Nordul Bucovinei (Nordul Ţării de Sus a Moldovei), Ţinutul Herţa şi regiunile nordului extrem al Basarabiei

Astăzi, nordul Bucovinei face parte din regiunea din Ucraina, fiind parte istorică a regiunii Bucovina, din România, într-o situaţie similară cu ceea ce a  însemnat Maramureşul istoric şi Banatul istoric. Asemeni Basarabiei, Bucovina a fost locuită din timpuri străvechi de triburi ale dacilor liberi: carpi, tyrageţi, costoboci etc. care au hărţuit în permanenţă administraţia romană din provincia Dacia până au determinat retragerea acesteia începând cu anul 272. e.n., cunoscută drept retragerea aureliană, fiind apoi parte a întregului etnic, lingvistic, economic, cultural şi politic, ce a format poporul român şi pe care nu l-au putut modifica niciuna din seminţiile aduse de vânturile istoriei.

Teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775. Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 28 noiembrie, pentru ca, după cel de-Al Doilea Război Mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S, ajungând, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).

La confluenţa imperiilor

Până în 1774, nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Începând cu secolul al XVIII-lea, Bucovina a intrat în sfera de influenţă a trei imperii: Otoman, Austriac şi Rus. Această regiune nu şi-a putut constitui de-a lungul timpului o identitate politică reală, fiind succesiv parte componentă a Moldovei medievale (a doua parte a secolului al XIV-lea – 1774), a Imperiului Austriac (1774/1775-1918) şi a Regatului România (1918-1940; 1941-1944). Nordul acestei provincii a făcut parte din Uniunea Sovietică (1940-1941; 1944-1991). În prezent, provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi, sudul acesteia fiind înglobat în Judeţul Suceava (8.555 km2) din România, nordul fiind integrat, începând cu 1991, în Regiunea Cernăuţi (8.100 km2) din Ucraina.

Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 şi 1918.

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875.)

Recensământul din a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de ca. 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918, a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român. Până în anii 1940, în Bucovina trăiau membri ai multor etnii: germani, evrei, armeni, lipoveni, ucrainenii, polonezi etc., convieţuind într-o recunoscută armonie cu populaţia majoritar românească. Pe lângă acestea, a exista o vreme şi o minoritate secuiască importantă, aşezată în zona râului Suceava. După prigonirile din secuime din anul 1764, mii de secui au emigrat în Bucovina (ex. Dorneşti).

Evoluţia istorică

Intrarea pe scena istoriei a acestui spaţiu a început încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, perioadă în care acest teritoriu a constituit nucleul în jurul căruia s-a format statul medieval Moldova, dar şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc.). Partea de nord a ţării a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi articulării unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele XV-XVI prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării. Mutarea capitalei la Iaşi (1564) a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei sociale şi economice a părţii de nord a Moldovei şi, în special, asupra ritmului de dezvoltare a Sucevei. Până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea viaţa populaţiei din Bucovina s-a desfăşurat în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în cadrul unei societăţi marcate de prezenţa unor instituţii destul de rigide: Domnia şi Biserica, resimţind din plin efectele negative ale conflictelor dintre Poartă şi Regatul Poloniei sau Rusia.

Statutul de autonomie în imperiu

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi din partea lor , deputaţi, în parlamentul de la Viena; aceştia aveau drepturi egale, participau la dezbateri, iar cuvântările celorlalţi parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum Vienei, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie prin unirea sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc. Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac. Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene. Trupele române intră în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este astfel recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain.

În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În 1941, forţele române, aliate la Axă, recuceresc nordul Bucovinei. Acesta este reocupat însă de Armata Roşie în anul 1944, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainian, şi sudul său, rămas în componenţa României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, a scăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zone compacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte.

Viaţa culturală

Viaţa culturală a românilor bucovineni este mai mult decât modestă. Sprijinul din partea statului român aproape că nu există, în timp ce statul ucrainian face tot posibilul pentru a împiedica păstrarea identităţii minorităţii româneşti.

De-a lungul timpului, românii de aici, deveniţi minoritate prin acţiunea susţinută a fostei URSS şi prin metode specifice, a încercat să reziste şi să-şi păstreze identitatea prin intermediul a diverse publicaţii culturale româneşti. Astfel, publicaţiile apărute nu au avut viaţă lungă din cauza lipsei de fonduri şi mai ales din cauza presiunii autorităţilor ucrainiene.

Cu un an înainte de proclamarea independenţei Ucrainei, în 1990, apare publicaţia Plai românesc”, prima publicaţie din Ucraina, scrisă cu grafie latină. Aceasta era tipărita la Chişinău, din cauza ca în Ucraina nu există o tipografie care să folosească grafie latină. Publicaţia apare lunar şi se distribuie doar în regiunea Cernăuţi.

În 1995 apare revista Arcaşul”, publicaţia independentă românească, care întâmpina aceleaşi probleme. La început a fost editată săptămânal şi se distribuia prin abonament, dar din lipsa de fonduri, din 1998 apare lunar.

O altă revistă care contribuie la păstrarea identităţii culturale a acestei comunităţi este Glasul Bucovinei”. Revista trimestriala de istorie şi cultură apare gratuit, în limba română, la Cernăuţi şi Bucureşti, cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Din anul 1992 , apare almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni Ţara Fagilor”.  Apare în limba română cu un tiraj de 1000 de exemplare. Publicaţia este editată cu sprijinul Uniunii „Vatra Românească”, filiala Târgu Mureş. Almanahul apare cu statutul de organ al Societăţii culturale „Arboroasa”, din Cernăuţi.

O altă revistă de literatură şi cultură românească este Septentrion literar”. Revista Scriitorilor Români din Cernăuţi apare lunar în limba română (are16 pagini), dar sunt şi cazuri când revista poate apărea în număr dublu (o dată la două luni, cu 32 de pagini). Se difuzează gratuit în regiunea Cernăuti. Are un tiraj de 1000 de exemplare şi se adresează intelectualitatii, elevilor, studenţilor şi tuturor celor interesaţi de cultura şi literatura românească.

În 2003, o dată pe lună, apare Familia”, revista privată de cultură, opinie şi divertisment. Fondatorii sunt redactorul-şef al „Gazetei de Herţa”, Vasile Bacu şi Maria Scripa, medic în orasul Herta. Este singura revistă culturală care se difuzează în regiunea Cernăuţi prin abonament. Are un tiraj de 2000 de exemplare.

Bibliografie selectivă:

1. Căpreanu, I., „Bucovina: Istorie şi cultură românească” (1775 – 1918) , pref.Gh.Buzatu, Iaşi, Moldova, 1995

2. Chiachir, N. – „Din istoria Bucovinei”, Bucureşti, 1993

3. Grigorovici, R. (ed.), „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi democrafice”, Ediţie bilingvă, cu introduceri, postfeţe, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998

4. Grigorovici, R., „Bucovina între milenii: studii şi documente”; cuv. înainte D. Vatamaniuc; vol. îngrijit de Rodica Marchidan şi Rodica Iaţencu; Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006

Articol realizat cu sprijinul http://www.bucovinadenord.ro

Sursa: http://http://strabunii.wordpress.com/articole/

De asemenea, actuala Regiune Cernăuţi aflată în componenţa Ucrainei, include şi micuţul ţinut Herţa şi cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin (aflat în componenţa României Mari).

Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor români, Doamne, adună toate teritoriile româneşti, cu românii care mai există în ele, în interiorul graniţelor unei Românii cu adevărat Mare!