Pomenirea părintelui Dumitru Stăniloae – patriarhul teologiei dogmatice otodoxe – (4 octombrie)

Se pare că a rânduit, de asemeni, şi câte un responsabil pentru fiecare veac, cel mai adesea dintre oameni. Pentru veacul nostru, cel puţin în această ţară, a fost desemnat Părintele Stăniloae, întrucât s-a aflat cel mai potrivit pentru această slujbă. Cu statura sa impunătoare, cu o sănătate de neclintit, cu o putere de muncă inepuizabilă, tenace până la îndârjire, consecvent până la jertfire, şi-a purtat veacul pe umeri ca un Atlas, de data aceasta real şi nu mitologic. Fără să fie trist, puţini l-au surprins râzând; aprig la fire ca orice ardelean, şi-a convertit furtuna dinlăuntru într-o lucrare de proporţii uriaşe, încărcată de blândeţe, înţelepciune, echilibru, profunzime, vastitate, densitate şi multe alte însuşiri preaminunate. I-a fost dat Ortodoxiei româneşti ca, în acest secol cumplit, discursul teologic absolut să fie prezentat în graiul nostru.

De peste cincizeci de ani congresele naţionale, internaţionale şi mondiale sunt dominate de Părintele Dimitrie Stăniloae, încât teologia românească este identificată spontan cu numele lui, pe care-l rostesc cu veneraţie teologii şi cărturarii de pretutindeni.

Mi s-a întâmplat adesea să fiu martorul unor confuzii impardonabile în care aveam, noi românii, capitala ba la Belgrad, ba la Budapesta. Când ajungeam însă la capitolul teologie, numele lui inconfundabil fixa definitiv originea şi neamul.

S-a impus, cu răbdare şi tenacitate, şi credincioşilor şi necredincioşilor, şi celor învăţaţi şi celor rău învăţaţi. Va constitui un punct nevralgic de exegeză faptul că tocmai veacul cel mai inuman şi abominabil a dat în teologia românească rodul cel mai ales şi impunător. Desigur, unul din răspunsuri ar fi acela că, doar în furtună, cresc brazii cei mai falnici.

Un ochi atent va descoperi în spatele acestei opere uriaşe toată mistuirea de sine, toată jertfa şi renunţarea, trecerea, prin subţierea sinelui, de la sânge la duh, de la vrere la putere. Pentru că, după cum ne avertizează Sf. Iacob (5, 17), nu trebuie ca din pricina teologului să uităm omul Stăniloae. Drumul acesta nesfârşit de la om la teolog va fi avut negreşit obstacole şi urcuşuri înfricoşătoare, lupta lui va fi fost, cum ne avertizează Sf. Pavel, nu numai împotriva sângelui şi a trupului, ci şi cu multe alte nevăzute stihii peste care a trebuit să treacă biruitor, pe calea ce duce „din slavă în slavă spre descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (II Cor. 3, 18).

arsenie1

P.r Dumitru Stăniloae cu soţia şi fiica şi cu pr. Arsenie Boca

Nici un om de talia lui nu a fost mai sărac; ar fi trebuit să locuiască într-un palat fără de nici o „grijă lumească”, într-un spaţiu comod în care să-şi instaleze un birou pe măsura celui ce lucra la el şi mai ales cu pereţii nesfârşiţi pe care să-şi sprijine cea mai densă bibliotecă din acestă ţară. Cine însă nu ştie că a locuit, acest uriaş „pe care veacurile nu-l încap” într-un spaţiu minuscul (cca. 20 m2 locuibil) în care a trebuit să improvizeze două încăperi şi să îngrămădească mii de tomuri? (…) Nu vreau să fac nici un reproş, fiind eu atât de neînsemnat pe acest pământ, dar, nenumăraţii ucenici, dintre care nu puţini au ajuns ierarhi prealuminaţi şi preaputernici, ori stareţi, consilieri şi stareţe aşijderi şi care l-au iubit şi preţuit cum se cuvine, ar fi putut toţi laolaltă să-i zidească un cuib mai potrivit cu anvergura aripilor sale de vultur ioaneic.

A fost de o rezistenţă nemăsurată şi nu a reuşit să-l ademenească nimic care să-i înlesnească viaţa materială. Cine i-ar fi putut refuza o parohie excepţională pe care ar fi păstorit-o cu mare vrednicie şi cu toate foloasele ce decurgeau firesc?

Iar banii primiţi de la catedră îi investea în cărţi şi în materialele necesare scrisurii. Cât priveşte ceilalţi bani primiţi pentru scrierile sale cu care a umplut, literalmente, veacul, cine a făcut cultură adevărată ştie precis că niciodată câştigul la o carte bună nu precumpăneşte cheltuielile investite. Cel mai adesea dobânda revine urmaşilor; lui i-au rămas mereu osteneala, lipsa, grija şi bucuria spirituală că a reuşit să dea neamului un corpus doctrinar fără egal. Odată chiar am îndrăznit să-i spun ceea ce se vorbea adesea asupra unor pretinse câştiguri fabuloase din scrierile sale. Un amestec de mânie şi tristeţe i-a umbrit o clipă chipul şi mi-a răspuns că numai cel care scrie cunoaşte adevărata dramă a acestei îndeletniciri. Pe vremea aceea nici eu nu l-am crezut total, acum însă ştiu exact ce-a vrut să spună.

Un cronograf, special implantat în inima vremii, ne-ar semnala faptul că, tot la şapte veacuri, apare un mare sintetizator. În veacul I, Sf. Ioan Teologul; în veacul VII, Sf. Ioan Damaschin; în veacul XIV, Sf. Grigorie Palama, iar în veacul XX, deocamdată nu văd un candidat la postul respectiv în afara Părintelui Stăniloae. Întocmai după sfatul Apostolului, „a cercetat totul” şi a oprit ceea ce este bun, din toată teologia creştină şi nu numai. Faptul ca se mişcă uşor în limbile germană, greacă şi franceză a reuşit să surprindă în limba română pe care o stăpâneşte ca un poet, chintesenţa spirituală din cultura şi gândirea lumii. Şi ceea ce trebuie subliniat, deşi aventura cunoaşterii lui nu are graniţe de nici un fel, specificul exprimării rămâne cu toată acrivia – ortodox. În el coabitează într-un mod fericit – universalul cu ortodoxismul, împrumutându-şi unul altuia, bogăţia şi profunzimea. Dacă ar fi să primim în veacul acesta vizita unui Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Maxim Mărturisitorul, Meister Eckehart, Grigorie Palama, etc. n-ar putea fi găzduiţi decât la Părintele, într-un spaţiu spiritual mai mult decât comod.

Personal, sunt fericit că l-am cunoscut îndeaproape şi se pare că voi figura în legendara lui poveste ca fiind singurul om cu care a acceptat să semneze o carte, ca rod comun al strădaniei teologice, desigur e vorba de un volum de traduceri din scrierile Sf. Grigore de Nyssa, unde partea mea este infimă, dar rămâne un fapt uluitor şi prilej de nestăpânită mândrie pentru mine.

Nu puţine au fost serile când, la adăpostul unui perete plin de cărţi (nu ştiai dacă el sprijină cărţile sau invers), cuvântul molcom, ardelenesc, torcea uşor sensul adânc al celor văzute şi nevăzute. Cred că nu a avut bucurii mai mari decât aceea de a fi căutat de ucenici cu întrebări esenţiale pentru care scormonea puţin în adâncurile fiinţei şi gândirii lui şi apoi, asemeni unui căutător de perle în abis, îţi aducea la suprafaţă mărgăritarul strălucitor al unui răspuns inspirat şi definitiv.

Odată m-am înfiorat profund când mi-a spus – avea mai bine de optzeci de ani – că simte cum că nu a spus esenţialul, că abia acum se va apuca să scrie adevărata şi totala operă. Am înţeles atunci, „cu spaimă şi cutremur”, că omul mare cu adevărat se va simţi totdeauna mic în raport cu măreţia Fiinţei ale Cărei margini infinite le-a sesizat o clipă. Am înţeles exact ce a vrut să spună Socrate prin jocul de cuvinte: „ştiu că nu ştiu nimic”; mai precis, am înţeles că adevărata smerenie nu este decât darul adevăratei măreţii şi invers.

În patristica ortodoxă există două categorii de izvoare: există categoria părinţilor care trebuie consultaţi comparativ şi cât mai mulţi şi categoria celor care sunt unici şi decisivi; în veacul nostru, cine a vrut să scurteze toate drumurile s-a dus direct la Stăniloae. Acolo răspunsul este integral şi plenar: şi aceasta pentru că el însuşi, mai întâi şi mai mult decât mulţi alţii, a traversat în lung şi-n lat, şi marea, şi cerul şi pământul. Şi a rămas acasă la noi, în patria noastră mică pe care nu a schimbat-o, deşi ar fi putut, pe toate invitaţiile şi îmbierile lumii. Am fi putut fi trişti pentru înstrăinarea, în acest veac, a altor mari români: Eliade, Cioran, Ionescu; nouă însă ne-a rămas Stăniloae „partea cea bună care nu se va lua de la noi” în veac.

Profesorul

Până la finele acestui veac şi chiar un deceniu-două în următorul, toţi cei care s-au învrednicit să înveţe ceva carte în „secolul teribil”, îşi vor întoarce privirea către punctul central din pedagogia românească – Profesorul Stăniloae. Desigur, el a fost şi preot şi scriitor şi savant şi om şi tată, soţ bun, etc.; biografia lui este completă şi rotundă, însă în mijlocul acestui cerc, asemenea anticului Arhimede, se ridică, uriaşă, statura (ori statuia) Profesorului. Şansa lui a fost totală: născut pe hotarul dintre Apus şi Răsărit a prins ambele extreme cu braţele puternice ale plugarului transilvan şi le-a silit să intre laolaltă într-o minte clară, îmbăiată în roua plaiului mioritic. În rafturile bibliotecii lui, observai cu uluire un mariaj, altunde – imposibil, între Karl Barth şi Sf. Ioan Hrisostom – ambii înţeleşi pre limba şi esenţa lor. Dar şansa cea mai mare a fost aceea că el a fost uriaş printre giganţi (sau invers). Căci a-l privi la distanţa unor decenii printre confraţi ca Teodor M. Popescu, Ioan Coman, Liviu Stan, Isidor Todoran, Alexandru Elian, Petru Rezuş, Ene Branişte, etc. şi să-l vezi cu un cap deasupra masivului, înţelegi prea lesne că el a fost vârful, adica Everestul. Deci cei mari din jurul său l-au împins mereu mai sus, până când a dat cu fruntea de tavanul cerului şi ne-a grăit lucruri anevoie de surprins altfel şi de oricine (cf. II Cor. 12, 4).(…)

Aveai impresia că îşi vorbea sieşi, nu celor ce, de fapt, nu prea existam prin preajma-i uriaşă. Ciudat era că, în timp ce ne vorbea de cer, privea neabătut pământul, fiindcă trebuie să recunoaştem că şi de-ar fi avut vreun păcat (poate că vreun advocatus diaboli să plăsmuiască şi-n dreptul lui ceva), de mândrie nu-l va putea nimeni acuza. De altfel, a muncit atât de mult încât nu a avut timp pentru păcat; a arat în lung şi-n lat ogorul atât de vast al teologiei, mai exact, faţa cerului.

Bărbat straşnic, nu îngăduia nici o edulcorare în existenţa-i aspră, spânzurată pe ţancurile cugetării neîntrerupte. Doar feminitatea (de provenienţă moldovenească) cuprinsă în numele său – şi acesta predestinat – mai îmblânzea puţin universul aprig al gândirii teologice, aducând procentul minim de tandreţe, absolut necesar misticii creştine, ortodoxe.

În sala cea mai răsăriteană din clădirea Facultăţii de Teologie (…), Profesorul monologa, scufundat în sine, preţ de două ore, despre taine ascunse în oceanul existenţei divino-umane. Tema lui obsedantă era Sfânta Treime şi de oriunde ar fi pornit, în final tot aici ajungea şi era hotărât să absolve teologia de solipsismul monoteismului henoteist, concepţie extremist- metafizică, apărată orbeşte de iudaism şi islamism. Chiar acestea erau cuvintele lui, spuse în surdină, ca pentru sine, în timp ce-şi rodea mustaţa în colţul drept al gurii; „un Dumnezeu singur, izolat în metafizică, nu s-ar simţi bine. Un Dumnezeu care nu naşte este un Dumnezeu sterp şi înfricoşător; nu ar mai fi iubire”.

Fiindcă trebuie subliniat că teologul Stăniloae era un familist exemplar, iar Dumnezeul lui nu putea să poarte decât un duh al iubirii şi comuniunii familiale. Cu alte cuvinte, Părintele Dimitne, în teologia sa mistică, umaniza un Dumnezeu care, în alte spaţii religioase din lume, risca să rămână doar metafizic şi, deci, incomunicabil. El reuşea să-L facă al nostru precum şi noi eram ai Lui. Toate acestea, concret şi personal, în Fiul, în care se odihnesc plenar, şi Tatăl şi Duhul (Filip. 2, 7).

Să nu se creadă însă că Profesorul nu era şi om obişnuit. Am avut prilejul fericit să-l surprind şi în momente de destindere. Spre exemplu, o agapă oferită de un proaspăt doctor în teologie; după academismul intransigent din cancelaria profesorilor, de sus se cobora la subsol şi acolo urma partea a doua a evenimentului. Prezenţa somităţilor profesorale transformau acea masă într-un banchet a la Platon şi, alături de mâncărurile şi băuturile tradiţionale, se puteau gusta din plin şi alte ingrediente ironie, sarcasm, umor, oratorie de circumstanţă – toate de cea mai subţire calitate. Săgeţi viclene ţâşneau când dintr-o parte, când din cealaltă, şi nu puţine îl vizau pe Stăniloae, dar, spre uluirea noastră, nu rămânea dator nici la acest capitol. Poliţe vechi, cumulate prin vremi şi vremuri, se plăteau prompt, cu vârf şi îndesat. Şi dacă în final ne ridicam cu pântecele prea plin de hrana trupească, sufletul rămânea nesătul de frumuseţea festinului spiritual ce nu se va mai repeta probabil, niciodată în acest timp şi spaţiu. Cei mari de odinioară erau mari de profesie. Iar Stăniloae îi întrecea, cu un cap, pe toţi.

Profesorul s-a strecurat adânc în noi, ca o nelinişte eternă. Trăim din Stăniloae, gândim, nădăjduim, suspinăm, ori surâdem din Stăniloae. Transferul la care a lucrat cu tenacitate întreaga-i viaţă s-a produs: Ortodoxia lui a devenit endemică şi, mai ales, pandemică.

La moartea Sfântului Părinte

Într-o dimineaţă de toamnă plumburie, vocea speaker-ului Radio, vestea ţării că părintele nostru, Dumitru Stăniloae, s-a adăugat veşniciei. Sfârşitul lui a fost ca sfârşitul lumii: îndelung aşteptat, dar de nimeni dorit. Fără el am rămas mai mici cu un cap. Am rămas o lume măruntă, o ţară neînsemnată, un popor banal; nu avem vârf.

Sunt sigur că timpul şi spaţiul românesc vor intra în alertă şi vor mai închega în văzduhurile noastre un alt Stăniloae; desigur, altfel, dar acelaşi. Fără el nu se poate trăi. Deocamdată suntem orfani; spiritualitatea naţională este vacantă.

Îl vedeam cum creşte înspre Împărăţie; fizic chiar. Se alungea, se subţia către în sus în fiecare zi, faţa lui căpăta ceva din boarea norului uşor şi alb despre care Scriptura ne spune că i-a purtat pe Moise şi pe Ilie la întâlnirea din Tabor. De fapt, într-acolo mergea şi Părintele şi încă prin anii ‘30, când L-a întâlnit pe lisus Restauratorul, transfigurat şi unic.

Părintele trăia, de câţiva ani, pe picior de plecare; consuma deja din porţia veşniciei în care se afunda cu mintea şi pe unde zăbovea mult mai mult decât în latura dinspre noi a existenţei. Exersase îndelung marea plecare, cercetase amănunţit Calea, încât nimic nu-i mai era străin. Părea uşor îngrijorat de noi; în grija cui ne lasă. Dar tot el se încuraja singur, repetând cuvintele lui Avraam pe muntele mistuirii: „va purta grijă Dumnezeu de jertfa Sa” (Fac. 22, 8).

Sunt sigur că dacă i s-ar fi îngăduit să ia ceva cu el din această lume ar fi fost biblioteca lui minunată. (…) Dar cum la nava eternităţii nu poţi depăşi nici cu un gram o anumită greutate, Părintele ne-a lăsat în urmă iubirea lui cea mai aleasă, precum odinioară Ilie îi arunca din ceruri mantia profetică ucenicului Elisei. Cărţile lui sunt acum cărţile noastre.

Abia acum, Părintele Dumitru se află în lumea lui. Iar noi, păstrându-i sfântă amintirea, îi aşteptăm urmaşul mistic.

(Pr. Ioan Buga – Unde a fost Biserica, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2001, pp. 108-116)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net  

Iată titlurile impresionantei opere teologice ale părintelui Stăniloae: 

Lucrări teologice

  • Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929 169 p. (teză de doctorat);
  • Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, 204 p.;
  • Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, 395 p.;
  • Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.
  • Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, 250 + CLX p.;
  • Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404p.;
  • Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru lnstitutele Teologice, 2 vol., București, 1958, 1008p. (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și loan Petreuță);
  • Teologia Dogmatică ortodoxă pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1978,504 + 380 + 463 p. (considerată “o sinteză amplă a Teologiei Dogmatice a Bisericii Ortodoxe, cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică”);
  • Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. Ill. Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981, 320p.;
  • Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 440p.;
  • Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, 392 p.;
  • Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, 705 p.;
  • Reflectii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, 162 p.
  • Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, București, 1993, 96 p.;
  • Comentariu la Evanghelia lui loan, Craiova, 1993;
  • Iisus Hristos lumina lumii, București, 1993,
  • Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993, 240p.
  • Națiune și creștinism, Ediție, text stabilit, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, București:Editura Elion,2004, 289p.
  • Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși/ Traducere din grecește, introduceri și note, (București: Harisma , 1994) – (10 volume)

Lucrări istorice

  • Din urmările Ediuctului de tolerant în ținutul Hațegului, în vol.”Fraților Alexandru și loan I. Lapedutu”, București, 1936, p. 837-842;
  • O luptă pentru pentru Ortodoxie în Țara Hațegului, în Anuarul XV al Academiei teologice <<Andreiane>>”, Sibiu, 1939, p. 5 – 76;
  • Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Făgărașului, în vol. “Omagiu lui loan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani”, București, 1943, p. 826-833;
  • Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 9 – 10, p. 1137-1185;
  • Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în BOR, an. LXXXVII, 1969, nr. 3-4, p. 355-390;
  • Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, București, 1973, 207 p.;
  • Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în “Ortodoxia”, an. XXX, 1978, nr. 4, p. 584-603;
  • Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu cei ai limbii române în general, în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590;
  • De ce suntem ortodocși? (românii), în MMB, an. I (LXVII), 1991, p.15-27.
  • sute de articole și studii teologice

Colecția Opere complete (Editura BASILICA a Patriarhiei Române)

  • vol. 1 – Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1936), ediție, studiu introductiv și note de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 912p.;
  • vol. 2 – Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 884p.;
  • vol. 3 – Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 834p.;
  • vol. 4 – Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Basilica, București, 2013, 528p.;
  • vol. 5 – Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013, 776p.
Anunțuri

Un gând despre „Pomenirea părintelui Dumitru Stăniloae – patriarhul teologiei dogmatice otodoxe – (4 octombrie)

  1. Pingback: DUMITRU STANILOAE – 22 de ani de la mutarea sa la Domnul | Saccsiv - Weblog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s