Execuția lui Horea și Cloșca în 28 februarie 1785 şi sinuciderea lui Crişan. 230 de ani de la răscoala moţilor din 1784

horea-closca-si-crisan

 Horea-tras-pe-roata

Nota admin: A se citi Horea in loc de Horia.

Prinderea lui Horia si Closca s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie 1784, in urmatoarele imprejurari istorisite de insusi vicecolonelul Kray in raportul sau:


”Prinderea lor s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumatate gaunos, in jurul caruia pusese niste crengi de lemne si facuse un foc mare ca sa se incalzeasca. Taranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zapada proaspata ce cazuse de curand si dansii prinsera mai intai, la o departare mai mica, pe un pazitor al revolutionarilor, pe care il silira sa le descopere locul unde se afla capitanii. Taranii, cari se angajase sa-i prinda, erau 7 insi la numar, dintre cari numai 4 mai aveau pusti, si acestia patru plecara inainte si cand se apropiara de coliba, Horia ii primi ca pe amici si-i intreba, daca umbla cumva dupa vanat, la care ei raspunsera ca da, sunt siliti sa caute vanat pentru armata, dar nu pot sa capete nimic si de jumatate sunt mai inghetati. Atunci Horia ii invita sa seaza la foc. Doi dintre taranii acestia se asezara langa Horia si alti doi insi langa Closca, si acest din urma ii intreba numaidecat ce noutati mai sunt prin comune, iar ei raspunsera ca oamenii in general se plang de multimea cea mare de soldati si ca poporul trebuie sa fuga. La cuvintele aceste, Closca zise injurand: “Acusi ii scoatem noi si pe ei de aici si-i alungam la dracu”. In timpul acesta se apropiara de foc si ceilalti trei tarani si in momentul acesta cei doi tarani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Stefan Trifu si Nutu Maties, se aruncara asupra lui Horia si Closca, ii prinsera de gat, ii trantira la pamant si cu ajutorul celorlalti doi insi si cu inca cei trei soti, cari inca alergara la dansii, ii prinsera si ii legara. In timpul acesta Horia scoase din san un volum de hartii, cat tii intr-o mana, si le arunca in flacarile cele mari ale focului, dar ocupati cu legarea lor dansii n-au putut sa le scape din foc. In urma temandu-se, ca nu cumva sa navaleasca asupra lor niste oameni de ai lui Horia, se retrasera in graba mare cu ei intr-o poiana de oi, ceva mai departata si de aici dedera indata stire trupei de soldati, care inconjurase si dansa padurea si tinutul acesta si era ocupata cu cautarea lor. Soldatii acestia sosira numaidecat si gornicii ii predara pe amandoi. Horia si Closca erau armati cu pusti si cu lanci. Closca mai avea si doua pistoale, pe cari inca nu mi le-au adus. Alte lucruri la dansii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hartii, afara de 6 fl. la Closca. Probabil ca toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au ingropat in padure sub zapada.
Ca prinderea lor s-a intamplat intr-adevar astfel, aceasta o confirma unanim Horia si Closca aici, in prezenta mea si a mai multor ofiteri, si dansii adaoga ca de aceea au stat timp asa mult ascunsi prin paduri, fiindca voiau sa calatoreasca la Viena, indata ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune.
Abrud, 1 Ianuarie 1785
Kray
Vicecolonel (NOTA 1)


Numele celorlalti tarani, cari, dimpreuna cu Stefan Trifu si Nutu Maties, au contribuit la prinderea sefilor revolutiei, sunt, dupa cum ii declara singur Horia in interogatorului sau, urmatorii: Ion Maties, George Maties, doui feciori ai lui Andrei Neagu (Simeon cu fratele sau) si George Nicola (acesta din insasi familia Nicolestilor a lui Horia).
La 31 Decembre, adica la 3 zile dupa prinderea lor, Horia si Closca fura adusi in Abrud, escortati de un puternic detasament de graniceri secui. Cu acest prilej, o multime de popor, Romani si Unguri, astepta in piata orasului ca sa vada armata si pe cei doui capitani prinsi. Un om batran, cu numele Ion Popa Hagi Crisanut din Bistra, neputandu-si stapani emotia si indignarea, zise indurerat:
–     ”Iata, acum il au in mainile lor pe Horia si acum pot sa-l manance viu!”  

La auzul acestor cuvinte, o unguroaica din Abrud, cu numele Szappanossy Rebeka, raspunse lui Crisanut cu vorbele urmatoare:
–     ”Mai bine mancati-l voi pe Horia, caci voi l-ati numit craiu si voi i-ati zis asa!”
In fine Crisanut mai adause plin de revolta:
–     ”Aveti grija, Ungurilor, ca acum veti vedea voi ce veti pati pentru asta!”
Crisanut, pentru atitudinea sa romaneasca si umanitara, a fost peste putin timp condamnat la moarte si tras pe roata.
In ziua urmatoare, 1 Ianuarie 1785, Horia si Closca fura trimisi la Alba Iulia cu o escorta de 70 soldati (graniceri) unguri brutali, cari pe drum i-au pus lui Horia pe cap, in batae de joc, o coroana de nuele, strigandu-i: – ”Asa-i trebue regelui!”
In 2 Ianuarie amandoui capitanii fura adusi in cetatea Albei Iulii, unde de asemenea ii astepta o mare multime de popor. Closca fu inchis intr-o camera mica de sub statuia lui Carol VI in partea de miazazi a fortaretei, iar Horia sub poarta cea noua in partea de miazanoapte, fiind paziti fiecare de cate doui soldati inlauntru si unul afara la usa.
Cu o luna mai tarziu, adica in 30 Ianuarie 1785, fu prins si al treilea capitan George Crisan, in timpul pe cand se refugia din comuna Lupsa spre comuna Mogos. La prinderea lui Crisan au contribuit 9 tarani, aproape toti din Carpenis, in frunte cu popa Moise, preotul satului, si un alt preot din Lupsa, care era chior.
In ziua de 1 Februarie, Crisan fu adus si el la Alba Iulia si inchis tot in fortareata, si anume in temnita de sub edificiul cel mai vechiu al garzii.
Interogatoriul lui Horia si Closca nu se incepu decat in ziua de 26 Ianuarie din cauza ca toti membrii comisiunei de ancheta si instructie se imbolnavisera, ba doui din ei (A. Treicsik si capitanul Knabe) isi dasera obstescul sfarsit.
Horia a fost ascultat in 6 randuri si Closca de asemenea. Crisan numai de doua ori. Atat Horia cat si Closca au negat tot timpul orice participare la revolutie. Singurul capitan, care a facut marturisiri – si inca din cele mai importante pentru istoria revolutiunei – a fost Crisan, care in cele doua ascultari ale sale a declarat lucruri pretioase, anume cu privire la adunarea poporala din comuna Mesteascan si la inceputul revolutiunei din comuna Curechiu.
Este interesant de relevat ca la interogatoriul luat capitanilor revolutiei printre intrebarile ce li s-au pus era si urmatoarea foarte caracteristica: daca au avut vreo intelegere cu Romanii din Tara Romaneasca si daca au cunoscut pe cineva din tara aceasta? Evident raspunsurile capitanilor au fost negative.
Nefericitul Crisan, inainte de a i se termina interogatoriul, a fost gasit mort in inchisoare, in ziua de 13 Februarie. Contele Iankovits, in raportul sau catre imparatul Iosif II, spune ca Crisan “a prevenit sentinta, facandu-si singur o moarte violenta, anume dansul si-a desfacut o legatura dela opinci si s-a sugrumat cu legatura aceasta”.
A doua zi dupa sinuciderea lui Crisan, 14 Februarie, contele Iankovits aduce totusi o sentinta condamnatoare asupra corpului mort al lui Crisan, hotarand ca ”gadele sa-i taie capul, sa-i despice corpul in patru bucati, capul sa i se puna in teapa la domiciuliul sau din Carpenis, iar celelalte patru bucati sa se puna pe roate si anume partea de sus a corpului la Abrud, partea de jos la Bucium, a doua parte de sus la Brad si a doua parte de jos la Mihaleni”.
Peste doua zile aceasta neumana, salbatica si nebuneasca sentinta s-a si executat asupra corpului nefericitului Crisan.
In ziua de 26 Februarie, contele Iankovits pronunta sentinta si in ceea ce priveste pe Horia si Closca, hotarand ca ”au sa fie dusi pentru crimele lor la locul indatinat de supliciu si acolo sa li se franga cu roata toate membrele corpului, incepand de jos in sus, anume mai intaiu lui Ion Closca, apoi lui Horia, numit altminterea si Ursu Nicola, si in modul acesta sa fie trecuti din viata in moarte, iar corpurile lor sa se despice si taie in 4 bucati, capul si partile corpului sa se puna pe roate pe langa diferite drumuri si anume in comunele unde au comis cruzimile cele mai scelerate, iar inimile si intestinele lor sa se ingroape aici la locul supliciului”.
Executarea acestei infioratoare si neomenesti sentinte fu fixata pe ziua de 28 Februarie dimineata, care cadea intr-o Luni. Spre a impresiona adanc poporul si a-i vara teroarea in suflete, peste 6.000 de oameni, dintre cari 2.515 tarani romani ca delegati din 419 comune, fura adusi la locul supliciului ca sa ia parte la acest ingrozitor spectacol neronian.
Conform cu dispozitivul sentintei, cel dintai fu executat Closca, al carui corp fu frant cu roata dela picioare spre cap. Dupa declaratia unui martor ocular, i s-au dat peste 20 lovituri pana sa-si dea sufletul. In timpul acesta Horia, primul capitan, trebuia sa priveasca cu ochii sai oribila moarte a bunului si devotatului sau prieten Closca. Meseria josnica de gade (calau) a fost indeplinita de ungurul G. Rokoczy, fiind platit cu 6 florini de fiecare executie.
Dupa Closca fu asezat pe esafod Horia. Primul capitan – spune un alt martor ocular – a mers spre locul supliciului inchizitorial cu barbatie si curaj. Calaul trata cu dansul cu mai multa “gratie”, caci dupa prima lovitura, care ii franse fluerul piciorului drept, ii mai dadu ultima lovitura asupra pieptului. Ambii martiri au primit, inainte de executiune, ingrijirile mangaietoare ale bisericei din partea preotului ortodox din Alba Iulia, Nicolae Ratiu, care insa dupa executia lui Closca a cazut jos lesinat.
Inselat in planurile sale si parasit de impraratul Iosif II, astfel isi termina viata extraordinarul martir, taranul Horia, in lupta sa pentru dobandirea dreptatii si libertatii poporului romanesc din Ardeal, care in vecii vecilor nu va putea uita convingerea adanca si puternica, pe care a pus-o in apararea cauzei sfinte a neamului sau, atat de napastuit de despotismul nobililor unguri.
Incheiam acest miscator capitol, mai facand urmatoarele constatari: Desi Closca era primul capitan al lui Horia, a jucat un rol mai putin important ca Crisan, care apare ca figura cea mai abila si mai energica din revolutie.
I se imputa lui Crisan atrocitatile comise in judetul Zarandului. Dar pentru aceste varsari de sange nu erau vinovati nici taranii romani, nici Crisan. Vinovate sunt oribilele imprejurari, in care au fost siliti sa traiasca Romanii, ajunsi robi mai rau ca vitele in slujba unor nobili lipsiti de suflet, bestiali, lacomi si nerusinati. Adevar incontestabil este insa ca in revolutia dela 1784 mai mult sange a varsat nobilimea maghiara decat taranii romani rasculati, cari in lupta lor de existenta aveau pentru dansii cel putin dreptul naturei, cum admirabil se exprima N. Densusianu.
Horia, Closca si Crisan (NOTA 2), condusi de un sentiment national fara pereche, si-au sacrificat viata pentru fericirea poporului si daca su facut vreo crima, ea se poate numi crima libertatii, la care tindea poporul roman, care in zadar se tot plangea la guvern si la imparat in contra abuzurilor si talhariilor din Transilvania, caci in loc sa inceteze, ele cresteau si deodata cu ele sporiau si maltratarile si asupririle aplicate de nobili fata de taranii romani.
Cu toata grozavia executiei celor trei capi ai revolutiei, nobilimea ungureasca tot nu era satula de sange. Intr-adevar, seria condamnarilor nu se incheie cu Horia si Closca, caci din cei 120 prisonieri facuti in comitatul Alba, au mai fost condamnati la moarte si executati inca alti 36 de tarani romani (NOTA 3), in comitatul Clujului 8 tarani si un preot, de asemenea in comitatul Hunedoarei, salbaticie inutile, din care cauza se si latise vestea ca Romanii vor sa inceapa o noua revolutie ca rasbunare in contra impilatorilor si asasinilor unguri. Nobilimea, odata patita, lua lucrurile in serios si, ca masura de precautiune, in mai multe judete fura opriti preotii ca sa mai umble cu crucea pe la poporeni. Primaria din Abrud sili pe toti Romanii de acolo sa depuna un nou juramant de credinta fata de imparatul si fata de oras, lucru la care Romanii se supusera, dar cu conditiunea sa jure si Ungurii, cari n-au avut incotro si au primit.
Nu se poate contesta insa ca revolutia lui Horia a avut si consecinte bune pentru Romanii din Ardeal. Astfel, la 22 August 1785, dupa ce evenimentele se linistira, imparatul Iosif II desfiinta servitutea personala a iobagilor din Transilvania si Ungaria. Astfel, dupa 270 de ani, robia decretata de Camera Ungariei asupra taranilor, in urma revolutiei dela 1514, fu stearsa cu sangele poporului roman in August 1785. Cea mai puternica arma a feudalitatii fu distrusa, caci sclavul agricol era acum eliberat.
In cursul anulilor 1785 si 1786, imparatul Iosif II suprima multe din abuzurile din muntii Abrudului, acordandu-se populatiunei mai multe usurari in chestia pasunatului pe domeniile statului, a pamanturilor de cultura, a diverselor taxe nedrepte cu privire la plata servitorilor domnesti, care era pe spinarea locuitorilor, a cositului fanetelor de pe domenii si a carciumaritului.
Capitanii executati la Alba Iulia lasara poporul muntean mai liber de abuzurile functionarilor, pe taranii din Ardeal emancipati de jugul robiei personale, cu o nobilime mai putin tirana si cu o administratie mai putin violenta. Cu un cuvant: viata si averea iobagilor nu mai erau la bunul plac al nobililor. […]

Nota 1: Vezi: “Revolutiunea lui Horia, N. Densusianu, Bucuresti, 1884”, pag. 416
Nota 2: Pentru vecinica comemorare a acestor martiri ai neamului nostru, in anul 1922 am daruit personal bisericei din Carpenis, satul natal al lui Closca, portretul celor trei mucenici (Horia, Closca si Crisan), lucrat in uleiu de pictorul S. Albescu din Fenes, langa Zlatna. Acest tablou a fost asezat in biserica, langa altar, cu solemnitatea cuvenita a unui parastas oficiat de preotul D. Goia, pentru odihna sufletelor celor trei martiri, morti pentru cauza sfanta a neamului.
Nota 3: Printre acestia figureaza si tanarul Pavel Bocu din Vidra, fost capitan care a fost condamnat la frangere pe roata. El a murit insa in inchisoare inainte de a fi executat. […]

Sursa: taramotilor.ro

    

Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.

Prima ediţie a documentului Supplex libellus valachorum, publicat la Cluj-Napocaîn 1791

Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit „Rex Daciae” Sursa: http://ro.wikipedia.org/

  

Aşadar s-au folosit tot de ţărani români ca să-i prindă. Oare veşnic vor exista trădători? Suntem blestemaţi ca toţi conducătorii noştri să sfârşească trădaţi?

Iată şi în ce constă cumplita moarte a tragerii pe roată:

Modul de execuţie prin tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca a fost următorul: au fost legaţi la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini şi picioare li s-au introdus din loc în loc bucăţi de lemn. Între bucăţile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuţie, provocând fracturarea porţiunii respective de os şi provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuţie era o roată obişnuită de car, cu butucul plin şi neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuţit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferinţa condamnatului. Dacă acesta leşina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleţi de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să ţină condamnatul treaz şi în viaţă cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de graţie se dădea asupra inimii şi era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăţi de către călău şi ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare.

Înainte de a fi executaţi, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi de preotul ortodox Nicolae Raţ din Maierii Albei Iulii. Tot acesta le scrisese celor doi testamentele, la dictarea lor. Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/ 

Veşnica pomenire acestor eroi ai neamului! 

Reclame

Ieromonahul Savatie Baştovoi: Opriți-l pe Patriarh! / Остановите патриарха!

Orthodox monks pray near an armed serviceman in a Russian army vehicle outside a Ukrainian border guard post in the Crimean town of Balaclava

De SAVATIE BAȘTOVOI /

Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care pînă acum grăia cu atîta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina.

Presa rusă a răspîndit de acum fotografii cu preoți care merg cu praporii și crucile în fața tancurilor. Tancurile niciodată nu pot merge cu crucea în față, deoarece tancurile seamănă moarte și numai moarte, iar Crucea este viață.

Pentru a opri acest război fratricid, mitropolitul Kievului, Onufrie, a adresat un apel către Patriarhul Kiril, în care îl roagă să intervină. Scrisoarea mitropolitului Onufrie este un strigăt aproape disperat al păstorului îngrijorat de turma sa către cel care apare alături de Putin cu diferite ocazii, iar la zilele de naștere își dăruiesc buchete mari de flori albe. Totuși patriarhul a ales să binecuvînteze intervenția armată. În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic.

Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sînt și în Moldova, și în Ucraina.

Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămînă întîia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvînteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvîntare pentru a le opri.

Adresarea care s-a făcut de către mitropolitul Onufrie al Kievului pentru a cere patriarhului să oprească armata a ajuns să se citească acum ca o încercare de a-l opri pe patriarh. O astfel de scrisoare ar trebui să fie trimisă și de către Mitropolitul Vladimir al Chișinăului, care este membru permanent al Sfîntului Sinod al Bisericii Ruse, dar și de alți ierarhi și preoți pentru a-l ruga pe patriarh să nu implice Biserica în război, ci să păstreze neștirbită imaginea Bisericii care este aceea de lucrătoare a păcii în lume. În ce mă privește, eu fac această adresare acum. Dacă lucrul acesta nu se va întîmpla, vom fi atrași într-un război care, pe lîngă sînge, va pierde și duhul multora. Să nu fie.

Iată şi traducerea în rusă: 

Остановите патриарха!

Traducere din română de Mihai COSTIȘ

Патриарх Кирилл рискует стать символом войны, на пороге которой сейчас стоят Россия и Украина. Его белый шлем, украшенный двумя ангельскими крыльями, обозначающие небесную чистоту, становятся боевыми знаменами, а его уста, которыми он до недавних пор убеждал о значении единства “русского мира”, вещают сегодня о военном вторжение в самое сердце славянства – на Украину.

Российские СМИ уже распространили фотографии, на которых священники с церковными прапорами и крестами возглавляют танковую колонну. Нельзя, чтобы кресты шли впереди танков, ибо танки сеют смерть и ничего кроме смерти, а Крест же – означает жизнь.

В стремлении предотвратить братоубийственную войну, киевский митрополит Онуфрий направил патриарху Кириллу письмо с просьбой о вмешательстве. Это письмо – воззвание на грани отчаяния, исходящее от пастыря, заботящегося о судьбе своей паствы, адресованное человеку из ближайшего окружения Путина, к которому Путин благоволит и с которым обменивается большими белыми букетами по случаю дней рождения. И все же, патриарх выбрал – благословлять военное вторжение. В случае с Грузией, патриарх поступил так же, использовав медийные средства Патриархии для оправдания войны с народом, христианство которого восходит к апостолам.

Любая война – зло сеющее смерть, разлуку, нищету, отчаяние и предательство. Кто-то из российских священнослужителей прокомментировал это примерно так: “если зайдут военные (на Украину), оттуда выйдет Церковь”. Политика, которую разделяет патриарх Кирилл, в качестве русского, обеспокоенного судьбой русских во всем мире, предполагает и выход за обычные рамки молитвенных посланий и подразумевает защиту русских, в том числе, и танками, ставит в трудное положение восприятие всех служителей и верующих из канонического пространства Патриархата, в том числе, в Молдове и на Украине.

Единство Церкви не основывается на этнических принципах, а зиждется в Духе и в истине. Это должно быть первостепенным и для патриарха, и для всех нас. Поэтому становится очень важным, чтобы патриарх не только не благословлял танки, а напротив, встал бы всей своей силой на их пути.

Обращение киевского митрополита Онуфрия, в котором просит патриарха остановить военное вторжение, можно расценивать уже, как попытку остановить самого патриарха. Такое обращение должно быть послано и молдавским митрополитом Владимиром, который является постоянным членом Священного Синода РПЦ, а также другими епископами и священниками с прошением к патриарху не вовлекать Церковь в войну, дабы сохранить в чистоте образ Церкви, как миротворческой силы. Что касается лично меня, обращаюсь к патриарху сейчас. Если мы этого не сделаем, окажемся вовлеченными в войну, которая погубит не только жизни, но и дух многих из нас. Да не будет этого!

Sursa: http://barikada.md/

Azi, 2 martie, ziua de naştere a mărturisitorului Radu Gyr

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04).  Sursa: radugyr.ro

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

După o lună sau două, sau trei – timpul nu mai avea pentru noi nici o valoare – în ușa celulei apare colonelul Koller, care ne spune:

– Faceți-vă bagajul! (…)

Suntem conduși pe latura opusă și opriți în fața unei celule, colonelul privindu-ne misterios.

– Intrați toți aici!

Ușa se deschide și stupoare: pe cele două rogojini, întinși, nemișcați, două schelete: Radu Gyrși Radu Mironovici.

Ușa s-a închis imediat ce-am intrat. Radu Gyr, cu ochii scânteietori, a exclamat:

– Ha-ha-ha, au venit caloriferele. Aici sunt cei doi Razi ( adică Radu G. și Radu M.). (…)

Radu Gyr, totdeauna gata pentru umor, întreabă:

– Acum să dăm cărțile pe față. Care din noi șase este turnător? Eu, bădia Radu și Gabriel, numai noi ne cunoaștem. Deci unul din noi trei este turnător!

– Sunt sigur cine este!, răspund și tac o clipă. Dvs. sunteți, domnule Gyr!

– În orice caz, Gabi, sunt sigur că te-au adus pentru că știau că ne este dor la amândoi, unul de altul. Deocamdată, parcă s-a mai încălzit celula. Șase calorifere. De v-ar lăsa mai mult, că am înlemnit de frig. (…)

Starea noastră de spirit s-a schimbat brusc, privind acest om care era numai oase și piele, debordând de voioșie și de umor. Desigur, intenția lui a fost să ne schimbe amărăciunea noastră și a reușit.

– Hai acuma să ne ocupăm puțin de programul administrativ. Pe mine vă rog să mă lăsați să mă culc lângă ușă, ca să fiu mai aproape de tinetă. (…) Când mă duc la tinetă, trebuie să fiu sprijinit de cineva. (…) Se întâmplă și să leșin din cauza prolapsului, care a început să se gangreneze. Uite-așa e de mare (Și ne arată o lungime de 4-5 cm). Am dureri mari, pe care nu le mai pot controla. Faceți cu schimbul. În fiecare noapte, câte unul. Cine se-nscrie primul?

– Eu, domnule profesor, în calitate de cunoștință veche! (…)

– Se aprobă! Acum așezați-vă cârpele! Pe urmă vă spun niște poezii. Aveți vreo preferință?

– Ceva inedit de Radu Gyr.

– Bine! Dar să nu le învățați pe dinafară să le răspândiți, că eu cred că d-aia v-au adus aici, să vă învăț poezii de Radu Gyr. Au zis că-mi fac proces pentru Iisus. Le-am spus că pentru Iisus vreau să-mi facă proces. O știți?

– Nu o știm că nu prea am stat la Aiud. Cum ne-au adus de la Suceava, după câteva luni, ne-au expediat la mină.

– V-o spun, dar după stingere, ca să fim singuri. Atunci nu ne mai deranjează nimeni. Să vă spun întâmplarea așa cum a fost, cu toate că avem microfoane aeriene.

Timpul până la stingere începea să ni se pară lung.

Radu Mironovici, tăcut și liniștit, își rotea fără contenire ochii peste noi, părând mereu că vrea să spună ceva. Tocmai când se pregătea să ne comunice ordinea pe care o stabilise în tăcere, auzim talanga. într-o clipă am fost toți la rogojină și după 2-3 minute lumina s-a stins. Era pe vremea când se stingeau realmente luminile noaptea, cu toate că nu întotdeauna.

– Gata?, întrebă Radu Gyr.

– Gata!, răspundem toți în cor.

Imediat s-a deschis vizeta și glasul gardianului a sunat nu prea convingător:

– Să n-aud o vorbă!

După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Crist!
Luna-a intrat după El în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist.

(…)

A urmat o liniște totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară ”Tatăl nostru”, sub pătură. Apoi s-a deschis ușița și din nou gardianul:

– Acuma gata! Culcați-vă că mai vin în control!

Și s-a făcut liniște. (…)

După un timp mă scoală mâna lui Radu Gyr, mângâindu-mi obrajii:

– Gaby! Mă duci? Încet cu lanțurile să nu-i sculăm!

Din locul lui Radu Gyr până la tineta W.C. era un pas mic. Culcat, o putea atinge cu mâna. Tineta am așezat-o în ușa al cărei toc avea o lățime de circa 40 cm. L-am apucat de un braț să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descărnat. Am ridicat capacul tinetei și după ce l-am așezat, mi-a spus în șoaptă:

– Stai cu spatele! Dar stai lângă mine, nu te depărta!

Am stat un timp nedumerit, pentru că nu auzeam nici unul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări. Voiam să întorc discret capul, dar m-am abținut, pentru ca după puțin să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leșinase. Căzut pe una din laturile tocului ușii, o lovise cu capul. Îl apuc de sub brațe, după ce mai întâi îi apucasem capul spre pieptul meu, și-l îndrept pe tinetă.

Îl aud spunându-mi încet:

– Stai așa! Numai puțin stai așa!

I-am simțit măinile mișcându-se leneș.

– Stai așa!

A tot mișcat mâinile în mod bizar. Le-a dus la spate, le-a dus înainte parcă și-n jos și iar în sus și iar mi-a spus:

– Stai așa să nu te miști și să nu te întorci. Numai puțin.

Reținusem din ”Iisus în celulă” două versuri, pe care le repetam:

Eram în celulă și era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

– Poți să mă ridici? Ridică-mă încet! Trage-mă puțin înainte să fac un pas și ține-mă de spate.

Oftează încet încercând să-și ascundă durerea.

– Ah! Prolapsul ăsta! De câte ori încerc să-l bag înăuntru cu degetul, pățesc așa.

Săracu bădia Radu! Uite-așa, aproape în fiecare noapte. Du-mă încet la loc, să nu se audă lanțurile că-i trezim. (…)

A doua zi dimineața, oarecare voioșie. Mai ales umorul lui Radu Gyr era debordant.

– Astăzi vă spun poezii, dar nu de Radu Gyr. Alegeți altul. Dacă nu alegeți voi, aleg eu.

După terci, până la masa de la amiază, Radu Gyr, începând cu Ion Pilat, Aron Cotruș, Coșbuc, Macedonski și sfârșind cu Cocteau, Baudelaire și Georg Trakl, ne-a recitat cu o uluitoare ușurință, peste 30-40 de poezii.

În pauze ne mai spunea câte o anecdotă. De la tonul grav sau intonațiile melodioase ale poeziilor, până la anecdotele uneori banale, Radu Gyr era egal. Spiritul lui era atât de viu, energia lui lăuntrică atât de covârșitoare, încât pentru noi toți reprezenta un miracol. Nu discuta despre suferințele lui decât atunci când îl depășeau și numai pentru a se scuza. La insistențele lui Radu Mironovici l-am rugat să-și dezvelească un braț. Era efectiv numai pielea și osul. Apucând cu degetele pielea brațului, a tras-o în sus. Era uscată. A rămas ridicată ca o bucățică de hârtie.

– Piele de șarpe, ne spune. Dar de șarpe mort.

– Nu vă dau nici o medicație?

– Nu le cer nimic, că măgarii ăștia nu-mi dau nimic! A venit într-o zi colonelul și m-a întrebat: ”N-ai murit încă?” A ieșit de câteva ori la raport bădia. Vin câte doi-trei, ascultă, nu spun nici da nici ba, închid ușa și pleacă. Într-o zi a venit un colonel mai înzorzonat, cred că era de la București, că avea lângă el tot ”statul major” al penitenciarului. (…) Colonelul ăsta de la București m-a privit lung și mi-a spus:

– Ne urăști, Rdu Gyr!

– Le-am răspuns cu capul rezemat de zid, așa cum mă vezi acum: Nu vă urăsc, dar vă disprețuiesc. Dar așa ca într-o convorbire prietenească.

– Ești bolnav?

– Întrebați medicul, nu mă întrebați pe mine.

– Dar dumneata ce știi că ai?

– Am multe. Un prolaps rectal cu organul gangrenat, hemofilie, hepatită, cardiac, circulație, dinții-mi cad, orbesc, infiltrat pulmonar T.B.C.

– Și când ai de gând să dai în primire?

– Asta numai Dumnezeu știe!

Și au plecat. M-am așteptat totuși ca după vizita asta, a unui măgar de la București, să-mi dea aspirină. Nimic! Dar să lăsăm fleacurile astea. Hai să vă spun niște poezii sau amintiri. Ce preferați?

– Și una și alta.

– Nu fiți lacomi! Ori una ori alta. Să-l luăm în primire pe Eminescu.

Ne-a recitat din Eminescu o oră, o oră și jumătate, fără nici o poticnire, fără nici o rezervă asupra unui vers sau unei expresii, curgător, stăpân pe el, stăpân pe vers, dar nu numai pe vers, ci pe conținutul lui, pe filozofia lui. O memorie egală cu a lui încă nu întâlnisem până atunci. Era inepuizabil.

Marcel Pometcu, sfios până atunci, mai tot timpul retras și tăcut, spre surprinderea noastră i-a pus o întrebare:

– Domnule profesor, iertați-mă că vă întreb, care sunt, sau care au fost raporturile dvs. cu evreii?

– Care să fie? Koller, Zeller și Dulberger și alții ca ei, mă chinuiesc. Și eu suport.

– Nu acuma în închisoare! Care au fost raporturile în trecut?

– În trecut am suferit pentru ei. Să să spun o întâmplare. La o manifestație studențească cuzistă, m-am întâlnit cu o coloană în marș. Mergeam liniștit pe trotuar. Mă duceam la Universitate sau la Universul Literar, nu mai țin bine minte. Văd că se desprind doi vlăjgani din coloană și încep să mă lovească. Am reușit să mă desprind și am fugit. Ei după mine. M-am ascuns sub scara unui bloc și m-au găsit. Am voit să le dau explicații. Nu puteam! Nu mă slăbeau! Le-am spus că sunt Radu Gyr. Abia atunci a început cotonogeala serioasă, că – ziceau – fiind evreu, cum mă arăta nasul, mă dau drept Radu Gyr ca să scap. Așa că am suferit pentru ei.

– E adevărat, domnule profesor? Așa înțelegeau cuziștii să rezolve problema evreilor din economia românească?

– Altfel cu evreii am avut raporturi bune.

Pe cel care trebuia să-l atac îl atacam, cum atacam și pe Vasile Damaschin, care nu era evreu, dar care spunea uneori multe prostii. Dar nu cu pistolul. Cu plaivasul. Pe cel care trebuia să-l iubesc, îl iubeam. Nu-l înghițeam pe Hertz, pentru literatura pornografică pe care o răspândea în rândurile tineretului prin foiletoane, fascicole și broșuri.

Povestea asta rezumată aci, a durat o oră. Dar cu atâtea amănunte și cu atâta umor, încât la sfârșitul ei pot spune că eram obosiți de râs. Înginerul Ghiță Brahonschi mi-a pus o dată în închisoare întrebarea: ”Știi care este diferența dintre mine și Radu Gyr? Ce-a trăit el în cinci minute, povestește în 48 de ore. Ce trăiesc eu în 48 de ore, povestesc în cinci minute”.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de fier, Ed. Gordian, Timișoara, 1994, pp. 186-189)   Sursa: fericiticeiprigoniti.net

         Iisus in celula

  de Radu Gyr

 Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ !

Luna-a intrat după El în celulă,

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

 

M-am ridicat de sub pătura sură:

– Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac…

 

A stat lângă mine pe rogojină…

– Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri, cândva…

 

Oftând, Şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

 

Părea celula munte, părea Căpăţână,

Şi misunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Şi am dormit o mie de ani…

 

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

 

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui… 

Veşnica pomenire! Roagă-te pentru noi sfinte mărturisitorule!