Părintele Nil Efrim: La ce trebuie să cuget? La sfârşitul lumii sau la sfârşitul meu personal?

– Înainte de a prezenta felul de cugetare al oamenilor, cu privirea la mereu anunţatul, apropiatul sfârşit al Lumii, încă, cu o îngrijorare tot mai mare chiar poate alarmantă, datorită căreia se creează chiar o stare de psihoză, de descurajare a persoanelor slabe psihic şi duhovnicesc, iată eu, duhovnicul, vă întreb pe toţi, pentru a vă face realişti, care este important pentru mine, omul, muritor şi păcătos, pentru care trebuie să mă pregătesc, cum zice Evanghelia şi de care depinde salvarea, mântuirea mea? Sfârşitul Lumii sau al meu personal?

Vedeţi, deci, că ADEVĂRUL cel ADEVĂRAT se aruncă în ochi? Căci dacă sfârşitul meu personal, individual, survine pe neaşteptate, în orice moment în orice ceas şi mă găseşte nepregătit moraliceşte, nespovedit, neiertat de păcate şi nepocăit, eu nu mai am nici o nădejde de mântuire şi ajung deci inevitabil la osândă, păcălit de satana cu falsa alarmă şi îngrijorare şi preocupare de sfârşitul Lumii.

Acum să cercetăm noi cele nevăzute şi să vedem ce se ascunde în dosul acestei giji aparente, ce pluteşte în aer şi cine o aduce ca să ne fure atenţia, grija şi preucuparea şi cine ne aduce falsa teamă că vine sfârşitul lumii?

Eu nu vă dau mură în gură, ca la copii, ci vă dau o bază realistă, solidă, adevărată, cu caracter luminător, dar şi educativ-moral.

La această întrebare pe care oamenii, neintenţionat, au pus-o chiar Domnului HRISTOS, El a răspuns clar şi categoric că „NIMENI NU ŞTIE, NICI CHIAR FIUL OMULUI”, că va veni CA UN FUR – HOŢ – PE NEPREGĂTITE, PE NEŞTIUTE” ca POTOPUL LUI NOE!

Dar, în schimb, noi păcătoţii, ştim cu certitudine alte MĂRTURII TOT EVANGHELICE, LĂMURITOARE ŞI AVERTIZATOARE.

De aceea trebuie să fiţi tot timpul pregătiţi, adică nu numai spovediţi şi împărtăşiţi, ci şi cu roadele de Pocăinţă, ca pruncii: dragoste, nevinovăţie, răbdare, dăruire şi celelalte, deoarece nu ştim cînd va veni sfârşitul nostru, adică moartea noastră, ca să ne găsească nepregătiţi. Iată deci, clar că sfârşitul Lumii nu ne ajută cu nimic, ci dimpotrivă, este o manevră vicleană, o alarmă falsă, o păcăleală a lui satana, ca şi O.Z.N., ca să ne deruteze, să ne amăgească cu false teme şi discuţii şi astfel să ne ocupe timpul, şi atenţia şi cugetarea şi deci să ne abată de la cea mai importantă şi grabnică grijă şi preocupare, pregătirea noastră creştinească-ortodoxă de Pocăinţă, de mântuire a sufletului, în vederea venirii oricând a inevitabilului sfârşit.

Eu aşa numesc acestă manevră duhovnicească a lui satana, ca o diversiune militară, când inamicul vrea să te deruteze, trage cu tunul într-o parte, dar el, vicleanul, te atacă din altă parte.

Dar mai avem încă o cugetare călăuzitoare, de natură logică, realistă, că zicem aşa, din moment ce noi nu putem afla sfârşitul Lumii şi nici nu putem să-l schimbam, ce rost mai are să ne preocupăm de el, dacă noi suntem pregătiţi pentru orice sfârşit şi cel personal şi cel al Lumii?

De aici rezultă clar că nu avem nici un motiv temeinic să ne îngrijorăm, să ne alarmăm, să intrăm în panică şi să facem tot felul de lucruri necugetate, din falsă teamă, zicând în sinea noastră că vine sfârşitul Lumii.

Dar eu încă nu am arătat tot adevărul satanic, psihologic, de intimidare la scară mondială, planul celor Mari ai Lumii, MASONII, care, iată, se joacă cu noi ca cu nişte marionete, cu viclenie, de mare ingeniozitate pe toate planurile, moral, psihologic, militar, economic, electronic, comercial, politic, ideologic, urmărind să creeze o falsă teamă, o confuzie, o derutare, o depărtare de grija, de viaţa moral-ortodoxă, de abatere de la viaţa cu HRISTOS după Evanghelie, pentru mântuire, cu un cuvânt, o zăpăceală generală mondială, ca să ne aducă la ascultare orbescă, fără nici o împotrivire, ca pe o turmă, acţiune care se va finaliza cu evidenţa şi controlul global electronic, mondial, condus de la Centrul din Bruxelles.

Eu zic că trebuie să fii grozav de naiv sau credul sau nerealist, ca să nu vezi de unde bate Vântul.

Iar acum, fiindcă v-am descoperit ADEVĂRUL, nimeni nu va mai avea scuză la judecată, că nu a ştiut ADEVĂRUL.

Capitol reprodus din cartea părintelui Nil Efrim “JURNAL DE BORD ACTUAL DE CĂLĂTORIE A ACESTEI VIEŢI VĂZUTĂ LA LUMINA ORTODOXIEI” Editura Kron-Art, Braşov 2009, pag. 206-208. 

Citiţi, vă rog şi:

Părintele Nil Efrim, un părinte înduhovnicit al vremurilor din urmă

Părintele Nil Efrim: DESPRE CUM SĂ NE PREGĂTIM ÎN VEDEREA VREMII PRIGOANEI LUI ANTIHRIST

Parastasul de un an al părintelui Nil Efrim, fostul duhovnic al Mânăstirii Mărcuş

Părintele Nil Efrim: NEVOIA DE CUNOAŞTERE A SEMENILOR

Anunțuri

5 gânduri despre „Părintele Nil Efrim: La ce trebuie să cuget? La sfârşitul lumii sau la sfârşitul meu personal?

  1. OFF TOPIC

    DE PE BLOGUL LUI VLAD HERMAN:

    Sfântul Justin Popovici despre poziţia Bisericii faţă de stăpânire
    Posted: 31 Aug 2014 11:18 AM PDT

    Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
    „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
    Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
    „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
    Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).
    Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).
    Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.
    Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.
    La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.
    Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
    Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

    Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999

    Apreciază

  2. Aș dori să știu dacă blogul ortodoxie.md este ortodox sau stilist sau pe stil vechi. Are filme destul de bune și un forum (cu întrebări și răspunsuri).
    A observat cineva că pe blogul lui radupopescu blog apar teme ezoterice iar una este despre psihologul C. Jung (evreu sionist)?

    Apreciază

    • Radu I.
      Este un sit pe stil vechi (nu stilist), asa cum sunt majoritatea basarabenilor din Republica Moldova.
      S-ar putea sa fie cam moldovenist, adica sa nu mizeze pe valorile romanismului si pe re-unire, dar inca nu sunt in totalitate lamurit.

      Apreciază

  3. Pingback: Parastasul de doi ani al Părintelui Nil Efrim | Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s