Cumplitul accident de la Certej: barajul lacului plin de cianuri se rupe, rezultând 89 de morți

Certej 1971, tragedia uitată a 89 de vieţi îngropate sub 300 de mii de metri cubi de nămol plin de cianuri

Ruperea barajului iazului de decantare plin cu cianuri de la Certej: valul acid de steril a înghiţit oficial 89 de oameni, neoficial a produs peste 150 de victime

Certej, locul care a întâlnit moartea

Ruperea digului şi alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara, a provocat în zorii zilei de 30 octombrie 1971 cea mai cumplită tragedie pe timp de pace din anii ’70.

În dosarul anchetei făcute de Procuratura Judeţeană Hunedoara, se menţionează că valul acid de steril a înghiţit, într-un sfert de oră, 89 de oameni şi a ras de pe faţa pământului şase blocuri de locuinţe, un cămin cu 30 de camere şi patru locuinţe individuale.

Amploarea dezastrului a fost ascunsă de autorităţile comuniste pentru a nu fi obligate să declare doliu naţional. După un an de cercetări şi audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute, nimeni nefiind vreodată condamnat pentru moartea celor 89 de persoane. Filmul tragediei de la Certej este povestit astăzi de supravieţuitorii şi martorii la teribilele evenimente din acea toamnă.

Certej, locul care a întâlnit moartea

O dimineaţă de toamnă – 30 octombrie 1971

CATASTROFA de la CertejOra cinci dimineaţa. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de oraşul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineaţă la mină. O dimi­neaţă tăcută şi posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceaţă se agăţau de vâr­furile brazilor.

Totul a început în tăcere

Fără zgomot, ceţurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriaşă, nevăzută, de aer, se rostogo­lea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au în­doit şi au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu dis­trugător, ca al unei explozii. Pri­mele case au fost spulberate. Şi, imediat, au înce­put să bubuie feres­trele celorlalte şi să zboare acoperi­şurile. Acel suflu gigantic arunca în aer ani­male, ma­şini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de ura­gan. Apoi a urmat o secundă de linişte.

Certejul-inundat-de-valurile-de-steril-foto-de-pe-iazCe-a fost asta?

Oamenii au sărit din somn şi s-au gândit la cutremur. Alţii au apucat doar să deschidă ochii şi să simtă frica aceea colo­sală, pe care instinctul ţi-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacţio­neze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se în­tâmplă. În negura malefică a acelei dimineţi, întune­ricul plin de ceţuri sfâşiate era com­plice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit şi a înghiţit cu furie blo­curi, case, gră­dini. Toate au fost făcute una cu pămân­tul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să ţipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbuşeau cu sunet înfun­dat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea nea­gră şi di­formă a aco­perit totul, au urmat iarăşi câteva clipe de linişte to­tală.

Şi abia apoi au iz­bucnit urletele. Stri­găte de ajutor, strigăte dis­perate, ridicându-se de pe întrea­ga vale, din stra­tul de nămol.

Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieşit afară şi atunci au început alte stri­găte, care anunţau catastrofa:

“S-a rupt bara­jul!”

certej S-a rupt bara­julÎntregul steril rezul­tat din tratarea cu cianuri a mine­reului aurifer era de­pus într-un lac artificial şi zidul ba­rajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o sim­plă localitate din Apu­seni, era o colonie minieră ve­che, unde se extrăgea şi se pre­lucra minereul auri­fer. Tot sterilul rezultat din tra­tarea minereului cu cia­nură era depus de mai mulţi ani în acest lac uriaş. Şi muntele parcă s-a răz­bu­nat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scor­monit, otrăvit.

În acea zi fatidică de 30 octom­brie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe po­deaua cămi­nului cultural din Cer­tej, 21 de ca­davre. Bă­trâni, copii, soţi îmbrăţişaţi. Corpuri găsite în va­lul de steril, ce îi mumificase instantaneu.

Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pen­tru că cia­nura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit.

Bilanţul: 89 de morţi, şase blocuri şi un cămin cu 30 de camere rase, şapte case şi 24 de gos­podării distruse to­tal. Numă­rul decedaţilor a fost numă­rul ca­davrelor găsite. Nu s-a spus ni­mic despre cei dis­pă­ruţi, adică despre cei ce nu au mai fost gă­siţi în hal­da de steril revărsată. Ei zac probabil şi acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, şi astăzi, valea Certe­jului.

Certej Se spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai multSe spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai mult

Din feri­cire, au exis­tat şi câţiva supravieţuitori. Domnul Mîrza îşi aminteşte acele zile de teroare:

“Am par­ticipat la salvarea oameni­lor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revăr­sase, în anu­mite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi şi tu în el şi să nu mai poţi ieşi. Era ca un nisip mişcător care te în­ghi­ţea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pen­tru salvarea oamenilor s-au impro­vizat podeţe de scânduri pe care mer­geam până la ei şi încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alţii pe câte o bu­cată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie”.

Sorin Chirla este un alt supravieţuitor al dezas­trului de la Certej. Pe atunci avea doar câţiva anişori:

“Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea şi fratele meu. Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama şi fratele meu au fost în acea ju­mătate de casă spulberată şi nu au supravieţuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră şi am rămas agăţat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit şi de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit”.

Anchetarea catastrofei de la CertejAutorităţile comuniste de la acea vreme au de­clarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă şi să declare zi de doliu naţional. Au demarat imediat cercetările pen­tru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzaţie pe proiectantul iazului pentru decan­tare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greşeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtiţele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul steri­lului depozitat: în anumite zone, avea o granulaţie sau o umiditate diferită şi asta ar fi declanşat alu­necarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate.

Clară a fost însă ca­tastro­fa şi clare au fost victimele, oameni nevinovaţi stri­viţi în somn de o haldă uriaşă de steril.

Dosarul-anchetei-de-la-Certej-1971Anchetarea catastrofei de la Certej

În procesul-verbal din 30 octombrie 1972, procurorul de caz consemnează că valul de steril a surprins oamenii în somn, lucru care a cauzat numărul mare de victime. Pe o suprafaţă de rază cuprinsă între 4 şi 5 kilometri, localitatea Certej era înecată în steril acid. Raportul menţionează că în prima zi au fost scoşi 21 de morţi de sub nămol şi din locuinţe. Cadavrele au fost depuse în sala căminului cultural din Certej unde au fost spălate de nămol. Procurorul menţionează că identificarea unor cadavre s-a făcut cu mare greutate, corpurile fiind deformate de târârea lor pe zeci de metri de avalanşa sterilului. Cu ajutorul militarilor, 85 de persoane rănite, copii, femei şi bărbaţi, au fost duse la spital. Stratul de nămol varia de la jumătate de metru în jurul sediului administrativ al minei, la 28-30 de centimetri pe şosea. Ancheta a fost preluată de o comisie guvernamentală formată din 16 experţi.

MARTOR: Toate cadavrele erau găsite goale

Erau şapte grade minus în acea dimineaţă la Certej şi ceaţă. Ioan Chirla îşi aminteşte şi acum cu groază că toate cadavrele recuperate de militari din mâl erau goale.
“Cianura folosită în procesul de extracţie se găsea în nămolul scurs şi a ars hainele de pe ei toţi. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale, cu urme de lovituri şi arsuri pe corp” spune Ioan Chirla. Râul de steril făcea extrem de grea munca de salvare făcută de militarii aduşi la faţa locului. “Am văzut numeroase cazuri în care oamenii căzuţi în mâl cereau de pomană ajutor pentru că era imposibil să ajungi la ei fără să ai aceeaşi soartă.”
– spune Ioan Ghirla.

Certejul de azi

Domnii sunt de la com­panie“, îmi spune în şoap­tă o chelneriţă în vâr­stă de la una dintre cârciu­mile Certejului şi se uită la mine cu înţeles.

Dom­nii” sunt nişte zdrahoni care stau relaxaţi, fiecare cu câte o bere în faţă, discu­tând cu voce tare şi atitu­dine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcaţi bine şi maşina de teren parcată în faţă e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe împart o bere trecându-şi de la unul la altul sticla. Sunt îmbră­caţi terfelogit şi unul din ei îl întreabă periodic pe ce­lă­lalt: “Şi zici că n-ai o ţi­gară?“.

Cam aşa arată, de fapt, întregul Certej de as­tăzi

Altădată, era o co­lo­nie minieră prosperă. Ve­neau aici să se angajeze muncitori din toată ţara, pentru că munca era grea, dar şi salariile erau pe mă­sură. Se dădeau locuri de cazare şi exista o can­tină.

Acum, peste Certej s-a lă­sat lepra sărăciei, muş­când viguros din tot ceea ce odi­nioară era în­flo­ritor. Blo­curile munci­to­rilor ara­tă ca nişte ghe­touri, ve­chiul magazin uni­versal s-a în­chis, mina nu mai func­ţionează şi fos­tul sediu ara­­tă exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt în­văluite în aerul co­munist al anilor ’80, la care se adau­gă femeile şi bărbaţii şo­meri, ce stau pe la câte un colţ de stradă, bâr­find mărunt. Sunt îm­bră­caţi jer­pelit şi parcă tot aşteaptă ceva, cu un licăr de spe­ran­ţă în privire, ca o luminiţă gata să se stingă. Lân­gă fosta clădire de birouri este statuia unui mi­ner. Ros de timp, mine­rul-statuie este ciung de o mână şi pare cu adevărat simbolul mine­rilor din Certejul de as­tăzi. Mai de­parte de car­tierul de blo­curi sunt şi case, unele dintre ele în­grijite. Cine a avut şansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.

În rest, Certejul s-a de­populat masiv: unii au ple­cat să facă bani în altă parte, alţii au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afa­ceri care mai merg sunt cele cu “Compania“, adi­că cu canadienii de la Eldorado Gold Cor­pora­tion, care de­ţin 80% din Deva Gold SA. Această com­panie a cum­­părat drep­turile de ex­ploa­tare ale fostei mine şi s-a apu­cat de investiţii.

La fel ca la Roşia Montană, în pri­mul rând au cumpărat de la oameni terenuri şi case, acolo unde au ştiut că în adân­curi aşteaptă să fie scos la suprafaţă aurul. Mult aur. Au fost oameni care şi-au vândut pămân­turile sau casele la preţuri exor­bi­tante. Satul Bocşa Ma­re a fost cumpărat în to­tali­tate. În Bocşa Mică, doar doi oameni mai deţin pă­mânt.

Pen­tru o proprie­tate s-a plătit, după cum se vorbeşte, şi un milion de euro

exploatarea-certejAşa s-au cum­părat supra­feţe impresio­nante de către Eldora­do. Speranţa celor ce au rămas este să se por­nească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca şi cum nicio­dată Cer­tejul nu ar fi sufe­rit cea mai mare catastrofă din Ro­mâ­nia. Ca şi cum nicio­dată aici ni­mic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu familiile şi prietenii şi rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianu­ră. Sărăcia şi dorinţa unui viitor pentru ei şi pentru copii îi fac pe oa­meni să uite ceea ce s-a întâmplat. Aşteaptă cu toţii să se împlinească promisiu­nile de bu­năstare ale “Com­paniei” vi­sând la ziua când Certejul va deveni el însuşi un ade­vărat Eldo­rado.

În ciuda dezastrului din 1971, “compania Eldorado” vrea să facă un alt iaz pentru de­cantare, mai ma­re şi mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure de­frişate, doi munţi raşi în tota­litate şi un lac de acu­mulare pentru cia­nu­rile folosite la extragerea au­ru­lui, de 63 de hectare. O idee des­pre cum va arăta locul poţi să îţi faci vizi­tând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a ex­tras minereu prin de­coper­tare. Câteva utilaje fo­rează şi acum non-stop, su­prave­gheate de oameni în pele­rine galbene.

Peisajul este însă unul selenar. Aces­ta este preţul de plătit pen­tru doar 16 ani de viaţă mai uşoară.

Va rezista de data aceasta barajul?

Cândva, pe aici, se plimba Avram Ian­cu. Nu departe, la Să­că­râmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind re­naşterea naţiei române.

Surse: Adevărul.ro; FormulaAS.ro

Şi în această duminică continuă protestele pentru Roşia Montană

27 octombrie – Impreuna pentru Rosia Montana!

2013-10-23 12:30:00

Ne vedem in strada din nou – in 27 octombrie!
Daca organizati in orasul dvs. un eveniment de sustinere va rugam sa il anuntati prin acest formular si noi il vom posta pe siteulwww.rosiamontana.org  

Comisia Specială pentru Roşia Montană a hotărât să amâne cu 30 de zile raportul pe care trebuia să-l înainteze Parlamentului privind legea specială pentru proiectul Roşia Montană.
După ce am manifestat paşnic vreme de 8 săptămâni, creând între noi solidaritatea şi încrederea care ne-au permis să facem marşuri în care ne-am simţit în siguranţă să ne aducem şi copiii, Victor Ponta şi USL s-au folosit de un singur incident izolat – spargerea lunetei maşinii de protocol a ministrului Culturii de către o persoană despre care nu se ştie, momentan, dacă era protestatar sau altceva – pentru a trece la ameninţări şi a ne transforma din „eco-anarhişti” în „neo-fascişti” şi „extremişti”. Duminica trecută, Jandarmeria, la Cluj şi Bucureşti, nu a mai venit cu manifestanţii în marş, sperând în deruta noastră şi în incidente violente care să confirme teoria sistemului. Însă noi, împreună, am dejucat această manevră.
Împreună, dovedim în fiecare duminică că singurul spirit care animă protestele este spiritul civic. Am ales cu bună-ştiinţă să ne situăm la limita legii, ocupând strada pentru că a ocupa strada devine o necesitate atunci când multe alte legi ale ţării sunt încălcate de clasa politică.
Guvernanţi şi parlamentari, nu în rândurile noastre trebuie căutată agresiunea şi violenţa, ci în rândurile voastre! Deciziile voastre sunt un atac direct şi o agresiune dură la adresa drepturilor omului, a naturii, a statului de drept, a democraţiei!
Să fim din nou, mulţi, ÎMPREUNĂ indiferent de etnie, vârstă, sex sau condiţie socială, pe 27 octombrie şi să arătăm guvernului Ponta că nu putem fi înfrânţi de manipulări ieftine şi că nu mai tolerăm acest fel de a se face politică în România!
UNIŢI, salvăm Roşia Montană! 

***

Alba Iulia – 27 octombrie, în fața Cinematografului Dacia, ora 17.00. Detalii AICI
Bacau – 27 octombrie, Piata Tricolorului, ora 16. Detalii AICI
Baia Mare – 27 octombrie, Piata Revolutiei, ora 16. Detalii AICI
Brasov – 27 octombrie, Prefectura, ora 16. Detalii AICI
Bucuresti – 27 octombrie, Piata Universitatii, ora 16. Detalii AICI
Cluj – 27 octombrie, Piata Unirii, ora 17. Detalii AICI
Cimpeni – 27 octombrie, Piata Avram Iancu, ora 17. Detalii AICI
Craiova – 27 octombrie, Piata Mihai Viteazu, ora 17.
Deva – 27 octombrie, Bd. 1 Decembrie, ora 17. Detalii AICI
Iasi – 27 octombrie, Piata Unirii, ora 17. Detalii AICI
Odorheiu Secuiesc – 27 octombrie, Piata Marton Aron, ora 17. Detalii AICI
Oradea – 27 octombrie, Piata Unirii, ora 17.  Detalii AICI
Ploiesti – 27 octombrie, Esplanada Primariei, ora 16. Detalii AICI
Ramnicu Valcea – 27 octombrie, La Ceas, ora 17. Detalii AICI
Satu Mare – 27 octombrie, Piata 25 octombrie, ora 17. Detalii AICI 
Timisoara – 27 octombrie, Piata Operei, ora 17. Detalii AICI

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Barcelona – 27 octombrie, Arc de Triomphe, ora 17.30. Detalii AICI
Berlin – 27 octombrie, Ambasada Romaniei, ora 16. Detalii AICI
Hanovra  – 27 octombrie, Kröpcke- Uhr, Georgstrasse 31, ora 16. Detalii AICI
Dublin – 27 octombrie, Dublin Spire, ora 15. Detalii AICI
Koln –  26 octombrie, Domul din Koln, ora 13. Detalii AICI
Londra – 27 octombrie, The Houses of Parliament, OLD PALACE YARD , ora 14.30. Detalii AICI
Montreal – 27 octombrie, Consulatul Romaniei la Montreal,1010 Sherbrooke Ouest, ora 14.30.  Detalii AICI
München – 27 octombrie, Neuhauser str 8, ora 16. Detalii AICI
New York – 27 octombrie, 9 East 86th St – Paulson Residence & The 92 Y @ 1395 Lexington Ave,  ora 11. Detalii AICI
Paris – 27 octombrie, Place de la Bastille, ora 14. Detalii AICI
Toronto – 27 octombrie, Nathan Phillips Square, 100 Queen St. W, ora 16. Detalii AICI

Ne vedem in strada din nou – duminica, 27 octombrie, ora 17:00 în Piața Unirii! Daca organizati in orasul dvs. un eveniment de sustinere va rugam sa il anuntati prin acest formular si noi il vom posta pe siteul www.rosiamontana.org

Sursa: http://rosiamontana.org

Sfântul Mare Mucenic Artemie (20 octombrie) va fi cinstit în aceste zile împreună cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou şi cu Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena

PatraSfMcArtemie20oct

Sfântul care l-a mustrat şi i-a proorocit moartea împăratului Iulian Apostatul, prigonitorul de creştini.

Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostaş pe vremea marelui împărat Constantin şi a lui Constantie, fiul lui. Iar în vremea lui Iulian Paravatul, Sfântul Mucenic Artemie a pătimit pentru Hristos. Dar ca să înţelegem mai bine viaţa şi pătimirea lui se cade mai întâi să ştim de ce neam era Iulian şi în ce chip a venit la împărăteasca dregătorie. Când Diocleţian şi Maximilian Gherculie, împăraţii păgâni, şi-au lăsat împărăteştile lor coroane, sceptrele şi porfirele, aşa voind Dumnezeu – ca biserica Lui cea sfânta să primească uşurare într-o vreme de cumplită prigoană – au venit după dânşii alţi doi împăraţi: în părţile răsăritului după Diocleţian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, după Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui şi Constans Cloru în Britania.

Acest Constans a născut pe Constantin cel Mare din Elena, şi pe alţi fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie. Iar fiii cei născuţi din Teodora erau aceştia: cel dintâi era Constantie, tatăl lui Gal şi Iulian. Şi murind Constans Cloru, a lăsat pe scaun pe fiul său Constantin, născut din Elena. Acesta s-a ridicat cu oştire împotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatălui său. Artemie era atunci voievod în oastea lui Constantin, preaviteaz în războaie.

     Când s-a arătat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a văzut acel semn cu ochii săi şi s-a întărit cu credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrăjmaşi, războindu-se pentru împăratul Constantin. Apoi, murind marele Constantin în Nicomidia, pizmuit de fraţii săi, care în taină l-au otrăvit de moarte, şi a cărui moarte a fost vestită de o stea care se numeşte cometă, au rămas după dânsul trei fii, dintre care cel dintâi s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului său Constans. Deci, aceşti trei fii, fiind moştenitorii scaunului părintesc, au împărţit împărăţia în trei părţi; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus şi ţinuturile care sunt după munţii Alpi şi ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia şi celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfântul Artemie, a luat părţile răsăritului, Constantinopolului şi Egiptului şi stăpânea până în Persida.

     Nu după multă vreme a luat în stăpânire şi părţile fraţilor săi, căci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis în război, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul oştilor lui, cu învrăjbitorii săi, pe când stăpânul lor era la vânătoare. Dar şi Magnentie, mai pe urmă, a fost ucis de Constantie. Atunci stăpânea răsăritul şi apusul Constantie, fratele cel mijlociu, în a cărui împărăţie s-a arătat în Ierusalim, pe cer, preaminunatul şi prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu strălucirea sa covârşea lumina soarelui. Acest semn s-a arătat la praznicul a cincizeci de zile după Paşti, în ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era întinsă de la locul căpăţânii până la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a înştiinţat prin scrisoare de acest lucru pe împăratul Constantie.

     La începutul împărăţiei sale, Constantie a ucis pe vrăjmaşii tatălui său, a ucis pe Constantie, tatăl lui Gal şi al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis şi pe celălalt frate al tatălui său, Navalian, şi pe Dalmaţian cel tânăr, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, şezând ani îndelungaţi pe scaunul tatălui său şi văzând că nu are moştenitor după sine, căci nu avea fii şi nici nu rămăsese vreunul din fraţi, de aceea, s-a sfătuit ca să aibă ajutor şi părtaş la împărăţie pe cineva din rudeniile sale. Şi l-a chemat pe Gal, care atunci avea douăzeci şi cinci de ani, adică pe fratele cel bun al lui Iulian şi vărul său, care era fecior al fratelui său, şi pe acesta l-a rânduit ca să împărăţească cu sine. Iar pentru credinţă şi adeverire i-a dat lui de soţie pe sora sa Constanţia şi l-a trimis pe el în răsărit ca să-i apere împărăţia de perşi, pentru că era viteaz şi foarte norocos în războaie. Iar el s-a dus la război împotriva lui Magnentie şi a lui Veterian, pe care i-a şi biruit.

     Atunci Iulian, zavistuind pe fratele său, Gal, pentru vrednicia împărătească, s-a apucat de farmece şi de toată învăţătura diavolească, pentru că se lepădase de Hristos în taină, şi jertfea zeilor. Însă îşi tăinuia călcarea sa de lege, temându-se de împăratul Constantie şi de fratele său, Gal, ca ei să nu afle păgînitatea lui şi să fie pedepsit de dânşii. Şi se chema numai cu numele că este creştin, iar de fapt era al păgânilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat.

     Gal, fratele lui, luând stăpânirea la Răsărit, s-a înălţat cu inima şi a poftit să se înalţe la treapta cea mai înaltă a împărăţiei. Şi acum nu se mai supunea făcătorului său de bine, Constantie, ci gândea rău despre dânsul. Pe oarecare din boierii care nu se învoiau cu dânsul, legându-i la nişte cai de picioare, a poruncit să-i târască şi aşa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dânsul pe prietenii lui cei credincioşi ca să-i ia împărăţia. Iar el, aflându-se la Istria, cetatea câmpului, l-au găsit acolo şi l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, căci el nu poruncise să-l ucidă, ci numai să-i ia puterea împărătească. Apoi, chemând de la Ionia în Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douăzeci şi nouă de ani, l-a făcut părtaş împărăţiei sale în locul lui Gal, dându-i în căsătorie pe sora sa, Elena, şi, încredinţându-i părţile apusului în paza lui, s-a întors singur la răsărit.

     Auzind de la un episcop că trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei şi Luca, sunt îngropate în Ahaia, al lui Andrei în Patara, iar al lui Luca în cetăţile Beoţiei, a chemat pe vrednicul de laudă Artemie şi l-a trimis să ia aceste sfinte moaşte şi să le aducă în Constantinopol. Ducându-se Artemie, după porunca împăratului, a adus cu mare cinste moaştele sfinţilor în împărăteasca cetate şi s-a învrednicit de la împărat de multe daruri, ca un vrednic, pentru că i-a luat lui stăpânirea Egiptului. El vieţuia cu plăcere de Dumnezeu, stăpânind părţile acelea şi întinzând cinstea şi slava numelui lui Hristos, încât pe mulţi idoli i-a surpat şi i-a sfărâmat.

     Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpânirea împărăţiei de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăţiei, pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părţile stăpânirii sale, ale răsăritului şi ale apusului, ca să ia înapoi capiştile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creştinii de la elini şi le sfinţiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăşi să le facă capişti idoleşti şi să pună în ele jertfelnice, ca să se săvârşească necurate jertfe. Acest spurcat împărat a ridicat iarăşi marea păgânătate elinească, care căzuse în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, iar pe creştini îi chinuia foarte rău, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind şi ucigând pe credincioşi, jefuindu-le averile şi hulind cu cuvintele şi cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.

     Acel împărat fărădelege, scoţând din raclă oasele Sfântului Prooroc Elisei şi moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, afară de cinstitul lui cap şi de mâna cea dreaptă, care se aflau în Sevastia, care demult se numea Samaria şi, amestecându-le cu oasele oamenilor necredincioşi, le-a ars iar cenuşa lor a fost vânturata în văzduh. Însă creştinii au adunat cenuşa aceea şi oasele care rămăseseră din foc şi cu cinste le-au păzit. Iar sfântul cap al Mergătorului-Înainte în alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum şi mâna lui cea dreaptă, care mai înainte fusese dusă de Sfântul Apostol Luca în Antiohia şi de care se pomeneşte în a şaptea zi a lunii ianuarie.

     Acest preanelegiuit împărat Iulian, luând chipul cel săpat al Mântuitorului care era făcut în Paneada de femeia căreia îi curgea sânge şi prin atingerea de hainele lui Hristos se tămăduise şi care, fiind pus într-un cinstit loc al cetăţii sub care ierburile ce creşteau, tămăduiau neputinţele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel fărădelege şi, legându-l de picioare cu o funie, a poruncit să-l târască prin cetate până ce, zdrobindu-se câte puţin, s-a sfărâmat cu totul şi numai capul, apucându-l unul dintre credincioşi, cu evlavie l-a păstrat. În acelaşi loc păgânul împărat a poruncit să fie pus chipul său, dar pe care l-au lovit fulgerele şi l-a sfărâmat de sus un trăsnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare şi a vrut să meargă împotriva perşilor. Ducându-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigându-i pe credincioşi. Şi i-au adus doi preoţi din Antiohia şi anume: pe Evghenie şi pe Macarie, iscusiţi în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi eleneşti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înţelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dânşii, s-a ruşinat şi de păgânătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind ruşinea, a poruncit că sfinţii să fie dezbrăcaţi şi să fie bătuţi fără cruţare. Şi i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie şi mai multe.

     Fiind sfinţii chinuiţi fără de milă, s-a întâmplat atunci că acolo era marele Artemie, ostaşul cel vechi şi cinstitul stăpân, precum şi Augustalie, cel rânduit peste părţile Egiptului de împăratul Constantie, care auzind că împărăţeşte Iulian şi merge la război contra perşilor, luase scrisori prin care se poruncea la toată oastea să meargă în Antiohia, a venit după porunca lui cu oştenii săi şi i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Şi stătea de faţă înaintea împăratului în vremea când sfinţii mărturisitori Evghenie şi Macarie erau chinuiţi.

     Privind la chinurile sfinţilor şi auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urâtor de Dumnezeu, s-a umplut de mânie şi, apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără omenie pe bărbaţii cei nevinovaţi şi sfinţii lui Dumnezeu şi îi sileşti să se depărteze de la dreapta credinţă? Să ştii că şi tu de aceeaşi fire eşti, pentru că, deşi Dumnezeu te-a rânduit împărat, însă de asemenea eşti om pătimaş şi socotesc că începătorul răutăţii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, aşa şi pe tine te-a ales şi te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grâul lui Hristos şi să semene neghinele sale. Dar deşarte îi sunt izvodirile şi neputincioasă este tăria lui, pentru că de când a venit Hristos şi s-a înfipt crucea şi S-a înălţat pe dânsa Domnul, a căzut mândria diavolilor şi s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înşela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creştinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să ştii că tăria şi puterea lui Hristos sunt nebiruite şi de nesurpat”.

     Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de mânie şi cu mare glas a strigat: „Cine şi de unde este acest necredincios care a grăit asupra noastră cu îndrăzneală şi a venit chiar de faţă să ne vorbească pe noi de rău?” Iar cei ce stăteau de faţă au răspuns: „Ducele Alexandriei este, stăpâne!” Atunci împăratul a zis: „Oare urâtul Artemie este acesta, care a dat morţii pe fratele meu Gal?” Au răspuns cei ce stăteau de faţă: „Aşa puternice împărat, acela este”. Iar împăratul a zis: „Sunt dator a da mulţumită nemuritorilor zei şi mai ales lui Apolon celui din Dafne, că mi l-a dat în mâini pe acest vrăjmaş, care a venit şi s-a arătat singur. Deci, preanecuratul să fie dezbrăcat de boierie, să i se ia brâul şi să primească pedeapsă chiar acum pentru îndrăzneala sacea fără de ruşine, iar dimineaţă, vrând zeii, voi aduce asupra lui judecată pentru uciderea fratelui meu şi voi răzbuna asupra lui sângele cel nevinovat; şi nu cu un chin îl voi pierde pe dânsul, ci cu nenumărate, pentru că a vărsat nu sânge de om prost, ci împărătesc”.

     Zicând acestea împăratul către poporul elinesc ce stătea de faţă, îndată au luat cei înarmaţi pe Artemie şi, luându-i brâul cel de boierie şi dezbrăcându-l de haine, l-au lăsat să stea gol. Apoi l-au dat pe sfânt în mâinile chinuitorilor care i-au legat mâinile şi picioarele, l-au întins pe pământ şi l-au bătut cu vine de bou pe spate şi pe pântece. S-au schimbat pentru dânsul patru rânduri de chinuitori, doi câte doi, şi puteai să vezi răbdare străină la dânsul, nu omenească, căci s-a arătat atât de viteaz, încât nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a mişcat cu trupul, nici altceva nu a arătat, cum fac alţi oameni când sunt bătuţi. Pământul se adăpa cu sângele lui, iar el răbda neschimbat, încât toţi, chiar şi necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca să înceteze bătaia şi să fie dus la temniţă. Deci, l-au dus pe Sfântul Artemie împreună cu Sfinţii Mucenici Evghenie şi Macarie; şi, mergând, purtătorii de chinuri cântau: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul, băgatu-ne-ai pe noi în curse, pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a rămas nouă să trecem prin foc şi prin apă, că întru răcorire să ne scoţi pe noi”. Sfârşind cântărea, zicea către sine Artemie: „Artemie, iată rănile lui Hristos pe trupul tău sunt însemnate, deci a rămas numai sufletul tău să-l dai pentru Hristos, împreună cu celălalt sânge al tău”. Aducându-şi aminte de cuvântul cel proorocesc ce zice: „Spatele Meul-am dat spre răni şi fălcile Mele sub pălmuiri”. Dar cu cât mai mult am răbdat decât stăpânul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de bătăi şi de la picioare şi până la cap nu era nimic întreg în El. Capul înţepat cu spini, mâinile şi picioarele pe cruce, pentru păcatul meu, dar El nu a cunoscut păcat, nici nu a făcut vicleşug cu gura Lui. O! cât de multe şi de mari sunt pătimirile Stăpânului meu! Şi cât de departe de răbdarea şi de nerăutatea Lui sunt eu, ticălosul! Însă mă bucur şi mă veselesc, luminându-mă cu patimile Stăpânului meu, Care îmi uşurează durerile mele. Mulţumescu-ţi Ţie, Stăpâne, pentru că m-ai încununat cu ale Tale patimi. Deci săvârşeşte, rogu-mă, alergarea mea întru mărturisirea Ta, să nu mă arăţi pe mine nevrednic de această începere mucenicească, că eu m-am aruncat spre ale Tale îndurări, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni”.

     Astfel vorbind sfântul către sine, a ajuns la temniţă şi în ea a petrecut toată noaptea, lăudând pe Dumnezeu împreună cu Sfinţii Evghenie şi Macarie.

     Făcându-se ziuă, călcătorii de lege au poruncit ca mucenicii iarăşi să stea la judecată. Şi, neîntrebându-i nimic, i-au despărţit pe ei: pe Artemie l-au lăsat acolo, iar pe Evghenie şi pe Macarie i-au trimis în surghiun în Oasim, în Arabia. Ţinutul acela era vătămător, cu vânturi aducătoare de stricăciuni, încât nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau să petreacă un an, pentru că îndată cădeau în boală foarte cumplită şi mureau. Acolo fiind trimişi Sfinţii Evghenie şi Macarie, după câtva vreme au dobândit fericitul sfârşit. Iar Sfântul Artemie mai multe pătimiri a răbdat. Căci mai întâi călcătorul de lege, ca un lup, a luat îmbrăcăminte de oaie şi cu blândeţe a început a grăi către Artemie, şi ca şi cum durându-l şi fiindu-i jale de el, i-a zis: „Prin îndrăzneala ta fără de socoteală m-ai silit pe mine, Artemie, ca să-ţi necinstesc bătrâneţile tale şi să-ţi vatăm sănătatea, de care lucru şi mie îmi este jale. Deci, rogu-mă ţie, apropie-te şi jertfeşte zeilor şi mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului şi minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sângelui fratelui meu o voi ierta ţie şi cu dregătorie mare şi mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei şi patriarhul preoţilor din toată lumea. Tată al meu te voi numi şi vei fi al doilea după mine, în toată împărăţia mea. Apoi ştii şi singur, o, Artemie, că fratele meu, Gal, fără de vină a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru că neamul nostru mai mult se cădea să împărăţească decât al lui Constantin, că tatăl meu, Constantie, s-a născut moşului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin îi era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Moşul meu atunci încă nu era Cezar, când a născut din Elena pe Constantin, iar pe tatăl meu l-a născut fiind la împărăţie. Dar Constantin, cu furia năravului, a răpit împărăţia şi sângele casei sale l-a vărsat. A râvnit şi Constantie, fiul lui Constantin, tatălui său şi a ucis pe tatăl meu şi pe fraţii lui şi pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis şi pe mine era să mă ucidă, de nu m-ar fi mântuit din mâinile lui zeii, spre care eu nădăjduind, m-am lepădat de creştinătate şi la viaţa elinească m-am întors, ştiind bine că credinţa romană şi elinească este mai veche; iar credinţa creştinească de curînd s-a arătat, pe care Constantin ca un prost şi neînţelept a primit-o, lepădând legile romane cele vechi şi bune. Pentru aceea şi zeii l-au urât ca pe un necurat şi nevrednic de credinţa lor şi plin de sânge, căci pe fiul său, Crisp, bunul bărbat, l-a ucis în zadar, şi nici pe Fausta, femeia sa, n-a cruţat-o, care întru nimic nu era vinovată. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urându-l, l-au gonit pe el, seminţia lui cea necurată şi neamul său cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu grăiesc eu adevărul, Artemie? Tu eşti om bătrân şi înţelept, oare nu sunt toate acestea aşa? Deci, să cunoşti adevărul şi să fii al nostru, căci voi să te am pe tine prieten şi părtaş al împărăţiei”.

     Aceste toate auzindu-le Sfântul Artemie, tăcând puţin, a început a grăi: „Mai întâi pentru fratele tău îţi răspund, împărate, precum că eu nevinovat sunt de moartea lui, nici n-am greşit cândva către dânsul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvântul; chiar şi de mii de ori de te-ai osteni cercetând aceasta, nu mă vei afla vinovat de moartea sa, pentru că îl ştiam pe el că este adevărat creştin şi dreptcredincios şi supus Legii lui Hristos. Deci să ştie cerul şi pământul, toată ceata sfinţilor îngeri şi Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, că sunt nevinovat de înjunghierea şi de moartea fratelui tău, nici nu m-am învoit cu ucigaşii, nici nu am fost cu împăratul Constantie întru acea vreme când a făcut sfat despre fratele tău, ci am petrecut în Egipt până în acest an. Iar dacă îmi porunceşti să mă lepăd de Hristos, Mântuitorul meu, la aceasta îţi răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.

     Spre ştirea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji şi chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina. Pe fericitul Constantin şi neamul lui l-ai defăimat numindu-l vrăjmaş al idolilor, nebun şi plin de sângele lui. Aceasta îţi răspund pentru dânsul: tatăl tău şi fraţii tăi au început înainte asupra lui cu nedreptatea, dându-i otravă aducătoare de moarte, pentru care lucru au fost ucişi de fiul lui. Apoi îl acuzi cum că a ucis pe fiul său, Crisp, şi pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din neştiinţă, căci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum că a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine şi cu dreptate l-a făcut. Dacă nu ştii pricina uciderii aceleia, să-ţi spun eu: Fausta, femeia lui, văzând pe Crisp, fiul lui cel născut din Minerva, femeia lui cea dintâi, că era foarte frumos, s-a rănit cu patimă spre el şi ca altădată femeia lui Tezeu, care rănindu-se de frumuseţea lui Ipolit, fiul bărbatului său, îl îndemnă la păcat; iar după ce frumosul tânăr nu a voit a săvîrşi această fărădelege, Fedra, mâniindu-se, l-a clevetit pe el la tatăl său şi la bărbatul ei, cum că i-ar fi făcut ei silă. Astfel şi Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, îl silea pe el spre o asemenea fărădelege. Iar el, fiind înţelept, nu a voit să întineze patul tatălui său, nici să o pârască înaintea tatălui, ci tăinuia aceasta, tăcând şi temându-se de înşelăciunea ei. Iar ea, necurata, nedobîndindu-şi dorinţa, şi-a ridicat glasul ca Fedra cea desfrânata asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfrânata a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; aşa şi aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca şi cum acest fiu al împăratului ar fi silit-o la păcat.

     Deci împăratul, tată fiind, a pedepsit pe fiul său precum a voit, pentru că a crezut pe Fausta mincinoasă şi pătimaşa. Iar mai pe urmă, arătând Dumnezeu nevinovăţia lui Crisp şi văzând nedreptatea Faustei, după ce s-a înştiinţat împăratul de toate, atunci cu dreptate a judecat şi a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednică de o asemenea pedeapsă. Iar pentru credinţa lui Constantin, în ce chip a trecut de la idolii voştri cei mincinoşi la adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, ascultă-mă pe mine, cel singur văzător al lucrului aceluia: când mergeam la război împotriva lui Maxentie, cumplitul judecător şi nesăţiosul de sânge omenesc, într-o zi de amiază s-a arătat pe cer o cruce, strălucind mai mult decât razele soarelui şi o scrisoare cu stele în limba latină, care îi făgăduia lui biruinţa întru acel semn. Crucea aceea care se arătase pe cer am văzut-o noi toţi şi scrisoarea aceea am citit-o şi sunt până şi acum în oaste mulţi din ostaşii tăi bătrâni care ţin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminaţi au privit. Încearcă, de vei voi, şi vei afla aşa precum îţi spun eu. Dar ce grăiesc? Pe Hristos L-au văzut proorocii mai înainte cu sute de ani, precum tu singur ştii bine. Şi multe sunt mărturiile pentru venirea Lui şi de la zeii voştri multe proorociri sunt pentru Hristos şi mai înainte grăirile şi scrierile sibilelor şi stihurile lui Virgiliu”. Sfântul spunea că de multe ori diavolii cei ce locuiesc în idoli, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, au mărturisit chiar adevărul, că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic şi cu ţepuşe înroşite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuţit. Artemie, ca şi cum nu ar fi simţit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătându-se nebiruit în răbdare.

     După acele munci împăratul l-a trimis în temniţă, poruncind ca sfântul să fie chinuit cu foamea şi cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca să aducă jertfă zeului său Apolon, întrebându-l despre biruinţa asupra perşilor. Şi a zăbovit acolo mai multe zile, sacrificând necuratului Apolon multe dobitoace, în toate zilele, dar nu şi-a aflat dorinţa, pentru că diavolul care şedea în idolul Apolon şi dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, a tăcut în acea vreme, de când în acel loc, la Dafne, fusese aduse moaştele Sfântului Vavila şi ale celor trei tineri care au pătimit împreună cu dânsul. Deci zeul nu a răspuns lui Iulian nimic. Cercetând cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricină a amuţit Apolon, zeul său şi înştiinţându-se că din cauza moaştelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit îndată creştinilor să fie luate moaştele de acolo. După luarea acelor moaşte a căzut foc din cer asupra capiştei lui Apolon şi a ars-o pe ea cu idol cu tot.

     Artemie, şezând în temniţă, a fost cercetat de Domnul şi de sfinţii lui îngeri. Pentru că, rugându-se, i s-a arătat Hristos, zicându-i: „Artemie, îmbărbătează-te, căci Eu sunt cu tine, scoţându-te din toate chinurile şi gătindu-ţi ţie cununa slavei. Precum tu M-ai mărturisit pe Mine înaintea oamenilor pe pământ, aşa şi Eu te voi mărturisi înaintea Tatălui meu Cel din ceruri. Îndrăzneşte şi te bucură, căci cu Mine vei fi în împărăţia Mea”. Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, îndată s-a tămăduit de răni, încât nici un semn nu se mai vedea pe sfântul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiască mângâiere şi petrecea, cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

     De când a fost aruncat în temniţă nu a gustat nimic din mâncărurile cele pământeşti şi nici din băuturi, până la sfârşitul său, căci era hrănit de sus, pentru că prin mimă îngerească i se trimetea hrană cerească, pâinea vieţii întărindu-l pe el. Şi întorcându-se Iulian de la jertfe cu ruşine a pus pricină arderii lui Apolon asupra creştinilor, zicând că noaptea l-au ars creştinii. Deci, luând de la creştini sfintele biserici, le-a făcut capişti idoleşti şi multe răutăţi făcea creştinilor.

     Scoţând pe Artemie din temniţă a zis către dânsul: „Ştiu că ai auzit ce s-a făcut în Dafne, că necuraţii creştini au ars capiştea marelui zeu Apolon şi au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuiţii, nici nu vor râde de noi, căci eu le voi răsplăti lor pentru această izbândă de şaptezeci de ori câte şapte, precum zic cuvintele voastre”. Iar Sfântul Artemie a răspuns: „Am auzit că mânie de Dumnezeu slobozită şi foc din cer pogorându-se a mistuit pe zeul tău şi capiştea lui a ars-o. Deci, dacă Apolon al tău ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbăvit pe sine din foc?” Iar împăratul a zis: „Şi tu râzi, ticălosule, şi te bucuri de arderea lui Apolon?” A răspuns Artemie: „Eu râd de nebunia voastră, că voi slujiţi unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine să se izbăvească din foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veşnic? Mă mângâi de căderea lui şi mă bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra creştinilor celor nevinovaţi, care nici un rău nu ţi-au făcut, ca adică să le răsplăteşti de şaptezeci de ori câte şapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, când focul cel nestins te va apuca pe tine şi veşnica muncă, care degrabă îţi va veni ţie. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape şi nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri”.

     Iar chinuitorul, mâniindu-se, a poruncit tăietorilor de piatră ca să despice o piatră foarte mare şi, despicată fiind piatra, a poruncit ca sfântul să fie pus pe o parte de piatră în mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicând-o sus, s-o lase peste sfânt. Făcându-se aceasta, tot trupul sfântului mucenic a fost acoperit de piatra cea căzută peste dânsul şi aşa l-a tescuit încât toate oasele lui au fost zdrobite, iar şi măruntaiele lui au fost sfărâmate şi toate încheieturile lui şi luminile ochilor au sărit din locurile lor. Puteai să vezi o minune mare că în atâta tescuire sufletul a rămas viu, între acele două pietre, şi chemă pe Dumnezeu, ajutătorul său, grăind cuvintele lui David: „Pe piatră m-ai înălţat, povăţuitu-m-ai, că te-ai făcut nădejdea mea, turn de tărie de către faţa vrăjmaşului; ai pus pe piatră picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei, deci primeşte, Unule născut, duhul meu, ştiind strâmtoarea mea, şi să nu mă laşi în mâinile vrăjmaşilor”. O zi şi o noapte a petrecut sfântul între acele două pietre. După aceea, Iulian a poruncit ca să fie ridicată piatra, socotind că sfântul a murit: şi, iată, sfântul mai presus de fire s-a aflat viu şi, sculându-se, umbla. Şi le era tuturor groază a-l vedea, pentru că era strâns ca o scândură, având oasele zdrobite şi toate măruntaiele dinlăuntru căzute, faţa îi era turtită şi ochii căzuţi, însă sufletul se ţinea încă într-însul şi cu picioarele putea să umble şi cu limba bine grăia.

     Judecătorul, văzând o minune ca aceasta, s-a înspăimântat şi a zis către cei care erau acolo: „Oare om este acesta sau nălucire? Oare nu ne-a fermecat ochii noştri vrăjitorul acesta? Că această vedere este înfricoşată şi covârşeşte firea omenească. Cine se aştepta ca să rămână el viu când şi cele dinlăuntrul lui fiind căzute şi toate alcătuirile sfărâmate şi slăbănogite, se mişcă, umblă şi grăieşte? Dar zeii noştri, spre înţelepţirea multor oameni, l-a păzit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca să se închine stăpânirii lor şi aceasta să fie nălucire de spaimă celor ce privesc la dânsul”. Şi a zis către mucenic: „Iată acum, ticălosule, te-ai lipsit de ochi şi cu toate mădularele eşti netrebnic, deci ce nădejde îţi mai rămâne ţie către Acela spre Care în deşert ai nădăjduit? De aceea, cere milă de la zeii cei milostivi, ca să te miluiască pe tine şi măcar muncilor celor din iad să nu te dea pe tine”. Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a râs şi a zis către împărat: „Oare zeii tăi mă vor scăpa pe mine de munci? Ei singuri nu pot să scape de muncile lor cu care şi tu, dându-te focului celui nesfârşit, în veci te vei munci, că te-ai lepădat de Fiul lui Dumnezeu şi sângele Lui cel sfânt ce s-a vărsat pentru noi l-ai călcat şi darul Duhului Sfânt l-ai batjocorit supunându-te idolilor celor pierzători. Iar eu, pentru această puţină durere care s-a adus de către tine asupra mea, nădăjduiesc de la Domnul meu, pentru Care pătimesc, să am odihnă veşnică în cămara Lui cea cerească”.

     Iulian, auzind acestea, i-a răspuns lui aşa: „Pe Artemie cel ce a hulit pe zei şi a călcat legile romane şi ale noastre şi s-a mărturisit pe sine creştin, în loc de roman şi în loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecăţii celei desăvârşite a morţii şi poruncim să se taie spurcatul lui cap cu sabia”. Un răspuns că acesta auzind sfântul, a fost dus la locul de ucidere, dorind să se dezlege de trup şi cu Hristos să vieţuiască. Mergând la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune şi întorcându-se spre răsărit şi-a plecat genunchii de trei ori şi, rugându-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicându-i: „Intră cu sfinţii, ca să-ţi iei răsplătirea cea gătită ţie”. Apoi îndată şi-a plecat sub sabie capul pe care l-a tăiat unul din ostaşi, în ziua douăzecea a lunii octombrie. Ziua în care s-a săvârşit mucenicească sfântului nevoinţă a fost într-o vineri, iar cinstitul şi sfântul lui trup a fost cerut de la judecători de o femeie, pe nume Arista, diaconiţă a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungându-l cu arome de mare preţ, l-a pus într-o raclă şi l-a trimis la Constantinopol, unde l-a îngropat cu cinste. Multe şi negrăite minuni se făceau la moaştele lui şi mulţi neputincioşi se vindecau, vindecări pe care şi acum le dă Sfântul Artemie tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dânsul.

     După sfârşitul lui s-a împlinit degrabă proorocia pe care a făcut-o pentru moartea lui Iulian, zicându-i în faţă: „Pierzarea ta aproape este şi nu după multă vreme va pieri pomenirea ta cu sunet”.

     Iulian, ucigând pe Sfântul Artemie, a plecat cu ostaşii săi din Antiohia şi a mers în pământul Persiei. Când a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a întâlnit cu dânsul un pers, bărbat bătrân şi cinstit şi cu foarte bună înţelegere; acela s-a făgăduit lui Iulian ca să-i dea fără de osteneală împărăţia persană. Şi s-a făcut nelegiuitul împărat şi la toată oastea lui călăuză în părţile Persiei, dar nu spre binele răului băutor de sânge, căci persul acela l-a amăgit pe el şi, păcălindu-i că îi duce pe căi drepte şi bune, a băgat pe călcătorul de lege în pustiul Carmaniului, în locuri neumblate şi în prăpăstii fără de apă şi pustii, unde pe toţi ostaşii cu foamea şi cu setea chinuindu-i şi caii şi cămilele lor omorându-le, a spus că de voie a făcut aceasta şi intenţionat l-a dus pe el în nişte locuri ca acestea, pustii şi înfricoşătoare, ca să slăbească puterea lor. „Pentru aceasta, zicea, am făcut-o, ca să nu văd patria mea prădată de vrăjmaşi, că mai bine îmi este mie aici în mâinile voastre, decât patria mea să piară prin voi”. Şi îndată ostaşii l-au tăiat în bucăţi pe persul acela. Apoi, rătăcind mult prin pustie, grecii şi romanii au căzut în oastea persană şi, făcând război, mulţi din partea lui Iulian au căzut răniţi. Atunci a sosit şi asupra lui Iulian dumnezeiasca izbăvire, căci de sus, cu nevăzută mânăşi cu nevăzută armă a fost rănit în coaste, până în cele dinlăuntrul ale lui. Apoi a suspinat greu şi a răcnit şi, luând cu mâna din sângele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh şi a zis: „Ai biruit, Hristoase! Satură-te, Galileene!”. Şi cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaş şi necurat l-a părăsit şi a pierit cu sunet, după proorocia Sfântului Artemie. Iar oastea, după sfârşitul lui Iulian, a pus împărat pe Iovian care, fiind creştin şi făcând pace cu perşii, s-a întors înapoi. Şi acum Iulian se munceşte în iad cu Iuda, iar Artemie se veseleşte cu sfinţii în ceruri, stând înaintea lui Dumnezeu, Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sursa: http://www.doxologia.ro