Vlad al II-lea supranumit Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş

Vald al II-lea Dracul, portret din sec. XV

Vald al II-lea Dracul, portret din sec. XV

Voievodul s-a născut aproximativ în 1390 şi a fost ucis în 1447. A domnit între anii 1436-1442 şi 1443-1447. A fost unul din fiii lui Mircea cel Bătrân.

Preiau articolul:

Originea cuvântului Dracula. Domnia lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș

Vlad Dracul

Occidentalii deseori asociază România, Transilvania cu vampirul Dracula. De unde provine acest cuvânt totuși? Primul care a fost asociat cu Dracula sau mai bine-zis Drăculea a fost Vlad al II-lea, tatăl lui Vlad Țepeș.
Sigismund de Luxemburg

Sigismund de Luxemburg

O primă știre despre tatăl lui Țepeș avem în jurul anului 1430. O delegație boierească din Muntenia este trimisă la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și împăratul Germaniei pentru a-l cere pe Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân, domn. Aflat la Nurnberg, Sigismund îl investea pe Vlad drept voievod al Țării Românești dar și duce al Amlașului și Făgărașului (1431), totul cu scopul de a domina mai bine regiunile de la Dunăre. Domnia efectivă va fi luată însă peste câțiva ani. Tot în 1431, cu ocazia Conciliului de la Basel, Vlad devine membru al Ordinului Dragonului. Ordinul Dragonului, fondat în 1408, avea scopul de a proteja creștinătatea de musulmani. Simbolul organizației a fost purtat cu mândrie de viitorul domnitor. În tradiția populară Dragonul(Balaurul) reprezenta răul absoulut ce trebuia înfrânt. Ulterior, domnitorul, și mai ales fiul acestuia vor purta numele de Drăculea sau Dracul. Bizantinii îl numeau pe tatăl lui Țepeș, Dragulios sau Dracules. De aici derivă și supranumele de Dracula, care amplificat de invențiile negustorilor sași, vor duce la crearea presonajului Dracula Vampirul.

Amlas-si-Fagaras

Amlaşul şi Făgăraşul – teritorii muntene în Transilvania

Revenind la anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, aflăm că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru Aldea moare, iar cu ajutorul lui Murad al II-lea (1421-1451) Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Înscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. O încercare făcută de oștile tucești de a-l răsturna pe noul domn care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul de la Constantinopol a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.

Între timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul. Astfel, este obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. În timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele atacului să ia măsuri de apărare. La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. La începutul lui 1442, sultanul, la aflarea veștilor de înfângere dintr-o campanie Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, îl cheamă pentru a da socoteală. Îl acuză de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și ordonă să fie întemnișat ca un simplu demnitar otoman. Un pașă este numit guvernator iar acesta se îndreaptă cu o mare armată spre Valahia pentru a-și ocupa postul. În fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești pătrunde în Țara Românească și îl instalează domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, alungându-l pe Mircea, fiul cel mare al lui Vlad Dracul, care foarte probabil doar ținea locul tatălui său, după plecarea acestuia la turci. În iulie 1442, Iancu anunța la Buda victoriile obținute asupra turcilor. Sultanul nu renunță și în august 1442 trimite cica 80.000 de oșteni pentru a readuce Valahia sub influența sa. Iancu răspunde și astfel are loc pe 2 septembrie 1442 bătălia de pe râul Ialomița, prin care turcii sunt din nou înfrânți.

Ordinul Dragonului, simbol purtat deseori de Vlad Dracul

Ordinul Dragonului, simbol purtat deseori de Vlad Dracul.

În fața acestei situații, Vlad Dracul este eliberat din temniță după ce promite că va respecta pacea cu sultanul și își lasă doi fii ca ostatici: Radu (cel Frumos) și Vlad (Țepeș). Îl alungă pe Basarab al II-lea din domnie, dar se aliază cu Iancu. Reia ostilitățile cu turcii trimițând un corp de oaste (4000 sau 7000) la cruciada de la Varna din 10 noiembrie 1444, bătălie soldată cu înfrângerea creștinilor. Vlad, cunoscător al lumii otomane îl sfătuise pe regele maghiar să renunțe la campanie doarece sultanul, chiar și atunci când pleacă la vânătoare, ia cu el mai mulți ostași decât erau atunci în armata creștină. După Varna, Vlad Dracul a înlesnit întoarcerea trupelor creștine rămase. Domnul a susținut ulterior limitarea războiului anti-otoman, din momentul în care turcii ar fi consimțit la condiții acceptabile de pace. Împreună cu fiul său Mircea, alături de 5000 de oameni, a luat parte la campania burgundă de pe Dunăre (1445). Cu această ocazie, va cuceri cetatea Giurgiu din mâinile otomanilor după cum însuși afirmă într-o scrisoare către brașoveni. “Mi-a dat Dumnezeu și norocul creștinilor acea cetate ce era în mâinile păgânilor, drept aceea, fiindcă întăriturile ce erau în ea au ars toate, și de iznoavă o întărim. De aceea vă rugăm să ne ajutați, cu arce și săgeți și puști, precum și o saltiră ca să facem praf, să-l punem în cetate, căci ea e tăria și vouă și nouă și tuturor creștinilor”. După această victorie, Vlad putea încheia o pace și mai bună cu turcii. Reputația de vitejie și înțelepciune de care da dovadă domnitorul va fi lăudată de importanți cronicari ai vremii precum burgundul Jehan(Jean) de Wawrin sau italianul Antonio Bonfini .

Moneda emisa de Vlad Dracul, având pe o parte simbolul Ordinului Dragonului.

Moneda emisă de Vlad Dracul, având pe o parte simbolul Ordinului Dragonului.

Prin poziția moderată față de turci pe care a adoptat-o Vlad, a intrat în conflict cu Iancu de Hunedoara. În plus l-a susținut pe Roman al II-lea la tronul Moldovei, totul în contra lui Iancu, partizan al lui Petru al II-lea. La sfârșitul lui noiembrie- începutul lui decembrie 1447, Iancu întreprinde o expediție la sud de Carpați pentru pedepsirea “nelegiuitului” Vlad Dracul, pe care l-a înfrânt. În bătălie domnul este ucis (posibil de Vladislav al II-lea, viitorul conducător al țării) în zona satului Bălteni(probabil Ilfov). Înlăturarea lui Vlad Dracul a reprezentat pentru Iancu o mare greșeală politică, iar pentru creștinătate o grea pierdere. Modelul de luptă anti-otomană fusese însă stabilit, iar Vlad Țepeș va continua politica în contra puterii Semilunei.

Replica in miniatura a unei spade Ordinul Dragonului

Replica în miniatură a unei spade Ordinul Dragonului.

Sursa: istorie-pe-scurt.ro

Ultima scrisoare a mareşalului Ion Antonescu către soţia sa

Maria-Antonescu-Sotia-dictatorului-II-b-Dosarele-istoriei-b-

«Scumpa mea Rica,
Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Maria Antonescu este cea cu pălărie neagă. Click pentru mărire

Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

Ion.»

maresal-executie12

Linguriţa era goală

Într-o mănăstire din Macedonia, maicele se aflau la trapeză. După ce au prânzit, sora bucătăreasă şi ajutorul ei au început să adune farfuriile şi trecând printr-un hol, le cărau la bucătărie. La un moment dat, în cameră s-a auzit un zgomot mare, un platou a căzut şi toate farfuriile s-au făcut ţăndări. Stareţa a alergat să vadă ce s-a întâmplat şi a văzut-o pe soră aplecată, adunând cioburile. Cu un ton dur i-a zis:

– Tu ai făcut asta?

– Binecuvântează! a răspuns sora.

Stareţa a continuat pe acelaşi ton:

– Mâne nu te vei împărtăşi şi vei face 500 de metanii mari.

– Binecuvântaţi! a răspus sora şi a continuat să adune şi să strângă cioburile. A doua zi, duminica, sora pedepsită, de la „Binecuvântată este Împărăţia…”, până la Sfârşitul Sfintei Liturghii a rămas îngenunchiată şi lacrimile îi şiroiau pe obraji. Când s-a ajuns la momentul Sfintei Împărtăşanii, şi-a alipit capul de pardoseală, udând-o cu lacrimile ei până la sfârşit.

Stareţa plecând ultima din Biserică, a văzut-o în această poziţie, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o ce se întâmplă. Sora a rămas tăcută. La insistenţa stareţei, cu reţinere mare şi cu sfială, i-a spus că în timp ce surorile se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos, brusc, şi-a ridicat capul şi o părticică din linguriţa preotului a ajuns în gura ei. Atunci stareţa a întrebat-o:

– Care soră era la rând să se împărtăşească, în momentul în care s-a întâmplat ceea ce spui?

Ea şi-a aplecat capul şi cu multă reţinere a rostit numele surorii.

– Acum, în faţa acestei mununi care s-a întâmplat şi în Numele lui Dumnezeu Celui Sfânt, îmi vei spune ce s-a întîmplat ieri. Vreau tot adevărul, a zis stareţa.

– Când am plecat de la trapeză, cu talerul plin de farfurii, şi treceam prin hol, a venit sora aceea, m-a împins cu amândouă mâinile şi am căzut şi am spart toate farfuriile. Stareţa a chemat-o pe cealaltă soră şi a întrebat-o:

– Spune-mi, te rog, astăzi cu ce te-ai împărtăşit?

– Aceea i-a răspuns:

– Cu nimic! Linguriţa era goală…!

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.457-458
Sursa: ortodox.md