Românii DICIENI (diceni). GRAIUL DICIAN. De la ce vine cuvântul „dician/dicean”

Din cele mai vechi timpuri, românii au locuit în teritoriul dintre Dunăre și Mare, numit azi Dobrogea. În atichitate erau numiți geți sau daci (de către romani) și sciți (cei care, după istoricul Pliniu cel Bătrân aveau aceeași origine cu geto-dacii). Mai târziu, urmașii acestora s-au numit dicieni sau diceni. Români dicieni. Majoritatea lor au rezistat de-a lungul secolelor migrației triburilor asiatice și gotice, dar au fost copleșiți numeric (în ciuda aportului demografic al mocanilor ardeleni) începând din 1812: 

Situația se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej sultanul și țarul fac un schimb de populații: tătariinogai și turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de bulgari și de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

În perioada Imperiului otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice (anatolieni, selgiucizi) și, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, adepți ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare (Lipoveni).

După 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste – în special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, s-au stabilit în Al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără: Malcoci, Ciucorova, Atmagea, dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat. – Sursa: WIKIPEDIA

Dicienii au rezistat dominației turcești timp de 457 de ani, de la 1421, când Țara Românească a pierdut Dobrogea, până la 1878, când a intrat în componența regatului României. Au fost scurte perioade de revenire la românitate în timpul lui Vlad Țepeș (1462-câteva luni) și în timpul lui Mihai Viteazul (1599-1601). 

Dicienii aveau graiul, lor așa cum există graiurile muntenesc, moldovenesc, bănățean, maramureșean etc (mai multe AICI).

Iată câteva detalii despre graiul dician:

Graiul dician (sau dobrogean) este vorbirea tradițională, azi dispărută, a populației românești vechi din Dobrogea înainte de alipirea acesteia la Regatul României în 1878. Acest grai avea, conform studiilor lui George Vâlsan și ale altor lingviști, puternice influențe grecești și turcești, dar deasemenea ardelenești și moldovenești, din cauza „mocanilor” ardeleni și românilor din Bugeac instalați cu turmele lor în Dobrogea în decursul secolelor trecute. După 1878, odată cu înmulțirea școlilor românești în Dobrogea și cu afluxul de locuitori români veniți din restul țării, graiul dician s-a contopit cu cel muntenesc și în final cu româna literară „ausbau” în decursul secolelor XIX și XX.

Denumirea de dician este tradițională pentru localnicii români dobrogeni dinainte de 1878, dar nu se știe cert de unde se trage; Vasile Pârvan și George Vâlsan au presupus că etimologia ar putea fi numele cetății Vicina, menționată în sursele medievale și sediu al perihoretului (περιχωρήτης) Iachint de Vicina (primul metropolit al Țării Românești). Nu se știe precis unde era situată Vicina: unii autori o localizează sub Tulcea actuală, alții în preajma Isaccei, alții la Măcin. Singurul lucru cert este că vechii români dobrogeni au conviețuit în permanență cu alte naționalități: pecinegi, comani, tătari, greci, bulgari, turci, cerchezi, lipoveni… și că au avut dintotdeauna, mulțumită oieritului, legături cu ceilalți români.

În prezent, în vocabularul dobrogenilor mai există cuvinte nefolosite de restul românilor, precum „buhalcă”, „ciortan”, „ghionder”, „ciușcă” sau „ceair”.

DobethnROM1903

Structura etnică în Dobrogea, 1903: graiul dician era atunci încă vorbit printre Români.

Sursa: wikipedia.org 

Există familii în Dobrogea care și-au trecut în acte termenul de Dicean, Dicianu… 

Iată livretul de dorobanţ al unui român dobrogean de la sfârşitul secolului XIX, unde termenii de „Dicean” şi „Diceanu” sunt inseraţi în nume, deşi nu era un nume de familie, ci mai degrabă un adjectiv care desemna o stare, cu semnificaţia de om al locului, băştinaş. 

DSC09795   DSC09796

Autoritățile l-au numit Diceanu, dar el se semnează Dicean (între numele de familie și prenume), ceea ce desemnează starea, originea.

DSC09797

Numele de familie este Dumitru, prenumele Niculae, iar faptul că Dicean se autodenumea cu sensul de origine îl arată o descendetă (strănepoată) a acestui român dobrogean. 

Mai multe despre românii dobrogeni și graiul lor: 

http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2002-2003_14.pdf

http://www.primariatulcea.ro/povestile-tulcei-capitolul-7

http://ioncoja.ro/amestecate/constanta-descrisa-de-hans-cristian-andersen-la-1840/

De la ce vine termenul dician/dicean 

1 – Vasile Pârvan și George Văslan consideră că originea cuvântului ar fi numele cetății Vicina/Dicina, vechea reședință a primului mitropolit al Țării Românești. 

2 – Dicean / de aici, d’ici, (localnic, authton, de-al locului). 

3 – Ar fi posibilă și varianta: dac/dacian – dician/dicean… 

Reclame

2 gânduri despre „Românii DICIENI (diceni). GRAIUL DICIAN. De la ce vine cuvântul „dician/dicean”

  1. De curând am găsit un articol în care se vorbeşte despre formulele antroponimice utilizate în Dobrogea. În ordinea descrescătoare a cifrei de apariţii în nume, cel mai utilizat sufix este: – an(u). (Asist. Drd. Ana Marin – Formule denominative individuale în sistemul antroponimic românesc).

    Dacă an-anu este sufix şi îl înlăturăm, rămâne rădăcina: dici sau dice. Par prescurtări ale expresiei: de aici.

    Apreciază

  2. Bine v-am regăsit. Cu gândul la anii de pensie, când voi locui în Dobrogea, acum, căutând să locuiesc într-o casă pe pământ, printr-un şir de întâmplări, am devenit locuitoare a satului Popeşti din jud. Giurgiu. Este satul cetăţii Argedava. Ar fi prea mult de povestit aici despre fortăreaţa naturală a satului aflat pe promontoriul care duce la cetate, despre încărcătura bună a locului, ori despre oamenii deosebiţi pe care am început să îi cunosc, cu grijile şi poveştile lor.
    Astăzi, în navetă, o bătrână îmi povestea despre drumul vechi de lângă cetate. A, îl cunosc, i-am răspuns, e un drum invizibil pentru turistul obişnuit, care opreşte maşina lângă deal şi se grăbeşte să plece după ce a adunat cioburi de pe culme. Dar dânsa îmi povestea despre drumul care pornea din cel de al doilea şanţ de apărare, drumul care ducea la ceair. Cineva a adus pământ şi a astupat ieşirea dinspre ceair. Am dat din cap, vedeam locul în spatele căruia e încă în picioare fântâna cu stâlpul de la cumpănă, celebră odată pentru apa cea bună. Apoi am realizat ce a spus femeia: ceair. Restul oamenilor spun imaş. Femeia e de aici, a locului, nu are rădăcini în Dobrogea. Mi-a tot spus poveşti păstrate din generaţie în generaţie în familia ei, poveşti vechi. Mi se pare normal, ca într-o zonă istorică să fi rămas în vorbire cuvinte vechi. Am mai auzit expresii şi cuvinte necunoscute, dar nu le-am dat atenţie până acum. O să mi le notez pe viitor.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s