Părintele Nil Efrim, un părinte înduhovnicit al vremurilor din urmă

„Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos. Ei vor vedea primii Împărăţia lui Dumnezeu” – Părintele Nil.

S-a călugarit la vârsta bunicilor, dar pentru multa lui râvnă, Dumnezeu i-a dăruit să ajungă la măsura sfinţilor! Născut în comuna Brezoi, judeţul Vâlcea, în 1928,  a trecut prin mânăstirile Rarău, Cozia şi Mărcuş din judeţul Covasna. În viaţa din lume a fost profesor de biologie. În ultima parte a vieţii a pribegit prin mai multe locuri, izgonit ba de necurăţia locurilor, ba de atitudinea oamenilor… Mulţi s-au vindecat de boli prin rugăciunile lui şi multora le-a dezvăluit lucruri numai de un sfânt ştiute. Cei care au intrat în contact cu sfinţia sa spun că era văzător cu duhul. Familia sa are origini evreieşti, dar părintele se considera român deplin şi de fapt în tot ce a scris se vede dragostea şi grija pentru poporul român. A trecut la Domnul în stare de sfinţenie pe 25 noiembrie 2012. 

Acum, se odihneşte cu trupul în cimitirul din Chiojdeanca, judeţul Prahova.

   

Mormântul din cimitirul bisericii din Chiojdeanca.

„Pentru parintele, iarna e un anotimp special – o alta tara, o alta lume. Iarna e tihnita si plina de rabdare. E alba, tacuta, inteleapta si batrana. E ca el.
Refugiat cumva in sine, parintele isi aminteste. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca a trait atatia ani in lume, pierzandu-se in bucuriile trecatoare ale vietii – in muzica, filozofie si discutii fara sfarsit. Apoi, intr-o zi, a inceput sa-si faca bagajele ca in vis, ca purtat de o mana nevazuta. Nici el nu stie ce s-a intamplat cu adevarat. A parasit Ceacova lui natala (de fapt locul naşterii e comuna Brezoi, în Vâlcea), ca profesor de biologie, si s-a trezit la Rarau, calugar. A plecat din Banat primavara si a ajuns in muntii Raraului iarna. In veci nu o sa uite aceasta zi. „In poarta, statea ca un paznic staretul Veniamin. Ma privea cu repros, de parca m-ar fi asteptat acolo de cand lumea. M-a intrebat ce vreau, dupa care, fara sa ma lase sa deschid gura, mi-a spus: „Ai grija, nu in manastire gasesti samburele vietii de calugar, ci in tine insuti”„. Parintele se opreste si zambeste bland. Parca stie ca trairile inceputului nu se vor mai repeta niciodata. Momente unice, de exaltare fierbinte, mistica. „La Rarau, totul era colosal si intens. Eram in varf de lume si traiam o uimitoare stare adamica. Parca vedeam lumea pentru prima oara. Sub ochii mei, muntele atingea marginea cerului, iar soarele si copacii vorbeau in chip deslusit despre miracolul facerii. Ma bucuram si ma caiam in egala masura. Cand auzeam clopotul de slujba, izbucneam in plans, ca si cum acele clopote ar fi batut pentru pacatele mele. Stateam in biserica si aveam sentimentul ca toti sfintii de pe cupola ma privesc numai pe mine, certandu-ma bland si intrebandu-ma in soapta cum de nu am stiut de Dumnezeu atata amar de vreme. Ce am facut cu dragostea lui? In ce lucruri de nimic am risipit-o? Fratii se mirau de mine si unii chiar gandeau ca nu sunt in toate mintile, in timp ce eu fugeam din calea oricui si imi astupam geamurile de la chilie, ca nu cumva sa fiu vazut la rugaciune si, Doamne fereste, in slabiciunea mea sa ma trufesc. La Rarau, am facut calugarie in hainele mele. Am fost pe rand bucatar, salahor, cioban sau taietor de lemne, descoperind ca in manastire nu faci ascultare si nici nu te canonesti la slujbele de noapte, ci inveti doar alfabetul Mantuirii”.
In toate exista o anume pedagogie a lui Dumnezeu. Parintele ii spune zambind „siretlic duhovnicesc”. Asa a ajuns la Marcus, incercat de extaz si ispitire, de suisuri si coborari adanci. Nimic nu este intamplator. Trebuia ca la batranete sa-si caute cu adevarat locul. Sa paraseasca Raraul pentru a ajunge la Cozia, unde, printre turisti zgomotosi si fara decenta, sa duca dorul inaltimilor, al insingurarii, al saraciei. E greu sa-l gasesti pe Dumnezeu la sosea, printre suveniruri de vacanta si calatori intrati in biserica doar din curiozitate. E greu sa simti ca esti singur si ratacit printre oameni. Dorul lui era in alta parte si, cand maica stareta Serafima l-a oprit in usa altarului, aratandu-i pozele Marcusului, parintele Nil a tresarit. Dealul de la Marcus si padurea din preajma desenau chiar manastirea din sufletul sau, locul pe care il visase dintotdeauna. Locul de dinaintea ultimei plecari.” Sursa: Formula As, via: http://scacuncristina.blogspot.ro/ 

Dar n-a fost locul de dinaintea ultimei plecări!

În ultimii doi ani din viaţă părintele Nil a locuit în Ploieşti, înconjurat de dragostea creştinilor care l-au cunoscut şi îngrijit de fiica sa duhovnicească, maica Lavrentia. Căci, aşa după cum spunea şi părintele Iustin Pârvu, mânăstirile din ziua de azi, în mare parte, sunt lagăre ale actualului sistem…. 

Odihneşte-te cu sfinţii apărătorule al ortodoxiei şi rugătorule pentru neamul românesc!

 Citiţi şi:

Parastasul de doi ani al Părintelui Nil Efrim