Se împlinesc 230 de ani de la martiriul lui Horea şi Cloşca

Pe 28 februarie 1875, Horea și Cloșca, conducători ai răscoalei din Transilvania, erau executați prin frângerea pe roată pe platoul „La furci” din Alba Iulia; Crișan se spânzurase în închisoare. Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, a fost cea mai importantă ridicare la luptă a populației românești la acea vreme în Europa.

Citiţi şi mai pe larg despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan la:

Execuția lui Horea și Cloșca în 28 februarie 1785 şi sinuciderea lui Crişan. 230 de ani de la răscoala moţilor din 1784

Reclame

Senatul României a respins două proiecte de lege privind interzicerea autonomiei teritoriale şi interzicerea steagurilor etnice! LISTA TRĂDĂTORILOR DE ŢARĂ din Senat

Constituţia României

ARTICOLUL 1
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Senatul României a respins proiectul de lege privind interzicerea autonomiei teritoriale! Lista senatorilor care au votat împotriva acestei legi

Senatul României a respins proiectul de lege privind interzicerea autonomiei teritoriale! Lista senatorilor care au votat împotriva acestei legi

Liderul Partidului România Unită, deputatul Bogdan Diaconu, a lansat pe pagina sa de Facebook un avertisment legat de votul senatorilor legat de proiectul legii privind interzicerea autonomiei teritoriale.

„Senatul României a respins cu o largă majoritate proiectul meu de lege privind interzicerea autonomiei teritoriale și a oricărei forme de secesionism. Așadar, Senatul României este de acord cu autonomia teritorială și cu secesionismul, pe care nu dorește să le interzică prin lege, lăsând astfel cale liberă celor care desfășoară demersuri tot mai insistente în acest sens”, spune Diaconu.

Liderul PRU crede că acest vot este o încurajare pentru organizaţiile separatiste maghiare din Transilvania. „Este o rușine că Senatul României, Camera Superioară a Parlamentului, încurajează astfel mișcările separatiste maghiare care acționează fățiș și care au primit prin votul de respingere dat de Senat o încurajare directă de continuare a activităților lor. În contextul separatismului rusesc cu pretexte etnice, care îi inspiră pe extremiștii maghiari cu largul concurs al Guvernului Viktor Orban, respingerea legii împotriva autonomiei teritoriale și a separatismului reprezintă un act de inconștiență al Senatului României. În egală măsură, Senatul a respins și legea privind interzicerea steagurilor etnice, încurajându-i astfel pe cei care doresc dispariția însemnelor statului român din zonele locuite de etnici maghiari și înlocuirea lor cu simboluri separatiste”, continuă Diaconu.

Acesta atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă arborarea steagului secuiesc: „Prin respingerea acestor două legi, Senatul României demonstrează că s-a pus la dispoziția mișcărilor separatiste maghiare de inspirație rusească și că nu au învățat lecția Ucrainei, unde la început au fost steagurile Novorusiei, iar apoi au apărut și separatiștii înarmați. Senatorii care au respins legile care puteau apăra România de separatismul etnic vor trebui să răspundă în fața alegătorilor, dar și în fața istoriei pentru felul în care au lăsat cale liberă celei mai mari amenințări la adresa integrității României”.

Lista senatorilor care au votat împotriva aceste legi, aşa cum a fost publicată de Bogdan Diaconu:

Barbu Daniel-Constantin LC
Nistor Vasile LC
Ehegartner Petru LC
Banias Mircea-Marius LC
Niţă Mihai LC
Durbacă Eugen LC
Ilieşiu Sorin LC
Mihai Cristian-Dănuţ LC
Popescu-Tăriceanu Călin-Constantin-Anton LC
Nicoară Marius-Petre PNL
Tudor Doina-Anca PNL
Dincă Mărinică PNL
Rădulescu Cristian PNL
Boagiu Anca-Daniela PNL
Ariton Ion PNL
Grapă Sebastian PNL
Oprea Mario-Ovidiu PNL
Luchian Ion PNL
Todiraşcu Valeriu PNL
Florian Daniel Cristian PNL
Barbu Tudor PNL
Motoc Octavian PNL
Popa Ion PNL
Oprea Dumitru PNL
Boeriu Valeriu-Victor PNL
Popa Nicolae Vlad PNL
Neculoiu Marius PNL
Igaş Traian-Constantin PNL
Chiru Gigi Christian PNL
Miron Vasilica-Steliana PNL
Tătaru Nelu PNL
Dumitrescu Iulian PNL
Grigoraş Viorel PNL
Ţapu Nazare-Eugen PNL
Pereş Alexandru PNL
Marian Dan-Mihai PNL
Paşca Liviu-Titus PNL
Dobra Dorin-Mircea PNL
Păran Dorin PNL
Pavel Marian PSD
Burlea Marin PSD
Constantinescu Florin PSD
Mitu Augustin-Constantin PSD
Vochiţoiu Haralambie PSD
Oprea Ştefan-Radu PSD
Mohanu Nicolae PSD
Mocanu Victor PSD
Belacurencu Trifon PSD
Duruţ Aurel PSD
Suciu Matei PSD
Chiriac Viorel PSD
Corlăţean Titus PSD
Savu Daniel PSD
Valeca Şerban-Constantin PSD
Chelaru Ioan PSD
Purec Ion-Simeon PSD
Anghel Adrian PSD
Fifor Mihai-Viorel PSD
Vasiliev Marian PSD
Saghian Gheorghe PSD
Pop Gheorghe PSD
Bujor Dumitru-Marcel PSD
Severin Georgică PSD
Păunescu Teiu PSD
Moga Nicolae PSD
Nicolae Şerban PSD
Coste Marius PSD
Arcaş Viorel PSD
Firea Gabriela PSD
Cordoş Alexandru PSD
Isăilă Marius Ovidiu PSD
Rotaru Ion PSD
Marin Nicolae PSD
Donţu Ovidiu-Liviu PSD
Tămagă Constantin PSD
Bodog Florian-Dorel PSD
Mutu Gabriel PSD
Mihăilescu Petru-Şerban PSD
Filip Petru PSD
Sârbu Ilie PSD
Creţu Gabriela PSD
Cristache Iulian PSD
Coca Laurenţiu Florian PSD
Bereanu Neculai PSD
Rogojan Mihai-Ciprian PSD
Dumitrescu Cristian-Sorin PSD
Dumitrescu Florinel PSD
Badea Leonardo PSD
Bădălău Niculae PSD
Costoiu Mihnea-Cosmin PSD
Bumbu Octavian-Liviu PSD
Stuparu Timotei PSD
Popa Florian PSD
Butnaru Florinel PSD
Silistru Doina PSD
Andronescu Ecaterina PSD
Lazăr Sorin-Constantin PSD
Deneş Ioan PSD
Calcan Valentin-Gigel PSD
Pop Liviu-Marian PSD
Marian Valer Senatori fără apartenenţă la grupurile parlamentare
Geoană Mircea-Dan Senatori fără apartenenţă la grupurile parlamentare
Mihai Neagu Senatori fără apartenenţă la grupurile parlamentare
László Attila UDMR
Klárik László-Attila UDMR
Pataki Csaba UDMR
Verestóy Attila UDMR
Vegh Alexandru UDMR

Sursa: activenews.ro

Pomenirea Mucenicului Corneliu Niţă şi a Părintelui Atanasie Stefănescu – 28 februarie

  • Născut: 31 Mai 1927
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 2 ani
  • Întemnițat la: Bacău, Suceava și Piteşti
  • Data adormirii: 28 Februarie 1950

 

 

 

 

 

 

 

 

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani1. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Țurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau înstânga.

Țurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:

-Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Țurcanu:

– Au intrat pe secţie! N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot).

Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi, iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

– Ei, cum e ? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:

Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.

– Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâti! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm!

Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori. Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Țurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.

-Să te dezbraci imediat!

Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Turcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă.

Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi, care priveam îngroziţi, ne-a zis:

– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.

Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit îndreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură.

Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei.

Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte.

Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu:

– A murit.

-Dă-l în p… mă-sii ! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.

Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

(Gheorghe Măruță – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)


1. Niță Cornel, născut la 31 mai 1927 avea 23 de ani la acea dată.

Pr. Atanasie (Sandu) Ştefănescu

(pe numele de mirean Alexandru Ştefănescu)

„În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie… Şi închei cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”
  • Născut: 30 Septembrie 1919
  • Locul nașterii: Orlea, Craiova
  • Ocupația la arestare: muncitor zilier
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Craiova, Chişinău, Aiud, Canal și Poarta Albă
  • Data adormirii: 28 Februarie 2008
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Petru Vodă

În săptămâna a treia a Triodului, cea numită a Înfricoșătoarei Judecăți a Mântuitorului Iisus Hristos, a plecat la Domnul, într-o zi de vineri, 29.02.2008, părintele Atanasie Ștefănescu, monah la mănăstirea Petru Vodă, cunoscut de viețuitorii mănăstirii și de pelerini drept părintele doctor al mănăstirii. Părintele Atanasie, ajuns la vârsta de 86 de ani, după 20 de ani petrecuți în închisorile comuniste și-a încununat frumoasa nevoință cu una mai înaltă, îmbrăcânt haina monahală în anul 2005. După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jetfă și Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții.

Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare.

Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Părintele se bucura de prezența fiecărui vizitator în parte, asculta cu atenție ce are de spus fiecare apoi făcea niște observații, de multe ori surprinzătoare, care te ajutau foarte mult să te cunoști pe tine, să-ți cunoști boala, conștientizând că orice suferință trupească este o urmare a suferinței sufletești, o urmare a păcatului și că boala e o ocazie de a te întoarce la Dumnezeu, că e o dovadă a milei lui Dumnezeu față de om. Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Părintele avea o vorbă: ”Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii și familiile creștine ale căror probleme le cunoștea și le înțelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune și cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale și culturale. Le dăruia cărți cu dedicații foarte profunde și delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile și inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult și delicat. Știa foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuție cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îți oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui și a neamului românesc, părintele deținea acea ”Cultură a Duhului” după cum afirmă părintele Rafail Noica.

Acum, la ceasul grelei despărțiri și a plecării în marea călătorie spre veșnicie îmi reînvie proaspăt în suflet, din negura timpului, împrejurarea în care l-am cunoscut pe părintele Atanasie, pe atunci, adică în urmă cu 44 de ani, pe fratele și camaradul nostru Alexandru Ștefănescu. L-am cunoscut în perioada cât am stat închis la Onești. De-a lungul dureroasei mele peregrinări prin închisorile comuniste am întâlnit oameni deosebiți care au făcut lucruri deosebite. Dintre aceștia se desprinde chipul dârz și neînfricat al camaradului nostru de ispravă, Alexandru Ștefănescu, mereu gata de jertfa supremă întru apărarea convingerilor sale și cauzei neamului său. Au fost momente de tragic și urgie până la momente înalte, dumnezeiești. Subscriu devoțiunea mea pentru acești oameni și pentru faptele lor. […]

Momentul cel mai deosebit și cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufletește pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ștefănescu, ajutat și de alți camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărășanie, vin și anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un șantier la casa sitelor. Camarazii erau aduși la spovedanie de Alexandru la distanță de timp pentru a nu se cunoaște și erau coborâți în catacomba unde erau așteptați de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic și înfricoșător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului și urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, așezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare. […]

Din acel an nu l-am mai întâlnit pe fratele Alexandru pentru că am fost izolat în penitenciarul Onești, apoi dus la Securitatea din Bacău unde am reînceput ancheta timp de aproape doi ani. […]

Deși de atunci au trecut mulți ani cu grele încercări, prietenia noastră a rămas veșnic înscrisă pe cerul sufletelor noastre și retrăită mereu în clipele sfinte de dinainte fiecărei spovedanii. În lupta noastră pentru Adevăr, Credință și Neam, fratele Alexandru mi-a rămas în suflet pentru totdeauna ca cel care ne-a însoțit pe calea pocăinței și a Golgotei neamului. […]

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viață din calvarul închisorilor și să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrățișat ca doi frați, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese același camarad de ispravă, gata de jertfă. […]

El a slujit până la ultima clipă a vieții sale crezul său și-a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundația culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 209-213)

Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul loc era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.

– Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.

S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:

– Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!

Printre cei rămaşi la Unirea erau Valeriu Gafencu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Naidim Marin, Ianolide Ion, Florea Trandafir, Sandu Ştefănescu. Dintre noi, pentru a ne obişnui cu actul conducerii şi al răspunderii, fiecare comanda formaţia o anumită perioadă. În săptămâna respectivă Sandu Ştefănescu avea această misiune. Ne-a prevenit:

– Ce credeţi, fraţilor? Putem intra în conflict cu un om care nu are nici un fel de cenzură morală? Mergem la lucru şi vedem apoi ce vom face!

Lucrarea am încheiat-o repede; spre ora 10 treaba era terminată. Puteam prinde slujba la Biserică dacă ne grăbeam pe drum.

– Nu! Ce Biserică? Trebuie să vânturaţi sămânţa, s-a răstit gardianul.

– Domnule gardian, i-a zis Sandu. Nu se poate vântura sămânţa, nu adie nici un vânt. E păcat să facem o muncă degeaba. Vă rugăm să ne lăsaţi să mergem la Biserică.

– Nu! Faceţi ce vă ordon eu! Că eu sunt cineva aici.

Sandu Ştefănescu, stăpânindu-şi tulburarea, i-a răspuns calm:

– Domnule gardian, fiţi om înţelegător. Când va bate vântul vom vântura floarea soarelui. Lăsaţi-ne la Biserică.

– Nu! Eu hotărăsc aici, a zis el, înroşindu-se la faţă.

– Încolonarea, direcţia Biserică!, a hotărât Sandu Ştefănescu.

Toţi ne-am încolonat şi am pornit imediat. Sandu intuise de ce ar fi în stare prostănacul şi a rămas mai aproape de el. Gardianul, enervat că nu i se execută ordinul, a pus mâna pe carabină ameninţând:

– Stai! Stai, ‘..ţi ‘…zeii mă-ti, că te-mpuşc!

În aceeaşi secundă nu mai avea arma în mână. Ne-am oprit şi am privit scena. Arma era în mâna lui Sandu. Gardianul buimăcit manevra în mâini o armă imaginară; dându-şi seama, a început să se învârtă în loc disperat şi să strige:

– Dă-mi, mă, arma! Dă-mi, mă, arma că te-omor!

– Ce ai de gând să faci? Gândeşte-te bine, i-am spus noi lui Sandu.

– Cum o să-i dau arma? Nu vezi că ăsta-i prost. Trage în noi, netotul. Apoi către gardian: vino după mine, dar să nu te apropii mai mult de 10 paşi, că nu ştiu ce o să păţeşti.

Gardianul ne urma la distanţă şi cerea arma cu lacrimi în ochi:

– Dă-mi arma, că mă nenoroceşti!

– Ţi-o dau dacă-mi dai cartuşiera, i-a zis Sandu.

– Ţi-o dau, mă, ţi-o dau. Na, ia-o, o aruncă lui Sandu.

– Încă cinci paşi înapoi, i-a zis gardianului. Acum dezbracă tunica şi intră în rândul trei între deţinuţi. Nu mai scoţi o vorbă până ţi-oi spune eu!

– Dă-mi, mă, arma, ai zis că-mi dai arma!

– Ţi-am spus că ţi-o dau! Dar ţi-o dau când vreau eu, că tu eşti prost şi nu ştii ce să faci cu ea. Şi-acum, tăcere!

La intersecţia şoselei asfaltate pe drumul comunal, se afla postul de jandarmi. Sandu ne-a oprit. A intrat în postul de jandarmi cu arma şi cartuşiera gardianului, după ce l-a avertizat:

– Tu, rămâi acolo! Să nu te mişti!

După cinci minute Sandu a ieşit cu şeful postului şi l-a chemat pe gardian. Acesta tremurând şi bălăbănindu-se ca un om beat a intrat în post. După alte zece minute Sandu a ieşit singur şi ne-a zis:

– Hai la colonie, fraţilor. Vă spun acolo ce am făcut.

Sandu spusese şefului de post ce se întâmplase şi îl rugase să-i facă gardianului un referat de trimitere înapoi la Aiud pentru o altă vină. Gardianul a acceptat şi el propunerea. Şeful postului l-a asigurat pe Sandu că-l va expedia pe gardian la Aiud chiar în seara aceea.

– Sandule, i-am zis, după ce ne liniştisem, de ce i-ai cerut şi cartuşiera şi l-ai băgat în coloană fără veston?

– Nu-ţi dai seama, măi frate, că era bătător la ochi să vadă oamenii din sat un gardian dezarmat, plângând în urma coloanei de deţinuţi? Ei ar fi anunţat jandarmul înainte de a ajunge noi acolo şi lucrurile puteau avea o altă întorsătură.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 136-138)

Rugaţi-vă pentru noi, mucenice şi mărturisitorule!

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Parintele Marcu de la Sihastria

„Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu.”
  • Născut: 12 Septembrie 1910
  • Locul nașterii: Hătcărău, Prahova
  • Ocupația la arestare: monah
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Galda, Ciugudel, Bicaz și Gherla
  • Data adormirii: 28 Februarie 1999
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Sihăstria

Pr. Marcu (Costică) Dumitru

(Unii îi spuneau Costică Dumitrescu)

Într-o zi m-am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul1, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul monahal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:

– Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.

– Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.

– Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat dar el se ţine scai de mănăstire.

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?

Stareţul s-a uitat scrutător şi mi-a spus:

– Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gândeşte-te că răspund de locaşul acesta sfânt.

– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunteţi toţi bătrâni… Tinerii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evlavie. Vremurile s-au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul stareţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?

– Scris este că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.

– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii şi să se supună statului ateu.

– Păi, zice stareţul, asta e politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.

– Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos.

– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!

Şi ne-am despărţit într-o atmosferă spinoasă. Mai târziu, stareţul a ajuns episcop. Atunci l-am căutat pe „văcar” dar dispăruse fără urme.

Parcă îl văd şi acum… Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941-1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s-au pornit prigoanele în ţară, poate ştiind că-i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor.

Şi-a format un grup de oameni pe care-i strunea cu fermitate. Purtau pistoale dar nu aveau dreptul să le folosească decât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu alimente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această cauză. O mănăstire care i-a găzduit a fost desfiinţată, călugării întemniţaţi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.

Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare. A încercat să ia contact cu străinătatea, dar n-a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pierdută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securitatea română. Totuşi în munţi nu se temeau de ostaşi, ci de trădători.

Au trecut ani şi speranţele lor s-au spulberat. Într-o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n-au scăpat. Au fost prinşi şi torturaţi:

– Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.

Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce-l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L-au numit „Fachirul”. L-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sineşi, ursuz. În munţi citise Biblia de mai multe ori şi având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, ori ce ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură albă. Văzându-l, un pictor a fost cuprins de emoţie şi a spus:

– Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el.

Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filozof, ci se situa într-un plan superior ce le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste, generale şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.

Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…

S-au scurs câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet2. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte.

Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Călugărul mi-a răspuns cu răbdare la toate.

Mi-a spus că în tinerețe crezuse că pe Hristos Îl poate afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, dar acum înţelese că El este în lume, în fapte şi în „nebunia” credinţei deși fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. Este vremea marilor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i-a cucerit pe oameni dar i-a şi obosit şi acum oamenii revin înspre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea și toate câte se leagă de viață, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre războiul nevăzut al duhurilor și despre treptele Scărarului, deși acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Duhovnicii trebuie să aibe răspunsuri la toate problemele.  Ei trebuie să-i facă pe oameni să înțeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut și imaterial este Adevărul și că fără El nu numai noi, ci însăși materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii, să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin modul pătimaș de a o privi, adică prin materialism, ne mutilăm sufletește, ne dezorientăm mintal și viața devine coșmar. Dumnezeu este atât de necesar, S-a făcut pe Sineși atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer și să-L mărturisim cu putere.

L-am ascultat cu uimire și bucurie.

– Părinte, l-am întrebat, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!…

– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, mi-a răspuns el, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul și mașina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim în noi, dacă nu ne îndumnezeim.

– Părinte, i-am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre Har, despre substanţa, emanarea şi lucrarea Lui dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.

– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele M.

– Dar cine este părintele M.? am întrebat eu nedumerit.

– Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie.

– Prieten?… Chilie?… Atunci, să mă duc să-l văd!

– E prea departe! Şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.

– Atunci, cum m-a văzut?

– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie… şi prin timp…

– Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?

– L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mănăstiri unde el era văcar.

– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi-l descrieţi?!…

– A fugit şi s-a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l-am primit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume dar este arcul cel mai încordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca duhovnic nu o pot face încă.

Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.

– Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le-a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi de aici, din schit.

– Dar îl ştiam bolnav!

– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt dar el e o dovadă că ea lucrează.

– Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.

– Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi-a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l-au vindecat, nu… ci Duhul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n-o iei greşit, nu credinţa l-a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumnezeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dumnezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul oamenilor şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim credinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Credinţa unită cu Dumnezeu e puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi, avem în noi, avem în viaţă şi avem în materie o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu şi dacă izbutim s-o atragem şi s-o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om şi-n lume. Aşa s-a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa-i spune duhul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pentru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.

Ascultându-l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.

– Nu te teme, mi-a spus călugărul, totul este normal, real, firesc. Nefiresc este să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi-a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciunea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără a-mi fi foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi-mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător, dar păstrând proporţiile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi Harul lui Dumnezeu.

De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dumnezeu era realitatea. Dacă eu putem încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta prietenul meu? Ferice de el!

Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi oferise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M-am dus să-mi iau rămas bun. Bătrânul mi-a zis:

– Să nu-l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta este darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta este modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este în miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!

Şi am plecat.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 341-348)


1. Este  vorba  de  ieromonah  Roman Stanciu, egumen al Mănăstirii Cernica între 1959-1973, iar mai tîrziu arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1973-1994).

2. Nimeni altul decât părintele Ilie Cleopa.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Iată şi o scurtă biografie a Părintelui Marcu:

Parintele Marcu de la Sihastria

(1910-1999)

Parintele Marcu este unul dintre marii parinti pe care i-a dat lumii Manastirea Sihastria. Nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea prahoveana Hatcarau, si trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, la Manastirea Sihastria, parintele Marcu a patimit vreme de douazeci de ani in inchisorile vremii sale.

Vorbind despre parintele Marcu de la Sihastria, marturisitorul Ioan Ianolide, afirma: „In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura.” La randul sau, parintele Arsenie Papacioc, care l-a cunoscut, a afirmat despre el urmatoarele: „Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii Manstirii SihAstria.”

Parintele Marcu de la Sihastria

Parintele Marcu, dupa numele sau de mirean Constantin Dumitrescu, s-a nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea Hatcarau, judetul Prahova, in familia crestinilor Stere si Ana. Parintii sai au primit de la Dumnezeu treisprezece copii. Despre mama sa, parintele Marcu spunea: „A avut o viata de calugarita; dormea doua ore pe noapte; dupa ce isi adormea toti copiii, mergea si se ruga intr-o camaruta alaturata, in liniste; a doua zi, se scula prima si pregatea totul pentru fiecare, pentru ca incepea o noua zi.” Despre tatal sau, parintele nu stiu prea multe, caci plecand pe front, in Primul Razboi Mondial, acesta avea sa moara, lasandu-si sotia vaduva, la numai 38 de ani.

Dupa cei cinci ani de scoala primara, tanarul Constantin isi va indrepta pasii spre Scoala de Croitorie din localitatea Broastele, aflata nu departe de Campina. Dupa trei ani petrecuti la aceasta scoala, el va merge la Scoala de Comert, din Ploiesti. Constantin nu a urmat scoli si studii superioare, deoarece provenea dintr-o familie numeroasa, iar costurile necesitate de studii nu puteau fi acoperite.

Ca multi tineri din vremea sa, tanarul se alatura legionarilor. Astfel, in urma citirii cartii „Pentru legionari”, tiparita de Corneliu Codreanu, in anul 1936, tanarul Constantin se va alatura unei grupari legionare locale. Datorita acestui fapt, el va patimi vreme de douazeci de ani in inchisorile comuniste ale vremii sale, alaturi de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, parintele Arsenie Papacioc si altii.

Parintele Marcu de la Sihastria

In iarna anului 1939, tanarul a fost inregimentat in Regimentul 1 Transmisiuni, din Bucuresti. Fiind trimis in delegatie, in Focsani, el va fi arestat. O alta arestare a suferit-o la Chisinau, tot pentru apartenenta la Miscarea Legionara. Dupa lovitura de stat data de Ion Antonescu, in ianuarie 1941, cand legionarii au fost scosi in ilegalitate si arestati in masa, tanarul Constantin va fi aruncat iarasi in inchisoare. In anul 1943, el va fi condamnat la zece ani de inchisoare, din anul 1951 el continuandu-si pedeapsa intr-un domiciliu fortat de langa barajul Bicaz, aflat in lucru.

Dupa eliberarea din detentie, in anul 1956, tanarul Constantin merge la Manastirea Cernica, iar mai apoi la Manastirea Slatina, unde si-l alege ca duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. La staretul de la Manastirea Cernica, tanarul a fost trimis de parintele Benedict Ghius, fiind mai apoi randuit la vite, la porci, la oi, la sera, la vie si la gradina. Mai apoi, in obstea de la Manastirea Slatina a ajuns fratele Constantin in ziua de 15 august 1957, fiind randuit chelar.

In scurt timp insa, parintele Marcu va fi iarasi intemnitat, de aceasta data, la inchisoarea Aiud. Chiar in anul arestarii, parintii de la Slatina hotarasera tunderea sa in monahism. Fiind in inchisoare, parintele se retragea intr-un colt al celulei si isi savarsea canonul monahal zilnic, zicand celorlalti: „Iertati-ma, eu am obligatiile mele de calugar!” Din aceasta condamnare, fratele Constantin va fi eliberat abia in anul 1964, odata cu eliberarea tuturor detinutilor politici.

La varsta de 54 de ani, fratele Constantin merge la Manastirea Sihastria, unde este tuns in monahism, sub numele de Marcu. Dupa ce o vreme a fost chelar al manastirii, parintele Marcu a fost randuit stupar, ca sa poarte de grija de stupina. Tot acum, el se va imprieteni mult cu parintele Cleopa, langa care va petrece foarte mult timp. In obstea de la Manastirea Sihastria, parintele Marcu va petrece in mari osteneli calugaresti pana la sfarsitul vietii, in ascultare desavarsita, in tacere si rugaciune neincetata.

In ultimii ani ai vietii sale, ajungand neputincios cu trupul si nemaiputand lua parte la slujbele bisericesti, parintele implinea la chilie cate treisprezece ore de pravila si rugaciune. Parintele Marcu a trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, fiind inmormantat in minunatul cimitir de la Manastirea Sihastria, langa mormantul parintelui Ioanichie Moroi.

Teodor Danalache

Sursa: crestinortodox.ro

Părinte, cuvioase mărturisitorule Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Film documentar – PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU – MĂRTURISITOR AL TEMNIŢELOR COMUNISTE

Părintele Justin Pârvu – Mărturisitor al Temniţelor comuniste: Film documentar, realizat de Fundaţia Justin Pârvu în colaborare cu IT VIP Studio Baia Mare.

Delia Matache folosită pentru a evidenţia semnele satanice. Alte vedete ale muzicii româneşti adepte ale practicilor oculte sau care acceptă propaganda illuminati

Am mai văzut-o pe Delia în videoclipul „Ipotecat”, când am scris articolul:

Delia Matache se alătură şi ea blasfemiatorilor la adresa ortodoxiei

Iată ce vedem şi în videoclipul U (Fighting with my ghosts):

Ochiul lui Horus, crucea întoarsă, salutul lui Satan….

Pentru a le vedea mai bine priviţi aici:

Şi industria muzicală românească este plină de simboluri masonice, illuminati, drăceşti:

Lumea toată este impregnată de satanism.

Singura noastră scăpare e la Dumnezeu! Mai precis trăind Ortodoxia, singura credinţă adevarată!

Să trăieşti Ortodoxia înseamnă să fii ortodox practicant, adică mersul regulat la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, Spovedanie, Împărtăşanie…