asta, că oamenii sunt traşi spre cele rele din tinereţile lor şi dacă nu-i struneşti cu varga dreptăţii, ţi se urcă în cap! Ţara trebuie să vadă că are în frunte un domn drept şi cu cei buni şi cu cei răi şi răsplăteşte fiecăruia după dreptate. Altfel se va duce vestea că ţara n-are stăpân şi lupii o vor sfâşia! Fiii lui Mihnea atâta vor, să audă că au cu cine se înhăita…
Domnul i-a ascultat abătut şi cu un surâs amar le-a grăit din durerea inimii:
– Ştiu asta, cinstiţi jupani! Dar am vrut să-i mai dau o nădejde acestui suflet, ca să se pocăiască de toată tulburarea şi neorânduiala ce a adus-o Ţării Munteneşti, Patriarhului Nifon, domnului Radu, lui Vlad şi mie! Nu vreau să dau răspuns de sufletul lui înaintea lui Dumnezeu! Mi-e teamă că Bogdan e orbit de răutate şi că va alege mai bine moartea decât mila mea, iar asta o să vedeţi singuri…
Într-adevăr, aşa a fost. Bogdan a lepădat cu mândrie milostivirea domnului Neagoe şi fiind dat judecăţii vornicului Calotă, a fost chinuit cu bătăi până şi-a dat sufletul. Trupul său a zăcut o vreme aruncat în câmp, însă nici fiarele nu s-au putut apropia de duhoarea nesuferită a celui ce dispreţuise până în sfârşit mila lui Dumnezeu. Despre moartea lui s-a dus apoi vestea pretutindeni, iar oamenii clătinau din cap zicând: „Blestemul Patriarhului Nifon!”. Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa…
Ziua, domnul Neagoe se afla în mijlocul curtenilor şi al dregătorilor, cu chip strălucitor şi bucuros, dând porunci şi ascultând pricini cu multă chibzuinţă, iar noaptea se retrăgea smerit în cămara domnească, unde cu faţa la pământ cerea milă şi întelepciune de la Dumnezeu. Şi în timp ce pretutindeni numele lui era pomenit cu laudă şi era slăvit de gurile călugărilor, jupanilor, ţâranilor şi oştenilor pentru binele ce-l împărţea fiecăruia, în întunericul nopţii el mărturisea precum prorocul David că este vierme şi nu om…

Sursa:”Măria Sa, Neagoe Basarab… Însemnările Monahiei Platonida, Doamna  Despina a Ţării Româneşti” (Pag. 134).

Sursa mea: http://intelepciuneasfintilor.wordpress.com

26 septembrie – Sfântul voievod Neagoe Basarab

 La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii. La Curtea de Argeş, în prezenţa Patriarhului României, astăzi are loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

Originea domnitorului Neagoe Basarab nu este întru totul clară. Singura certitudine este apropierea de marea familie a boierilor Craioveşti, prin mama sa, Neaga, pe care cele mai multe documente o prezintă drept soţia lui Pârvu Craiovescu. Cum după urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Neagoe avea să se prezinte în documentele cancelariei domneşti drept fiu al domnitorului Basarab cel Tânăr „Ţepeluş“ (1477-1481 şi 1481-1482), există unele semne de întrebare cu privire la paternitatea sa. Vlad cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti între 1510 şi 1512, s-a aflat, la început, în bune relaţii cu familia Craioveştilor, protectorii tânărului Neagoe. Cu sprijinul unei familii boiereşti atât de puternice, orice urmaş al unui domnitor al ţării putea emite pretenţii la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp şef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc“, Vlad cel Tânăr ar fi căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze“, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Aşa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craioveşti vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu şi al soţiei sale, Neaga, aşadar, fără drept la domnie. Ameninţările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiţi să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor. La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduţ-Vodă într-o luptă la marginea Bucureştilor, la Văcăreşti. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-şi asume identitatea domnească, de urmaş al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Ţepeluş Voievod. Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcăreşti, scrie Letopiseţul Cantacuzinesc: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece şi să fie domn şi cu glas mare zise către tot norodul: Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată ţara românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni“.

Nepreţuita moştenire a boierilor Craioveşti

Poate că nu l-au înnobilat boierii Craioveşti pe Neagoe cu sânge şi os domnesc, însă formarea sa, încă din fragedă pruncie, se datorează ambientului în care l-au crescut. Numiţi în unele cronici ale vremii „Banoveţi“, erau prezentaţi drept „un neam carele era mai ales şi mai temătoriu de Dumnezeu“. Mama sa, Neaga, a fost cea care i-a deschis ochii către frumuseţea credinţei ortodoxe strămoşeşti. Cum Craioveştii erau ctitorii Mănăstirii Bistriţa din părţile Vâlcei, una dintre cele mai mari din Ţara Românească, putem identifica primul „cămin“ în care copilul Neagoe va fi învăţat să citească, să se roage şi să crească în cinste. Printre vieţuitorii mănăstirii de la poalele Munţilor Căpăţânii se număra şi unul dintre fraţii Craioveşti, unchi al lui Neagoe, Barbu-vel Ban, călugărit cu numele de monah Pahomie, împreună cu Neagoslava, soţia sa, călugărită şi ea cu numele Salomia. Biblioteca mănăstirii, mereu înnoită cu manuscrise de monahii cărturari, i-a asigurat acces atât la scrieri biblice şi patristice, cât şi la cunoaşterea unor limbi străine, datorită dascălilor-călugări.

În anul 1504, la Bistriţa se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, fost despot sârb cu numele Gheorghe, împreună cu nepoata sa, Miliţa, fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În acelaşi an, tânărul Neagoe o va lua în căsătorie pe Miliţa Despina.

Veşnică prietenie cu Sfântul Ierarh Nifon: de la ucenicie la împreună-vieţuire în rândurile sfinţilor

Tot la Mănăstirea Bistriţa avea să întâlnească pe patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească, pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. Această întâlnire este descrisă în lucrarea scrisă pe la 1517-1519 de întâistătătorul obştii de la Sfântul Munte Athos, sârbul Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul sfinţeniei sale, Părintelui Nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, carele a strălucit între multe patimi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească“. Ca mitropolit al Ungrovlahiei, a reuşit să pună ordine în Biserica din Ţara Românească, întemeind două noi episcopii, la Râmnic şi Buzău. O însoţire nelegiuită la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare, între sora acestuia şi un boier moldovean căsătorit, a făcut ca mitropolitul Nifon să se retragă din scaun şi să ia calea exilului. Despre viaţa de pribeag avea să scrie acelaşi Gavriil Protul: „Îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, şi care era mai mare peste vânători. Aşa făcu Dumnezeu din cele amare dulci şi din cele pizmaşe cu prieteşug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, şi aievea şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele cele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“. Aceste cuvinte descriu o relaţie aparte ce lega pe tânărul boier Neagoe de înţeleptul ierarh, un mediu prielnic de deprindere şi învăţătură. Ucenicia lui Neagoe pe lângă fericitul Nifon, deşi scurtă în timpul vieţii ierarhului, avea să continue, în veşnicie. În anul 1505, văzând că Radu cel Mare nu pune capăt situaţiei de la curte, Nifon avea să părăsească ţara, neîmpăcat cu domnitorul. În anul 1508, arhiereul Nifon trecea la cele veşnice, în Mănăstirea Dionisiu. La doar câteva luni, în acelaşi an, Radu cel Mare era răpus de gută, fără a primi iertare de blestemul arhieresc. Radu Vodă a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria sa de lângă Târgovişte.

Împăcarea minunată a domnitorului Radu cel Mare cu Sfântul Ierarh Nifon

Prima faptă consemnată de Gavriil Protul după consolidarea domniei lui Neagoe Basarab a fost aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Patriarh Nifon, pentru a săvârşi o împăcare postumă cu fostul domnitor Radu cel Mare. A ales câţiva boieri de încredere, i-a întărit cu cărţi domneşti semnate de el însuşi şi i-a trimis la Mănăstirea Dionisiu pentru a cere aducerea moaştelor Sfântului Nifon, spre curăţirea şi ştergerea greşelii lui Radu Vodă. Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, aşezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea avându-l în frunte pe un părinte Neofit a adus sfintele moaşte în Ţara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă cronica lui Gavriil Protul: „De cum au intrat în Ţara Românească cu sfintele moaşte, au făcut ştire domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii şi toţi boierii, aşteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credinţa sufletului şi a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaştele sfântului în braţe şi le-a sărutat cu lacrimi şi cu multă veselie, împreună cu tot norodul creştinesc. Au dus, apoi, sicriul şi l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinţiei sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine şi l-a gonit din ţară. Şi – mare minune! – spre sfârşitul utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă şi al altora, care făcuseră nevoie şi scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier şi acoperământul mormântului lui Radu Vodă şi degrabă s-au desfăcut marmurile, iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. S-a deschis şi sicriul sfântului Nifon şi a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile şi pietrele singure s-au închis şi s-au arătat lui Neagoe şi a făcut mare mulţumire“. Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare şi multe alte minuni săvârşind Sfântul Nifon în Ţara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe şi smalţ, iar pe capac a fost pictat el însuşi, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se. Acea raclă cu sfintele moaşte a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeaşi procesiune. În semn de preţuire, călugării athoniţi i-au trimis „plocon“ capul sfântului şi o mână, „ca să fie de sfinţire şi ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca şi Moise proorocul Tablele Legii Vechi şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca şi Israel chivotul Legii“. O legătură sfântă şi vie între ucenic şi părintele său spiritual, pecetluită în veşnicie. Gavriil Protul îşi încheie lucrarea despre viaţa Sfântului Nifon ca martor al canonizării sale, prima în Biserica noastră strămoşească: „Proslăvirea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Ţarigradului, s-a săvârşit la 11 august, 1517, la Curtea de Argeş, zi în care s-a rânduit şi pomenirea sa. Aceasta a fost prima proslăvire a unui sfânt în Ţara Românească“.

Domnitorul Neagoe Basarab – ctitor şi binefăcător al întregii Ortodoxii

Doar enumerând locurile unde vistieria domnească a lui Neagoe-Vodă a contribuit la ajutorarea altarelor închinate lui Dumnezeu, putem creiona portretul unuia dintre cei mai mari ctitori ai creştinătăţii. Despre daniile sale de la Sfântul Munte, cine poate da mărturie mai bună decât însuşi Gavriil, mai-marele călugărilor athoniţi: „Ce să mai înmulţim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din sfântul Munte al Athonului le-a îmbogăţit cu bani, cu sate, şi dobitoace încă le-au dat, şi multe ziduri au făcut şi fu ctitor mare a toată Sfetagora“. Şi continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Ţarigrad“, „sfântul munte Sinai“, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul“, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescaviţa, Cuşniţa, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţiia şi în toate laturile de la răsărit până la apus, şi de la miază-zi până la miază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea, şi multă milă pretutindenea da şi mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii şi prin peşteri şi prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea, şi nu numai creştinilor fu mumă, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care străluceşte soarele Său, şi plouă şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.

Iar dacă s-a învrednicit a întări altarele lui Dumnezeu din întreaga lume, cu atât mai mult ajutorul său se îndrepta către Biserica strămoşească a Ţării. Vistieria domnească a contribuit la ridicarea sau restaurarea complexurilor monahale de la Tismana, Bistriţa, Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov sau Snagov. Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu-Vodă, este desăvârşită în zilele domniei sale. Pentru toate acestea va fi avut aceeaşi dragoste şi râvnă de a sluji lui Dumnezeu. Capodopere, însă, sunt două lăcaşuri ridicate din temelie în Ţara Românească: biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi Catedrala mitropolitană din Târgovişte.

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“

Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului i-a dedicat o serie de studii menite să-l numere între cei ce s-au învrednicit a fi „Dascăli de cuget şi simţire românească“: „Prin Curtea de Argeş şi prin «Învăţăturile către fiul său, Teodosie», Neagoe-voievod Basarab şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în «Învăţături», ca şi în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc“.

Profesorul Dan Zamfirescu, numit, pe bună dreptate, „fiul de suflet“ al lui Neagoe Vodă Basarab“, unul dintre cei mai de seamă cercetători din zilele noastre, a reuşit să demonteze toate ipotezele ce puneau la îndoială originalitatea operei domnitorului român, dovedind cu argumente că «Învăţăturile» sunt „una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română“.

„Epoca“ de nouă ani: 1512-1521

La graniţa unui Imperiu Otoman în continuă expansiune a apărat şi consolidat Ţara Românească, devenind un real sprijin pentru întreaga creştinătate din zonă. Ceea ce Ştefan cel Mare şi Sfânt a păzit cu ascuţişul sabiei, Sfântul Voievod Neagoe Basarab a păstrat cu sigiliul domnesc aplicat pe documentele de diplomaţie. Cu o armată pregătită oricând să reziste unei ofensive otomane, a preferat să răscumpere pacea fără vărsare de sânge, prin plata unui însemnat tribut. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel remarca acest nou soi de „luptă a spiritului“, în studiul „Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe pedagog creştin“: „Fără să fie luptător cu armele, ca Sfântul Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab – prin toată această bogată şi continuă activitate şi preocupare a sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, sprijinind cultura europeană, moştenire a strălucitului Bizanţ“.

După numai nouă ani de rodnică domnie, a trecut la cele veşnice, „lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi“. A fost înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa, iar piatra de mormânt aminteşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat“.

„Domn cu apucături împărăteşti“

Nicolae Iorga îl numeşte pe Neagoe Basarab „domn cu apucături împărăteşti“, „cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină. Din fiul său iubit, pe care-l numise Teodosie, sperând că va cârmui ca Teodosiu cel Mare, el voia să facă o minune de desăvârşire“.

Portretul votiv zugrăvit de meşterul Dobromir din Târgovişte, autorul picturii originale a ctitoriei voievodale din Curtea de Argeş, reprezintă imaginea fidelă a domnitorului Neagoe Basarab, alături de familia sa. Este prezentat în picioare, înveşmântat în ţinută de ceremonie, purtând pe cap coroană de aur cu fleuroni bogaţi şi cu monturi de pietre scumpe. Părul e împodobit cu un acoperământ de bucle aurii ce curg în râuri până la piept, îmbrăcându-i umerii. Pe mantie se observă un vultur bicefal încoronat, simbolul heraldic împăratesc al Bizanţului. Această imagine a fost adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept icoană a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

Sursa: http://ziarullumina.ro

24 septembrie – Sfântul Siluan Athonitul – Sfântul iubirii de Dumnezeu

Sfântul Siluan Athonitul

„Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.
Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratului Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne totdeauna întru Tine.”

(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcatuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică. Încă de mic copil, de la vârsta de 4 ani, Simeon și-a pus în gând că atunci “când va fi mare sa caute pe Dumnezeu în tot pamântul”.
Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan), tânarul Simeon și-a dat seama că  “daca există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L gasesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcarat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl sau este însă categoric:
Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi esti liber să te duci.”
Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părasit. Tânarul Simeon, viguros și chipes, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă și cu exceptională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâureaza sufletul său tulburat. Până la sfârsitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotarâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical. Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânara familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugaciunii sfântului părinte.

Chilia Sfântului Siluan din Sfântul Munte

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vietii sale: Muntele Athos, “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice. Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Introdus în tradiția atonită: rugaciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon se împărtașeste din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și abia șopteste „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă  cea mai anevoioasă, căci sentimentul părasirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți întelege durerea mea”, spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sarbatoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă si mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. Dupa 15 ani de la prima aratare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.  „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

Ține mintea ta în iad și nu deznădajdui.

Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătalie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; ca rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevarată samânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, „și nu deznădajduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.

Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznadejde.

Bibliografie:
1. Arhimandrit Sofronie Saharov, Viața și învațătura starețului Siluan Athonitul,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 2010;
2.Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I ca si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001;

Sinaxar

Acest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, “cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: “Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu condeiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul “dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) “la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat “blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

Masacrele din 21-22 septembrie 1939

Un septembrie al morţii

MĂCELUL

21-22 septembrie 1939. O noapte care a zguduit din temelii speranţele a milioane de români, o noapte care a pecetluit, a pus capăt marilor năzuinţe ale poporului român.

Într-un interval de aproape 300 de zile dictatura regelui criminal Carol al II-lea „rezolva” în stilul lui caracteristic două probleme care îl împiedicau să îşi savureze împlinirea viselor sale politice şi îi perturbau satisfacţia între două orgii sexuale.

Viaţa personală a lui Carol, de altfel ca şi viaţa publică, a fost în cei 10 ani de domnie (1930-1940) o manifestare suficient de cunoscută a instinctelor primare, animalice, dublate de o uşurinţă neobişnuită la un om normal de a-şi rezolva prin violenţă micile sau marile probleme.

Cele două probleme care l-au marcat au fost dependenţa totală faţă de capriciile Elenei Wolf-Lupescu şi nemărginita dorinţă de putere şi de mărire. Aceste probleme l-au pus într-un conflict de nerezolvat cu Mişcarea Legionară, de nerezolvat prin mijloace legale, fapt care îl împinge la asasinate şi, în septembrie 1939, la primul masacru ordonat de autorităţi în timpul existenţei României ca regat. Până aici nimic nou pentru 1-2% dintre români.

Mişcarea Legionară, angrenată totdeauna în cursul existenţei ei, dar mai eficient în ultimii 20 de ani, pe drumul cunoaşterii şi explicării fenomenelor care au stat şi stau la baza desfăşurării evenimentelor, se simte obligată să completeze şi eventual să modifice unele date ale problemei.

Desigur că vom fi acuzaţi că în general abordăm problema amprentaţi, marcaţi de un naţionalism în care toleranţa faţă de ceea ce noi considerăm manevre iudaice de cucerire este redusă la zero.

Ştim în ce măsură exegeţii Mişcării Legionare au tratat problema „masacrului Statului Major Legionar” privită prin prisma intereselor majore iudaice legate de planurile de înrobire a României şi a românilor. La vremea respectivă accentul s-a pus pe lupta pentru putere între partidele politice, ignorându-se două lucruri esenţiale: partide politice nu mai existau – cu excepţia partidului „regal” condus de Carol, şi decapitarea lui Corneliu Zelea-Codreanu în noiembrie 1938, care schimbase complet datele problemei.

Se ignoră, din motive care sunt explicabile, un lucru de o însemnătate totală: personalităţile politice la orice nivel erau corupte prin acordarea de împrumuturi oferite de băncile evreieşti din ţară şi din străinătate, împrumuturi care se ştia că nu vor fi achitate niciodată şi care obligau oamenii la compromisuri în politica internă sau externă, contrare intereselor naţionale. Ca exemple am da datoria enormă a lui Nicolae Titulescu, de 17 milioane de lei la banca „Marmorosch Blank”, sumă fabuloasă la vremea respectivă, sau angajamentul lui I. Gh. Duca de a distruge fizic şi politic Mişcarea Legionară, pentru care, prin intermediul evreului Finaly, şeful Internaţionalei iudaice, statul român primea un important împrumut extern (nimic nou sub soare, vezi FMI).

Apetitul de vieţi de legionari, manifestat la nivel naţional sau internaţional de forurile conducătoare evreieşti, era un răspuns la lupta Mişcării Legionare pentru propăşirea intereselor naţionale.

Celelalte formaţiuni politice se prefăceau că nu observă ofensiva iudaică ce tindea să cotropească (în unele domenii deja o făcuse) finanţa, comerţul, industria, profesiile libere, învăţământul (în sensul de predare şi însuşire), cultura naţională şi tindea să distrugă creştinismul şi Biserica. Deci Mişcarea Legionară trebuia să dispară. Acesta este contextul din cuprinsul celor 295 de zile (30 noiembrie 1938 – 22 septembrie 1939), de la asasinarea Căpitanului şi în final a Statului Major Legionar.

Carol, destul de viclean şi în acelaşi timp atent la ceea ce va consemna istoria după moartea lui, nu era dispus să dea un ordin de asasinare a Statului Major Legionar, aflat în detenţie, condamnat în martie 1938 la pedepse privative de libertate, în diverse închisori din ţară.

Să revenim însă la atmosfera care domnea la palatul regal şi în general care îi cuprinsese pe toţi acoliţii regelui (băsiştii de atunci).

În primul rând amanta regală care trona la palat, căci regina Elena fusese gonită în exil de Carol, făcea tot mai des crize de isterie, pretinzând că se teme pentru viaţa ei.

De ce?

Asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a celor 13 fruntaşi legionari fusese comandată de conducătorii evrei pentru că stilul de luptă legionar pentru propăşirea intereselor naţionale era pur şi simplu fără cusur, iar Garda de Fier se întărise mult prea mult pentru a nu stârni reacţia categorică a forurilor internaţionale iudaice.

Amanta evreică Elena Wolf-Lupescu era plasată lângă rege ca urmare a unui plan bine pus la punct. Acordând lui Carol tot felul de „favoruri” sexuale, reuşise să îl subjuge total şi îl ţinea sub control. Ajunsese la aşa o putere şi la o aşa organizare încât pusese în funcţiune un serviciu de informaţii personal prin care era informată de orice mişcare din viaţa politică şi economică, inclusiv de aventurile regelui Carol.

Umbla în cercurile apropiate regelui zvonul că legionarii din exil, conduşi de preotul Ion Dumitrescu-Borşa, ar pune la cale un atentat împotriva suveranului şi a prim-ministrului Armand Călinescu.

Zvonul era foarte apropiat de realitate. Zeci de legionari se oferiseră voluntari ca într-o acţiune „kamikadze” să răzbune asasinarea rituală a Căpitanului.

O mică paranteză: de ce zic mereu „asasinare rituală”?

Legea religioasă iudaică recomandă ca duşmanii să fie omorâţi fără să piardă sânge; alte amănunte nu ştiu nici eu, dar mă gândesc la carnea care devine utilizabilă atunci când pierde tot sângele (koşer). Gândiţi-vă ca exemplu la asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi a Decemvirilor: asasinii au avut obligaţia de a-i omorî prin sugrumare, fiecare jandarm fiind instruit (14 jandarmi) cu săptămâni înainte. La mintea cocoşului că toate pregătirile şi execuţia în sine nu făcea şi nu face parte dintre practicile de coerciţie ale autorităţilor!

După ce au fost gâtuiţi li s-a tras un glonte în spate ca unora care au încercat să fugă de sub escortă. Puteau să îi împuşte de la început!!

Dar să trecem mai departe.

Poate Carol, poate Moruzov, eminenţa cenuşie a Serviciilor Secrete (dovedit mai târziu agent NKVD) au prins din zbor ideea: îl vor sacrifica pe Armand Călinescu, dându-l pradă legionarilor, având astfel pretextul unei „nopţi a Sf. Bartolomeu” – un masacru asupra legionarilor aflaţi în custodia statului pentru executarea a diverse pedepse, plus asasinarea unui număr de legionari din fiecare judeţ, la dispoziţia organelor locale care îi cunoşteau.

Conducerea legionară din exil (Germania) agrea ideea, dar cu condiţia de a fi asasinat cuplul Carol – Călinescu, căci rămânerea unuia în viaţă ar fi favorizat declanşarea unui masacru distrugător, în care primele victime ar fi fost Statul Major Legionar.

Se cunoştea de către autorităţi faptul că pedepsirea celor doi călăi (Carol şi Călinescu) nu putea avea loc decât în tandem. Cum să facă Moruzov să îi determine pe legionari să acţioneze numai împotriva lui A. Călinescu?

Aici intervine folosirea spionului introdus de Serviciile Secrete (sub acoperire) în rândurile Mişcării Legionare: HORIA SIMA, agent secret introdus în Mişcare încă din 1927, de când fusese racolat ca „ostaş în termen” din jandarmerie, (menţionez că este părerea autorului acestui articol pe care l-am preluat – nota mea) ajuns prin diverse manevre în comitetul de conducere al Mişcării, „refugiat” şi el în Germania, cu sarcina de a informa pe Moruzov de toate mişcările legionarilor.

În ţară se formase o echipă de sacrificiu condusă de studentul Miti Dumitrescu din Ploieşti, care nu aştepta decât un ordin.

Se hotărăşte amânarea „pedepsirii” sine die, până la găsirea momentului potrivit.

HORIA SIMA dispare de la Berlin, vine în ţară în urma ordinului primit de la Moruzov, în vederea executării planului întocmit de acesta.

Toţi legionarii doreau cu ardoare pedepsirea criminalilor Carol şi Călinescu, dar numai o minte bolnavă ar fi acceptat costurile imense de vieţi omeneşti care ar fi urmat dacă unul din cei doi ar fi rămas în viaţă.

Comandamentul Legionar (aflat în refugiu la Berlin) înţelege că Sima a „fugit” în ţară pentru a declanşa atentatul, dar nimănui nu îi trecea prin cap că din umbră toată acţiunea era dirijată de Moruzov.

Este trimis în grabă în ţară Ilie Sturdza, fiul prinţului diplomat Dimitrie Sturdza, cu două scrisori: una pentru Sima, în care i se ordonă să nu facă atentatul, care ar deveni cea mai mare catastrofă pentru Mişcare, şi una pentru Miti Dumitrescu, să se abţină de la orice acţiune până la noi ordine.

Ilie Sturdza, foarte tânăr, predă scrisorile amândouă lui SIMA care, vezi bine, ascultă de Moruzov, nu de Comandamentul Legionar.

Câteva cuvinte despre împrejurările care favorizează reuşita atentatului şi care scot în evidenţă amestecul regelui şi al Serviciilor Secrete:

Armand Călinescu circula numai cu o maşină blindată, proprietate personală, de frica unui atentat. În ziua aceea regele îl roagă să îi împrumute maşina şi Călinescu pleacă spre casă cu un automobil obişnuit; exact atunci echipa de răzbunători, care ştie acest amănunt, face atentatul şi măcelul legionarilor are loc.

Bineînţeles, ca să pregăteşti o echipă de nouă oameni, să îi programezi să atace, trebuie să ştii dinainte programul regelui, deci ziua şi ora când va folosi maşina blindată a lui Călinescu. Moruzov este ţinut la curent de rege cu tot programul său, şi îi comunică lui Sima ziua şi ora când va trebui să se producă atentatul. Totul „pute” de la distanţă a organizare în relaţie cu Serviciile Secrete.
Atentatul reuşeşte, celelalte amănunte pot fi omise, cu excepţia faptului că echipa se predă, membrii ei sunt schingiuiţi, omorâţi, apoi aduşi la locul atentatului şi lăsaţi acolo trei zile în care copiii din şcolile bucureştene sunt obligaţi să vadă oribila scenă cu cele nouă cadavre sfârtecate.

legionari-asasinati (1)

În cursul nopţii care urmează toţi deţinuţii legionari care se aflau în custodia statului sunt scoşi din locurile de detenţie, legaţi cot la cot şi mitraliaţi de viteaza Jandarmerie Română (excepţie face Gh. Clime, urmaşul de drept al Căpitanului la conducerea Mişcării: este întâi schingiuit sub pretextul unui interogatoriu, apoi omorât).

Carol dă ordin ca din fiecare din cele 71 de judeţe câte erau atunci să fie omorâţi câte trei legionari, fiind cunoscuţi ca atare de jandarmeria locală. De asemenea, sunt asasinaţi şi legionarii aflaţi în spitalul din Braşov. La fel, cadavrele sunt ţinute obligatoriu trei zile la locul execuţiei, în stradă, şi şcolarii aduşi cu cârdul să vadă scena.

257 de legionari cad victime represiunii care nu are nimic legal şi „democratic” în desfăşurare: să omori sute de oameni ca urmare a unei hotărâri care nu are nimic în comun cu o „hotărâre judecătorească” înseamnă confirmarea şi continuarea „terorii de stat” care „însoţeşte” existenţa Mişcării Legionare de la apariţia ei până astăzi.

procesiune-legionara Biserica şi cimitirul legionar din Predeal.

Ca o mică paranteză: mulţi s-ar fi bucurat să citească în rândurile de mai sus „de la apariţia ei până la dispariţie”! Vă faceţi vise!

Dar să revenim: ilegalitatea măsurilor şi volumul foarte mare al răzbunării, lucru neobişnuit în peisagiul politic românesc, ne duce cu gândul la contribuţia amantei regale în luarea hotărârilor.

Pare o afirmaţie cel puţin hazardată, dar pentru cei care au în minte tabloul total al evenimentelor care urmează, este obligatoriu să facă legătură cu masacrele care marchează existenţa poporului român şi care au ca mobil RĂZBUNAREA IUDAICĂ.

Problema cu „RĂZBUNAREA” de fapt este un nonsens pe care îl folosim adesea şi acum ne dăm seama de greşeală: fără discuţie, răzbunarea este urmare a unei nedreptăţi, a unei crime de orice fel suportate de victimă; ce fel de victimă a fost minoritatea evreiască din Basarabia, care se organizează în bande înarmate de bolşevici şi, după exact 240 de zile, la „cedarea” Basarabiei, ucide 42.000 de ostaşi români în retragere şi, necontabilizaţi exact ca la armată, în jur de 100.000 de civili?! Evreii din Basarabia au trăit până atunci ca şi oriunde până atunci, fără nici un fel de restricţii. După 27 iunie 1940, data care încheie ocuparea Basarabiei de către ruşi, dezmăţul criminal continuă până la eliberarea din 1941. La reocuparea din 1944, când pierdeam războiul, dezmăţul criminal evrei contra români continuă.

Răzbunare evreiască pentru ce? Poate pentru că nu omorâseră destui români?

În continuare, cu părere de rău, declar că am greşit inadmisibil de câte ori am vorbit de genocidul având aceiaşi autori, care lasă în urma lui 500.000 de creştini asasinaţi. Voi regreta până la sfârşit această exprimare. Sunt singur uluit cum de mă trezesc de abia acum: răzbunare pentru salvarea a sute de mii de evrei?!

Oricum, dacă cineva ar trebui să se răzbune, aceia ar fi românii, care, chiar după ce au fost atacaţi şi masacraţi cu mârşăvie, au continuat să se poarte omenos, creştineşte cu minoritatea evreiască.

Măcelul legionarilor din 21-22 septembrie 1939 deschide cronologic seria de masacre suportate de poporul român, de la cedarea Basarabiei (unde iniţiativa şi executarea a aparţinut în totalitate minorităţii evreieşti), la genocidul de după 1944 (la care participă şi alţi minoritari şi chiar români), şi până la genocidul pe care îl suportăm astăzi (pus la cale de finanţa mondială).

Ne vom aminti totdeauna de devotamentul şi sacrificiile înaintaşilor noştri, legionari sau nu, şi vom face cunoscută actualelor generaţii o istorie care ar trebui să renască mândria naţională şi speranţa că adevărul şi dreptatea vor birui, mai devreme sau mai târziu, şi că vor exista totdeauna români care să lupte!

Duşmanii să ia aminte!

Vasile Păduraru
sept. 2012

Sursa: http://www.zelea-codreanu.com

LISTA LEGIONARILOR ASASINAŢI ÎN NOAPTEA DE 21-22 SEPTEMBRIE 1939

Din Calendarul „Cuvântul” 1941

“Noaptea de 21 spre 22 Septembrie 1939 sfințește cu sângele ei cea mai mare jertfă eroică din istoria Românilor. 252 legionari, pentru credința lor în opera Căpitanului și în destinul mântuitor al generației de astăzi, au fost asasinați săvârșindu-se astfel o crimă împotriva întregului neam românesc. Legionarii cei mai destoinici, din toate unghiurile țării, din sate și orașe, au adus cu slava morții lor întemeierea României Legionare. Spiritul lor trebuie să trăiască în făptuirile noastre. Sângele lor și durerea să o simțim necontenit. Numai astfel le vom da mărirea care li se cuvine. Căci ei sunt: Prezenți, Prezenți, Prezenți, în viața de astăzi și de-a pururi a României Legionare.

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Cantacuzino Alexandru, avocat, București;
Totu Nicolae, avocat, București;
Clime Gheorghe, inginer;
Tell C. Alexandru, avocat, București;
Furdui Gheorghe, profesor, București;
Bănică Dobre, ad-tor ziar, București;
Polihroniade Mihail, avocat, București;
Craja Paul, medic, București;
Simulescu Sima, profesor, București;
Apostolescu Gheorghe, comerciant, București;
Istrate Gheorghe, abs. acad. com., București;
Banea Ioan, medic, Cluj;
Serafim Aurel, inginer, București.

La Spitalul Militar Brașov

Cotigă Traian, avocat, București, Penit. Sp. R. Sărat;
Ionică Eugen, inginer, București, Penit. Sp. R. Sărat;
Șiancu Emil, ofițer rez. Cluj, Penit. Sp. R. Sărat;
Proca Gheorghe, monteur Domnița Maria (Bacău), cu domiciliul obligator la M. Ciuc;

Pihu Grigore, funcționar București, Dom. obl. Vaslui;
Sușman Iuliu, funcționar, București, Dom. obl. Vaslui;
Herghelegiu Ion, avocat, Bacău, Dom. obl. M. Ciuc.

În Lagărul de la Vaslui

Spânu Iordache, student, București;
Clime Traian, student, București;
Gârcineanu Victor, avocat, București;
Teodor Tudose, avocat, Iași;
Polisperhon Supila, student, București;
Boboc Constantin, student, București;
Goga Mircea, student, București;
Popescu Spiru, student, Frăsan-Durostor;
Comănescu Nicolae, student, Ploiești;
Calapăr Mihsi, abs. teol., Negrești-Neamț;
Belgea Ioan, bibliot., București;
Popescu Vasile, f. profesie, București;
Antoniu Ioan, avocat, București;
Stahu Teodor, avocat, Fălticeni-Baia;
Cârdu Valeriu, ziarist, Oravița Caraș;
Moțoc Mircea, student, București;
Răcman Gogu, student, Hodivoaia-Vlașca;
Teohari Mircea, student, București;
Bujgoli Spiru, lic. lit., Frăsani-Durostor;
Moraru Alexandru, student, Dej-Someș;
Rioșeanu Petre, dir. Nitrogen București;
Constantiniu Dorin, contr. S. T. B., București;
Dobre Radu, rnanip. S. T. B., București;
Danielescu Josim, student, Ploiești;
Nicolicescu Gheorghe, elev, ing., București;
Borzea Virgil, student, Brașov;
Caratașu Chiriac, student; București;
Busuioc Ioan, student, București;
Maricari Nicolae, locot. ref., București;
Tucan Boris, viticultor, Hârtop-Tighina.

București

Dumitrescu Dumitru, avocat, Ploiești;
Popescu Cezar, student medicină, originar Ploiești;
Popescu Traian, student Drept, originar Ploiești;
Moldoveanu Ion, student Politehnică, originar Ploiești;
Ionescu R. Ion, student Drept, originar Ploiești;
Vasiliu Ion, desenator, originar Ploiești;
Ovidiu Isaia, fotograf, București M. Brătianu 34;
Stănciulescu Marin, lăcatuș, București, Bd. Brătianu 24;
Paraschivescu Gheorghe, student Politehnică, București Bd. Brătianu 24;

Dragomirescu Victor, abs. Politehnică, din închisoarea Văcărești.

În Lagărul de la Miercurea Ciucului

Stegărescu Constantin, contabil, București Ilfov;
Borzea Titus, student, Brașov;
Rădulescu Virgil, gazetar, București;
Enescu Ioan, student, București;
Micu Augustin Liviu, inginer, Timișoara;
Macoveschi Ioan, desenator, București;
Pavlescu Alexandru, avocat, București;
Biriș Ovidiu, avocat, București;
Susai Vasile, lic. Drept, București;
Felecan Vasile, ajust. mecanic, București;
Prodea Nicolae, lăcătuș, București;
Grama Iosif, student, București;
Miter Ioan, student, Caransebeș;
Popescu B. Anton, funcționar, Băile Herculane;
Noaghiea Gh. Virgil, student, Caransebeș;
Tiponuț Gheorghe, elev liceu, Oradea;
Nuțiu Aurel, student, București;
Teodorescu Gheorghe, sculptor, Ploiești;
Todan Coriolan, student, Fibiș-T. Torontal;
Ducaru Dumitru, subing., Râșnov-Brașov;
Ungureanu Corneliu, lic. litere, Craiova;
Corbeanu Vasile, student, Bragadiru-Ilfov;
Coman Constantin, student, Bragadiru-Ilfov;
Popa Tiberiu, stud., Bragadiru-Ilfov;
Popescu Marin, stud., Cumpăna-Constanța;
Vilmuș Adam, bucătar, Iași;
Dorca Afilon, abs. Teolog., Velișoara-Severin;
Cioflec Marius, student, Timișoara;
Benec Constantin, funcționar CFR, Ohaba-Mătnic Severin;
Gheorghe Constantin, student, Stupini-Brașov;
Strugaru Nicolae, avocat, Iași;
Constantinescu Dimitrie, abs. med., Iași;
Dobrin Liviu, abs., med., Arpașul de Jos-Făgăraș;
Zus Radu, student, Cernăuți;
Buhai Vasile, student, București;
Iordache N. Nicoară, asistent univ., București;
Raicu Const., licențiat, Iași;
Stamate Eugen, student, Iași;
Zanche Petre, funcționar, Iași;
Gârcineanu Florin, lt. ref., București;
Vasiliu Gheorghe, lt. ref., Iași;
Filipov Vasile, comerciant, București.

În restul țării

Jud. Durostor: Nicolae Nastu, Costică Manganița și Dionisie Memu.

Jud. Timiș Torontal: Udrea Teodor, Dragomir Gheorghe și Cocora Alexandru.

Jud. Caliacra; Petre Caranica, Chițu M. Popescu și Dumitru Covache.

Jud. Gorj: Constantin Șerban, Căpitanul Gh. Munteanu și preotul Motomancea Grigore.

Jud. Constanța: preotul Chivu Ion, Chiriazi Constantin, preotul Mocanu Staicu și preotul Secăreanu Ion.

Jud. Putna: Vasile State, Nicolae Voinea și Petre Marin.

Jud. Vâlcea: preot Aurel Nicolaescu, Dumitru Diaconescu și Nicolae Vasilescu de pe teritoriul urban.

Jud. Lăpușna: Diaconescu Vasile, Florescu Sergiu și Palamarciuc Ioan.

Jud. Bacău: Condopol Mircea, Mandache Alexandru și Antonovici Constantin.

Jud. Mehedinți: Gheorghiu Victor, Matici Marin și Geacu Petre.

Jud. Argeș: Ioan Pielmuși, Olteanu Vasile și Traian Amzăr.

Jud. Cluj: Cuibus Petre și Erimia Nicolae.

Jud. Prahova: Alexandru Cojocaru și Filip Dumitru.

Jud. Dolj: Nicolae Horculescu, Ilie Poenaru și Ioan I. Ștefanache.

Jud. Bihor: Cosma Lazăr și Jude Dumitru.

Jud. Roman: Creangă Vasile.

Jud. Vaslui: Gheorghe N. Volocaru.

Jud. Brăila: Bobota Teodor și Ioan Udrea.

Jud. Cahul: Borzac Lazăr, Băleanu Ioan și Cerbu Iancu (asasinați ulterior).

Jud. Neamț: Nicolae Malinici, Vasili Avădanei și Vasile Puiu.

Jud. Olt: Găman Florea, Dumitru Mânzu și Gheorghe Preda.

Jud. Fălciu: Ioan Codreanu, Nicolae Emil șl Croitoru Vasile.

Jud. Teleorman: Abagiu Dumitru și Aristotel Cristea.

Jud. Ialomița: Manolescu Grigore, Constantin Constantinescu și Traian Badea.

Jud. Dâmbovița: Nițescu Petre, Lungu Ioan și Gălmeanu Ioan.

Jud. Dorohoi: Gheorghe Surugiu, Gheorghe Barbu și Ioan Honceru.

Jud. Turda: Cucerzan Constantin, Nichita Augustin și Tonceanu Gheorghe.

Jud. Bălți: Condratiuc Alexe, Ursache Victor și Ioan Gherman.

Jud. Brașov: Faur Ioan, Bordeianu I. Lehaciu, Papacioc Radu și Nicolici Nicolae.

Jud. Mureș: Rusu Iacob, Paletaș Francisc și Pădurean Nicolae.

Jud. Hotin: Vasile Dobuleac, Teodor Dubovinschi și Iacob Soroceanu.

Jud. Cernăuți: Pisarciuc Silvestru, Regwald Francisc și Molotiuc Ioan.

Jud. Severin: Ghinda Gheorghe, Galescu Pavel și Damaschin Sârbu.

Jud. Sălaj: avocatul Burcaș Augustin.

Jud. Ciuc: Duma Iosif, Caranica Ioan și Mircea A. Ilie.

Jud. Tighina: Heidenrech Wladimir, Căldare Constantin și Coragancev Ioan.

Jud. Năsăud: Tonea Simion, Cornel Girigan și Tolan Alexandru.

Jud. Cetatea Albă: Ioan Vlădău, Paucă Dumitru și Damian Curoglu.

Jud. Tecuci: Căsăneanu Gheorghe, Spirache Teodorescu și Baciu Vasile.

Jud. Muscel: Nerasan (av. Câmpulung) și Ioan Stancu.

Jud. Covurlui: Costăchel Popa, Asasinat ulterior; Tudor Croitoru și Gheorghe Potolea.

Jud. Soroca: Levițchi Ștefan, Șciucă Boris și Criclivai Azare.

Jud. Arad: av. Maduta Ioan, Bulboacă Ioan și Julan Ilie.

Jud. Maramureș: Butnaru Ioan, Chirculiță Dumitru și Belidcan Mircea.

Jud. Iași; Elena Bagdad, Nicolae Dănilă și pr. Leonid Miron.

Jud. Hunedoara: Popa Petre, Cornea Gheorghe și Sârbu Nicolae.

Jud. Orhei: Zalupcescu Grigore, Mocanu Andrei și Răileanu Naum.

Jud. Romanați: Niculescu Gheorghe și Oprovici Horia. (Teritoriul urban).

Jud. Suceava: Reuț Ioan Neculae.

Jud. Buzău; Voinea M. Constantin.

Jud. Trei Scaune: Ing. Lascăr Gheorghe, Vrânceanu Gheorghe (asasinat ulterior).

Jud. Botoșani: Vasile Iftimuță, Mihai Grigoriu și Gheorghe Mancoș.

Jud. Satu-Mare: Bozinteanu Victor și Spiridon Jitaru.

Jud. Câmpulung (Bucovina): Irimiciue Valerian, Țăranu Traian și Cozan Luchian.

Jud. Târnava Mică: Bârza Gheorghe, Prus Ioan și Codrea Nicolae.

Din aceste relatări oficiale, reiese că au fost asasinați numai în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, la București 10 legionari; spitalul Militar Brașov 7 legionari; Lagărul de la Miercurea Ciucului 44 legionari; Penitenciarul Râmnicu Sărat 13 legionari; Lagărul de la Vaslui 31 legionari și în restul țării 147 legionari. Deci un total de 252 legionari numai într-o singură noapte.

Ceilalți eroi și martiri asasinați în timpul prigoanei din 1938 – 40 sau omorâți pentru credința lor Legionară în anii anteriori, au fost pomeniți în Cronologia legionară. Unora însă, nici până astăzi nu li s-a putut preciza data și împrejurările în care au fost asasinați. Pentru toți Legionarii căzuți pe teritoriul Țării: PREZENT!”

Sursa: FrontPress.ro 

22 septembrie – Sfântul ierarh mucenic Teodosie de la Brazi

sf-ierarh-mucenic-teodosie-de-la-brazi_7461bb338116c1

Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în ţinutul Vrancei în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Datorită vieţii sale duhovniceşti este ales stareţ al Mănăstirii Bogdana, pe care a şi reconstruit-o. În anul 1670 este ales episcop de Rădăuţi, iar un an mai târziu este ales episcop al Romanului. În anul 1674 Sfântul Teodosie este înscăunat ca Mitropolit al Moldovei pentru un an. A suferit moarte martirică pe când se afla la Mănăstirea Brazi, fiind chinuit de către tătarii care năvăliseră acolo pentru a jefui mănăstirea (în toamna anului 1694), în cele din urmă fiindu-i tăiat capul, deoarece a refuzat să le predea averea mănăstirii. A ctitorit Schitul „Brazi’, lângă Panciu, dependent de Mănăstirea Bogdana.
Mormântul său a fost decoperit în anul 1842, iar moaştele sale s-au aflat a fi frumos mirositoare. În anul 2000, în paraclisul subteran de la mânăstirea Brazi, au fost redescoperite moaştele. A fost canonizat în anul 2003.

Sfinte mitropolitule mucenic Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

RUGĂCIUNE

   Sfinţite Ierarhe Teodosie, care – de cununa mucenicească învrednicindu-te, prin tăierea cinstitului tău cap de către păgâni, pe când te aflai la Mănăstirea Brazi din Ţinutul Vrancei -, acum, împreună cu îngerii locuind, te bucuri de mărirea cea gătită sfinţilor, nu ne uita pe noi, păcătoşii, cei ce, nădejde având în puterea ta de mijlocitor către Împăratul Hristos – ca unul ce stai înaintea tronului Sfintei Treimi -, ţie, cu credinţă, grăim unele ca acestea:
Bucură-te, că la Mănăstirea Brazi ai strălucit prin mucenicie !
Bucură-te, că acel loc al muceniciei tale s-a făcut cunoscut tuturor prin tine şi, acolo, călugări şi călugăriţe s-au nevoit cu nevoinţa cea bineplăcută lui Dumnezeu, pomenindu-te necontenit între ctitori !
Bucură-te, că, pentru credinţa cea adevărată şi pentru apărarea sfintelor odoare ale bisericii, spre a nu le lasa pradă nelegiurii, ţi-ai jertfit viaţa !
Bucură-te, că Dumnezeu a insuflat gând de evlavie ucenicilor tăi, şi Lavrentie episcopul ţi-a pus piatră de marmură deasupra cinstitului tău mormânt !
Bucură-te, că o cărămidă pusă sub pătimitorul tău cap, cu numele Teodosie înscris pe ea, te-a făcut cunoscut urmaşilor de peste ani !
Bucură-te, că trupul tău, cazut sub ascuţişul sabiei celei sălbatice, s-a descoperit în vremurile cele mai de pe urmă !
Bucură-te, că te-ai învrednicit de proslăvire din partea lui Dumnezeu, Care a dat gândul cel bun ieroschimonahului Dimitrie spre a căuta în pământ, unde, săpând, a găsit piatra de marmură a mormântului tău şi cărămida cu înscrisul de pe ea, pe care era aşezat capul tău cel desprins de trup, ca şi întreg trupul tău !
Bucură-te, că, şi prin moarte, s-a arătat întreaga ta smerenie, căci capul aşezat, cu gura în jos, pe cărămidă, arăta că mereu ai avut fruntea plecată spre pământ, rugându-te, cu caldură, ca şi vameşul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului !”
Bucură-te, că prin rânduială dumnezeiască s-a făcut lucrarea de dezgropare a cinstitului tău trup, după mai bine de o sută cincizeci de ani şi, cu sobor de preoţi, în cântări duhovniceşti, a fost pus în paraclisul de taină din peştera Mănăstirii Brazi, unde se săvârşea Sfânta Liturghie până nu demult !
Fericindu-te pe tine, mult nevoitorule şi mult rabdătorule Mucenice Teodosie, ne cucerim şi zicem: Roagă-te pentru noi, cei ce făcem, cu dragoste, pomenirea ta şi ne întărim duhovniceşte de lucrarea ta în pământul scumpei noastre Patrii şi în ogorul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române.

Bucură-te, Mucenice Teodosie! Amin!

În octombrie la Bucureşti se va cere UNIREA cu Basarabia

19 septembrie, 2013

Activiștii platformei civice Acțiunea 2012 organizează pentru luna octombrie 2013 un marș unionist la care vor să facă auzită doleanțele românilor de pe ambele maluri ale Prutului, din România și Moldova, privind unirea acestor două State.

Marșul va fi organizat la București, pe 20 octombrie 2013, cu începere de la ora 14, în Piața Victoriei și probabil va avea același traseu parcurs în anul 2012, la care au participat mii de protestatari, inclusiv de la Chișinău, scandând ”Basarabia e România”, ”Unire” și alte mesaje unioniste.

Potrivit organizatorilor, la marșul unionist din acest an se dorește participarea a cel puțin 10 000 de persoane, mai mult decât au participat la 16 septembrie 2012 la Chișinău și mai mult decât au participat la București pe data de 21 octombrie 2012. ”La Brad ați fost 100 de mii”, este unul dintre mesajele publicate pentru sensibilizarea românilor să participe la acțiunea preconizată pentru sfârșitul lunii octombrie 2013.

La fel, posibilitatea de participare la marșul unionist din anul acesta va fi examinată și de membrii Consiliului Unirii de la Chișinău, care la fel au participat activ în anul 2012 atât la acțiunile organizate la Chișinău cât și la București, potrivit Vitaliei Pavlicenco, contactată de OBSERVATOR.

Amintim că, în vara acestui an a fost organizată și petrecută campania ”Basarabia Acasă”, în cadrul căreia au fost colectate peste 100 de mii de semnături, pentru promovarea unei inițiative legislative prin care Moldova să devină o prioritate pentru România. Este probabil ca cifra exactă a semnăturilor colectate să fie anunțată la marșul unionist din 20 octombrie, precum și va fi făcut anunțul de depunere oficială a inițiativei legislative la Parlamentul României.

Marș unionist pe 20 octombrie 2013 la București

Marș unionist pe 20 octombrie 2013 la București

Sursa: http://observator.md