Moşii de vară – De ce facem pomenirea morţilor – Acatistul pentru cei adormiţi

Sambata, 30 mai, inainte de Duminica Rusaliilor, sunt „Mosii de vara”, sarbatoare dedicata pomenirii mortilor. Cu aceasta ocazie, in toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuti la cele vesnice.

Biserica Ortodoxa a consacrat sambata, ca zi de pomenire a mortilor. Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate in chip special pomenirii generale a mortilor: Sambata dinaintea Duminicii lasatului  sec de  carne (a  Infricosatei Judecati) si Sambata  dinaintea  Duminicii  Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).

Ambele zile poarta in popor si denumirea de „Mosi” (cea dintai: „Mosii de iarna”, cealalta „Mosii de vara”), pentru ca in ele facem pomenirea parintilor, mosilor si stramosilor nostri cei adormiti.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne se face pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se sarbatoreasca Infricosatoarea Judecata, la care ne vom infatisa cu totii in lumea de apoi. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiul Testament au adormit fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat si multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru ei.

In Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor sau „Mosii de vara”), Biserica face din nou pomenirea generala a mortilor, rugandu-se pentru ei, prin rugaciunile si cantarile  inscrise in slujba zilei din Penticostar, pentru ca si ei sa se bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare este praznuita in duminica urmatoare.

De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo „adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului „adormit”, intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.

Parintele profesor Ene Braniste sustine ca Biserica Ortodoxa, consacrand aceasta sambata pomenirii generale a mortilor, n-a facut altceva decat sa crestineze stravechea sarbatoare pagana de vara, numita Parentalia, prin care romanii isi pomeneau si cinsteau pe mortii (parintii) lor (parentes, de unde Parentalia).

Alte zile de pomenire a mortilor

In credinta populara s-au statornicit in timpul mai nou – indeosebi in Biserica romaneasca si in cea ruseasca – si alte zile decat sambata, din care unele cu data fixa, altele cu data variabila pentru pomeniri ale mortilor.

Astfel, in Biserica rusa se indatineaza o astfel de pomenire in ziua de 6 august, cand, fiind sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, Biserica se roaga ca si cei morti sa se impartaseasca de lumina dumnezeiasca a Taborului.

In Biserica ruseasca se practica, din timpuri mai vechi, o pomenire generala a mortilor, cunoscuta sub denumirea populara de „Pastile Blajinilor”, care are loc dupa Duminica Tomii. Practica aceasta, care pare de origine foarte veche, a ajuns si in partea de rasarit a tarii noastre (Moldova), ba chiar si in unele regiuni din Ardeal si Banat, unde „Pastile Blajinilor” se mai numesc si „Mosii de Pasti”, si se serbeaza fie luni dupa Duminica Tomii, fie in Duminica Tomii (in Banat) sau chiar in lunea din Saptamana Luminata.

In Biserica romaneasca se face pomenirea generala a eroilor, adica a tuturor celor morti pe campurile de lupta, in Joia Inaltarii Domnului, pentru ca si sufletele  celor care s-au jertfit sa se inalte, cu Domnul, in slava cereasca.

Mosii de vara – Datini si credinte

„Mosii de vara”, tinuti in sambata Rusaliilor, este unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.

De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn (cofe), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene „Mosii de vara” incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depind de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului. Sursa: crestinortodox.ro

ACATIST PENTRU CEI ADORMIŢI

După obişnuitul început, se zic:CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1

Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Icosul 1
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graieşte lor: „Păcatele vi s-au iertat!”
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile şi sfinţilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 2-lea
Cuviosul Macarie fiind luminat de strălucirea Celui Preaînalt, a auzit glas de la un popă idolesc: „Când vă rugaţi voi, creştinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie şi păgânii”. Este minunată puterea rugăciunilor creştineşti. Cele de dedesubt prin aceasta se luminează, împreuna cu cei credincioşi când cântăm pentru toată lumea: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Ne aducem aminte de cuvântul lui Isaac Sirul, care spune: „Inima care iubeşte pe oameni şi dobitoace, se roagă întotdeauna cu lacrimi şi pentru ca toată zidirea să se curăţească”, deci şi noi cu îndraznire cerem de la Dumnezeu ajutor celor din veac adormiţi, strigând unele ca acestea:
Tatăl nostru, uşurează întristarea părinţilor pentru pierderea fiilor,
Tatăl nostru, cei ce nu te-au cunoscut pe pământ, să te cunoasca măcar în cer,
Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce au fost îngropaţi fără rugăciuni,
Tatăl nostru, primeşte în locaşurile Tale pe cei ce au murit năprasnic de scârbe sau de bucurie,
Tatăl nostru, tuturor celor ce mor, trimite-le pacea şi odihna Sfinţilor,
Tatăl nostru, pentru rugăciunile celor ce au pătimit fără vină, iartă pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, celor adormiţi uşurează-le întristarea cu nădejdea întâlnirii în Sionul cel ceresc,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 3-lea
Vinovaţi suntem de necazurile lumii şi de suferinţele făpturilor necuvântătoare şi de suferinţele nevinovaţilor copii, fiindcă în căderea omului s-a distrus fericirea şi frumuseţea făpturii.
Tu, Cel mare dintre suferinzii cei nevinovaţi, Tu singur ai puterea a ierta tuturor, deci iartă şi întoarce lumii fericirea cea de demult ca şi cei morţi şi cei vii să afle pacea strigând: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Lumină lină, Răscumpărătorul tuturor, auzind de oftarea Ta pe cruce pentru vrăjmaşii Tăi: „Părinte, iartă-le păcatul!” deci în numele iertării tuturor alor Tale, îndrăznim şi noi a ne ruga Tatălui pentru veşnica odihnă a vrăjmaşilor Tăi şi ai noştri.
Tatăl nostru, iartă celor ce au vărsat sânge nevinovat,
Tatăl nostru, celor ce şi-au făcut bunăstarea lor pe lacrimile aproapelui,
Tatăl nostru, nu judeca pe cei ce ne-au obijduit pe noi cu clevetire şi cu nedreptate,
Tatăl nostru, răsplăteşte cu milă pe toţi cei obijduiţi de noi,
Tatăl nostru, fă ca această rugăciune pentru ei, să fie primită drept taină împăcării,
Tatăl nostru, rupe zapisul păcatelor părinţilor şi fraţilor noştri răposaţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 4-lea
Mântuieşte, Doamne, pe cei ce s-au sfârşit în suferinţe grele prin ucideri, îngropaţi de vii, mistuiţi de grindină, de ger sau din cădere de la înălţime; deci pentru întristarea sfârşitului lor, dăruieşte bucuria Ta cea nesfârşită şi veşnică, ca să binecuvânteze vremea lor de suferinţă ca timp al răscumpărării lor, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Dăruişte, Doamne, tuturor cărora le-ai luat viaţa din fragedă tinereţe, tuturor cărora le-ai dat cununa cu spini, tuturor celor ce nu au cunoscut fericirea pământească, Mila Ta cea nesfârşită. Tu le vei răsplăti cu razele iubirii Tale nesfârşite dincolo de mormânt, iar noi strigăm aşa:
Tatăl nostru, răsplăteşte celor ce au murit sub sacinile grele ale ostenelilor,
Tatăl nostru, primeşte în cămările Raiului pe adormiţii prunci şi pe fecioare,
Tatăl nostru, învredniceşte-i veseliei la Cina Fiului Tău,
Tatăl nostru, odihneşte-i pe cei singuratici, orfani şi străini pentru care nu are cine să se roage,
Tatăl nostru, să se stingă păcatele lor de razele calde ale atotiertării Tale,
Tatăl nostru, dăruieşte robilor Tăi mai înainte preaslăviţi părinţi şi fraţi ai noştri haina alba a biruinţei,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 5-lea
Ai dăruit, Doamne, neamului omenesc moartea, ca cel de pe urma mijloc de înţelegere şi de pocăinţă; la groaznica judecată se descoperă deşertăciunile pământeşti; pornirile trupeşti se liniştesc, mintea cea semeaţă se smereşte, dreptatea cea veşnică se dscoperă, deci şi păcătoşii cei îndărătnici în credinţă când sunt pe patul de moarte, mărturisesc cum că este Dumnezeu. Pentru aceea ei veşnic cer îndurarea Ta strigând: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Părinte a toată îndurarea, Tu luminezi ziua cu soarele, Tu îndulceşti pământul cu roade, Tu veseleşti lumea cu frumuseţea, precum pe prieteni aşa şi pe vrăjmaşii Tăi; noi credem că şi dincolo de mormânt, în veşnicie, îndurarea Ta este nesfârşită miluind chiar şi pe păcătoşii cei cu totul lepădaţi, de aceea aşa ne rugăm:
Tatăl nostru, ne întristăm pentru hulitorii de sfinţenie şi pentru fărădelegile lor,
Tatăl nostru, fă să fie şi asupra lor, voia Ta cea de mântuire,
Tatăl nostru, fie-ţi mila de cei răniţi cu necredinţa cea pierzătoare,
Tatăl nostru, iartă-i pe cei ce s-au sfârşit fără pocăinţă,
Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce s-au pierdut în păcate grele şi întunecate,
Tatăl nostru, fă ca să se stingă flacăra necredinţei în marea Bunătăţii Tale,
Tatăl nostru, Biruitorul iadului, izbăveşte de osândirea în iad pe părinţii şi pe fraţii noştri, cei mutaţi din lume,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al-6-lea
Este grozav întunericul depărtat de Dumnezeu, chinuit de conştiinţă şi de scrâşnirea dinţilor, de focul cel nestins şi de viermele cel neadormit; eu tremur gândind că aceea va fi şi soarta mea, deci, eu pentru mine însumi mă rog şi pentru cei ce sufăr în iad, ca să se pogoare pese ei rouă cu racoreală cântând cântare lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-6-lea
Unde era să răsară lumina Ta, Hristoase Dumnezeule, dacă nu peste cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii?! De aceea Te şi pomenesc sufletele cele din iad, pogoară-Te dar din nou între cele mai de jos ale pământului şi scoate întru bucurie pe cei ce s-au despărţit de Tine cu păcatele, însă de Tine nu s-au depărtat. Deci, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, ne rugăm Tatalui:
Tatăl nostru, fiii Tăi se chinuiesc, deci miluieşte-i,
Tatăl nostru, grele le sunt păcatele lor, ci îndurarea Ta este mare,
Tatăl nostru, Tu ai trimis pe Fiul Tău ca să mântuiască pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, cercetează necazul cel amar al sufletelor care s-au departat de la Tine,
Tatăl nostru, miluieşte pe cei ce au prigonit adevărul din neştiinţă,
Tatăl nostru, iubirea Ta să le fie nu foc, ci răcoreală în rai,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al-7-lea
Voind, Doamne, să dai mână de ajutor acelor morţi, le-ai îngăduit ca în vis să se arate şi prin vedenii, celor vii, ca pomenind cu dragoste pe cei adormiţi să facă în amintirea lor fapte bune şi nevoindu-se cu credinţă să strige cu dragoste: Aliluia!

Icosul al-7-lea
Biserica lui Hristos înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi în toată lumea în fiecare zi, la orice ceas, în tot pământul. Păcatele lumii se curăţesc cu sângele cel curăţitor al Mielului lui Dumnezeu. Sufletele celor adormiţi se ridică din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, cu puterea rugăciunilor de la altarul Domnului:
Tatăl nostru, fie mijlocitoare Biserica pentru cei morţi să le faca scară către cer,
Tatăl nostru, îndură-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor,
Tatăl nostru, curăţeşte-i pe cei pentru care credincioşii strigă către Tine ziua şi noaptea,
Tatăl nostru, pentru nerăutatea pruncilor, iartă pe părinţii lor,
Tatăl nostru, pentru lacrimile maicilor, răscumpără păcatele fiilor,
Tatăl nostru, primeşte milosteniile şi rugăciunile noastre ca împlinire la faptele lor bune,
Tatăl nostru, să fie sângele Fiului Tău, izvor de viaţă pentru aceia cărora le facem pomenirea,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al-8-lea
Lumea întreagă se înfăţişează ca un sfânt mormânt obştesc. Pretutindeni se găseşte praful fraţilor şi al părinţilor noştri, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, rudenii ale noastre în Adam. Tu singur eşti Acela ce fără îndoială ne-ai iubit pe noi. Iartă pe toţi cei ce au murit de la început şi pâna acum, ca să cânte ei iubirii Tale de oameni. Aliluia!

Icosul al-8-lea
Vine ziua vaiului ca un foc arzător, ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii cea de pe urmă, se vor descoperi cele ascunse ale oamenilor şi se va deschide Cartea Cunoştinţei. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, strigă Pavel Apostolul, mai înainte de acea zi: Doamne ajută-ne, şi cu lacrimile celor vii, împlineşte neajunsurile celor morţi.
Tatăl nostru, în ceasul Judecăţii, învredniceşte-i pe ei şi pe noi de mila cea aducătoare de bucurie,
Tatăl nostru, încununează cu slavă pe cei ce au suferit munci pentru tine şi pentru aproapele,
Tatăl nostru, daruieşte adevărul Tău celor curăţiţi prin necazul lumii acesteia pământeşti,
Tatăl nostru, Cela ce ştii numele tuturor, primeşte-i pe cei ce s-au mântuit în cinul călugăresc şi cel mirenesc,
Tatăl nostru, primeşte pe păstorii cei cucernici împreună cu fiii lor cei duhovniceşti,
Tatăl nostru, să întâmpine robii Tăi pe Mirele Hristos cu făclii aprinse,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al-9-lea
Binecuvântaţi, iar nu pierdeţi timpul care repede trece, fiecare ceas, fiecare clipă ne apropie tot mai mult de mormânt; noua albire a părului, slăbirea puterii sunt vestitoare de lumea cea viitoare, sunt martorii stricăciunii pământeşti; ne vestesc că totul trece pe alături şi se apropie fericirea cea veşnică unde nu sunt nici lacrimi, nici suspine, ci numai cântare de biruinţă: Aliluia!,

Icosul al-9-lea
După cum toamna copacii se despoaie de frunze, aşa şi viaţa noastră merge spre cădere, cu fiecare an, cu fiecare lună, floarea tinereţii se vestejeşte, lumina bucuriilor se stinge, batrâneţea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează. Voi, cei ce eraţi cândva tineri, plini de bucurie şi de fericire, unde sunteţi acum? Mormintele voastre zac fără glas, dar sufletele lor, sunt în Mâna Ta, Doamne:
Tatăl nostru, privirea şi îngrijirea din lumea cea de dincolo de mormânt ne cheamă la rugăciune,
Tatăl nostru, luminează cu soare frumos şi încălzeşte locaşurile celor morţi,
Tatăl nostru, să se şteargă pentru totdeauna vremea despărţirii,
Tatăl nostru, învredniceşte-ne de bucuria întâlnirii cu ei în ceruri,
Tatăl nostru, fă ca noi să fim una cu tine,
Tatăl nostru, întoarce celor răposaţi curăţia pruncilor şi bunătatea de suflet al celor tineri,
Tatăl nostru, fă ca să fie viaţa lor cea veşnică luminată sărbătoare a Paştilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 10-lea
La mormintele rudeniilor noastre ne curg lacrimi ca picăturile de ploaie şi cu nădejde ne rugăm: „Adevereşte-ne, Doamne, cum că i-ai iertat pe toţi, spune-le cum că îi primeşti în locaşurile bucuriei, descoperă în taina sufletului nostru ca să cântăm”: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Îmi îndrept privirea în depărtare pe calea vieţii trecute şi văd o mulţime din cei care au răposat din prima zi şi până acum, binefăcători ai mei, şi cu îndatorită dragoste strig unele ca acestea:
Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce mi-au dorit şi mi-au facut mie bine,
Tatăl nostru, învredniceşte-i măririi Tale, pe părinţi şi pe fraţii noştri şi pe cei de aproape,
Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce mi-au binevestit mie cuvântul Tău,
Tatăl nostru, preamăreşte în faţa îngerilor pe cei ce m-au învăţat să Te iubesc,
Tatăl nostru, dăruieşte bucurie celor ce m-au povăţuit cu presupunerea vieţii lor sfinte,
Tatăl nostru, îndulceşte cu tainica mană pe cei ce m-au ajutat în zile grele.
Tatăl nostru, Împărăţia Ta sfârşit nu are, fă ca să intre cei adormiţi întru bucuria Ta,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 11-lea
Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este întunecarea şi frica cea mai dinainte, căci de acum înainte tu eşti dorita, tu ne împreunezi nedespărţit cu Dumnezeu: tu eşti o mare odihnă, tu eşti o mare zi de sâmbătă. Apostolul striga: „Doresc să mor, ca să fiu împreuna cu Hristos!”; drept aceea privind la moarte ca la o minunată aşteptare şi viaţă strigăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Învia-vor morţii şi se vor scula din morminte şi se vor bucura cei de pe pământ, fiindcă atunci se vor scula trupurile duhovniceşti preamărite, nestricăcioase, luminate, oase uscate auzind cuvântul Domnului: „Îmbracaţi-vă cu vine, acoperiţi-vă cu piele, sculaţi-vă din cărunteţea vremurilor trecute, căci sunteţi răscumpăraţi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; prin moartea Lui sunteţi înviaţi, a venit peste voi lumina Învierii”.
Tatăl nostru, descoperă-le acum în tot adâncul săvârşirilor Tale,
Tatăl nostru, Tu le-ai descoperit lumina soarelui şi luna cea liniştită,
Tatăl nostru, fă să vadă şi slava îngerilor care sunt pară de foc,
Tatăl nostru, Tu m-ai îndulcit cu frumuseţea răsăritului şi a apusului de soare, deci să vadă şi ei lumina veşnicei Tale Dumnezeiri,
Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 12-lea
Carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Câtă vreme petrecem în trup suntem despărţiţi de Hristos. Dacă nu murim nu putem învia pentru veşnicie, căci se cade ca stricăcios trupul acesta, să se îmbrace în nestricăciune şi muritorul acesta să se lumineze cu nemurirea, ca astfel în lumina zilei celei neînserate să cânte neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea
Aşteptăm bucuria întâlnirii cu Domnul, aşteptăm razele luminoase ale Învierii, aşteptăm scularea din morminte a celor apropiaţi ai noştri şi îmbrăcarea celor morţi cu slava vie; prin preschimbarea întregii făpturi, vom striga Ziditorului unele ca acestea:
Tatăl nostru, Tu ai zidit lumea spre biruinţa bucuriei şi binelui,
Tatăl nostru, ridică-ne pe noi din adâncul păcatului la sfinţenie,
Tatăl nostru, dăruieşte celor răposaţi ca să împărăţească peste făpturile în cinste,
Tatăl nostru, fă ca să le fie lor Hristos Domnul, lumină pururea aprinsă,
Tatăl nostru, da-ne şi nouă ca împreună cu ei să prăznuim Paştile nestricăciunii,
Tatăl nostru, nu te despărţi de robii Tăi pâna la sfârşit,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 13-lea
O! Preaîndurate Părinte, cela ce eşti fără de început şi voieşti ca toţi să se mântuiască, Cel ce ai trimis la cei pierduţi pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi ai turnat peste ei, Duhul cel de viaţă dătător, miluieşte, iartă şi mântuieşte pe rudeniile noastre şi pe toţi cei din veac adormiţi, cu solirile lor, cercetează-ne pe noi ca împreună cu ei să cântăm Ţie, Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, cântarea: Aliluia!   (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice  Icosul întâi
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graieşte lor: „Păcatele vi s-au iertat!”
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile şi sfinţilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Şi  Condacul întâi
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!


Rugăciune către Maica Domnului

O, Preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, către tine, preacurată, năzuim. Tu eşti cetatea tare şi mijlocitoare şi acoperământul tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde. Ceea ce eşti binecuvântată, te rugăm, ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor tăi şi soleşte întotdeauna pentru adormiţii robii tăi. Tu pururea mijloceşte pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dreaptă credinţă şi care aleargă sub acoperământul tău şi se roagă cu credinţă pentru cei bolnavi, năpăstuiţi şi întristaţi, însă mijlocirea ta şi rugăciunea ne este şi mai trebuincioasă după moartea noastră. După Dumnezeu la tine avem nădejde tare, căci nimeni din cei ce se roagă ţie nu iese de la tine fără ajutor, decât cu bucurie, mângâiere şi îndulcire. Preasfântă Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să dăruiască celor adormiţi iertare şi lăsarea păcatelor. Roagă-te, Născătoare de Dumnezeu, căci mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului, fiindcă Domnul primeşte de la tine tot cuvântul despre iertare. Deci, şi tu, primeşte ale noastre rugăciuni ce le aducem ţie, Preasfântă Fecioară, din toată inima şi din tot sufletul nostru pentru sufletele adormiţilor robilor tăi. Te rugăm Stăpână, să le ajuti cu îndrăznirea cea de Maică ce o ai către Domnul, ceea ce eşti plină de dar, ajută-le să se îndrepteze înaintea Celui ce şade pe tronul Slavei, ca să nu fie ruşinaţi în faţa îngerilor şi a tuturor Sfinţilor, în faţa lumii cea de sus şi a celor de jos. O, Preasfântă Doamnă, Împărăteasă şi Stăpână, tu eşti podul care duci la cer pe cei de pe pământ. Tu eşti deschiderea uşilor Raiului şi ţie slavă îţi înălţăm şi Tatălui şi Dumnezeului nostru în vecii vecilor: Amin! Milostiv fii, Doamne, cu mine păcătosul!

Rugăciune pentru o moarte bună

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă şi zdrobită; ţie îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele şi ceea ce urmează după aceea. Când picioarele mele slăbite vor face să înţeleg că această corabie a vieţii mele se apropie de ţinta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când ochii mei slăbiţi şi tulburaţi de apropierea morţii, vor privi stăruitor către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când mâinile mele tremurânde şi amorţite, nu vor mai putea ţine bine crucea Ta, şi fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morţii, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta şi astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmaşii mântuirii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primeşte-le ca o jertfă de pocăinţă, şi în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când cei din jurul meu, simţind sfârşitul vieţii mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine! Când sufletul meu îşi va lua rămas bun de la lumea aceasta şi va lăsa trupul meu fără de viaţă primeşte întoarcerea fiinţei mele la Tine ca o jertfă ce ţi se cuvine: Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine! Când, în sfârşit, sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Faţa Ta; binevoieşte a mă primi în locaşurile Tale cele cereşti ca în veci să-ţi cânt şi să Te slăvesc! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin! Sursa: dervent.ro

Reclame

Botezul canonic nu se repetă

Am auzit de unii monahi care susţin că dacă un creştin ortodox, botezat cu botez canonic valid, se leapădă de ortodoxie şi trece la eretici trebuie botezat din nou, căci botezul anterior n-ar mai fi valabil, omul lepădându-se de el.

Poate că aceasta este o ispită „de-a dreapta”, a celor ce, din prea multă râvnă, nesocotesc valabilitatea şi durabilitatea botezului orotodox. Ortodocsii care au trecut la vreo oarecare erezie si se întorc, sunt primiţi inapoi în sânul Bisericii prin Mirugere (şi bineînţeles prin condamnarea şi anatemizarea ereziei în care căzuseră).

Iată un articol lămuritor în acestă privinţă:

Îmi scrie zilele trecute un părinte drag sufletului meu, din zona Neamţului, şi mă roagă să mă pronunţ asupra unor versete despre care este, la rându-i, întrebat de ucenici. Pasajul scripturistic este următorul: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”  (Evrei 6, 4-6). Întrucât tema cuprinsă este una de mare actualitate, m-am gândit să vă împărtăşesc parte din concluziile la care am ajuns reflectând la aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel. Fără un reper patristic, e uşor de înţeles nedumerirea celor care găsesc o serioasă piatră de poticneală în citatul anterior. Pentru că, la o lectură superficială, se poate deduce că există situaţii în care este cu neputinţă omului să se mai pocăiască, o dată ce a căzut. Cu atât mai contrariantă este o astfel de interpretare, cu cât ea vine în flagrantă contradicţie cu toată învăţătura Mântuitorului, propovăduită ca atare de Biserică, din care reiese că omul are şansa de a se pocăi în orice clipă, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, chiar şi înainte de a-şi da ultima suflare. (Până şi Iuda Iscarioteanul, dacă s-ar fi pocăit precum Petru, cel ce s-a lepădat de trei ori de Domnul, ar fi avut şi el şansa de a se îndrepta. Faptul că el a ales să se spânzure nu ţine de nici o predestinare, ci reprezintă o opţiune făcută din mândria celui care preferă să se omoare, decât să admită că a greşit şi să ceară iertare). Mai mult, însuşi „apostolul neamurilor”, Pavel, spune, spre exemplu, corintenilor că se teme ca, venind la ei, să nu-i găsească „pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21). Şi din acesta, dar şi din alte pasaje ale epistolelor sale, reiese clar că cel ce s-a convertit pe drumul Damascului nu poate fi decât un fervent învăţător al pocăinţei, care este o şansă acordată oricui de a se ridica din păcat către Dumnezeu…

Imediat ce am primit mesajul amintit la început, m-am îndreptat către comentariile patristice, sursa autorizată din Biserică în a ne desluşi cuvintele Sfintei Scripturi. Şi Părinţii Bisericii au sesizat pericolul ca aceste trei versete să fie interpretate în sensul în care omului i-ar putea fi refuzată pocăinţa. Sfântul Ambrozie al Milanului afirmă însă, încă de la începutul comentariului său pe marginea acestor versete (în volumul „Despre pocăinţă”), că Apostolul Pavel nu poate „învăţa ceva în contradicţie cu propria sa faptă. El a acordat, la Corint, iertarea păcatelor, ca urmare a pocăinţei; cum ar putea, aşadar, el însuşi, să vorbească împotriva propriei sale decizii?”. Ca atare, Sf. Ambrozie nu poate decât să susţină că aici apostolul ne învaţă „ceva diferit, dar nu contrar cu ceea ce a făcut anterior”. Ceea ce ne învaţă în Epistola sa către Evrei este că „repetarea, de către oricine, a Tainei Botezului nu este permisă”.

Aceeaşi interpretare am găsit-o în mai multe comentarii patristice (de fapt, în toate cele care sunt acum disponibile, conform editorilor monumentalei colecţii „Ancient Christian Commentary on Scripture”): „botezul este o cruce (…) şi nu este posibil ca Hristos să fie răstignit a doua oară”, „dacă trebuie să ne botezăm din nou, trebuie ca acelaşi Hristos să moară din nou” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre Epistola către Evrei”); „botezul este unul singur” (Theodoret din Cyr, „Tâlcuire la Evrei”); „cei care propun două botezuri cer răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu” (Efrem Sirul, „Comentariu la Epistola către Evrei”); „botezul este o taină şi este suficient o dată pentru totdeauna” (Severian din Gabala, „Fragmente despre Epistola către Evrei”).

Care este „al doilea botez”?

Lecturând din nou, cu mai multă atenţie, pasajul de la Evrei 6, 4-6, ne este mai uşor să sesizăm o nuanţă care scapă cititorului obişnuit. Anume în text nu ni se spune că este cu neputinţă să se pocăiască cei care au căzut, ci că este cu neputinţă ca aceia care „s-au luminat odată”, căzând în păcat,„să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă”. Din tradiţia liturgică ştim că cel care s-a botezat mai este numit şi „luminat” (de aici şi denumirea de „săptămâna luminată” pentru prima săptămână ce urmează Sfintelor Paşti, pentru că în această perioadă cei care se botezau la acest mare praznic – şi erau mulţi, mai ales în primele secole creştine – veneau la biserică doar în haine albe). Aşadar, o dată ce ai primit „luminarea” şi te-ai „înnoit” în apa botezului, nu mai poţi să beneficiezi de această taină, indiferent cât de mare ar fi căderea ta. Chiar şi pentru cel care se leapădă de Hristos şi se converteşte, spre exemplu, la islamism, dacă se pocăieşte şi revine în Biserică, este reprimit în sânul comunităţii, dar nu i se repetă Taina Botezului, ci doar primeşte Taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir.

Botezul nu se repetă nici când este săvârşit în situaţii de urgenţă. Dacă un copil nebotezat este pe punctul de a muri, atunci orice membru al Bisericii (bărbat sau femeie) are dreptul şi datoria de a-l boteza cu apă rostind formula: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Dacă pruncul nu moare, ci trăieşte, ulterior se face slujba Botezului, dar fără ca acesta să mai fie cufundat în apă şi fără a se mai rosti formula respectivă. O altă situaţie specială întâlnim când o persoană nu ştie sigur dacă a fost botezată (cazul, cel mai adesea, al copiilor crescuţi în orfelinate, mai ales în vremea comunismului). Într-o astfel de situaţie, dacă nu se găsesc nici un fel de informaţii sau mărturii despre săvârşirea acestei taine, se face botezul persoanei respective rostindu-se următoarea formulă: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (N), dacă nu a mai fost botezat(ă), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. În rest, slujba este aceeaşi ca la un botez obişnuit.

Pasajul despre care vorbim în acest articol şi care susţine, în mod categoric, faptul că nu este posibil a repeta botezul, ar trebui să reprezinte un serios prilej de reflecţie pentru cei care (din anumite confesiuni, declarate creştine) insistă pentru rebotezarea cuiva, chiar dacă a primit Taina Sfântului Botez. Argumentul care se invocă cel mai adesea este acela că botezul nu ar fi valabil, fiind săvârşit în fragedă pruncie şi că omul trebuie să aleagă în mod conştient a fi botezat. Nu mai este spaţiu pentru a invoca toate argumentele scripturistice şi patristice în favoarea botezului copiilor, încât am să aduc în atenţie doar unul, de bun simţ. Dacă nu se poate boteza decât o persoană matură şi capabilă să discearnă/ să aleagă, atunci ce ne facem cu acei copii care mor înainte de a putea fi botezaţi? Nu S-a răstignit Hristos şi pentru aceştia?… Ca să nu mai spun că, oricât de înţelept/ citit/ matur/ evlavios ai putea fi, tot nu poţi fi conştient pe deplin de ceea ce înseamnă Taina Botezului, astfel încât să ştii bine ce alegi a primi! Este o mândrie fără margini să crezi că poţi tu desluşi tainele lui Dumnezeu fără a fi călăuzit de Duhul Sfânt, pe care tocmai prin Botez şi Mirungere Îl dobândeşti!

Ar mai fi multe de spus despre acest citat de la Evrei 6, 4-6. Spre exemplu, el ne conduce şi cu gândul la o afirmaţie de natură eretică, a celor care susţin că, la un moment dat, Hristos se va lăsa omorât şi de demoni ca şi pe aceştia să-i mântuiască. Or, demonii sunt îngeri creaţi de Dumnezeu care au „gustat darul cel ceresc”, care au ales să se rupă de Dumnezeu după ce L-au cunoscut, ştiind foarte bine ce consecinţe va avea gestul lor, în căderea lor nefiind ispitiţi de nimeni, cum a fost omul în Eden. Ca atare, pentru unii ca aceştia nu mai e posibil „să se înnoiască iarăşi”, de vreme ce ei refuză, conştient, pe Dumnezeu.

Dar aş prefera să închei articolul sesizând în acest citat un îndemn al Apostolului Pavel spre continua desăvârşire. Iată ce perspectivă dumnezeiască se deschide în faţa noastră: să gustăm „darul cel ceresc”, să fim părtaşi„Duhului Sfânt”, să gustăm „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”. După cum deducem din cuvintele pauline, e o stare posibil de atins pentru fiecare dintre noi, chiar dacă mai şi (re)cădem în păcate. Dacă Botezul nu se repetă, avem şansa numită Spovedanie sau Taina Pocăinţei, care mai e numită şi „al doilea Botez”. La ea apelăm oricât de des avem nevoie căci nu e una dintre tainele irepetabile. Să o folosim nu „din an în Paşti”, ci cât mai des şi cât mai cu folos, ca pe o scară către cer. Iar o scară, cu cât are treptele mai rare (mai depărtate), cu atât se urcă mai anevoios; cu cât treptele sunt mai dese, cu atât e mai uşor de urcat.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai

  • Născut: 20 Octombrie 1921
  • Locul nașterii: Vela, Dolj
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 15 ani
  • Întemnițat la: Brașov,Jilava, Craiova, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla, Târgu Ocna, Codlea și Aiud
  • Data adormirii: 27 Mai 1963

Gheorghe Jimboiu – un tânăr de o puritate deosebită

Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

(Pr. Mihai Lungeanu – ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)

Într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu:

Gheorghe Jimboiu.

Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.

Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare, duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să stea întins. El stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește.

“Şi Pavel al nostru, care fusese educat în învăţăturile proorocilor şi care era dornic după cele de deasupra lumii şi a cerului, făcând totul pentru ca să le şi dobândească, zice în Epistola a II-a către Corinteni: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”.” (Origen – Contra lui Celsus, pag. 386-387).

În rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativă din Pateric. Mă impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă mărgăritarele cele mai strălucitoare.

“Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat odată în muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neploare. I-a zis bătrânul: şi de ce nu cereţi şi vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei însă să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat. Şi văzând fratele, s-a temut şi căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat lui, iar bătrânul a fugit. Fratele a vestit la toţi ceea ce s-a făcut şi cei ce au auzit, au slăvit pe Dumnezeu.” (Pateric – Pentru avva Xoie, pag.160).

“Zisa un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.” (Pateric – Pentru îndelunga răbdare şi nepomenirea de rău, pag.380).

Acum am înţeles. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. (…)

Aici, la Aiud, ai impresia că o parte din legionari aparţin celui mai exigent ordin monahal. Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine “creştinul deplin”, parafrazând expresia lui Constantin Noica. (…)

După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult, ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii.

Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă Dumnezeu această lume!

Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în “Jurnalul” meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: “Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei. Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă, Editura Scara, București, 2001, pag. 224-226, 308)

Ţăranii din 1907 au oprit înstrăinarea pământurilor prin jertfa lor de sânge. Ce se întâmplă acum în România şi cât de gravă este situaţia

După cum citim la articolul:

Răscoala ţăranilor

Campania Jurnalul National - 1907-2007: Un secol de Flamanzi

Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară (nu neapărat khazară – n. admin) din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care – spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei – ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.

În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat „Petiţia Proclamaţie”, care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.

Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca „dezvoltarea comerţului” pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.

Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.

Arendaşii evrei sau „cămătarii de pământ” – cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa „Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească” – erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.

Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.

Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată „Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.

Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari.

Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.

Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.

La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.

La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.

Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.

Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.

Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.

În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, „Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. „Siberianul” sau „nihilistul” – cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant – „turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes”. Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: „conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova.

Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă).

Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:

„Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”.

În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. „Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia – afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland.”

Sursa: bisericasecreta

Ce se întâmplă acum?

http://s2.ziareromania.ro/?mmid=203091dfb91c8eb445

La începutul anului 2014 situaţia terenurilor era cam aşa:

„Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, străinii deţin deja peste 1 milion de hectare, adică echivalentul suprafeţei a 3 judeţe. Până acum străinii au putut cumpăra doar în numele unor societăţi comerciale cu acţionariat străin, din 2014 însă România va fi obligată să liberalizeze achiziţia de terenuri şi pentru străinii persoane fizice.”

Adică mai puţin de 10% din suprafaţa agricolă a ţării era deţinută de străini prin firme, căci persoanele fizice străine nu puteau cumpăra pământ.

„Străinii au cumpărat foarte multe terenuri comasate în suprafeţe mari, restituite către foştii proprietari, suprafeţe de 50-100-200 de hectare, se arată într-o analiză publicată de România Liberă. 

„Pentru străini prioritare sunt «zona 1 de cultură», respectiv zona Bărăganului, sudul ţării şi zona Banatului. În Banat au investit foarte mult italienii. De fapt ei au fost primii care au investit în România. Încă din anii 1998-2000 cumpărau terenuri în zona aceea. În sudul ţării au investit foarte mult străinii de origine arabă, danezi, eglezi, germani, în teren agricol care este foarte productiv”, a declarat Stelian Fuia, fost ministru al Agriculturii.

Şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii spune că investitorii străini până acum s-au înfruptat cu «crème de la crème» în materie de terenuri: „Cam 80% din milionul de hectare de teren cumpărate de străini sunt terenuri foarte productive pentru agricultură. Dar să nu uităm, străinii au cumpărat şi foarte multă pădure”.

La fel cum britanicii sau germanii au fost obligati de Tratatul de aderare la UE sa ne deschida piata fortei de munca de la 1 ianuarie, si romanii au fost obligati de acelasi Tratat sa deschida piata terenurilor agricole pentru cetatenii Uniunii Europene,  scrie Incont.ro.

Străinii care deţin cel mai mult teren în România în momentul de faţă sunt italienii (23%), germanii (15%), arabii (10%), maghiarii (8%) şi spaniolii (6%).

Pe 7 ianuarie legea, care trebuia sa intre in vigoare la inceputul lui 2014, a fost trimisa la Parlament pentru reexaminare de catre presedintele Basescu. Motivul invocat de seful statului este cine controleaza tranzactiile cu terenuri. Legea infiinteaza in acest scop Autoritatea pentru Administrarea si Reglementarea Pietei Funciare, care este de fapt fosta Agentie a Domeniilor Statului cu un alt nume

Potrivit unui comunicat de presa al Administratiei Prezidentiale, titlul legii transmise promulgarii face referire la „unele masuri de reglementare a vanzarii – cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan de catre persoane fizice”, transmite Mediafax.

„Aceeasi mentiune se regaseste si in Art. 1 lit. b) din lege. In acelasi timp, Art. 2 alin. (2) prevede ca legea se aplica atat persoanelor fizice, cat si «persoanelor juridice avand nationalitatea unui stat membru al Uniunii Europene». In consecinta, consider ca aceste prevederi contradictorii pot crea o confuzie cu privire la sfera de aplicare a prezentei legi”, se arata in cererea de reexaminare, semnata de seful statului. …” Sursa: realitatea.net

După o amânare a preşedintelui Traian Băsescu, din ianuarie 2014, legea vânzării terenurilor a intrat în vigoare pe 11 aprilie 2014. Detalii despre lege găsiţi AICI.

Acum, în 2015, situaţia se pare că e foarte gravă. S-a ajuns ca Jumătate din terenurile agricole sunt deținute sau administrate de străini. Numai în judeţul Arad Străinii au cumpărat 1.200 hectare de pământ. Ba mai grav, Ungaria încurajează etnicii maghiari din România să cumpere pământ la noi, după 2014 pentru al revinde statului ungar: UNGARIA cumpără TRANSILVANIA. 30% din terenurile agricole din România sunt deja controlate de străini.

Ţăranii nu mai se mai pot opune ca în 1907. Nu mai e foametea şi condiţiile inumane de atunci. Nu mai sunt presaţi de ceva pentru a acţiona. Ţăranul e pe cale de dispariţie. Doar bătrânii mai muncesc, iar cei cu suprafeţe de teren mici, nu au nici posibilităţi tehnice de exploatare. Pământul va fi din ce în ce mai mult acaparat de străini. Românul doarme şi nu e în stare să se opuna… Clasă politică naţionalistă nu avem pentru a face legi în favoarea românilor. Niciodată în istoria ei România n-a trecut printr-o situaţie asemănătoare. În privinţa istoriei ţărilor române, de până la unirile din 1859 şi 1918, situaţia poate fi comparabilă doar cu a Transilvaniei, asaltată de invaziile maghiară, germană (săsească) şi secuiască. Dar, după cum vedem, situaţia se cam repetă cu ungurii, dar şi cu alţi străini. Doar că de data asta la nivelul întregii Românii. Statul român e în disoluţie! Cine să îl salveze??

Speranţa mai este doar în Dumnezeu… Poate s-o îndura de noi, să nu ne ia ţara, de tot…

Lumea din ce în ce mai aproape de sfârşit: în şcolile din SUA vor fi introduse manuale sataniste

După referendumul din Irlanda pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale, (REFERENDUM Irlanda: DA casatoriilor intre homosexuali… ), iată că o nouă veste şochează lumea:

SUA: Manuale sataniste vor fi distribuite gratuit în școli, invocându-se dreptul la libertate religioasă

Gruparea „Templul Satanic” a realizat o carte de colorat cu tematică satanică, care va fi distribuită gratuit în clasele mici.

„Templul Satanic” satanic invocă dreptul la libertate religioasă pentru a-și răspândi materialele în rândul elevilor:

„În măsura în care un consiliu al vreunei școli publice va permite difuzarea versetelor religioase și Biblii gratuite distribuite elevilor, este firesc să acționăm și noi, deoarece considerăm că acești elevi trebuie să aibă acces la o varietate de opinii religioase. Nu putem sta cu mâinile în sân”, au declarat sataniștii.

Cartea va conține pamflete, povestiri, principii filozofice și ritualuri sataniste, precum și informatii referitoare la dreptul legal de a practica satanismul în școală, potrivit reportervirtual.ro.

Din fericire, aceste lucruri nu se întâmplă (încă!) în România, ci în Statele Unite, mai precis în Florida. Ştirea a făcut rapid înconjurul lumii, iar jurnaliștii din mai multe state ale Uniunii Europene, unele chiar membre fondatoare, cum ar fi Franța, se întreabă când vor ajunge astfel de materiale și la elevii din Europa.

„Les élèves américains vont apprendre comment invoquer le diable… à quand chez nous? Une suggestion pour notre ministre de l’éducation nationale…”, au notat ziariștii francezi.

Sursa: activenews.ro

Ferească Dumnezeu…!

Sfântul Simion din Muntele Minunat – 24 mai

Sfantul Simeon din Muntele Minunat este sarbatorit pe 24 mai.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat s-a nascut in anul 522, in cetatea Antiohia, din Siria, si a trecut la cele vesnice in anul 592. El este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 24 mai. Desi acest sfant a petrecut foarte multi ani in varful unui stalp de piatra, el nu trebuie confundat cu Sfantul Simeon Stalpnicul, care a trait intre anii 390-459, langa cetatea Alep, din Siria, si este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 1 septembrie.

„Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Simeon; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine, tuturor, tamaduiri.”

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Tatal sfantului, Ioan, era de loc din cetatea Edessa, iar mama sfantului, Marta, era de loc din cetatea Antiohia. Cand parintii lui Ioan s-au asezat in cetatea Antiohia, ei au cautat pentru fiul lor o fecioara crestina, spre a se uni in Taina Nuntii. Cunoscand viata curata a fiului acelora, parintii Martei au fost de acord cu casatoria celor doi. Desi fata dorea sa duca viata feciorelnica, dupa multa rugaciune si multe lacrimi, ea a facut ascultare de parintii ei, spre a nu-i intrista.

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Ioan si Marta au avut acelasi gand, traind bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Ei posteau mult si se osteneau cu nevointe duhovnicesti. Dorind a naste un copil, spre a-l inchina lui Dumnezeu, fericita Marta a mers in biserica Sfantului Ioan Botezatorul si s-a rugat indelung. Ea a petrecut mai multe zile fara sa manance si fara sa bea, dormind pe jos. In cele din urma, intr-o noapte, ea l-a vazut pe Sfantul Ioan, care i-a zis: „Indrazneste, femeie, si te roaga, caci a fost primita rugaciunea ta.” Atunci, locul s-a umplut de buna mireasma.

Dupa inca o vreme, Sfantul Ioan i s-a aratat din nou Martei, zicandu-i: „Ridica-te degrab, femeie, si du-te in camara ta si, in binecuvantare, insotindu-te cu barbatul tau, indata vei zamisli fiu si ii vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gatit prin mestesug omenesc nu se va impartasi. Da-i lui spre hrana numai din sanul drept, iar de cel stang nu se va atinge, caci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Paine si miere si sare ii vei da lui drept hrana. Trebuie cu toata frica sa fie pazit ca vas sfant, comoara de pret, caci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Cand va implini doi ani, va primi sfantul Botez in aceasta biserica. Ce trebuie sa fie cu el va spune pruncul dupa sfantul Botez, venind harul peste el.”

Cuvantul sfantului s-a implinit intocmai, iar fericitii Ioan si Marta au primit de la Dumnezeu un prunc de parte barbateasca. Pe acesta, ei l-au numit Simeon. Fiind invinsa de mila de mama, Marta a incercat sa-i dea copilului spre hrana si din sanul cel stang. Copilul a refuzat de fiecare data, plangand. Dupa mai multe incercari, sanul stang al Martei s-a strans si s-a facut precum cel barbatesc. Mai mult, nici de apa calda a imbaierii nu vroia sa se apropie. Astfel, de fiecare data cand maica sa vroia sa-l spele, pruncul ramanea fara de glas, aratand prin aceasta voia lui Dumnezeu.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Cand a implinit doi ani, pruncul a fost botezat in biserica Sfantului Ioan Botezatorul, primind numele Simeon. Cand a iesit din cristelnita, vreme de sapte zile, pruncul a spus de mai multe ori: „Am tata si nu am tata, am mama si nu am mama.” Prin aceasta, el a aratat mai dinainte vietuirea monahala pe care urma sa o duca.

Pe cand Simeon era ca de cinci ani, un cutremur puternic a zguduit cetatea Antiohiei. Tatal sau a fost zdrobit de o piatra mare, iar pruncul s-a ratacit de mama lui. Gasindu-l o femeie tematoare de Dumnezeu, l-a luat pe umeri si a mers cu el intr-un munte din apropiere. Dupa sapte zile, Sfantul Ioan Botezatorul i-a descoperit Martei unde se afla fiul ei. Femeia care il ingrijea a marturisit ca, vreme de sapte zile, doar de doua ori a gustat paine si apa.

Odata, pe cand se plimba prin cetate, Simeon a ajuns in locul numit Heruvim si, prin descoperirea lui Dumnezeu, a vazut slava vietii vesnice, Tronul lui Dumnezeu, Judecata de Apoi si chinurile iadului. Din acest moment, copilul a inceput a grai cu o mare intelepciune, cunoscand tainele vietii.

Cand a implinit sase ani, Simeon a luat calea manastirii. Prin grija lui Dumnezeu, un batran imbracat in haine albe i-a spus copilului: „Urmeaza-ma, oriunde voi merge.” Si a mers acesta pana in apropiere de satul Pila, din tara tiberina, nu departe de Seleucia.

Aici, in munte, el a petrecut in singuratate cateva zile, dupa care, indrumat de ingerul Domnului, a urcat pe munte pana ce a gasit o manastire. Staretul acesteia era arhimandritul Ioan, un batran care cunoscuse de mai inainte inalta petrecere a copilului. Mai mult, aratandu-i copilul, un inger i-a spus staretului: „Prin acesta te vei mantui.”

In aceasta manastire, Sfantul Simeon a petrecut vreme de mai multe zile, postind aspru si priveghind toata noaptea. Cand unul dintre frati, inselat de invidie, a pus la cale sa-l omoare pe copil, mana lui cea dreapta s-a uscat si o durere cumplita i-a cuprins tot trupul. Si-a ascuns pacatul si a ajuns in pragul mortii. Abia atunci el si-a marturisit gandul si a capatat tamaduire, prin rugaciunile Sfantului Simeon.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Cand a implinit sapte ani, Sfantul Simeon a cerut sa i se inalte un stalp de piatra, langa cel al staretului sau. In varful stalpului se afla un locas mic si stramt, lucrat din lemn de nuc. Incepand acest fel de nevointa, sfantului i s-a aratat Mantuitorul Iisus Hristos, care, intinzand mainile, i-a zis: „Asa M-au rastignit, Eu binevoind, dar tu intareste-te si imbarbateaza-te.” A inteles, deci, sfantul ca de acum trebuie sa se intareasca si mai mult intru rabdare si osteneli.

Pe langa petrecerea pe stalp, Sfantul Simeon cel din Muntele Minunat isi adauga zilnic alte noi nevointe duhovnicesti. Spre deosebire de ceilalti parinti monahi, noaptea, sfantul citea toata Psaltirea, iar ziua o petrecea in tacere. Apoi, cand era indemnat sa manance macar putine verdeturi, el refuza, zicand: „Pe nimeni nu spurca mancarea, dar misca ganduri spurcate, tulbura si ingroasa si face materialnica mintea cea mai subtire.”

Sfantul Simeon din Muntele Minunat a fost hirotonit preot. Intr-o icoana veche, el apare zugravit savarsind Sfanta Liturghie, in memoria mamei sale, iar pe ucenici urcand in mod succesiv pana la el, pentru a primi Sfanta Impartasanie. In alta icoana, episcopul Dionisie al Seleuciei apare zugravit urcand la el si hirotonindu-l pe stalp.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Dupa ce Sfantul Simeon a petrecut pe stalp vreme de optsprezece ani, el a mers in Muntele Minunat, unde, vreme de zece ani, s-a nevoit intr-un loc inalt si pietros. Apoi, suindu-se pe un stalp mai mic, a petrecut vreme de patruzeci si cinci de ani. Din cei optzeci si cinci de ani ai sai, saptezeci si noua i-a savarsit Sfantul Simeon cu lupta si cu rabdarea cea mai presus de firea omeneasca.

Sfantul Simeon, cel din Muntele Minunat, a trecut la cele vesnice in anul 592. El este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 24 mai. Desi acest sfant a petrecut foarte multi ani in varful unui stalp de piatra, el nu trebuie confundat cu Sfantul Simeon Stalpnicul, care a trait intre anii 390-459, langa cetatea Alep, din Siria, si este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 1 septembrie.

Moastele Sfantului Simeon, pastrate in Manastirea Neamt

Moastele Sfantului Cuvios Simeon, cel din Muntele Minunat, mai exact, cinstitul sau Cap, se pastreaza cu mare evlavie in Manastirea Neamt, din judetul Neamt. Acest scump odor este incadrat intr-o cununa scumpa pe care, in limba slavona, sta scris: „Moaste de la Sfantul Simeon cel de la Muntele cel Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod, la leatul 6971 (1463).” Aceasta este, potrivit istoricilor, cea mai veche inscriptie pastrata de la Sfantul Voievod Stefan cel Mare.

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Inscriptia in limba slavona este, totodata, certificatul de autenticitate al Sfintelor Moaste. Nu se stie insa cum au ajuns acestea in posesia Sfantului Stefan cel Mare. Este posibil ca ele sa fi fost o mostenire de familie sau un dar primit de voievodul roman pentru faptele de milostenie facute in Sfantul Munte Athos.

Cinstitele Moaste ale Sfantului Simeon au fost daruite Manastirii Neamt in anul 1497, cu ocazia sfintirii acesteia. Este una dintre ctitoriile voievodului. O carte veche – Minei, in limba slavona – din secolul al XVI-lea, pastrata pana astazi in Manastirea Neamt, contine slujba Sfantului Simeon. Nepurtand acest hram, prezenta slujbei sfantului in Minei indica faptul ca manastirea avea deja Sfintele sale Moaste.

Dupa schimbarea vechii racle, cununa asezata de Sfantul Stefan cel Mare s-a asezat deoparte, in muzeul Manastirii Neamt. Moastele Sfantului Simeon cel din Muntele Minunat, asezate deja intr-o noua racla, vor fi aduse la Catedrala Mitropolitana din Iasi, cu ocazia sarbatorii Sfintei Cuvioase Parascheva (octombrie, 2013).

Teodor Danalache

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Toată floarea cea vestită (a se citi mucegăită) a sărmanei Românii, în genunchi la apelul jidanilor

Preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Victor Ponta au fost prezenţi la Templul Coral din Bucureşti, la evenimentul dezbatere e ”Decalogul – fundament al justiţiei” organizat de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
Şeful statului a purtat pe cap, la eveniment, kipa, scufia tradiţională evreiască. Templul a fost restaurat cu ajutorul Guvernului.
”În acest loc, care a însoţit vreme de trei secole bucuriile şi tristeţile comunităţii evreieşti, daţi-mi voie să aduc, totodată, un omagiu tuturor celor care au suferit pentru credinţa lor iudaică. Amintindu-le memoria, astăzi, aici, e o datorie de onoare. În viaţa românească, comunitatea evreiască a impulsionat dezvoltarea economică, a alimentat viaţa culturală, a îmbogăţit identitatea noastră. De aceea, generaţiile anterioare merită cuvântul meu bun şi mai ales convingerea adâncă a faptului că România vă este astăzi recunoscătoare pentru ceea ce suntem ca naţiune”, a spus Iohannis.
Premierul Victor Ponta a subliniat şi el, importanţa diversităţii religioase.
„Prezența înalților reprezentanți ai statului român, ai cultelor religioase, reflectă doar modul în care arată societatea românească în 2015, o societate care recunoaște rolul fundamental al comunității evreiești în construirea noastră ca țară, o societate care își asumă trecutul cu bune și cu rele, o societate care combate extremismul, intoleranța, care are legi moderne și care înțelege că împreună putem să fim o societate mai puternică”, a spus Ponta.
Ponta a precizat că „este în continuare obligația și interesul statului român de a sprijini cultele religioase, de a sprijini construcțiile — biserici, temple, moschei, de a sprijini valorile morale, spirituale, pe care religia le transmite din generație în generație”.
Pe lângă Iohannis şi Ponta, la eveniment au mai participat:reședintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, patriarhul Bisericii Ortodoxe, Daniel, ambasadorul Israelului în România, Dan Ben-Elizer, președintele Curții Constituționale, Augustin Zegrean, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, etc.

Sursa: activenews.ro

Uitaţi-vă cum stau ei aşa cuminţi şi spăşiţi, cu căciuliţa pe cap, ba Iohannis a dus şi mâna la inimă. Şi patriarhul ce umil arată, să nu cumva să se supere jupânii închinători ai lui Sarsailă.

Dar… cum rămâne Preafericite cu canoanele apostolice?

CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECRESTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.

(7, 45, 70, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 6, 29, 33, 37, 38 Laod.)

CANONUL 71 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CULTICE CU PĂGÂNII ŞI IUDEII)

Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

 (7, 64, 70 ap.; 11, 94 Irul.; 7, 24 Ancira; 1 Antioh.; 29, 37, 38, 39 Sard.; 21 Cartag.)

Oare nu vă încadraţi la niciuna?

Dar iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre iudei şi sinagoga lor:

“Stiu ca multi ii cinstesc pe iudei si socot ca vietuirea lor de acum este plina de buna-cuviinta. Acest lucru ma face sa smulg din radacina o astfel de parere!
Am spus ca intru nimic nu-i mai bun teatrul decat sinagoga. Si o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinta decat profetii! Ce spune dar Profetul? „ Fata de desfranata ti s-a facut fata! Fara de rusine te-ai facut tuturor!” . Iar casa in care sta desfranata este casa de desfrau. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casa de desfrau si teatru, ci si pestera de talhari, si locuinta de fiare salbatice. „Pestera de hiena a ajuns pentru Mine casa voastra” , spune Profetul. Casa lor n-a ajuns locuinta unei fiare oarecare, ci locuinta unei fiare necurate. Si mai spune Profetul: „ Am lasat casa Mea, am parasit mostenirea Mea”. Iar cand Dumnezeu paraseste casa, ce nadejde de mantuire mai poate fi? Cand Dumnezeu paraseste casa, locul acela ajunge locuinta draceasca.
Dar, negresit, mi se va spune ca si iudeii se inchina lui Dumnezeu. Doamne fereste! Sa nu se spuna una ca asta! Nici un iudeu nu se inchina lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „Daca ati sti pe Tatal Meu, spune El, M-ati sti si pe Mine; dar nici pe Mine nu Ma stiti, nici pe Tatal Meu nu-L stiti” . Ce marturie mai vrednica de credinta decat aceasta sa-ti aduc?

Mai indrazneste cineva dar sa spuna ca sinagoga nu-i locas de inchinare la idoli, odata ce iudeii nu-L cunosc pe Tatal, odata ce iudeii L-au rastignit pe Fiul, odata ce iudeii au respins ajutorul Duhului? In sinagoga lor nu I se slujeste lui Dumnezeu, Doamne fereste! Sinagoga lor e locas de slujire idoleasca. ……

Şi mai zice:

Ca pe niste copii mici va infricoseaza iudeii, si nu simtiti. Dupa cum multe slugi rele provoaca haz mult cand ii sperie pe copii cu masti infricosatoare si caraghioase caci mastile prin ele insele nu sunt infricosatoare, ci par asa din pricina simplitatii mintii copiilor, tot astfel si iudeii ii infricoseaza pe crestinii care nu sunt destul de tari in credinta. Cum poate fi infricosatoare sinagoga iudeilor, cand ea este plina de rusine si de ras, cand iudeii sunt niste izgoniti, niste invinsi, niste osanditi?
… Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstita chiar decat crasma! Sinagoga nu este numai locuinta de talhari si de crasmari, ci locuinta de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar si sufletele iudeilor. Si asta voi incerca s-o arat la sfarsitul cuvantului.
Ce iertare vei avea cand esti crestin pe jumatate? Credeti-ma, imi voi da mai degraba viata decat sa trec cu vederea pe unul pe care il stiu ca are o astfel de boala…”

Mai multe pe: saccsiv

Cică doar unul s-a găsit să mai mârâie împotriva tartorilor care zăpăcesc lumea, dar şi acela avea căciuliţa evreiască pe cap: Preşedintele CCR, Augustin Zegrean despre cele 10 porunci

%d blogeri au apreciat asta: