De mult timp conştiinţa mă mustra şi mă îndeamna să scriu despre mila pe care Domnul a revărsat-o peste mine pentru rugăciunile Sfinţilor Săi. Iar astăzi am hotărât într-un final să aştern în cuvinte o minune pe care am trăit-o personal, aducând în acest fel şi mulţumire Sfântului Calinic de la Cernica şi dând încă o dată mărturie despre faptul că oamenii bineplăcuţi Domnului, Sfinţii din ceruri, sunt vii şi gata să ne asculte rugăciunile şi să ne aline durerile.
Întâmplarea s-a petrecut acum 3 ani (3 ani probabil până în 2011 când a fost postat articolul pe site-ul sursă), pe când aveam aproape 17 ani. Treceam printr-o perioadă în care sufleteşte eram destul de instabilă, răvăşită şi căutăm să-mi găsesc echilibrul şi să mă apropii de Dumnezeu. Totodată, am început să am ceva probleme inexplicabile de sănătate. Am observat abia când începusem să am dureri că seara mă întorceam de la şcoală cu picioarele foarte umflate, aşa încât şi cei mai largi pantofi pe care îi aveam mă strângeau tare. La început nu am dat importanţă, am pus-o pe seama faptului că poate mâncasem mai sărat în perioada aceea şi am început să beau ceaiuri, mai multă apă şi să am grijă la alimentaţie. Totuşi, situaţia nu s-a schimbat cu nimic. Dimpotrivă. Mă trezeam cu picioarele umflate chiar şi dimineaţă, iar după-amiaza sau seara nu mai rezistăm să stau în nicio poziţie din cauza durerii. Încălţămintea nu-mi mai era bună. Chiar şi la o simplă atingere, simţeam că pielea va plesni şi aveam tot timpul impresia că târăsc după mine pietre de moară. Foarte curând am ajuns la medic în oraşul în care locuiesc, dar cum nu am primit niciun diagnostic clar, am decis să merg la Bucureşti.
Acolo am fost internată pentru investigaţii; eram suspecta de probleme cu rinichii, dar s-a dovedit că aceştia erau perfect sănătoşi şi funcţionau bine. Am făcut nenumărate analize, însă toate ieşeau perfect şi nimic nu indică că undeva în corpul meu ar exista o problemă. După câteva zile în care făcusem toate investigaţiile posibile, am fost externata cu diagnosticul deedeme idiopatice (de origine necunoscută). Eram demoralizată, însă mai mult pentru starea mea duhovnicească, pentru faptul că mi-era greu să mă rog, pentru tulburarea care îmi rănea permanent sufletul şi mă sufoca. În drumul spre casă, am rugat-o pe mama mea să trecem pe la mănăstirea Cernica, fiindcă nu mai fusesem niciodată şi doream să mă închin la moaştele Sfântului Calinic. Era seară, destul de târziu şi semiîntuneric când am păşit pe poarta mănăstirii. Abia atunci am mai putut uita de tot ceea ce mă apăsa, de bucurie că ajunsesem la moaştele Sfântului. Am suspinat adânc şi i-am spus: “Sfinte Calinic, dacă vrei, ajută-mă şi vindecă-mă!”.
Acestea au fost, practic, singurele cuvinte pe care le-am rostit legat de problemă de sănătate pe care o aveam. Nu-mi amintesc să o fi spus-o cu prea mare credinţă sau cu inima fierbinte. De fapt, cred că în acele clipe am zis-o doar dintr-un fel de obişnuinţă sau instinct, dar cu sufletul rece. După care am îngenuncheat şi încetul cu încetul, rugându-mă pentru ajutor, pentru a-mi reveni duhovniceşte, pentru a scăpa din deznădejdea care mă întunecase, am început să simt uşurare şi mângâiere. Toate s-au petrecut pe nesimţite. Din cauza stării mele de întunecare lăuntrică, eram sleită de puteri, obosită, tristă. Cu toate acestea, când am ieşit din biserică, am simţit cum o licărire de nădejde mi se aprinsese în suflet şi involuntar, m-am trezit zâmbind.
În drum spre casă, stând pe bancheta din spate în maşină, am început să simt ceva ciudat petrecându-se în corpul meu. Nu voi putea descrie; tot ce pot spune este că semăna cu un fior firav ce-mi trecea din creştet până-n tălpi şi care, usor-usor, mă trezea la viaţă. Buimăcită, i-am zis dintr-o dată mamei mele că m-am vindecat. La întrebarea ei, i-am repetat cuvintele încă o dată. “Sfântul Calinic m-a vindecat!” Am simţit cum nu a putut crede ceea ce tocmai îi spuneam, cum poate nici eu însămi nu credeam cu adevărat, dar rosteam neîncetat că m-am vindecat.
Şi, într-adevăr, începând cu a doua zi, nu am mai avut niciodată o astfel de problemă! Părinţii mei nu ştiau ce să creadă. Medicii nu putuseră descoperi cauza edemelor care mă chinuiau. Nu am schimbat nimic în alimentaţie, nu am luat niciun tratament. Eu însă ştiam preabine cine era “vinovat” pentru această vindecare…
…şi cel mai frumos a fost faptul că primit o alinare care m-a ajutat să mă ridic din deznădejde şi să lupt, cu certitudinea că Domnul mă iubeşte şi că Sfinţii Săi sunt gata să mă sprijine şi să mă întărească.
Derulând înapoi tot ce s-a întâmplat, am învăţat ceva important: nu numai faptul că Sfinţii sunt vii şi mereu alături de noi, ci şi faptul că întotdeauna trebuie să cerem mai întâi tămăduire de bolile şi patimile sufleteşti şi abia după aceea şi pentru cele trupeşti. Să ne concentrăm căldura rugăciunii spre sănătatea noastră sufletească, iar Domnul, în mila Sa cea mare, ne-o va dărui şi pe cea trupească.
Am scris aceste rânduri pentru că mă simţeam nerecunoscătoare faţă de Sfântul Calinic şi pentru că acum ceva timp, când am ajuns din nou la Cernica şi am sărutat racla cu Sfintele sale Moaşte, mi-a străfulgerat prin minte gândul că trebuie să fac cunoscută această minune pe care am trăit-o.
Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Calinic şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, vindeca durerile sufleteşti şi trupeşti ale robilor Tăi şi dăruieşte-le mântuire! Amin.
(LC)
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism 