Serbarea naţională de la Ţebea – Politicienii caută să profite

Tebea

În fiecare, an mii de români se adună la Ţebea, judeţul Hunedoara pentru al omagia pe Crăişorul Munţilor. Si în acest an, pe 15 septembrie, au participat peste 5000 de români la aceasta sărbătoare când s-au împlinit 141 de ani de la moartea lui Avram Iancu.

avram-iancu

Avram Iancu s-a născut la 1824, într-o familie de moţi înstăriţi din comuna Vidra de Sus. De profesie avocat, la Revoluţia de la 1848 Avram Iancu făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor publice de la Blaj, din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848, şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora se bucura de o mare popularitate. Avram Iancu s-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872, în comuna Baia de Criş, şi a fost înmormântat în cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea.  

Dintre politicieni au participat:  

„… preşedintele Traian Băsescu, ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu şi ministrul de Externe, Titus Corlăţean, preşedintele PDL, Vasile Blaga, preşedintele PMP, Eugen Tomac, parlamentari democrat-liberali, alături de reprezentanţi de seamă ai admistraţiei publice judeţene şi locale, printre care s-au remarcat Mircea Ioan Moloţ, preşedintele CJ Hunedoara, Petru Mărginean, primarul reşedinţei de judeţ şi Farcaş Romeo, primarul comunei Baia de Criş.

Preşedintele Traian Băsescu şi soţia sa au ajuns la Serbările naţionale “Ţebea” 2013, dedicate memoriei lui Avram Iancu în jurul orei 11.00. Şeful statului a fost întâmpinat de Garda de onoare, care i-a prezentat onorul.

Momentul în care Preşedintele Băsescu a depus coroana la mormântul lui Avram Iancu a coincis cu declanşarea protestului. Un număr destul de numeros de participanţi la festivităţi, au început să-l huiduiască pe preşedinte. S-a strigat “Ruşine!”, “Jos Băsescu!”.

Vizibil iritat, şeful statului a plecat înaintea finalizării festivităţii de depunere a coroanelor. Pentru prima dată în ultimii trei ani, perioadă în care a absentat de la festivităţile de la Ţebea,  el a turnat apă la rădăcina gorunului pe care l-a plantat acolo în urmă cu câţiva ani.

Ţebea, masă “verde” dintre preşedinte şi PD-L? 

Traian Băsescu s-a deplasat apoi spre cortul special amenajat pentru a lua masa.  Pe traseu el a fost  însoţit atât de huiduieli, cât şi de aplauzele unei părţi din susţinătorii săi. Preşedintele i-a jignit pe protestatari replicându-le acestora că sunt „mincinoşi” şi „fluieraşi”.

În timp ce Băsescu petrecea în cort având ca invitaţi printre alţii şi pe  preşedintele PDL, Vasile Blaga,  vicepreşedintele formaţiunii şi Cătălin Predoiu, protestatarii au înconjurat locaţia huiduindu-l din nou pe preşedinte cu deja consacratul slogan “Ieşi afară, javră ordinară !”.

Surprinzător pentru analiştii politici a fost această masă “verde” la care, în mijlocul a sute de participanţi la festivităţi,  au stat faţă în faţă preşedintele Traian Băsescu, şi renegaţii conducători ai partidului căzut în dizgraţia preşedintelui,  PD-L. Laolaltă cu aceştia, preşedintele a intonat imnul democrat-liberalilor, Ţebea părând a fi cadrul ideal de a reconstrui puntea aparent ruptă dintre preşedinte şi foştii săi aliaţii săi politici tradiţionali.

Ceremonial sobru

În timp ce preşedintele Băsescu petrecea la cort, la gorunul lui Iancu a continuat ceremonialul depunerii de coroane. Zeci de parlamentari, reprezentanţi ai instituţiilor publice locale, judeţene, ai partidelor politice s-au închinat pentru un moment la mormântul celui numit crăişorul munţilor. Şi dacă preşedintele ţării a avut parte de huiduieli din partea celor prezenţi, ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu a fost primită cu aplauze. “Nu vin pentru prima dată aici, am venit şi când eram doar un simplu cetăţean, iată că şi acum sunt prezentă şi vin întotdeauna cu plăcere pentru că este un moment foarte emoţionant şi nu ar trebui să lipsească niciun român de la aceste serbări. Un singur lucru vreau să transmit celor prezenţi:Staţi drepţi în faţa lui Dumnezeu, nu vă plecaţi în faţa nimănui pentru că acesta este spiritul pentru care a luptat şi s-a sacrificat Avram Iancu”,  a declarat ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu.

Cu aplauze a fost întâmpinat şi preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Ioan Moloţ. “Mă bucur că şi în acest an sunteţi prezenţi în număr atât de mare aici la Ţebea şi fac un apel la dumneavoastră să nu uitaţi că în fiecare an, la mijlocul lunii septembrie, să îl comemoraţi şi să îl cinstiţi pe cel care a fost Avram Iancu, erou naţional” a spus Mircea Ioan Moloţ, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara.

Petrecere câmpenească 

După momentele festive a urmat bineînţeles  petrecerea câmpenească. Cu mic cu mare, românii veniţi din toate colţurile ţării, au aşteptat cu nerăbdare acest moment, mai ales că şi în acest an, vremea a ţinut cu miile de români care au participat la Serbările Naţionale de la Ţebea. Pe lângă tarabele cu tradiţionalii mititei şi grătare şi dozatoarele de bere, participanţii au avut parte şi de un spectacol folcoric. “Am avut mari emoţii dar până la urmă totul a ieşit bine. Mă bucur că şi Dumnezeu a rânduit ca astăzi să strălucească soarele pe cer şi de asemenea mă bucur că am reuşit să aduc aici doar interpreţi de seamă ai cântecului popular românesc, din toate colţurile ţării” a spus Mariana Deac, director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Hunedoara, instituţia organizatoare al acestui eveniment, alături de Consiliul Judeţean Hunedoara. Şi pentru artişti, să cânte în faţa mulţimii adunate la Ţebea a fost un moment emoţionant. “Pentru mine a fost o bucurie şi o onoare să fiu invitată să cânt aici la Ţebea, la Serbările Naţionale, şi mă bucur că şi Maramureşul este prezent aici”, a declarat Florentina Giurgi, interpretă de muzică populară. Alături de aceasta şi de Mariana Deac, au mai urcat pe scenă Veta Biriş, Cristian Fodor, Ovidiu Olari, Aneglica Flutur şi Grupul vocal Obârşa.

Eveniment de succes

Toate evenimentele pregătite participanţilor la Serbările Naţionale de la Ţebea din acest an s-au dovedit a fi un succes. Mulţi vin an de an doar pentru a-i aduce un omagiu crăişorului munţilor, lui Avram Iancu. Moş Vasile, un bătrănel în vârstă de 80 de ani din municipiul Brad, spune că nu lipseşte în niciun an de la acest eveniment, chiar dacă, odată cu înaintarea în vârstă, îi este tot mai greu să se deplaseze. “Mă cam dor picioarele dar nu pot lipsi, sunt român şi trebuie să fiu prezent la aceste serbări” a spus moş Vasile. În mulţime am dat şi de un grup de copii îmbrăcaţi în costume naţionale care au venit tocmai din Chişinău Criş. “Am venit cu şapte elevi de clasa a treia, din clasa mamei mele. Eu vin de 15 ani şi nu îmi pot închipui să nu fiu prezent aici pentru că eu aici îmi încarc bateriile. Alţii poate merg în vacanţă să facă acest lucru dar pentru mine nimic nu este mai important decât să fie aici prezent. Şi obligatoriu vin în costum popular şi cred că aşa ar trebui să vină toată lumea, că aşa se obişnuia pe vremuri”, ne-a spus conducătorul grupului. Pe platoul de lângă panteonul moţilor ne-am întâlnit şi cu un grup de motorişti deşi probabil mulţi s-ar aştepta ca aceştia să fie prezenţi doar la petrecerile rock, însă aceştia au demonstrat că indiferent de ce muzică asculţi, este important să aduci un omagiu eroilor ţării. “Suntem un grup de motorişti din Hunedoara, Deva şi Haţeg şi venim în fiecare an să aducem un omagiu lui Avram Iancu şi să fim alături de moţii din aceste ţinuturi. Şi suntem mîndrii că suntem români” a zis conducătorul grupului moto.”

Sursa: http://zhd.ro

A trecut la Domnul o curajoasă luptătoare a neamului – Marina Chirca

0  

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?

Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj“ îndrăzneala de a da „Like“ pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri (se pare ca sâmbătă 14 sept), la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara!

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Luna trecută, preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri“, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.

În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!“. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv. De Matei Udrea 

Sursa: FrontPress

Dumnezeu s-o ierte şi cu sfinţii s-o odihnească!

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş mitropolitul Banatului

icoana-sf.-Iosif-cel-Nou-2011-2

Ocrotitor al Mitropoliei Banatului şi patron al pompierilor din România, Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, ale cărui moaşte se cinstesc în Catedrala ortodoxă din Timişoara, a strălucit cu aureola sfinţeniei încă din timpul vieţii, fiind, aşa cum îl numeşte Acatistul închinat lui, „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda preafrumoasă a Timişoarei şi cinstea Partoşului“. Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş este cinstit în fiecare an la 15 septembrie.

La 15 ani îşi închină viaţa lui Hristos

Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, cinstit cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie, s-a născut în jurul anului 1568 în oraşul Raguza din Dalmatia, pe malul Mării Adriatice. Tatăl său se pare că era navigator, având o corabie, transporta mărfuri pe Marea Adriatică, Mediterană, pe Marea Neagră şi pe Dunăre.

Despre primii ani din viaţa tânărului Iacob, cum se numea înainte de călugărie, nu cunoaştem multe lucruri. Ştim că tatăl său, murind devreme, Iacob s-a mutat cu mama sa, originară se pare din insula Limnos, neamaiavând neamuri în Raguza, la fratele ei, care era negustor în oraşul Ohrida, la sud de Dunăre. Aici, tânărul Iacob a studiat până la 15 ani, find crescut de mama sa în bună cinstire de Dumnezeu.

La frageda vârstă de 15 ani, Iacob îşi închină viaţa lui Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului chiar din oraş, unde îşi continuă învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. Dornic de rugăciune şi de o viaţă mai retrasă, după cinci ani, Iacob părăseşte mănăstirea din Ohrida, îndreptându-se către Sfântul Munte Athos. Aici, intră în Mănăstirea Pantocrator, aşezată pe o stâncă bătută de valuri, la o înălţime de aproape 30 de metri, unde duce o viaţă aspră, în post şi rugăciune, în osteneală şi ascultare. În plin urcuş pe treptele desăvârşirii, Iacob este tuns în monahism, primind numele de Iosif.

Uimeşte sihaştrii Sfântului Munte

Avea doar 21 de ani când tănărul schimonah Iosif, prin desăvârşita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu sărăcie şi înţelepciune, îi uimea pe toţi sihaştrii athoniţi.

Fiind smerit cu mintea şi blând cu inima şi datorită asprelor posturi prin care îşi strunea trupul şi îşi întărea sufletul, Dumnezeu i-a dăruit puterea cuvântului prin care mişca inimile tuturor, înduioşându-se până la lacrimi şi întraripându-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curăţenia lui sufletească în înalta sfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu i-a dăruit printre multe alte daruri şi pe acela al facerii de minuni încă din timpul vieţii. Părinţii din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli, atât trupeşti, cât şi sufleteşti, veneau la părintele Iosif şi prin rugăciunile lui se tămăduiau de toată neputinţa. Ca o comoară nepreţuită este purtat pe rând în mănăstirile Hilandar, Xiropotamu, Vatoped şi la alte mănăstirii, schituri şi chilii ale Sfântului Munte.

Egumen la Adrianopol şi Cutlumuş

Vestea despre viaţa, calităţiile şi minunile lui Iosif se răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi de un bun organizator al vieţii monahiceşti după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, la cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavră a Sfântului Ştefan din Adrianopol. Acolo, timp de şase ani, munceşte fără preget la reorganizarea şi punerea în rânduială a pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii de obşte.

Este pus apoi egumen în marea lavră românească Cutlumuş, veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă, iar apoi rezidită de către domnitorii munteni şi moldoveni, Matei Basarab şi Vasile Lupu. Obştea monahală a Mănăstirii Cutlumuş era formată şi din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni, dar şi bănăţeni.

Sfântul arhiereu al bănăţenilor

Ajuns la vârsta patriarhală de 80 de ani, egumenul Iosif se retrage în linştea unei chilii a Mănăstirii Vatoped. În acea vreme însă, scaunul vlădicesc al Timişoarei, devenind vacant, românii îl doresc mitropolit pe fostul lor egumen al lavrei româneşti, care dobândise deja faima de sfânt.

În drum spre Banat, Sfântul Iosif trebuia să treacă Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trăsură s-au speriat şi nu au mai voit să înainteze. Toate încercările vizitiului şi ale oamenilor dimprejur de a-i face să înainteze şi să se suie pe pod nu au reuşit. Atunci Sfântul Iosif, deranjat de strigătele furioase ale oamenilor, s-a coborât şi a grăit câteva cuvinte blânde către cai, care s-au făcut blânzi ca nişte miei şi au urcat singuri pe pod unde au stat nemişcaţi până au trecut Dunărea. În drum spre Timişoara, Sfântul a fost rugat de către aga Ismail să se întoarcă nu departe de Vârşeţ. Aici, nevasta agăi, care era creştină, se chinuia să nască de trei zile. Ea fusese vestită în vis că numai vlădica Iosif putea să o tămăduiască. Fără a se teme, Sfântul Iosif a încuviinţat să se întoarcă din drum şi să meargă cu aga Ismail. Când a trecut prin faţa casei agăi, soţia acestuia a născut îndată un băiat. După zeci de ani acest băiat, botezat creştin, s-a călugărit şi a ajuns chiar episcopul Caransebeşului, fiind un apărător de seamă al Ortodoxiei în vremuri foarte grele pentru credinţa srămoşească. Întrebat dacă e bine oare să asculte de rugămintea unui păgân şi să facă voia lui, Sfântul a răspuns: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime peste toţi şi nimeni a cunoaşte căile Lui nu s-a învrednicit şi ascultare a-i da dator este fiecare om prin gura căruia ar vorbi Domnul“.

Viaţa oricărui ierarh se contopeşte cu a eparhiei sale

Ajungând în Timişoara, Sfântul Iosif a fost întâmpinat de Iovan Capră, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat îndată. La vederea acestei minuni s-au uimit atât credincioşii, cât şi turcii care veniseră în întâmpinarea lui.

Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitroplit al Banatului a fost săvârşită în ziua Sfântului Ilie a anului 1650. Este semnificativă această dată pentru ceea ce a reprezentat ataşamentul credincioşilor faţă de mitropolitul lor, întrucât fiind şi praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraş, ziua a îmbrăcat un caracter sărbătoresc deosebit.

Se ştie că viaţa oricărui ierarh, într-un fel, se contopeşte cu a eparhiei sale. Tot aşa, cronica Mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera şi oglindă a vieţii mitropolitului de la Timişoara.

Noul mitropolit venea investit cu o autoritate vădită în titulatura sa şi, de asemenea, cu prestanţa unei vârste patriarhale de 82 de ani, precum şi a virtuţilor cele mai râvnite, ceea ce constituia implicit un prestigiu al scaunului său. A organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat altare sfinte, a cercetat mănăstiriile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumină păstoriţilor săi.

Paşa Fasli îl iubea pe Sfântul Iosif şi îl respecta. Mai mulţi turci, lepădându-se de legea lor, au primit botezul şi aceasta pentru că Sfântul Iosif îi iubea pe toţi deopotrivă, iar uşa lui era deschisă tuturor. Blândeţea, milostenia şi învăţăturile lui pline de foc dumnezeiesc, într-adevăr cucereau pe oricine. Deci, atât creştinii, cât şi musulmanii, îl aveau întru mare evlavie pentru sfinţenia vieţii lui şi pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu îl înzestrase.

Retras la Mănăstirea Partoş

Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la împlinirea numărului simbolic de trei ani de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, să se retragă la Mănăstirea Partoşului. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit „de la Partoş“ şi „Mitropolitul Timişoarei“, într-un cuvânt, patronul şi ocrotitorul Mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieţii, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străveche de spiritualitate românească. În vremea Sfântului, Mănăstirea Partoş era şi un centru important bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească. Vieţuirea Sfântului Iosif aici, timp de alţi trei ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se şi mai târziu, cu acelaşi zel, paşii credincioşilor.

Despre aceasta glăsuieşte o însemnare cu mână făcută în 1655 pe un Minei slavon din 1529, care a aparţinut Mănăstirii Sângeorz: „Această carte este a domnului mitropolit Iosif al Timişoarei la anul 1655… care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în Mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a mutat la viaţa veşnică unde sfinţii se odihnesc“.

Clopotele mănăstirii au început să bată singure

Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de la intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripţie pe care înainte cu aproape un veac se citea cu uşurinţă: „Sviatitel Iosifa novii bivşii Mitropolita Temişvarskii“ – „Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei“.

Era sfârşitul verii lui 1656, când a trecut la cele veşnice la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor din părţile Banatului. Sfântul Iosif numit e acum „cel Nou“, spre a-l deosebi de alţi sfinţi mai vechi cu acelaşi nume, nu a încetat nici după moarte să vină într-ajutor credincioşilor, pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormântul său.

Despre cinstirea de sfânt care i s-a dat din vechime mărturiseşte, printre altele, icoana pictată la 1782 de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebeului, Ioan Şuboni, şi aşezată pe peretele bisericii mănăstireşti din Partoş, deasupra locului unde a fost îngropat. Se ştie că fostul jude al Timişoarei, Marcu Muţiu, s-a tămăduit de boală venind să se roage aici. Drept mulţumire pentru aceasta el a zidit, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta, nouă, mai mare şi mai trainică. Mai mult decât atât însă, fostul mitropolit al Timişoarei intră statornic în conştinţa credincioşilor bănăţeni, el fiind invocat în orice împrejurare deosebită a vieţii lor.

„A strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului“

Ţinând seama de viaţa şi petrecerea cuviosului mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de tăgadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hătărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. În acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în sesiunea de lucru din 14-27 mai să includă în calendarul acestei Biserici pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Aşa cum reiese din procesul verbal luat la dezgroparea moaştelor Sfântului Iosif cel Nou la Mănăstirea Partoş din 6 septembrie 1956, aceasta s-a făcut începând cu ora 10 din zi după o slujbă de mulţumire. Mormântul zidit deasupra grobniţei, la intrarea în sfânta mănăstire, lung de 240 cm, lat de 135 cm şi înalt de 95 cm, a fost desfăcut de preacuvioşia sa protos. Ieronim Balintoni, exarhul mănăstirilor de atunci, ajutat de ieromonahii, preoţii şi diaconii de faţă. Procesul verbal menţionează că „la ceasurile 2 ale zilei, în emoţia ce stăpânea puternic pe cei de faţă, s-a descoperit la adâncimea de 57 cm de la nivelul podelei, în pământ neumblat, braţele încrucişate, parcă într-o neîntreruptă rugăciune, ale aceluia care, chip al bunătăţii şi suferinţei, ostenitor în rugă fierbinte şi în duh de viaţă înălţător, a săvârşit în trăirea pământească şi în cea nemuritoare după înveşnicire vindecări minunate şi fără număr. Mireasma sfinţeniei şi prospeţimea moaştelor au ridicat sufletele ce au încercat simţăminte de evlavie necunoscute vreodată“.

Sfintele moaşte au fost depuse apoi spre închinare în Catedrala miropolitană „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Timişoara, într-o frumoasă raclă. Aceasta este opera sculptorului Grigore Dumitrescu de la Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind confecţionată din lemn de polisandru, păr, tisă şi lămâi, având o lungime de 137 cm şi o lăţime de 37,5cm. Pe capac este sculptat, în lemn de lămâi, chipul Sfântului Ierarh Iosif, mort, înveşmântat în toate odăjdiile arhiereşti, purtând mitră şi cârjă. Soclul cu motive florale şi geometrice în stil bizantin este sculptat în lemn de palisandru. Pe margini sunt sculptate, de asemenea, în lemn de lămâi, scene din viaţa Sfântului.

Patronul pompierilor din România

În urma adresei Ministerului de Interne din anul 1997 adresată Sfântului Sinod, cu solicitarea de a desemna ca patron spiritual al acestei instituţii fie pe Sfântul Mucenic Corneliu Sutaşul (13 septembrie), fie pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfântul Sinod aprobă ca patron al pompierilor pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou.

Decizia în acest sens a avut în vedere viaţa, minunile, calităţile spirituale şi a pornit şi de la faptul că pe seama Sfântului se pune, între altele, salvarea bisericii din Timişoara-Mehala şi a unei părţi din oraş de la un incendiu care a izbucnit pe când el era mitropolit la Timişoara (1650-1653). La această întâmplare face aluzie Acatistul care îi este închinat: „Ca să arăţi marea ta milostivire pentru turma ta şi râvna ta pentru slobozirea ei din toate nevoile ce o împresurau, atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timişoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia focului, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaie năpraznică, pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului…“ (Icosul 7). Legat de această intenţie, putem arăta că în armată există destui sfinţi luaţi ca patroni şi protectori: Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului, e patroana marinei militare, Sfântul Crispinus, al aviatorilor, Sfânta Varvara, a artileriei, Sfântul Iosif de Copertino, al paraşutiştilor etc.

Astăzi mii de credincioşi din întreaga ţară poposesc în oraşul de pe malurile Begăi pentru a înălţa rugăciuni şi a se închina moaştelor Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Seara şi până dimineaţă se săvârşesc rugăciuni, iar dimineaţa în ziua cinstirii Sfânta Liturghie arhierească.

Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Aradului, vorbind despre Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş menţionează că „în lumina aceluiaşi veşnic nimb, ochii credinciosului de astăzi disting multe din trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale pe care Acatistul le sugerează în toată profunzimea: Sfânt al Bantului, lauda Timişoarei, cinstea Partoşului, podoaba Bisericii, slujitor al darului, făcător de bine al tuturor“.

A scăpat cetatea de foc

O altă minune a sa s-a întâmplat în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici din Timişoara, a izbucnit un mare foc în partea de apus a oraşului. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinse pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi câzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului său cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd. Deodată, nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi, întunecând tot cerul, şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de câteva ore până a stins cu totul focul nimicitor. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile nu a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, iată că pe dosul palmei lui de la mână stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marei Lui milostiviri.

Sursa: http://ziarullumina.ro

Sfinte ierarhe Iosif cel Nou de la Partoş, roagă-te pentru noi!

Încă o dată despre masacrele din Transilvania

În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, în mai multe localități din Ardealul de Nord realipit la Ungaria, trupe militare sau paramilitare au masacrat civili români, evrei, ţigani şi uneori chiar maghiari în intenția de a determina prin teroare un exod din populațiile conlocuitoare nemaghiare. Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate.

Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre:

Masacre au avut loc și în alte localități: CerișaMarcaBrețcuMureșenii de CâmpieMihai BravuZalăuHuedinBelinZăbala,HalmășdSântionCosniciu de SusCamărAghireșSucutardDitrăuSuciu de SusTărianPrundu BârgăuluiCătinaRăchitiș,ȘincaiTurdaOzdGădălin.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940

Date generale și premise ale acestor atrocități

După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicția Ungariei. (Prin Ardeal sau Transilvania se subînțelege în tot articolul atât regiunea istorică Transilvania, cât și provinciile Crișana și Maramureș.)

La începutul lui septembrie 1940, România a cedat Ungariei o suprafață de 43.492 km pătrați, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori, dintre care: 

  • 50.2% români
  • 37.1% maghiari și secui
  • 12.7% germani, evrei și alte naționalități.

Dictatul de la Viena – teritoriul cedat Ungariei

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord (sauArdealul de Nord) și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume, precum și ținuturile secuiești. Opt din totalul de 23 de județe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc. 

După anunțarea hotărârilor luate de puterile Axei la Viena, a urmat pentru români marea dramă a refugiului și evacuarea instituțiilor românești. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, s-au refugiat din zona cedată. Printre ei s-a aflat și corpul profesoral al Universității din Cluj, format din personalități de elită: Sextil PușcariuIuliu Hațeganu,Onisifor Ghibu și Emil Racoviță. La fel și artiștii Operei Române, refugiați la Timișoara.

Încercând o clasificare a atrocităților săvârșite în Ardealul de Nord, se poate observa că majoritatea lor au avut loc în toamna lui 1940, imediat după instaurarea autorităților ungare, precum și în toamna lui 1944, după ce România a trecut de partea Aliaților. Atrocitățile au fost comise în prima fază în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940 în zone situate în imediata apropiere a noii granițe care traversa Transilvania, iar apoi, patru ani mai târziu, în timpul retragerii forțelor germano-ungare ținuturile ardelenești (până la începutul lui octombrie 1944). Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

  • Masacrele din toamna anului 1940;
  • Masacrele din lunile septembrie și octombrie 1944.

Aceste atrocități pot fi împărțite după etnia celor vizați în:

  • Masacre împotriva populației românești;
  • Masacre împotriva populației evreiești;
  • Masacre împotriva populației maghiare.

Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie 1940, ora 7.00, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmației. Două armate ungare au pătruns pe teritoriul Ardealului anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208.000 militari. A operat în partea de nord-est a Transilvaniei.
  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102.000 militari. A operat în zona OradeaCluj.

În prima zi, principalele orașe ocupate au fost CareiSatu Mare, Sighetul Marmației și Ocna Șugatag. Au fost stabilite nouă etape de înaintare, fiecare pe o distanță de 40-80 kilometri. Ultimele localități luate în stăpânire, la 13 septembrie 1940, au fost Sfântu Gheorgheși Târgu Secuiesc. Înaintarea unităților ungare s-a produs în condiții pașnice, neexistând decât câteva incidente răzlețe cu ostașii români aflați în retragere spre sudul Transilvaniei. Armata ungară a fost întâmpinată cu entuziasm de majoritatea populației de etnie maghiară, ceea ce a fost documentat amănunțit pe peliculă, în cadrul filmelor de tip jurnal cinematografic din 1940, cu defilarea unităților militare, precum și a lui Horthy calare pe cal sur, defilând prin principalele orașe ale Ardealului de Nord. 

La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupație, a început o serie de masacre împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinați aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de omoruri a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români. 

Nușfalău, 8 septembrie 1940

Nușfalău este o comună din județul Sălaj, la 39 km de orașul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară a intrat în Șimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu în Zalău, la Nușfalău a avut loc un masacru împotriva unor români. Victime au fost 11 oameni, două femei și 9 bărbați, din satul bihorean Almașu Mare, care au fost prinși de evenimente în zona Nușfalău în timp ce mergeau acasă.

Faptele au fost stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, prin hotărârea nr. 1, sentința publică, din 13 martie 1946. În dimineața zilei de 8 septembrie 1940, la ieșirea din Nușfalău, oamenii au fost opriți din drum de localnicul etnic maghiar Zoltán Szinkovitz (Sinkovits?), localnic din comună, și de un soldat ungur, care-l însoțea. Potrivit sentinței Tribunalului Poporului, cei doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziționat, fără a găsi nimic compromințător contra lor, și-au însușit obiectele personale, le-au bătut sistematic și le-au împus cu baionetele. Cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbați au fost duși într-o căruță militară spre comuna Zăuan, până la circa 500 de metri de intrarea în comună, unde românii au fost uciși prin înfingerea baionetei în inimă. Concomitent, alți doi localnici etnici maghiari, din proprie inițiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere și le-au dus la locul masacrului, unde au fost înjunghiate și ele. Cadavrele au fost înmormântate sumar și acoperite cu frunze. Înhumarea în cimitirul din Nușfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruința localnicilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut, iar ei au fost pedepsiți de Tribunalul Poporului din Cluj, dar militarii unguri implicați în crimă au rămas neidentificați.

Treznea, 9 septembrie 1940

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârșite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este și masacrul de laTreznea, comună din județul Sălaj, la 15 km de Zalău. Trupe maghiare din batalionul 22 Grăniceri din Debrețin, sub comanda locotenentului Ákosi, au intrat în localitate la 9 septembrie. Primele victime au fost câțiva copii care păzeau vitele la păscut. Cadavrele copiilor au fost descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, militarii unguri au dezlănțuit măcelul. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. Au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei. 

Versiunea oficială dată publicității la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate și de alți localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marșul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată și de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului și mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:

„Cum au putut ataca armata acești moșnegi, aceste femei și acești copii din brațele mamelor? Trebuie să vă fie rușine pentru ceea ce ați făcut. Aceasta este o rușine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata ungară

Cea mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară, în complicitate cu etnicii maghiari locali, în care au căzut cele mai numeroase victime inocente -157 de morți[5]– cu ocazia ocupării Ardealului, a fost cea de la Ip, localitate din județul Sălaj, la 45 km de Zalău. Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit în proces, la 13 martie 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj.

Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri omorîți într-o explozie care se produsese în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Zoltán Vasvári a plecat la 13 septembrie 1940 din Nușfalău, unde se afla cantonat, și s-a îndreptat cu compania sa spre Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici a fost de asemeni una fictivă, întrucât explozia în care își pierduseră viața cei doi militari se produsese din cauza unui defect de ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români arestați au fost eliberați după aproximativ o lună.

Locotenentul Vasvári a sosit la Ip în noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 23.00. Soldații, împreună cu câțiva etnici maghiari civili, au început să vâneze casele românilor. Aceștia erau treziți din somn și uciși cu cruzime. Localnicii unguri erau folosiți pentru a indica gospodăriile românești. A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului, mai mulți localnici au fost puși să sape o groapă în cimitirul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an, la 14 septembrie, sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerișa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista și în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat, în dimineața zilei de 15 septembrie, în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor proscriși în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați. 

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineața zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi, din unitatea cantonată la Șimleul Silvaniei, și-a făcut apariția în comuna Marca, din județul Sălaj, la 55km de Zalău. Compania era însoțită de civili maghiari din Ip, dintre care unii erau îmbrăcați în uniforme militare, pentru a nu fi recunoscuți. În zilele de 15 și 16 septembrie 1940 acești militari, sub conducerea lui Árpád Ősz drept călăuza și a lui Ștefan Incze, ambii din Ip, au împușcat pe câmp și în curțile unor case doi evrei, trei slovaci și șase români. În documentele ungare, motivul omorârii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Nici în acest caz pretextul nu era valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat, neîntâmplându-li-se nimic, dar prin Marca nici nu trecuse vreo subunitate a armatei ungare. 

Brețcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Niculae Boldea din Brețcu, județul Covasna, și fiul său mai mare, omonim, au fost închiși la primăria localității, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al subunității respective a dispus ținerea în continuare în arest a românilor. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români. La acțiune au participat localnici și soldați unguri. La 14 septembrie a fost arestat și fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine și alimente necesare pentru expulzarea bărbaților în România. După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniță. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș, unde Boldea și cei trei fii ai lui (Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae) au fost împușcați și apoi îngropați. 

Mureșenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureșenii de Câmpie și a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administrației militare ungare. În localitate erau cantonați soldați conduși de locotenentul Gergely Csordás, din Regimentul 19 honvezi din orașul Nyíregyháza

Modul în care s-a desfășurat această atrocitate a fost stabilit de aceeași instanță clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, care era căsătorit și avea trei copii, erau cantonați mai mulți soldați unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele a plecat la Cluj pentru a solicita intervenția comandamentului militar, dar s-a întors la 20 septembrie, seara, neobținând nimic la Cluj. Locotenentul Csordás a trimis în casa preotului Bujor o patrulă de 12 soldați înarmați cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum și cu cei arestați în aceeași după amiază: cantorul Ioan Gurzău și soția Valeria, învățătorul Gheorghe Petrea împreună cu soția Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani și soacra Ana Miron. Soldații trimiși i-au împușcat pe toți cei prezenți în casa parohială – și anume pe membrii familiei Bujor – în camerele de culcare, iar pe ceilalți prin curte. Aceeași soartă a avut-o și servitoarea preotului, Șarolta Juhász, de etnie maghiară. Victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeași noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în fața Tribunalului Poporului că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Albert Wass, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare și pentru că vedea în el un român naționalist.

Cronologia altor masacre

  • În satul bihorean Mihai Bravu seria atrocităților împotriva etnicilor români a început la 7 septembrie 1940. Până în acea zi, nordul județului Bihor a fost ocupat complet de armata ungară. În localitate, 22 de țărani români, printre care și doi copii, au fost adunați pe câmp și împușcați de soldați unguri. 
  • La 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din județul Sălaj, trupele ungare au ucis 11 persoane, în timpul înaintării lor spre partea centrală Ardealului de Nord. 
  • La 9 septembrie 1940, la Zalău, soldați maghiari rămași neidentificați au intrat în casele românilor Grigore Vicaș și Gheorghe Prunea, unde i-au împușcat mortal, împreună cu soția și fratele lui Vicaș, precum și pe soția lui Prunea, însărcinată în ultima lună. În colțul casei lui Vicaș, aceiași soldați l-au mai ucis pe Nicolae Pop, țăran din Treznea care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor a fost de 27. [11]
  • 10 septembrie 1940: la Huedin, trupele ungare, în marșul spre Cluj, i-au maltratat și omorât pe protopopul ortodox Aurel Munteanu și pe polițistul Gheorghe Nicula. 
  • La 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune, astăzi Covasna, trupele ungare sosite în aceste localități au atacat și vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuți și maltratați pentru a fi determinați să se refugieze în România. Mai multe familii și-au părăsit căminele și au trecut noua frontieră, iar alții au fost expulzați de autoritățile ungare, proprietățile fiindu-le confiscate. 
  • La 16 septembrie 1940, honvezi unguri neidentificați au ucis cu focuri de armă în comuna Halmășd, județul Sălaj, trei localnici români, iar în dimineața zilei următoare au împușcat șapte membri ai familiei Maticec, între care un nou-născut, de numai 5 luni. Și această crimă este consemnată în în sentința din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
  • La 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia țăranului Gheorghe Tipănuț a fost maltratată de câțiva soldați unguri. Soția lui Tipănuț a fost lovită cu revorvelul și cu picioarele, iar Tipănuț împreună cu cei doi fii ai săi au fost împușcați. Dintre membrii de parte bărbătească ai familiei, a scăpat cu viață numai mezinul. 
  • La 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, județul Sălaj, un grup de militari unguri a scos din caselor lor mai mulți români, dintre care 11 au fost omorâți. La 18 septembrie 1940, un alt grup militar ungar l-a prins și împușcat pe localnicul Dumitru Costelaș. În tot timpul masacrelor, soldații erau însoțiți de civili neidentificați, originari din comunele vecine. Ei indicau militarilor casele românilor. 
  • 18 septembrie 1940: în comuna Camăr, din județul Sălaj, patru români au fost uciși în pădurea Zăuan, după ce fuseseră schingiuți și mutilați. 
  • În zilele de 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireș, a fost maltratat și omorât un român. În toamna anului 1940, Iosif Kovács, ca primar al comunei, a desfășurat o activitate ostilă populației românești și evreiești, pe care le-a denunțat comandantului militar în baza unei liste cu numele celor ce urmau a fi maltratați. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie de o patrulă ungara și a fost torturat bestial timp de câteva zile. A fost silit să-și sape singur groapa, apoi a fost împușcat, iar trupul i-a fost ciopârțit cu săbiile. Ulterior a fost înhumat pe malul unui râu, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinare. 
  • La 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din județul Cluj, au fost asasinați doi români și trei evrei. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate au fost arestați cetățenii Iosif Moldovan și Ioan Câț, care în 1938 intentaseră un proces penal împotriva contelui Albert Wass sub învinuirea de producere a unor leziuni corporale. Au fost reținute și Estera și Rozalia Mihály, bănuite de Wass de activitate comunistă și că l-ar fi denunțat pe Wass la autoritățile românești. La 22 septembrie, cei patru arestați au fost duși sub pază militară în comuna Țaga, unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună. 
  • În octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, județul Someș interbelic, astăzi județul Maramureș, au fost împușcați doi români, în timp ce încercau să se ascundă de militarii unguri. 

Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1944

Seria crimelor împotriva populației românești din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după ce România a încheiat armistițiu cu Aliații. Atrocități au fost săvârșite și în câteva localități din partea de Ardeal care aparținea României, acele așezări aflându-se în imediata apropiere a graniței.

Band, Grebeniș, Oroiu, septembrie 1944

Imediat după armistițiul României cu Aliații, localnici etnici maghiari înarmați, în colaborare cu grănicerii de la pichetul ungar din comuna Band, județul Mureș, au atacat prin surprindere frontiera română și l-au omorât pe sergentul Predescu. Zeci de români din satulMărășești au fost ridicați din casele lor și închiși, cu cătușe la mâini, într-o pivniță, iar gospodăriile le-au fost vandalizate.

Trecând apoi frontiera, aceiași făptași au jefuit comuna Grebeniș, unde au împușcat trei localnici și i-au ridicat pe românii care nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la graniță, maghiarii i-au umilit, silindu-i să sărute pietrele de hotar și să mulțumească că au ajuns pe „teritoriul sfânt al Ungariei”. Alți doi români din satul Oroiu au fost bătuți și ulterior uciși. 

Sărmașu, 15 septembrie 1944

Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămăraşu al celor 126 de evrei dinSărmașu uciși de horthyști

În toamna anului 1944, 126 de evrei din orașul Sărmașu, județul Mureș au fost uciși și mai mulți români torturați, apoi deportați. După Dictatul de la Viena din 30 august1940, Sărmașu a rămas în cadrul României, aflându-se la mai puțin de o oră de mers pe jos de granița cu Ungaria.  La începutul războiului, localitatea avea o populație de aproximativ 3.200 de oameni, împărțită pe etnii aproape egal între români și maghiari, precum și circa 200 de evrei. La 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, armatele germană și ungară a organizat o ofensivă puternică împotriva noului inamic, reușind să pătrundă în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30-60 km, peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie 1944, comuna Sărmașu a fost ocupată de armata ungară. A început opresiunea împotriva evreilor și românilor locanici. Populația maghiară din zonă, care sprijinea cauza Ungariei, în dorința recâștigării întregii Transilvanii, a început, împreună cu Garda Maghiară, să jefuiască casele evreilor și românilor.  La 9 septembrie 1944, o echipă de jandarmi unguri a ridicat din casele lor pe mai mulți români care avuseseră funcții importante în administrația comunei. Au fost duși într-un lagăr improvizat din Sărmaș. Au fost torturați timp de câteva zile. Potrivit sentinței pronunțate la 28 iunie 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj, “In lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări și înscenarea de execuții în timpul nopții. De exemplu, o dată toți românii din lagăr au fost scoși în curte, puși în genunchi (“La biserică”), iar, după acest exercițiu, toți, fără deosebire de vârstă, au fost puși să se dea peste cap până la istovire.”

La 15 septembrie 1944, unii dintre români au fost eliberați, iar alți 18 au fost deportați în Ungaria. Aceștia au fost duși cu camionul în Cluj, unde au fost încolonați și puși să mărșăluiască, escortați de polițiști civili, pe drumul spre Jibou și apoi la Budapesta. Unul dintre deportați și declarați morți a fost Iuliu Moldovan, tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis și preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Numărul tuturor românilor deportați care și-au pierdut viața nu se cunoște cu exactitate.

Tărian, 29 septembrie 1944

În condițiile fluctuațiilor înaintării și retragerii frontului în septembrie 1944, satul Tărian din județul Bihor a fost reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 și, întrucât așezarea se aflase în Ardealul cedat, în localitate au revenit și jandarmii unguri. S-au format două echipe de gardă, pentru satul Tărian, cât și pentru localitatea vecină, Girișul de Criș.

Seara, echipa responsabilă pentru Tărian, condusă de Alexandru Harmathi junior a trecut la hărțuirea gospodariilor românești. Au fost uciși 15 oameni și câțiva răniți grav. După crime, garda s-a deplasat în satul Girișul de Criș, în scopul unor crime similare. Au fost opriți însă de echipa de pază de acolo, sub comanda localnicului Alexandru Vagaszki, care l-a dezarmat pe Harmathi. 

Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

La 10 octombrie 1944, în toiul luptelor din zona Bârgăului dintre unități române și sovietice, pe de o parte, și trupele germano-ungare, pe de altă parte, a avut loc o acțiune de agresiune împotriva populației românești civile. În toamna anului 1944 în acea zonă erau staționate, în retragere, Divizia 27 de grăniceri secui și Regimentul ungar 33 vânători de munte.

Au fost arestați circa 20 de localnici români din Prundu Bârgăului și au fost trimiși la Bistrița, de unde însă li s-a dat drumul după două zile. Șapte dintre ei au fost arestați din nou și închiși într-o pivniță. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scoși și duși la marginea unui șanț de apărare antiaeriană, unde au fost împușcați și aruncați în șanț. Una dintre victime, preotul Augustin Pop a fost rănit mai ușor și a reușit să scape cu viață, prin fugă. Tot atunci a fost ridicat de acasă și funcționarul Popovici și dus spre o destinație necunoscută, de unde nu s-a mai întors niciodată. 

Moisei, 14 octombrie 1944

În seria atrocităților îndreptate împotriva populației civile românești se înscrie și masacrul din comuna Moisei, județul Maramureș. 31 de țărani români au fost adunați într-o casă și uciși de soldații unguri aflați în retragere. Au scăpat cu viață numai doi oameni. Aceștia erau internați în lagărele de muncă din orașul maramureșean Vișeu de Sus, acuzați de „trădare de patrie”. De aici, cei 31 de români au fost duși cu un camion la Moisei, satul fiind evacuat complet. 12 dintre au fost închiși într-o căsuță de lemn și împușcați de soldații maghiari care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul a avut loc în jurul orei 15. În noaptea următoare, militarii unguri au dat foc satului. Au ars circa 300 de case. Cadavrele intrate în putrefacție au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuați de autorități, au revenit la gospodăriile lor. 

Cronologia altor masacre

  • La începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujeană Cătina, situată la noua frontieră de după Dictatul de la Viena, mai mulți etnici maghiari localnici au jefuit casele românești din localitate, au omorât o fată în vârstă de 16 ani și au rănit alți doi oameni.[22]
  • În toamna anului 1944, în satul Răchitiș, județul Harghita, un ofițer din armata ungară a omorât șapte români. Ofițerul se ocupa cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniță. Sub pretextul bănuielii că erau partizani, au fost arestați șapte păstori care se aflau ascunși în pădurea satului. Oțerul a dispus formarea unui pluton de execuție, însă plutonul a refuzat să-i împuște. Au fost aleși alți soldați care i-au împușcapt pe cei șapte români. 
  • La 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, alături de civili din comuna mureșeană Șincai, au trecut frontiera în satul Fânațe, unde au omorât trei localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat, Gheorghe Ursuț s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceeași bandă a jefuit și incendiat gospodăriile românești. 
  • La 8 septembrie 1944, satul Ozd, județul Târnava Mică interbelic, azi județul Mureș, preotul maghiar din localitate predă trupelor maghiare doi ciobani români. Aceștia au fost duși sub escortă în orașul Luduș, unde au fost executați prin împușcare și îngropați. 
  • La 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldați unguri au împușcat doi localnici români. Armata română le-a descoperit cadavrele dezbrăcate și înhumate în islazul comunei.  La 24 septembrie 1944, în timpul luptelor dintre armatele ungară, sovietică și română, în Turda au fost asasinați 18 români. Aceștia, în special femei și copii, se adăposteau de barajul de artilerie sub un pod de cale ferată. Au fost împușcați de militari unguri.

Urmările masacrelor din Transilvania de Nord

După ocuparea Ardealului de Nord în toamna anului 1940, pentru populația românească a început unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei recente. La acțiunile de răzbunare ale unor maghiari naționaliști ardeleni împotriva românilor s-au adăugat abuzurile militare, măsurile polițienești de teroare impuse de noile autorități, arestări ilegale, execuții sumare și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrative. În cursul unor acțiuni de depistare erau vizați, în primul rînd, etnicii români considerați naționaliști, în primul rând preoți și învățători. Aceștia au devenit victimele unor cetățeni maghiari zeloși, ale trupelor ungare și ale unor formațiuni paramilitare: au fost batjocoriți, torturați și unii linșați. 

Date oficiale privind abuzurile comise de autoritățile horthyste

Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, sunt menționate 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale. Conform unui articol de William Totok apărut la data de 02.09.2003 în revista Observator Cultural, intitulat Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass</ref>

La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului din orașul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internați în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost înființate alte lagăre la Someșeni și Florești, lângă Cluj Napoca

Au existat și expulzări în masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români considerați periculoși sau prezumtiv ostili noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie și octombrie, autoritățile ungare au fost alungate de unitățile militare sovietice și române. Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total 109.532 de refugiați români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzați de autoritățile maghiare (între care și cazuri de etnici maghiari nerecunoscuți ca maghiari).  O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit localitățile de domiciliu de teama noii administrații maghiare. Documentele de epocă relevă că la 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza dictatului de la Viena.  În această perioadă, au avut de suferit și școlile și bisericile românești. Pe teritoriul Ardealului cedat funcționau (la 30 august 1940) 1.666 de școli elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal, profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 mai funcționa un singur liceu cu limba de predare română – cel din Năsăud – și numai șapte secții românești în cadrul unor licee cu altă limbă de predare. 

Membri participanți

Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliția și jandarmeria, asistate de numeroase organizații naționalist-șovine, instituții militarizate și paramilitare. Cele mai cunoscute organizații paramilitare iredentiste implicate (cu adăugarea unei formațiuni românești similare, din 1944):

  • Garda zdrențăroșilor (a Rongyos Gárda); s-a remarcat în prigoana împotriva românilor
  • Vânătorii turanici (a Turáni vadászok), organizație protocronistă terorist-informativă, cu filiale de oraș, plasă și județ
  • Uniunea camaraderească „Turul” (a Turul bajtársi szövetség)
  • Asociația națională de tir (az Országos Magyar Lövész Egyesület) 
  • Divizia secuiască de frontieră (a Székely Határőr Hadosztály)
  • Voluntarii pentru Ardeal „Iuliu Maniu”; organizație paramilitară română care a comis omoruri sub pretextul răzbunării pentru acte similare comise de unguri (vezi și art. Aita Seacă)

După aplanarea conflictului, la 10 iulie 1945 s-a înființat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Instanța a procurat date, dovezi, mărturii privind masacrele comise pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a pronunțat în perioada 13 martie – 28 iunie 1946 nouă sentințe (hotărâri). După desființarea sa, judecarea criminalilor de război a fost preluată de Curtea de Apel Cluj (1946 – 1952).

Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord și succesoarele sale au condamnat 481 de persoane (găsite vinovate pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității): 370 unguri, 83 germani, 26 români și 2 evrei. Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări la închisoare pe viață și alte sentințe. Majoritatea acuzaților au fost judecați în contumacie și nu și-au ispășit pedeapsa niciodată. Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari (52 originari dinUngaria și 20 din România) condamnați la moarte de instanța din Cluj, absolut toți au fost judecați în contumacie. Printre personalitățile maghiare transilvănene implicate în acțiuni contra românilor și contele scriitor Albert Wass, considerat și astăzi criminal de război. Albert Wass și tatăl său Andrei au fost găsiți în 1946 vinovați de crime de război și condamnați la moarte de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit rechizitoriului, Wass senior și junior au ordonat asasinatele asupra etnicilor români și evrei de la Mureșenii de Câmpie șiSucutard. La 10 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de revizuire formulată de petentul Andreas Wass, ca fiu al condamnatului Albert Wass (între timp decedat), împotriva sentinței nr. 1 din 13 martie 1946 pronunțată de Tribunalului Poporului, prin care acuzații Andrei Wass, Albert Wass și alții fuseseră condamnați la moarte în contumacie.  Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut hotărârea Tribunalului Poporului din 1946, prin care Albert Wass a fost condamnat la moarte. 

Reacțiile maghiarilor față de atrocitățile comise sub ocupația horthystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacție hotărârile Dictatului de la Viena, sperând ca, în finalul războiului, Hitler să îi acorde lui Horthy întreg Ardealul.  Numeroși etnici maghiari au participat, alături de militari, la masacrele împotriva populației românești. Au devastat, profanat și dărâmat din temelii biserici românești – mai ales în ținuturile locuite de secui -, au jefuit și incendiat casele românilor ori au torturat și ucis oláhok („vlahi”). Au fost însă, ce-i drept în puține cazuri, și localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceștia este cunoscut cazul lui Iosif Gáll, care a salvat de la moarte mai mulți ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O mărturie în acest sens este și aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supraviețuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj: 

„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin trei familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic.”

Au existat cazuri în care localnici maghiari au căzut jertfă alături de români. Între aceștia a fost slujitoarea Șarolta Juhász din Mureșenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Dumnezeu să-i ierte şi cu sfinţii să-i odihnească pe martirii naţiunii române! 

O surioară din Basarabia îşi duce greaua cruce, dar i-o mai uşurează Sfântul Nectarie

Unii, dintre oameni, au cruce grea de dus, iar noi cei care o avem mai uşoară, trebuie să-i ajutăm…. Această fată a fost sprijinită de oameni cu inimă mare şi în special de Asociaţia Obştească „Logos”. Dar încă are nevoie de ajutor!

„Sfîntul Nectarie m-a ridicat din pat după 6 ani”

Septembrie 12, 2013

Suferinţa – fiecare dintre noi percepe şi acceptă acest fenomen în funcţie de structura sufletească, de experienţa vieţii, dar mai mult decît toate în funcţie de credinţa pe care o are, credinţa în Dumnezeu, în Sfinţi, în minuni.

Eugenia Buruiană este o tînără în vîrstă de 32 de ani, pe care însă viaţa a făcut-o mult mai înţeleaptă pentru anii ei… De mic copil Eugenia suferă de o boală gravă şi rară – Epidermoliză buloasă, forma distrofică, care afectează atît pielea, cît şi majoritatea organelor interne… Boala se manifestă agresiv prin persistenţa pe piele a bulelor şi rănilor umede… Ca un efect al bolii, începînd cu anul 2007, Eugenia a cunoscut durerea de a fi imobilizată într-un scaun rulant, durere sporită de sărăcia şi lipsa unei familii… Doar credinţa în Dumnezeu, nădejdea neîncetată în puterea şi minunile Domnului şi dragostea fraţilor şi surorilor întru Hristos au ajutat-o pe Jenica, cum îi spun cei dragi, să reziste toţi aceşti ani. Doar cei ce i-au fost în preajmă în tot acest răstimp, cei ce au văzut cu ochii lor chinul trupesc şi sufletesc prin care a trecut tînăra fată ştiu cît de greu i-a fost, cît de mare a fost lupta şi credinţa ei… În primăvara acestui an, boala Eugeniei s-a agravat brusc… După multiple investigaţii, medicii s-au declarat neputincioşi. Eugenia simţea însă că mai are de trăit, că mai are ceva important de realizat în această lume…

„Sfîntul Nectarie m-a ridicat din pat după 6 ani”, povesteşte cu lacrimi în ochi acum aceeaşi Eugenia, căreia acum cîteva luni aproape nimeni nu-i mai dădea şanse de supravieţuire.

“Cu vreo cîţiva ani în urmă, o femeie credincioasă din sat mi-a adus o carte despre viaţa şi minunile Sfîntului Nectarie de Eghina, m-a îndemnat să o citesc, iar părintele mi-a spus că Sfîntul Nectarie mă va pune pe picioare. La început sufletul meu era măcinat de îndoieli şi nesiguranţă, mă gîndeam că eu, cu boala grea pe care o am, nu mai pot spera la vindecare. Totuşi, am început să citesc cartea şi să mă rog Sfîntului Nectarie. Pe măsură ce mă rugam, simţeam crescînd în mine speranţa, dorinţa de a lupta, de a trăi, de a mă face bine. Citisem în cartea despre minunile Sfîntului că tămăduise un bărbat care sta ţintuit la pat de 13 ani şi mereu aveam în minte cazul acestui bărbat; mă gîndeam că dacă prin rugăciunile Sfîntului Nectarie Dumnezeu s-a milostivit de acest bărbat şi i-a dăruit sănătate, poate se va milostivi şi de mine şi mă va ajuta. Nu am încetat niciodată să sper şi să cred că va veni ziua cînd prin rugăciunile Sfîntului Nectarie şi în viaţa mea se va întîmpla o minune… Căci scris este „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află şi celui căruia bate i se va deschide…” (Matei 7: 7,8,9).

Şi iată că după şase ani de rugăciuni şi aşteptări, Eugenia a ajuns să se poată ridica singură din pat, să poată păşi singură, doar cu ajutorul Domnului şi al Sfîntului Nectarie. Deşi încă nu poate să meargă prea mult pe picioarele ei şi în cea mai mare parte continuă să se deplaseze în scaunul cu rotile, Eugenia spune că îi este de ajuns şi atît şi mulţumeşte Domnului că se poate ridica măcar din pat.

Încă o minune pe care a săvîrşit-o Dumnezeu cu Eugenia a fost că a ajutat-o după mai mulţi ani să se întoarcă în casa părintească, care fusese distrusă. După ce a decedat mama sa, Eugenia, care avea pe atunci doar 14 ani, a locuit o vreme la o mătuşă, care a decedat şi ea în toamna anului 2005. După moartea mătuşii, Eugenia a rămas aproape pe drumuri. Nu avea la cine să stea, aşa încît pentru o perioadă a fost adăpostită de o prietenă, care suferă de aceeaşi boală ca şi ea. Apoi o rudă i-a permis să stea o vreme într-o căsuţă mică din satul natal. În tot acest timp, Jenica visa să se poată întoarce în casa copilăriei sale, acolo unde locuise cîndva cu mămica; pentru aceasta însă era nevoie de bani, pentru a face reparaţie şi a aduce casa în ordine. Şi de această dată Sfîntul Nectarie nu a părăsit-o: “Oameni de bună-credinţă, creştini cu suflet mare, cărora le sunt nespus de recunoscătoare, m-au ajutat să fac lucrările de reparaţie în casa mamei mele. M-am mutat în casă pe data de 23 noiembrie, a doua zi după sărbătorirea Sfîntului Nectarie de Eghina”, spune Jenica.

Eugenia se adresează creştinilor cu marea rugăminte de a o ajuta cu bani pentru procurarea medicamentelor şi achitarea salariului pentru asistenta de care are neapărată nevoie. Lunar, doar pentru medicamente, cheltuielile Eugeniei ating suma de aproximativ 3500 de lei, iar unicul venit stabil al ei este alocaţia lunară din partea statului în sumă de 845 lei. În prezent Eugenia are nevoie de o seamă de medicamente vital necesare pentru ea, care pot fi procurate doar în străinătate, al căror preţ este de 1000 de dolari. Este vorba de pansamentele Mepitel, Mepilex, dar şi de alte medicamente. De asemenea, Eugenia are nevoie de bani pentru a construi un adăpost pentru depozitarea lemnelor şi lucrurilor din gospodarie.

Orice ajutor este binevenit…

Rechizite bancare:

Pentru transferuri în lei MDL:
Beneficiary: Buruiană Eugenia
IDNP: 2001033280467
Account nr.: 22521410617
Beneficiary Bank: BC Moldova Agroindbank S.A., Fil. 5 Chişinău, AGRNMD2X435

Pentru transferuri în dolari SUA:
Beneficiary: Buruiana Eugenia
IDNP: 2001033280467
Account nr.: MD71AG000000022521674644
Beneficiary Bank: BC Moldova Agroindbank S.A., Branch nr.5 Chisinau, str.Alecu Russo 63/6, Chişinău, Moldova
SWIFT: AGRNMD2X
Correspondent bank: ACC. nr. 890-0223-103
Bank of New York. New York, USA.
SWIFT: IRVTUS3N

Pentru transferuri în EURO:
Beneficiary: Buruiana Eugenia
IDNP: 2001033280467
Account nr.: MD28AG000000022521674642
Beneficiary Bank: BC Moldova Agroindbank S.A., Branch nr.5 Chisinau, str.Alecu Russo 63/6, Chişinău, Moldova
SWIFT: AGRNMD2X
Correspondent bank:
Deutsche Bank, Frankfurt, Germania, Acc. 949983110, SWIFT: DEUTDEFF
Commerzbank AG, Frankfurt-Main, Acc.400-8865297-01 EUR, SWIFT: COBADEFF

Intrucât aţi făcut unora dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). …

Încheiem acest articol cu o poezie scrisă de însăşi Eugenia, care este mai profundă şi mai relevantă decît oricare încheiere:

Minuni în viaţa noastră sunt, creştini, se mai întîmplă,
Izvorul milosteniei, credeţi, n-a secat încă,
Căci sfinţii prin icoane la infinit lucrează,
Minunile diverse pe mulţi îi fascinează.
O, cîte au fost să fie, să văd şi să cunosc,
Mi s-a întîmplat şi mie, le ştiu chiar pe de rost.
Citeam şi mă rugam la sfinţii din icoană,
Simţeam necesitatea că duc de dînşii foame.
Şi mi-a ieşit în cale sfîntul căutat,
Şi eu cu multă răbdare la dînsul m-am rugat,
Şi din icoana sa el grabnic a ieşit,
Luîndu-mă în seamă, spre mine a venit.
Cu har cu Duhul Sfînt sufla pe răni, cuminte,
Apoi m-a ridicat uşor cu luare aminte.
Minunea ce se-ntîmplă, din ţintuită-n pat,
Creştinilor, credeţi-mă, mă văd şezînd în pat.
Apoi altă minune cu răni pe tălpi ce doare,
Ţinută de creştini urc scări şi nu mă doare,
Apoi altă minune: uitam pastila acasă,
Iar sfîntul meu Nectarie, să vezi, de ea mă lasă.
Încetul cu încetul, nu simt necesitatea
Nici de medicamente, nici de injecţii, frate.
Să vezi, la ziua mea, veni în ospeţie,
Nu voi uita cadoul ce mi l-a adus mie.
Mă puse pe picioare, făcusem cîţiva paşi,
Şi toţi din jur îmi spuse ca sunt de aldămaş.
Pe urmă şi am dansat puţin cu copilaşii,
Căci îmi dau energie precum dau muguraşii.
Şi o să vină timpul, deja o simt şi cred,
O să alerg cu Sfîntul, nădejdea nu mi-o pierd.
Nu-s ultima, nici prima venită-n calea lui,
Minuni vor fi duiumuri, prin voia Domnului.
Vă rog pe toţi din suflet, cu rîvnă, oameni buni.
E Dumnezeu pe lume şi credeţi în minuni.

Cum a fost: Cum e acum:



De asemenea, ne puteţi contacta:

Veaceslav (preşedinte AO “LOGOS”)
tel. mob. /+373/ 68214343
tel. mob. /+373/ 79380879
email: veaceslav.bodarev@gmail.com
skype: bodarevveaceslav1

Victor (administrator LOGOS.MD)
tel. mob. /+373/ 69077990
/+373/ 79902295
email: info@logos.md
skype: victor.logos

Şi tot despre cruce…

Creștinul poartă crucea lui Hristos

Cel ce Îl urmează pe Hristos se numește creștin. El Îl caută mereu pe Hristos, vrea să îi facă mereu voia, vrea să ducă viața pe care a trăit-o Hristos. Creștin poți fi și prin tradiție, cu numele, pentru că ar fi la modern sau profitabil sau din oricare alte motive. Însă adevăratul creștin vrea să fie întru totul ca Hristos, fie că este vorba de gândirea Lui, de fapta Lui, de modul Lui de ființare. Doar însușindu-și gândul și voia lui Hristos, creștinul este ceea ce vrea să devină, este Hristos care trăiește în el.

Hristos nu este un întemeietor de religie. El nu este un moralist sau filosof. El nici măcar nu este un lider, fie el spiritual. Hristos este modul normal de a fi al omului. Hristos este prima persoană umană care s-a unit în mod deplin și complet cu Dumnezeu, făcând posibilă nu doar împărtășirea omului de Dumnezeu, ci și unirea întreaga a omului cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni. Unitatea pe care a adus-o Hristos, atât în planul creației dar și în raport cu persoanele treimice, este împlinirea, dar și starea normală a creației. De aceea, învățătura și viața lui Hristos nu sunt entități străine grefate pe un corp străin, o struțo-cămilă a existenței umane. Ci viața nouă în Hristos este o împlinire naturală a omului creat liber.

Însă realitatea teologică înălțătoare a creației pare a fi uneori contrazisă de obiectivitatea lipsurilor și a limitărilor vieții umane. Omul este mic, circumscris în limitele propriei sale pieli, cu dureri și suferințe. În același timp, omul se află în căutarea slavei și a cinstei absolute, el caută nemurirea și nemărginirea, el caută împlinirea fericirii. Astfel că omul se mișcă pe coordonatele dintre limitat și nelimitat, între a fi el totul și a fi în comuniune. Prin natura sa, omul este o cruce, o răscruce a creației ce trebuie să devină creator.

Primul pas ca omul să-și împlinească destinul este acela de a-și conștientiza locul, de a-și asuma crucea. Crucea reprezintă tot ceea ce este contradictoriu în viața omului, tot ceea ce omul trebuie să moară pentru a deveni ceea ce este. Trebuie să moară egoistul pentru a afla comuniunea. Trebuie ucise uitarea și ignorarea pentru afirmarea și potențarea iubirii. Trebuie pierdut tot ceea ce este limitat și găunos pentru unirea cu Cel nelimitat și pur. Trebuie nimicită autosuficiența pentru cuprinderea infinitului.

Astfel, omul stă sub zodia crucii. Creștinul, ca cel ce vrea desăvârșirea, știe că trebuie să-și asume crucea. De aceea, din momentul Botezului său, fiecare creștin trebuie să-și poate crucea la gât ca mărturie și permanentizare a conștiinței sale de făptură limitată în căutarea nelimitării.

Crucea pe care creștinul o poartă la gât poate fi din lemn, aur, argint, cupru sau orice alt material. Unele persoane, din cauza particularităților propriului organism, pot suferi reacții alergice la contactul cu diferite materiale (frecvent la alamă) și de aceea trebuie să evite purtarea unor obiecte confecționate din aceste materiale. Fiecare să poarte crucea potrivită, mare sau mică, simplă sau bogată. Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu trebuie purtată ca obiect de podoabă, căci prin aceasta își pierde sensul. Sunt multe alte lucruri cu care se poate împodobi trupul și nu trebuie să pierdem înțelesul profund al crucii printr-o astfel de utilizare. Forma ei nu trebuie să fie prea stilizată, pierzându-și din rolul său.

Este potrivit ca să purtăm crucea la gât. Aceasta poate conține diferite iconițe pictate sau sculptate în interiorul ei, putând avea rol și de relicvar. Forma de cruce pentru iconițele purtate la gât este cea mai potrivită, fiind de preferat în locul medalioanelor.

Crucea nu se va purta la cercei sau la brățară. Locul cel mai potrivit este pe piept, aproape de inimă, legată la un lanț ce semnifică voința creștinului care se crucifică pentru Hristos. Crucea nu se va tatua, ea trebuind să fie purtată permanent dar în mod liber și conștient, nu ca un capriciu temporar al voinței.

Crucea poate fi dată jos în momentele când creștinul își face toaleta. De asemenea, crucile metalice se vor îndepărta atunci când trupul este supus unor investigații medicale, aceste materiale interferând cu undele magnetice sau radiațiile X. În rest, este bine ca fiecare creștin să-și poarte crucea la gât zi și noapte. Un model în acest sens îl găsim la Sfântul Mucenic Evghenie Rodionov, un tânăr de 19 ani, care a fost decapitat pentru purtarea crucii la gât, pentru că nu a vrut să se despartă de ea.

De: