Sfântul voievod Neagoe Basarab

Din viața Sfântului Neagoe Basarab

indexDulci sunt cuvintele Sfinţilor Părinţi şi mult hrănesc sufletele noastre, pentru care se şi cade a ne osteni cu citirea lor. Dar nimic nu întraripează mai cu putere inima spre dragostea lui Dumnezeu ca vederea unui om ce s-a făcut pe sine sălaş sfinţit al cuvintelor dumnezeieşti. Că şi un frate din cei de demult, întrebând odată pe un Bătrân ce să facă el ca să se teamă de Domnul, a primit un răspuns ca acesta: „Mergi, fiule, şi alipeşte-te de un om care se teme de Dumnezeu şi astfel vei dobândi şi tu frica lui Dumnezeu”. De aceea, întâlnirile cu astfel de vase ale harului sunt fără de preţ pentru cel ce voieşte să afle mântuirea…

Cunoscând acest folos duhovnicesc, domnul Neagoe pornea adesea ca un cerb însetat spre sihăstriile ce tăinuiau izvoarele necurmate ale rugăciunii şi îşi desfăta sufletul ascultând poveţele pustnicilor nevoitori. Le săruta mâna cu evlavie şi îngenunchea înaintea lor, cerându-le binecuvântarea şi rugăciunea. Cuvintele nu erau multe, căci şi singură vederea unui sihastru ce are în inima sa plânsul după Dumnezeu îl răscoleşte cu îndestulare pe cel simţitor pentru a culege minunata învăţătură a tăcerii.

Astfel, necăutând la rangul său domnesc, nici la felul oamenilor de a judeca, domnul Neagoe arăta multă cinstire tuturor monahilor, dar mai multă încă celor simpli şi umili, care sihăstreau neştiuţi de lume prin adâncurile pădurilor ori în crăpăturile munţilor şi se hrăneau cu roadele rugăciunii inimii.
Îmi amintesc până astăzi tristeţea cu care, într-o seară, pe când isprăvea de dat ultimele porunci pentru înnoirea unor vechi ctitorii, pentru poleirea unor icoane şi potire ce trebuiau trimise în Sfântul Munte şi pentru pregătirea unei solii către înalta Poartă, Măria sa mi-a spus:
–    Ce sunt toate astea, Despina, dacă nu frunze de smochin cu care caut în van a-mi acoperi goliciunea sufletului? Cu adevărat, un singur lucru cere inima mea şi pe acesta nu-l împlinesc: pocăinţa. Fericiţi, de trei ori fericiţi sunt călugării, care petrec cu luare-aminte la ei înşişi şi nu caută nimic altceva decât a dobândi mila Stăpânului. Dacă şi Sfântul împărat Constantin, cel întocmai cu apostolii, s-a căit că nu s-a făcut călugăr, atunci eu, care abia pot căuta la măreţia faptelor sale creştineşti, ce voi face, ce răspuns voi da despre cum mi-am cheltuit viaţa?!…
Purtarea smerită şi plină de dragoste a Măriei sale faţă de călugări nu era însă privită cu ochi buni de dregătorii Curţii. Ei învăţaseră de la domnii dinainte doar să se folosească de oamenii Bisericii pentru a-şi atinge scopurile şi interesele lumeşti. Aşa făcuseră domnul Radu şi toţi ceilalţi, care se arătaseră credincioşi numai atâta vreme cât găsiseră la oamenii Bisericii învoire şi binecuvântare pentru gândurile lor, bune ori rele. În mintea multora, Biserica era mai prejos decât „interesele ţării”, cum obişnuiau unii domni a numi hatârurile şi poftele lor. Or, nefăţărnicia domnului Neagoe li s-a părut ciudată şi nelalocul ei multora din jupani. Căci Măria sa socotea că tot binele vine numai de la Dumnezeu, prin Sfânta Biserică şi slujitorii ei, iar pe celelalte le punea mai prejos. Pentru aceea, multe vorbe se spuneau pe la spate şi unele chiar înaintea mea, gândind boierii că aş putea să-l înduplec pe domn să nu se mai umilească înaintea călugărilor. Mai cu seamă de la o vreme, tulburarea boierilor s-a înteţit şi într-o zi, jupanul Florea s-a înfăţişat înaintea mea, stăpânindu-şi cu greu mânia:
–    Măria ta, doamnă Despina Miliţa, iertată să-mi fie îndrăzneala! Am răbdat până acum destulă vreme, socotind că poate lucrurile se vor îndrepta, dar se vede că deşartă ne-a fost nădejdea. Ba încă mai rău se arată a fi, căci s-a dus vorba pretutindeni că din pricina prea multei evlavii, Măria sa şi-a pierdut dreapta socoteală, de se închină şi celor mai nespălaţi călugări, care nici cunoştinţă de carte nu au! Iar cinstea domnului e şi cinstea noastră, a jupanilor, şi nu se cade a o înjosi aşa!
–    Jupane Florea, i-am răspuns şi eu atunci, de aceste vorbe nu este nimeni vinovat decât numai cel ce le-a scornit! Dumneata eşti om învăţat şi cunoşti bine legile creştineşti după care vieţuim noi pe pământ. Iar dacă în Scriptură e scris că Hristos Domnul a fericit pe cei smeriţi cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei însetoşaţi şi flămânzi, apoi oare putem noi desfiinţa acest cuvânt, dacă el nu se potriveşte cu gândirea noastră? Socot că nu! Iar dacă jupanii Curţii vor a se purta după alte mode, apoi ei vor da răspuns pentru asta înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă fac bine, cinste şi răsplată să primească, iar dacă nu umblă după dreptate, apoi să nu fiu eu în locul lor…
Cuvintele mele au fost aspre şi boierul s-a tulburat şi mai mult. Însă domnul Neagoe, care se apropiase fără veste, a curmat vorba cu surâsul său împăciuitor:
–    Jupane Florea, caută şi trimite vorbă ca mâine să nu lipsească nimeni, dar nimeni, din sfatul domnesc, că am a face o judecată!
A doua zi, divanul s-a umplut de boierii ţării şi domnul, purtând coroană scumpă şi caftan strălucit, ca în zilele mari, a stat în mijlocul lor. După ce Mitropolitul Macarie i s-a aşezat de-a dreapta, iar eu şi coconul Theodosie de-a stânga, Măria sa a început a vorbi cu glas frumos:
–    Preacuvioase Părinte Mitropolit, cinstită doamnă Despina, blagoslovite fiule Theodosie şi voi, iubiţii mei sfetnici! Cer bunăvoinţa şi răbdarea voastră pentru a vă spune astăzi o pildă luată din înţelepciunea cărţilor vechi. Deci vă rog să întindeţi urechile şi cugetul spre ascultarea cuvântului meu, care nu este lung şi nici anevoie de înţeles. Că ştiţi domniile voastre că niciodată cuvintele mele n-au fost meşteşugite ori ascunse, ci v-am vorbit adevărul pe faţă, căci şi prin aceasta am socotit eu a vă arăta cinste şi preţuire. Deci ascultaţi pilda aceasta: Era cândva un împărat mare şi foarte slăvit. Şi suindu-se odată într-o caretă ferecată cu aur, a purces la drum, înconjurat de toţi dregătorii şi boierii lui, cum se cade unui domn. Mergând pe cale, i-au întâmpinat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine sparte şi murdare, cu feţele slabe, arse de soare şi împăinjinate. Iar împăratul îi ştia pentru ce sunt aşa,  că li se topiseră trupurile şi se veştejiseră de privegheri, de ajunări şi nevoinţă. Deci de cum i-a văzut, împăratul îndată a sărit din caretă şi a mers de a căzut jos la picioarele lor, închinându-se, iar mai pe urmă, sculându-se, i-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a sărutat. Dar boierilor nu le-a fost aceasta pe voie, ci ziceau cu supărare: „Nu se cuvine să se facă aceasta cinstei împărăteşti!”. Însă împăratului nu îndrăzneau să-i zică în faţă, ci au mers la fratele lui şi i-au spus: „Aşa te rugăm să-i zici împăratului: Altădată să nu mai faci atâta batjocură cinstei şi coroanei împărăteşti!”. Deci fratele i-a zis împăratului, iar împăratul l-a mustrat pentru nechibzuinţă şi i-a dat un răspuns, încât acela nu se putea dumiri ce are să fie. Şi avea obicei acel împărat aşa: când judeca pe cineva de moarte, trimitea noaptea la poarta aceluia un trâmbi- ţaş care să-i trâmbiţeze. Deci dacă a auzit fratele împăratului de cu seară glasul trâmbiţei la poarta sa, s-a înştiinţat că a doua zi îi este zi de moarte. Şi părăsindu-se a mai trage nădejde de viaţa acestei lumi, toată noaptea a fost în grijă şi în gânduri de scârbă şi şi-a tocmit casa şi a rânduit toate, ca cel ce ştia că avea să moară. Iar dacă s-a făcut dimineaţă, s-a îmbrăcat în haine negre de jale, el şi jupâneasa şi toţi copiii săi. Şi a mers la divanul împăratului, plângând şi tânguindu-se cu amar. Iar împăratul, dacă l-a văzut tânguindu-se aşa, l-a chemat la sine şi i-a zis: „O, om neînţelegător şi fără chibzuială! De vreme ce te temi aşa numai de o trâmbiţă a morţii şi de un frate al tău, om ca şi tine, căruia nu i-ai greşit nimic, nici eşti vinovat înaintea lui, dar mie cum îmi aduci mustrare că am sărutat cu smerenie pe mărturisitorii Dumnezeului meu, care mi-au adus aminte de moarte şi de înfricoşata Judecată a Stăpânului meu, faţă de care mult am greşit şi mari păcate am făcut înaintea Sa? Iată, acum vădind şi arătând nebunia ta, peste puţină vreme voi arăta aievea şi nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăieşti aşa!”. Şi folosind pe fratele său cu nişte cuvinte ca acestea, împăratul l-a slobozit să meargă acasă. Apoi a poruncit degrabă să se facă patru coşciuge de lemn. Pe două dintre ele le-a ferecat peste tot cu aur, dar înlăuntru le-a umplut cu oase putrede şi scârnave şi le-a încuiat. Pe celelalte le-a uns cu smoală pe dinafară, iar pe dinăuntru le-a umplut cu pietre scumpe şi mărgăritare şi turnând miruri într-însele, le-a înfăşurat cu câte o târsână. Apoi împăratul a chemat pe boieri şi dregători şi le-a pus înainte coşciugele, cerându-le să socoată cât preţuieşte fiecare. Iar ei au pus preţ mare şi îndestulat celor ferecate cu aur, iar celor smolite le-au pus preţ mic. Şi a zis împăratul către dânşii: „Am ştiut că aşa veţi face! Dar nu se cade aşa, ci se cuvine să vedeţi cu ochii şi cele dinlăuntru şi să cercetaţi dacă sunt de cinste ori de necinste!”. Apoi împăratul a pus să se deschidă sicriile cele ferecate cu aur. Şi a ieşit dinăuntru o rea împuţiciune şi au văzut într-însele lucruri grozave. Iar împăratul a zis: „Acesta este chipul celor îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase, care se trufesc cu slava cea multă, dar inima lor este plină de lucruri rele şi stricate!” Apoi împăratul a deschis şi coşciugele cele unse cu smoală şi numaidecât a ieşit din ele miros frumos şi s-au văzut înlăuntru lucruri preaminunate şi scumpe. Deci a zis împăratul: „Aceste coşciuge ştiţi cui se aseamănă? Se aseamănă celor doi oameni care erau îmbrăcaţi în haine sparte şi cu ferfeniţe murdare şi cu obrazul împăienjenit şi înnegrit de arşiţă, năduşiţi şi osteniţi, pentru care v-aţi smintit când eu m-am închinat până la pământ înaintea lor. Dar eu, cunoscând cu ochii cei dinlăuntru curăţia şi strălucirea sufletelor lor, iată acestea toate, până şi caftanele cele împărăteşti, pentru mărirea acelora nu le-am mai băgat în seamă, ci le-am călcat pe toate la pământ înaintea lor!”. Aşijderea, iubiţii mei, să facem şi noi toţi, cum a făcut acel împărat bun şi credincios şi ne vom înălţa întru smerenia noastră. Şi să cinstim pe cei ce sunt robi ai lui Dumnezeu, că aceia sunt şi fraţii Lui. încă, se cuvine să-i mai socotim pe călugări ca pe împreună-slujitori cu îngerii şi împreună-petrecători cu Stăpânul îngerilor. Căci dacă Avraam, care avea femeie şi coconi, numai pentru iubirea de străini s-a învrednicit a primi în casa sa pe Dumnezeu, cu cât mai mult aceştia, care s-au lepădat de însuşi trupul lor pentru dragostea lui Dumnezeu, nu vor primi sub acoperişul chiliei lor pe Cel pe Care ei înşişi îl cheamă stăruitor ziua şi noaptea?!…
Acestea zicând, domnul s-a sculat din jilţ şi a privit pătrunzător în divan. Iar boierii, ruşinaţi şi biruiţi de cuvântul Măriei sale, au cerut iertare cu plecăciune. Theodosie, care pricepea toate, s-a plecat şi el domnului după cuviinţă, mândru de înţelepciunea tatălui său, iar eu dimpreună cu Părintele Macarie am dat slavă lui Dumnezeu, cu gând mulţumitor.

Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești – ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești

Sursa: marturieathonita.ro

Anunțuri

2 gânduri despre „Sfântul voievod Neagoe Basarab

  1. Pingback: Pomenirea Sfântului Voevod NEAGOE BASARAB – 26 septembrie – Daniel Vla – Ortodoxie, Țară, Românism

  2. Pingback: Pomenirea Sfântului Voievod NEAGOE BASARAB – 26 septembrie – Daniel Vla – Ortodoxie, Țară, Românism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s