Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti – 27 septembrie

Antim Ivireanul – (n. circa 1650, Iviria – d. asasinat 1716) – a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecţie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înfiinţat prima bibliotecă publică în Bucureştiul de astăzi, în secolul XVIII.

Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), ucis cândva în intervalul septembrie – octombrie 1716 de către ostaşi turci.

Luat de tânăr în robie de turci şi dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim şi hirotonit ieromonah.

Prin 1689 – 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a învăţat limbile română şi slavonă, precum şi meşteşugul tiparului. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, în care a imprimat 4 cărţi:
– Invăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă),
– Slujba Sf. Paraschiva şi a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română),
– Evangheliarul greco–român (1693) şi
– Psaltirea (1694, limba română).

După 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menţiona:
– Antologhionul (1697),
– Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699),
– Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, greceşte),
– Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume),
– Evanghelia (1697),
– Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698),
– Carte sau lumină (1699),
– Învăţături creştineşti (1700),
– Floarea darurilor (1701), toate în româneşte

Între 1701 şi 1705 şi-a reluat activitatea la Bucureşti, unde a tipărit alte 15 cărţi (11 greceşti, 2 românesti, una slavo-română, una greco-arabă), între care: Ceaslovul greco-arab (1702) şi Noul Testament (1703), prima ediţie a acestuia în Ţara Românească.

Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Râmnic, unde la tipografia de la Mănăstirea Govora , tipăreşte alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti):
– Tomul bucuriei, (1705, greceşte),
– Liturghierul şi
– Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediţii româneşti al acestora în Muntenia,
– Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei (1705, româneşte, lucrare originală).

La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcţie pe 22 februarie al aceluiaşi an. În această calitate, înfiinţează ca şi la Râmnic o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti), între care se remarcă cele româneşti:
– Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710),
– Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale,
– Psaltirea (1710),
– Octoihul (1712),
– Liturghierul (1713),
– Evhologhionul (1713),
– Catavasierul (1714);

În 1715 tipografia a fost mutată la Bucureşti, unde a mai imprimat alte două cărţi greceşti.

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

A avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujbă, în acelasi timp, deşi străin de neam, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost înţeleasă şi folosită până azi.

Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, a fost prima carte tipărită cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeaşi instalaţia tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep.

In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ştefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă şi un Chiriacodromion. Pe acelaşi Mihail Ştefan, l-a trimis în ţara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene din ţara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărţi în limba georgiană.

Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el şi câteva manuscrise:
– Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgovişte, 1709, manuscrisul original se găseşte la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea).
– Tot în manuscris a rămas şi opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale).

Analiza cărţilor originale publicate, dar şi a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl aşează, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile.

Sfantul Antim Ivireanul este ctitorul mănăstirii cu hramul „Toţi Sfinţii” din Bucureşti – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat „Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinţilor, capete 32”, în vederea organizării unei impresionante opere de asistenţă socială.

Caterisirea şi martiriul său, canonizarea sa în 1992

Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe şi a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale făţiş antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostaşii turci şi trupul aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Câţiva ani mai târziu, după moartea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedeapta caterisire a sfântului şi a fost reabilitat.

A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie

Sursa: arhiram.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s