Românii din Ungaria

BC4

Românii la începutul secolului XX

Românii din Ungaria au acelaşi substrat etnic ca românii din toate celelalte zone în care aceştia sunt prezenţi. Nu sunt cu nimic diferiti, ba dimpotriva, au aceiaşi cultură, aceleaşi rădăcini pe care le avem şi noi, românii din România de azi. Dintre toţi românii, aflaţi în România şi în afara graniţelor, românii din Ungaria au suferit poate cel mai mult. Au luptat respectând datini şi obiceuri ancestrale pentru păstrarea şi recunoaşterea propriei identităţi. Românii trăitori pe teritoriul Ungariei se consideră cea mai vestică ramură a românităţii. Ei sunt urmaşii românilor a căror soartă, de-a lungul secolelor, a fost comună cu cea a majorităţii populaţiei maghiare. Românii formează pe aceste locuri o minoritate naţională băştinaşă, care înainte de 1920 a avut legături naturale, directe, cu marea masă a românilor din Ardeal. Localităţile în care azi trăieşte majoritatea românilor din Ungaria se găsesc de la Mureş până dincolo de Crişul Repede, de-a lungul frontierei dintre Ungaria şi România, respectiv în Budapesta.

În următoarele localităţi, pot fi întâlnite organizaţii culturale româneşti, şcoli sau biserici: Aletea, Apateu, Bătania, Bedeu, Bichiş, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc, Ciorvaş, Crîstor, Chitighaz, Darvaş, Jula, Jaca, Leta Mare, Leucuşhaz, Micherechi, Otlaca-Pustă, Peterd, Pocei, Săcal, Seghedin, Vecherd.

Rădăcinile românilor din Ungaria

În secolul V î. Hr., tracii au devenit un popor atât de numeros încât Herodot îi numea cel mai numeros popor după indieni. De asemenea, el adauga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă nu ar fi fost atât de dezbinaţi.

Dacii, cea mai importantă ramura a tracilor, ocupau un teritoriu cuprins între Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud), Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite parţi chiar depăşeau aceste hotare spre est, peste Nistru  ,,înaintând până spre Bug”, iar spre vest ,,ajunseseră până la Dunărea pontică”. Cu alte cuvinte, pe teritoriul care în zilele noaste aparţine Ungariei, exista un puternic nucleu dacic, este vorba de dacii panoni.

Descoperitorul Troiei, Heinrich Schliemann,  a confirmat prezenţa în Ardeal şi Ungaria, in timpurile preistorice, a triburilor de neam tracic. Acsta spunea: ,,E în afara oricărui dubiu că Troienii au fost traci şi că odată, în timpurile preistorice, Ardealul şi Ungaria au fost locuite de un trib tracic, numai în acest fel se poate explica identitatea mai multor semne din Troia şi de la dumeavoastră (Ardeal), care au fost găsite în alte locuri.

Se consideră, pe baza unor dovezi arheologice, că mesapii, iapygii şi

veneţii din Italia de răsărit erau surplusuri ale traco-ilirilor din Dalmaţia şi din Panonia (unde a existat statul Rama – până la venirea ungurilor, după cum atestă o serie de surse toponimice).

Herodot în Istorii V.9 spunea: ,,De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-tracic trece prin Alpii răsăriteni, ocolind Noricum, provincii cu populatii dacice şi celto-germanice”. Limita vestică, sud-estică a spaţiului pelasgotracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta.

Cucerirea romană a cuprins o mică parte din acest teritoriu. Câmpia Panonică a rămas sub stăpânirea dacilor liberi, dar şi al unor triburi de origine germanică, până la apariţia populaţiei de origine fino-ugrică.

Înca din momentul apariţiei în Câmpia Panonică, ungurii au atacat populaţia autohtonă. Recucerirea bazinului panonic de populaţiile autohtone se terminase în momentul invaziei maghiare. La N-V, elemente germane, în sud, elemente slave, iar la est se afla zona populaţiei din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Zona devenise una paşnica, însă potopul terorii barbare s-a abătut asupra ei.

Numele indigen al ungurilor, maghiar, este probabil el însuşi un hyibrid, ugric, în ce priveşte primul termen, şi turcic în cazul celui de-al doilea, amândouă având acelaşi sens, ,,bărbat”.

Dacă odată cu apariţia acestor triburi foarte violente, elemental slav şi cel germanic au dispărut, cel de origine carpato-danubiano-pontică a continuat să supravieţuiască. Chiar şi în zilele noastre, în Ungaria trăieşte un număr de 20.000 de etnici români, în ciuda eforturilor susţinute de  administraţia ungară în ceea ce priveşte asimilarea acestei populaţii.

Venind tocmai de pe malul stâng al Volgăi Mijlocii, către secolul al VIII -lea cel mai probabil, maghiarii au părăsit regiunea Kamei pentru Ucraina Orientală, între Volga şi Don, devenind un popor din ce în ce mai nomad.

În 889, maghiarii din Ungaria au suferit şocul pecenegilor, fiind împrăştiaţi în mai multe triburi. Grupul principal l-a ales pe Arpad ca rege, iar în scurt timp acesta s-a deplasat către Câmpia Panonică.

Ajunşi în Câmpia Panonică, maghiarii au înteles repede că zona este foarte prielnică pentru incursiunile deosebit de sângeroase care urmau să aibă loc. Timp de aproape un secol, Europa s-a aflat sub teroarea hoardelor maghiare. Aceştia au atacat atât Germania cât şi Italia, principalele reprezentante ale creştinismului. Între 895 şi 955, ungurii au făcut un număr de 33 de incursiuni.

Europa a rezistat cu greu asediului la care fusese supusa de aceste triburi foarte sălbatice. Pe 10 august 955, ungurii pierd războiul cu Otto I, suferind pierderi importante.

Dacă Otto I cel Mare pusese capăt furiei barbare care se abătuse aupra Occidentului, noii veniţi îşi îndreaptă ochii înfometaţi asupra unui nou teritoriu: teritoriul carpato-danubiano-pontic.

Creştinati doar generic de regele Ştefan aceştia încep lupta împotriva voievodatelor din Transilvania. Cucerindu-le cu greu, ungurii încearcă să-şi întindă stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti, însă sunt învinşi la Posada. Tactica valahilor a fost tactica strămoşilor traco-daci: atragerea adversarului mult mai numeros, mult mai bine înarmat, într-un loc în care nu se putea desfăşura.

Viaţa socială şi culturală a românilor din Ungaria

Viaţa românilor din Ungaria a fost una extrem de dificilă. Încă din perioada invaziei hunilor şi maghiarilor, ei şi-au definit existenţa în jurul unor valori vechi de mii de ani, moştenite de la daci.

Portul  popular al românilor din Ungaria este asemănător cu cel al românilor din Transilvania, jocurile, tradiţiile sunt aceleaşi, mărturie a unui trecut în care dacii stăpâneau Câmpia Panonică.

Cântecele şi dansurile din Chitighaz şi Otlacea au îmbogăţit folclorul românesc. Primul CD a fost scos în anul 2003, cuprinzând cântece şi dansuri culese între 1978-1983.

Cercetările etnografice au atestat o bogată tradiţie muzicală ce cuprinde un număr însemnat de cântece populare româneşti. Cântecele au un stil vechi, dialectal, care demonstrează unitatea spirituală a românilor. Înainte de anul 1920, au avut legături directe cu marea masă a românilor din Ardeal.

Liderii organizaţiilor româneşti susţin că numărul românilor din Ungaria este în jur de 25.000, în timp ce statisticile oficiale maghiare prezintă un număr de 8.370.

Un număr de 1400 de elevi învaţă româneşte în Ungaria. La cele 11 şcoli generale, unde se preda limba şi literatura română sunt înscrişi peste 1200 de copii.

Dacă în prezent vorbim de 25.000 de suflete, în contextual în care timp de sute de ani numele românilor au fost maghiarizate cu forţa, acest fapt se datorează în primul rând bisericii ortodoxe. Dacă nu ar fi existat biserica, cu siguranţă, în prezent, nu am mai putea vorbi de niciun român în Ungaria.

Din păcate, campania nedreaptă a statului maghiar împotriva românilor continua. În cărţile de identitate ungureşti, românii din Ungaria au numele maghiarizate. Jurnalista Laura Ignuta a scris un articol foarte intersant numit  ,,Despre drepturile românilor din Ungaria”. Articolul evidentiază aceasta maghiarizare a românilor din Ungaria prin transformarea/traducerea numelor româneşte în echivalentele lor maghiare.

Românii din Ungaria au o publicaţie săptămânală, ,,Foaia românească” şi o publicaţie lunară ,,Cronica”, aceste reviste sunt finanţate de , Fundaţia Publică ,,Pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice din Ungaria” pe bază de concurs. La începutul fiecărui an, redacţia trebuie să concureze pentru fondul necesar. Aceste variante ale subvenţionării, însă, pun în pericol an de an existenţa revistelor. Astfel, este imperios necesar să se asigure condiţiile normale pentru funcţionare fără ca existenţa redacţiilor să ajungă în pericol la începutul fiecărui an.

Cine a fost Emanoil Gojdu

Probabil cea mai importantă personalitate culturală a românilor din Ungaria, Emanoil Gojdu a fost un avocat de succes şi patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută şi astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea şi Pojon. Studiile universitare le-a făcut la Bratislava, Budapesta şi Viena. Diploma de avocat a obţinut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia şi pe cea de „notar cambial”. În 1824 s-a aşezat la Budapesta atât avocat cât şi capolitician.

Gojdu era conştient de originea sa de român ortodox şi chiar se mândrea cu asta. Prin tot ceea ce a făcut, a demonstrat, atât prin acţiunile întreprinse cât şi prin declaraţiile politice că nu a uitat de originile sale româneşti şi nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă. Casa lui a fost cunoscută tot timpul ca fiind o casă românească, unde toţi românii erau bine primiţi şi spijiniţi. La locuinţa sa, obişnuia să ţină întruniri cu deputaţii români. Cu aceştia şi sub preşedinţia lui, s-a discutat şi un proiect de lege ,,pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”.

În pofida faptului că Gojdu îşi datora imensa avere întregii societăţi de atunci, inclusiv maghiare, prin testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, şi-a lăsat averea doar ,,acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens, a fost constituită o fundaţie. Acestă fundaţie a funcţionat între şi 1917, acordând foarte multe burse studenţilor români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Grozaşi şi Victor Babeş.

Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de regimul comunist din Ungaria. După, noul regim maghiar a refuzat retrocedarea bunurilor acestei fundaţii. În octombrie, prim-ministrul Tăriceanu şi ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cedarea gratuită a patrimoniului Fundaţiei Gojdu în favoarea statului maghiar, care s-a obligat împreună cu statul român să contribuie la fondul de burse de studii în vederea evocării memoriei lui Gojdu. Una din puţinele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Naţional ,,Emanoil Gojdu” din Oradea.

Românii din Ungaria şi ungurii din România

În ultimii ani, legăturile cu ţara-mamă ale minorităţii române din Ungaria au devenit mai frecvente şi benefice, au ajutat la crearea unui cadru potrivit pentru dialogul dintre minoritatea română din Ungaria cu ţara-mamă. Românii din Ungaria au nevoie de sprijinul moral şi politic al României în situaţiile în care drepturile minorităţii române nu sunt respectate în măsura necesară. Pentru siguranţa relaţiilor României cu românii care trăiesc în afara ţării e nevoie de legături instituţionalizate.

În sistemul de reprezentare de tip ,,autoguvernare a minorităţilor” din Ungaria, la ora actuală, 40% din numărul deputaţilor din autoguvernările numite româneşti sunt ne-români. Aceşti reprezentanţi nu cunosc limba română, nu au dat dovadă că ar poseda cunoştinţe despre cultura, tradiţia românească, mai devreme n-au participat vreodată la viaţa publică românească, dar nici nu se consideră români. Nu poate fi acceptat în niciun fel ca aceste persoane să reprezinte interesele comunităţilor tradiţionale româneşti din Ungaria.

Pentru a înlătura aceste inadvertenţe, comunitatea românescă din Ungaria a propus o serie de măsuri. De exemplu, dreptul de candidare trebuie să se asigure doar persoanelor – în cazul românilor – care se consideră români. Ar fi de dorit ca persoana care se angajează să participe la alegeri, cu scopul de a reprezenta interesele comunitare ale românilor din Ungaria, să prezinte pentru oficialităţile electorale documente care atestă, că (de ex.) a frecventat vreo şcoală românească, a fost botezat de Biserica ortodoxă română, a fost înregistrat de vreo instituţie românească (condiţii similare sunt aplicate şi în Legea statutului maghiarilor de peste frontieră).

Europa a progresat la capitolul drepturile minorităţilor. În România, minoritatea maghiară este bine reprezentată atât pe plan naţional, în Parlamentul României, diverse ministere, cât şi în Parlamentul European. Faptul că o minoritate, precum cea maghiară a reuşit să se impună pe scena politicii româneşti demonstrează că România are o democraţie avansată, un stat care merită să fie membru al Uniunii Europene.

Dacă în România minorităţile sunt bine respectate şi au dreptul la funcţii importante în stat, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în statele din jurul nostru. Spre exemplu, în Ungaria, populaţia românească nu beneficiază, nici pe departe, de drepturile pe care populaţia maghiară le are în România.

Ultimul recensământ al populaţiei româneşti din Ungaria a demonstrat o discrepanţă semnificativă între modul în care majoritatea statelor europene tratează minorităţile şi modul în care minoritatea română este privită în Ungaria.

Dacă reprezentanţii românilor din Ungaria consideră că această colectivitate numără între 20.000-25.000 de oameni, recensământul guvernului maghiar a scos în evidenţă existenţa a doar 12.000. Unde au dispărut 13.000 de oameni? Ce s-a întâmplat cu aceştia. Ei bine, din punctul nostru de vedere, există două tipuri de răspuns la această întrebare. Fie, aceşti 13.000 oameni nu s-au declarat români de frica unor eventuale probleme pe care statul maghiar ar fi putut sa le facă acestor oameni, fie această lipsă a celor 13.000 este una din numeroasele strategii prin care un stat membru al UE încearcă să facă pierdută o comunitate cu origine şi tradiţii străvechi.

Privind retrospectiv, la viaţa colectivităţii româneşti din Transilvania în perioada Imperiului Austro-Ungar, trebuie să recunoaştem că această tactică de maghiarizare forţată a populaţiei băştinaşe a fost una atât de dragă populaţiei migratoare de origine fino-ugrică.

Şi înainte, ca şi acum, statul maghiarilor raporta cifre foarte mici ale românilor din Transilvania. Prin aceste cifre semnificativ diminuate, ei încercau să demonstreze că după retragerea aureliană, Transilvania nu a mai rămas locuită de nimeni.  O ipoteză ieftină contrazisă de istorie, o strategie în care nici măcar urmaşii lui Horty nu mai cred. Maghiarizarea numelor românilor din Ungaria a fost o metodă eficientă prin care ungurii au reuşit să rupă de rădăcini, de origini, pe românii din Transilvania, dar şi pe cei din Ungaria.

Bibliografie selectivă:

1.Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000

2.Revista ,,Dacia magazin”, nr. 24 din 2005

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

Reclame

Istroromânii, românii din Croaţia

România de lângă noi


Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”, locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia. Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe. Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân. Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele. Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce. El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat.         Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.  Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat. Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă. Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân. Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003). Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istro-româna este considerată unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna. Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână. Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini). Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu. Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”. Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor. Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie

Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române. Printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) –  au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic. Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare. Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor. Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne. Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva. Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe,  „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil,  „Studii”, vol. 2

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/