Sfântul Efrem Sirul – 28 ianuarie

sf_efrem_sirul

Sf. Efrem Sirul – doxologia.ro

 

„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de cei câți murdăresc sfânta credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii!”

Sf. Efrem Sirul 

 

Despre viața Sfântului: https://danielvla.wordpress.com/2015/01/28/sfantul-efrem-sirul-cel-numit-lira-a-sfantului-duh/

CELE ȘAPTE PLÂNSURI ALE SFÂNTULUI EFREM SIRUL

PLANSUL DE JOI SEARA

Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: ” Iar omul cel trupesc vandut pacatului ” (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului… Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor – Amin – 

Sursa: sfaturiortodoxe.ro

 

 

 

 

 

 

Reclame

Conferința părintelui TEODOR ZISSIS la Chișinău (22 ianarie) – Despre ecumenism, despre așa-zisul „Sfânt și Mare Sinod” panortodox, rugăciunile cu ereticii etc…

În paralel cu Sinaxa întâistătătorilor bisericilor ortodoxe de la Chambesy- Geneva (Elveția) s-a desfășurat la Chișinău în 21-22 ianuarie 2016 Simpozionul (Congresul) Internațional cu tema Sincretismul Intercreștin și Interreligios. Invitat de onoare a fost părintele protoprezbiter Teodor Zissis.

Spre deosebire de vizita în România, mai precis în Dobrogea, din mai 2013, când părintele Zissis a fost exilat cu conferințele în mici mânăstiri, tocmai pentru a nu avea un prea mare auditoriu, la Chișinău a beneficiat de o sală arhiplină. 

Protoprezbiterul Teodoros Zissis la Chișinău – 22. 01. 2016. 

De remarcat că mitropolitul Vladimir deși a deschis conferința cu o scurtă cuvântare, totuși n-a rămas alături de părintele Zissis.

Despre ecumenism. 

Despre sinodul tâlhăresc așa-zis „Sfânt și Mare Sinod” panortodox. 

Despre schimbarea greșită a calendarului. 

Despre dorința de a stabili data Sfintelor Paști la aceeași dată cu catolicii și alți eretici. 

Despre rugăciunea împreună cu ereticii. 

Despre patriarhul Bartolomeu și papă. 

Despre denaturarea invățământului teologic. 

Despre cum trebuie să boteze preoții, cu botez canonic, prin scufundare cu totul și despre faptul ca toți ereticii trebuie primiți în Ortodoxie prin botez. Etc…. 

Conferința de presă la Chișinău a părintelui Teodor Zissis 

Conform hotărârilor de la Chambesy-Geneva, „Marele Sinod” nu se va mai ține la Constantinopol, ci în insula Creta, în iunie 2016.

Citiți și: 

https://danielvla.wordpress.com/2016/01/28/s-a-incheiat-sinaxa-patriarhilor-si-mitropolitilor-primati-ai-bisericilor-ortodoxe-de-la-chambesy-geneva-au-discutat-despre-marele-sinod-ce-va-avea-loc-in-insula-creta-sub-atentul-ochi-al-ecum/

 

S-a încheiat Sinaxa patriarhilor și mitropoliților primați ai bisericilor ortodoxe, de la Chambesy – Geneva. Au discutat despre „Marele Sinod” ce va avea loc în insula Creta sub atentul ochi al ecumenismului mondial

S-au întâlnit pentru a discuta ce vor discuta la „Sfântului și Marele Sinod” (inutil) de anul acesta. 

La Centrul Ecumenic de la Chambésy – Geneva a avut loc în perioada 22 – 28 ianuarie 2016 Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe. La acest eveniment a fost prezent şi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul Sinaxei s-au discutat detaliile privind regulamentul de convocare a Sfântului şi Marelui Sinod, precum şi ordinea de zi.

La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe au participat delegații ale Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

  

Iată ce au cuprins, spre exemplu lucrările celei de-a V-cea zi a sinaxei: 

Lucrările Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe s-au desfășurat și astăzi, 26 ianuarie 2016, la Centrul Patriarhiei Ecumenice din Chambésy, Elveția.

Mai multe informaţii cu privire la ziua a V-a a lucrărilor a oferit pentru Radio TRINITAS Pr. Teodor Gradinaciuc.

„Discuţiile s-au axat şi astăzi asupra temelor care vor fi tratate de Sfântul şi Marele Sinod asupra regulamentului acestuia, dar au avut loc şi discuţii practice cu privire la locul desfăşurării. Este deja cunoscut faptul că Sinodul nu va mai avea loc la Constantinopol în Biserica Sfânta Irina cum era prevăzut, ci în Creta, deoarece s-a dorit organizarea lui într-o ţară ortodoxă. În această seară, după şedinţa de lucru, vor fi prezentate primele concluzii ale discuţiilor din aceste zile şi hotărârile care au fost luate de Ierarhii Întâistătători întruniţi în Sinaxă. Tot în această seară, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale şi delegaţiile lor vor merge la Institutul Ecumenic din Bossey unde Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost profesor în perioada 1980 – 1988”.

Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române este condusă de Patriarhul României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. – patriarhia.ro

  

Și ca să fie totul bine au dat o fugă, pe la șeful Consiliului Mondial al Bisericilor, la Institutul Ecumenic de la Bossey: 

Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe prezenţi în aceste zile la Chambésy – Geneva, au vizitat marţi, 26 ianuarie 2016, Institutul Ecumenic de la Bossey.

În seara zilei de marţi, Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), Rev. Dr. Olav Fykse Tveit, a organizat o cină festivă pentru participanţi la Sinaxa Panortodoxă. La invitaţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, Patriarhul României a adresat un cuvânt în deschiderea recepţiei. Menţionăm că Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a activat ca lector pentru aproximativ 8 ani (1980–1988), îndeplinind şi funcţia de director adjunct al Institutului în perioada 1986-1988.

Preafericirea Sa a adresat mulţumiri, în numele tuturor invitaţilor, lui Olav Fykse Tveit şi a precizat că acest institut „a avut și are și astăzi o semnificație deosebită pentru educația tinerilor, pentru dialog intercreștin, pentru întâlnirile clericilor și laicilor din toate Bisericile angajate în promovarea unității creștine”.

„Mulți tineri ortodocși care au studiat la Institutul Ecumenic de la Bossey în ultimii 60 de ani au devenit episcopi (inclusiv actualul Patriarh Ecumenic Bartolomeu), preoți, profesori și misionari laici ai Bisericilor Ortodoxe. Pentru toate acestea exprimăm recunoștința noastră și dorim ca lucrarea prezentă și viitoare a Institutului de la Bossey să fie una bogată și dinamică pentru binele tuturor Bisericilor”, a adăugat Patriarhul României. (Cuvântul integral al Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române poate fi citit integral aici)

Institutul ecumenic de la Bossey este un centru internaţional pentru întâlnirea, dialogul şi formarea Consiliului Mondial al Bisericilor. Înfiinţat în anul 1946, institutul reuneşte persoane aparţinând diferitelor biserici şi culturi în vederea studiului academic şi schimbului de experienţă.

Sursa: basilica.ro 

După spusele PS Nifon al Târgoviștei (ecumenist recunoscut) reprezentanții altor culte (adică ereticii) vor avea statut de observatori la acest Mare Sinod din insula Creta. Cu alte cuvinte, ortodocșii vor discuta  despre problemele ortodoxe sub atentul ochi al ecumenismului.

Silvian-Emanuel Man: Cuza nu a fost mason și nici ateu. Unirea de la 1859 a fost asumată în mod abuziv de francmasoni. Despre secularizarea averilor Bisericii

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Preiau articolul: 

Silvian-Emanuel Man, istoric: Alexandru Ioan Cuza nu era mason. După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei

Suntem pe 24 ianuarie, prilej pentru opinia publică să înșire vrute și nevrute despre din istoria României.

Ca de-obicei, așa cum se întâmplă la un astfel de moment, oamenii politici precum și analiști transformați peste noapte în istorici emit judecăți de măsură și atribuie merite celor care merită, și mai ales celor care nu. Dar mai ales, nu lipsesc eternele îndeamnuri la „responsabilitate” și „unitate”. Totul pe ritmurile Horei Unirii.

Dar totuși, ce spun tinerii istorici? Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie? Cum s-au schimbat relațiile dintre Biserică și stat? Ce rol au avut francmasonii în realizarea Unirii? A fost Alexandru Ioan Cuza mason?

Pentru aceasta am stat de vorbă cu Silvian-Emanuel Man, un tânăr istoric specializat în relația dintre Biserică și Stat în perioada modernă, mișcarea studențească și dreapta românească interbelică.

Silvian, să vorbim puțin despre Unirea Principatelor. A fost acest eveniment doar o operă francmasonică, așa cum ni se prezintă?  Cine erau francmasonii români? 

După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei. Acest fapt s-a datorat crizei de identitate pe care masoneria română a avut-o după căderea comunismului. În încercarea de a-și impune o anumită poziție, aceasta și-a asumat meritele pentru marile momente ale istoriei noastre moderne și contemporane. Nu poți afirma despre un personaj istoric că a fost mason doar pentru că un mare maestru a afirmat acest lucru. Ai nevoie de surse clare. Or, este o diferență mare între certitudine și speculație. Până spre finalul secolului al XIX-lea nu putem face referire la masonerie ca la o organizație unitară în spațiul românesc. Mai degrabă, vorbim despre masoni care acționează în anumite grupuri. Avem și masoni unioniști, dar și masoni separatiști.Mulți dintre ei „au importat” ritualurile și ceremoniile masonice din Franța sau Austria, unde fuseseră plecați la studii. Pentru un tânăr boier din Principate, în contextul unei societăți deritualizate care se occidentaliza în ritm forțat, intrarea într-o lojă echivala mai degrabă cu intrarea într-o frăție de cruce sau un ordin cavaleresc. Fără îndoială, o formă fără fond, care a constituit fundamentul culturii organizaționale a pașoptiștilor. Mai mult, era o formă bună de „networking”. Mergând la studii în Occident și intrând într-o lojă francmasonică îți făceai relații și îți pregăteai susținerea externă pentru cariera politică din țară. Același lucru se întâmplă și astăzi: mulți intră în masonerie pentru relații, nu pentru valorile ei. Numai că, în timp, unii chiar aderă la anumite valori, în funcție de rit. Iar aici se intră în contradicție cu valorile, paradigmele și tiparele de gândire din spațiul românesc.

Despre Mihail Kogălniceanu știm sigur că a fost mason. Șorțul și colanul său se află la muzeul memorial din Iași, doar că nu știm exact când a făcut acest pas, dacă înainte sau după 1859. Pe lista masonilor atestați până la 1859 intră C.A. Rosetti, Alecu Golescu-Negru, Christian Tell și Nicolae Golescu. Atât. Că există posibilitatea ca și alții să mai fi fost, asta este sigur. Dar nu putem pune etichete și nu putem atribui titluri după bunul plac sau după ureche.

Cât despre intervenția occidentalilor în realizarea Unirii, ne lămurește istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908) vorbește despre intersecțiile istorice sau teoria intersecției de serii istorice. Practic, Xenopol pune pe seama a ceea ce el numește „hazard istoric” intersecția dintre seria de evenimentele generată de preluarea puterii în Franța de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renașterii naționale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unii unioniști, cum am aratat anteriori, au intrat în loji pentru a face „lobby” ideii unioniste, iar interesul general al elitei românești de a uni cele două principate s-a intersectat cu interesul Franței și Prusiei de a exista un stat-tampon între cele trei imperii din Răsărit (Austria, Rusia și Imperiul Otoman), aflat sub garanția Marilor Puteri. Relațiile elitei noastre politice au contat, desigur, pentru că după dubla alegere din 24 ianuarie a urmat fireasca și necesara recunoaștere internațională care s-a obținut abia la 25 august/7 septembrie 1859.

Dar voința populară a contat în tot acest mix?

Voința populară a fost clar exprimată prin intermediul Adunărilor Ad-Hoc și al propagandei unioniste care se făcea în toate mediile sociale. Cel puțin, pentru Țara Românească, un rol important l-a avut Biserica. Este foarte bine cunoscut cazul Sfântului Calinic de la Cernica, episcop de Râmnic la momentul respectiv, care trimis o circulară protopopilor și preoților spre a se citi în toate bisericile o rugăciune pentru binecuvântarea unirii. Cât despre țărani, nu se poate afirma că erau inconștienți de identitatea lor românească. Cel mai bun exemplu îl vedem în analizarea orașului Focșani, despărțit de Milcov, având o parte în Moldova și una în Țara Românească. Aici observăm și convenientele unirii, anume unificarea sitemelor administrative și legislative, de care, cel puțin orășenii nu erau străini.

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Apropo de Biserică. Spune-ne ceva despre secularizarea lui Cuza. Ce s-a întâmplat de fapt?

Trebuie privit în ansamblu. De fapt avem două secularizări. Prima este cea a mănăstirilor neînchinate, pământene, cu trimitere directă pe cele din Moldova și care a avut loc în 1861. A doua secularizare este cea generală, din 1863, prin care au fost secularizate în principal averile mănăstirilor închinate sfintelor locuri, care erau administrate de egumeni greci și al căror venit părăsea țara. Secularizarea „cea mare” din 1863 s-a făcut mai târziu pentru că Principatele Unite nu aveau capacitatea diplomatică de a avea un veritabil scandal cu Rusia imediat după recunoașterea unirii. Rusia a fost îmbunată prin susținerea acordată de către români sârbilor și impunerea unor condiții de despăgubire pentru călugării greci, care au refuzat suma crezând că marile puteri vor interveni. În final, proprietățile confiscate au intrat în domeniul statului, iar banii de despăgubire nu au mai fost plătiți.

Cât despre mănăstirile pământene, averile acestora au fost trecute sub administrarea Ministerului Cultelor încă de la 1 iunie 1859, urmând ca un an mai târziu să înceapă și impozitarea terenurilor deținute de episcopii, mănăstiri și biserici cu 10%.

Este drept că în cazul secularizării de la Neamț, mai ales, au fost folosiți soldații și jandarmii. Această practică vine din implementarea doctrinei moderne a statului polițienesc, care implică uzul forței pentru aplicarea legii și a deciziilor importante ale organelor de conducere în statul modern. O regăsim în Franța, Prusia și Rusia în secolul al XIX-lea, iar la noi această doctrină vine pe filieră ruso-franceză. La Neamț avem și o situație amplă și dificilă. Monahii erau filo-ruși puternici și opozanți ai unirii, militând pentru o intervenție a Rusiei. Mai mult, viața duhovnicească decăzuse foarte mult, iar mănăstirea nu își mai îndeplinea rolul exemplat avut în trecut. Prin urmare, statul a făcut uz de forță ducând la „românizarea” forțată a obștii. Rușii și ruso-filii au fost alungați, iar limba română a fost impusă drept limbă unică la strană. Este drept, au fost și jafuri și nu se poate scuza intervenția violentă a statului, dar nici comportamentul antinațional și antiromânesc al monahilor de la Neamț la momentul respectiv.

Pentru o comparație, în Țara Românească, unde monahii au fost clar unioniști cu toții, Sfântul Calinic de la Cernica a obținut de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza scutirea de la secularizare a parte din schituri, tocmai pentru că acestea contribuiseră la Unire.

Zilele astea se discută despre legăturile dintre Biserică și stat și mai ales despre salariile preoților… Ar trebui să se rupă statul de Biserică? Cum a influențat noua relație statutul Bisericii în societatea românească?

Legătura cu Statul este firească și nici nu trebuie să fie ruptă. Problema este că simfonia bizantină s-a rupt în zorii modernității și nu mai avem o conlucrare între Stat și Biserică. Astăzi Biserica este instrumentalizată politic de către Stat la nivelul ierarhiei. Acest model a ajuns în Principate odată cu ocupațiile rusești de la finele secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului XIX. Rusia lui Petru cel Mare devine singurul „protector al Ortodoxiei” după dispariția lui Constantin Brâncoveanu (1714), dar și exportatoarea unei ortodoxii strâmbe. Conducerea Sinodului rus a fost preluată de un funcționar laic cu titlul de oberprocurator, iar în practica administrativă și canonică au fost introduse o serie de practici catolice și protestante care contravin normelor canonice ortodoxe. Majoritatea dintre ele sunt legate de numirile episcopilor, care ajung să se facă cu un control politic desăvârșit, generând o instituționalizare a simfoniei și a corupției în Biserică. Aceste practici s-au patentat la noi în timpul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) în timpul căruia corupția a fost în floare. Cu timpul, majoritatea ierarhilor își asumă poziția de supuși ai puterii politice. Nu mai vorbesc despre pericolul panslavismului și al faptului că românii erau văzuți drept „țigani catolici” doar pentru că erau puțin mai bronzați și pentru că începuseră să folosească alfabetul latin.

Banii reprezentau un factor important în această chestiune. Înainte, doar ierarhii și stareții erau scutiți de dări către domnie, preoții de mir și călugării fiind obligați să plătească taxe. Un aspect interesant îl constituie aici salarizarea preoților de mir, care nu a început, așa cum greșit se crede, după secularizarea averilor mănăstirești, ci cu 30 de ani mai devreme, fiind reglementată prin Regulamentele Organice.

Odată cu secularizarea, Biserica nu a mai avut resursele de care dispunea în trecut, dar nici aceleași responsabilități. Sistemul sanitar și educația au fost transferate exclusiv în administrarea statului. Odată cu aceasta, rolul Bisericii în Stat a fost doar unul de natură morală (menținerea unei anumite ordini sociale), de natură filantropică și socială (susținerea campaniilor militare și campaniile jandarmeriei în caz de inundații etc.) și unul de natură educativă în măsura unei alfabetizări sumare la sate. Și asta pentru că Biserica nu a mai avut oameni în administrația Statului. Să nu uităm că facem cu toții parte din Biserică, fiind mădulare fiecare în parte al unui trup mistic al căruit cap este Hristos. Dar politicienii vremii, inclusiv cei din interbelic, erau creștini doar cu numele, nu și cu fapta.

În Imperiul Roman, Biserica și-a câștigat puterea prin crearea unei opoziții dârze în fața autorității statului, câștigându-și adepți chiar din aparatul administrativ. Putem numi martirajul primelor secole creștine drept nesupunere civică. Și a funcționat, până chiar șeful statului – împăratul – a devenit creștin! Dar atunci Biserica funcționa ca un corp unitar, în care creștinul de rând avea conștiința rolului pe care-l joacă în ansamblu. Astăzi avem nevoie de o catehizare serioasă și o trăire profundă pentru a reveni la pozițiile de atunci!

În România interbelică, cei care construiau biserici pro-bono și care militau pentru o Biserică vie, în care poporul să fie activ, au fost decimați „cu binecuvântarea” tacită a patriarhului Miron Cristea, care ocupa funcția de prim-ministru. O asemenea relație dintre Biserică și Stat au găsit comuniștii când au venit la putere. Iar relația de tip clientelar s-a păstrat până astăzi. Ultimele alegeri sunt cel mai bun exemplu...

Vinovații? Vinovați suntem cu toții, cei care ne numim creștin-ortodocși, dar care nu acționăm ca atare. Ierarhii acționează în măsura în care au și susținerea poporului, dar dacă poporul este adormit… Calendarul este plin de sfinți mireni, de mărturisitori. Persoane de talia unui Nicolae Velimirovici pentru sârbi sau un Părinte Justin Pârvu pentru români nu se nasc la fiecare 10 ani. Este datoria noastră ca lucrurile să funcționeze corect în Biserică!

Sursa: activenews.ro 

S-a înființat „Patrula lui Vlad Țepeș”, în cadrul Partidului România Unită al lui Bogdan Diaconu

Partidul România Unită va înființa o așa-zisă „gardă a lui Vlad Țepeș”, a anunțat Daniel Ghiță, fost luptător K1 și membru al formațiunii politice.
„Garda lui Vlad Țepeș” se vrea a fi formată din „trupe civile”, care vor avea „uniforme și însemne proprii” și „în zonele în care este nevoie de intervenție cetățenească”, informează Știri pe Surse.
„Pe acești tineri îi veți vedea peste tot, îi veți vedea unde este nevoie de ei, de ajutor. Nu vor avea arme, poate vor avea lopeți să ajute la deszăpezire sau poate vor avea găleți să ajute la inundații sau poate pur și simplu vor ajuta o bătrână să traverseze strada”, a declarat, duminică, președintele PRU Bogdan Diaconu, în fața delegaților reuniți la primul congres al formațiunii.
Bogdan Diaconu a prezentat și primii șase membri ai „formațiunii”. Aceștia erau îmbrăcați  în uniforme bleumarine, cu tricolorul pe piept, în partea dreaptă, sigla partidului pe mâneca dreaptă și pe spatele cărora scrie Patrula lui Vlad Țepeș.
Daniel Ghiță, cel care va fi liderul „gărzii”, a declarat că noua formațiune va colabora cu autoritățile, dar dacă acestea nu vor acționa, atunci o vor face membrii PRU.
„Vom colabora cu autoritățile și le vom informa asupra acestor situații, dar dacă autoritățile se vor uita în altă parte, vom avea noi grijă de acești români asupriți pe care nu-i apără nimeni”, a mai spus Daniel Ghiță.
Sursa: activenews.ro  
Patrulă sau Gardă, nu e prea clar… Să vedem cât de eficienți vor fi.

Monahul Teodot – Cuvânt la parastasul comandatului legionar Gheorghe Grecu (20 ianuarie), despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, despre sinodul pan-ortodox apostat

Cuvânt la mormântul comandatului legionar Gheorghe Grecu din cimitirul Ghencea 2 (20 ianuarie 2016).

  • Despre mărturisitorul legionar Gheorghe Grecu, care a făcut 13 ani de temniță comunistă și 4 de război. Despre Căpitan.
  • Despre săptămâna de rugăciune ecumenistă cu ereticii, despre catolici. Despre faptul că ecumenismul și rugăciunile ecumeniste sunt impuse de masonerie spre venirea lui antihrist.
  • Despre sinodul apostat și inutil care se vrea al 8-lea ecumenic și pan-ortodox.
  • Despre legătura dintre pământul românesc și patria cerească.

 

Gheorghe Grecu – comandant legionar și mărturisitor în temnițele comuniste

Gheorghe Grecu – 27 mai 1913 – 20 ianuarie 2012

Născut la 27 mai 1913 la Cudalbi, judeţul Tecuci (azi  Galaţi), Gheorghe Grecu a intrat în Mişcarea Legionară în 1928, la vârsta de 15 ani, activînd în cadrul “Frăţiilor de Cruce”, organizaţie destinată exclusiv educaţiei în spirit creştin şi naţional a elevilor.

De-a lungul anilor s-a distins prin participarea la majoritatea acţiunilor Legiunii, iar în 1932 devine şef al Frăţiilor de Cruce din judeţul Galaţi.

A participat activ la episoade de referinţă ale istoriei Legiunii, printre care tabăra de muncă de la Vişani.

În 1934, la solicitarea expresă a lui Corneliu Zelea Codreanu, a făcut parte din comitetul de onoare prezidat de generalul Zizi Cantacuzino, care a judecat abaterile lui Mihai Stelescu, găsit vinovat de „trădare” şi eliminat din Mişcare.

Face parte din corpul Moţa-Marin de la înfiinţarea acestuia în 1937. Tot acum ia parte activă la şantierul ridicării noului sediu al Mişcării, în str. Gutenberg 3, din Bucureşti.

În această perioadă este avansat de Corneliu Codreanu la gradul de instructor-legionar.

În 1938, face parte din reţeaua clandestină de distribuţie a coletelor cu cartea “Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu”.

În 1939, în condiţiile represiunii fără precedent coordonate de regimul Carol II şi în situaţia abandonării conducerii Frăţiilor de către cei abilitaţi, preia din proprie iniţiativă comandamentul pe ţară al FDC, pe care le reactivează în mod admirabil.

Participant activ la evenimentele din 3-6 septembrie 194o, Gheorghe Grecu a acţionat în Bucureşti, unde, în condiţiile reculului înregistrat de manifestaţiile stradale, care erau pe punctul de a nu-şi fi atins scopul declanşării unei mişcări populare, Gheorghe Grecu, în fruntea efectivelor FDC, preia în mod spontan conducerea manifestaţiilor, care duc la abdicarea regelui criminal Carol II.

Pe tot parcursul războiului participă la ambele campanii, din răsărit şi din apus.

După august 1944 activează în cadrul reorganizării Frăţiilor de Cruce.

Arestat în 1948, este condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist şi condamnat până în 1954, când este eliberat la termen.

Între 1954 şi 1958 face parte din structurile de reorganizare a Mişcării Legionare, sub coordonarea comandamentului legionar clandestin condus de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Constantin Iulian. Cade împreună cu mii de legionari din ţară şi este condamnat din nou în 1958.

Este supus atrocităţilor reeducării prin tortură la închisoarea Ocnele Mari, unde, alături de Virgil Mateiaş şi alţii, rezistă cu demnitate.

În timpul reeducării de la închisoarea Aiud, între 1962-64, Gheorghe Grecu se situează pe poziţia celor ce nu acceptă această acţiune, rezistînd, în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului, până la amnistierea ultimilor deţinuţi din închisoare.

Urmează o grea perioadă de viaţă “în libertate”, ani în care, conform dosarelor de la CNSAS, era urmărit zilnic de un aparat de cca 20 de persoane, agenţi şi informatori ai Securităţii.

În ciuda repetatelor demersuri de obţinere a emigrării în SUA, abia în 1988 reuşeşte să plece din ţară, devenind cetăţean american.

În exil face parte din Senatul Legiunii, reînfiinţat de Horia Sima şi condus de Nae Roşca. O anumită perioadă îndeplineşte atribuţia coordonării exilului legionar de pe continentul nord-american.

În anii 1990 revine în ţară, cu sarcini deosebit de importante în procesul de reorganizare a Mişcării Legionare.

Participă la regruparea vechilor luptători, în cadrul organizaţiilor foştilor deţinuţi politici, Fundaţiei “George Manu” şi Fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”. Participă la reînfiinţarea Partidului „Totul pentru Ţară”, căruia nu i se admite însă de autorităţile neocomuniste decât înregistrarea sub numele „Pentru Patrie”.

Până la moarte, la vârsta de 98 de ani, se menţine într-o stare fizică şi psihică debordantă, uluindu-şi apropiaţii şi interlocutorii prin spiritul său tineresc, prin energia ieşită din comun şi activitatea neîntreruptă de educaţie în rândul tineretului legionar, până în ultimile zile de viaţă.

A fost iubit de un mare număr de tineri care polarizau în jurul său. De altfel, cine nu-l putea iubi pe Gheorghe Grecu?

Calităţile sale morale deosebite, eleganţa sufletească, demnitatea, dăruirea şi dragostea care nu l-au părăsit până în ultima clipă, ne fac să afirmăm că, plecarea comandantului legionar Gheorghe Grecu încheie în mod simbolic o pagină din Istoria Legiunii, pe care a înnobilat-o cu prezenţa sa permanentă.

Dumenzeu să-l odihnească în rând cu sfinţii săi.

Gheorghe Grecu – Prezent!

Sursa: 

Gheorghe Grecu, comandant legionar, ne-a părăsit în această dimineaţă.

Unirea Principatelor – 24 ianuarie – Evenimentele istorice

Harta Principatelor Unite și apoi a României între 1859 și 1878.

Eveniment: Totul despre Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică”

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică” este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, țelul comun fiind atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluției de la 1848 când, la Brașov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ”Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”.

Chestiunea organizării

Pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura și chestiunea organizării Principatelor Române, dezbaterile care au avut loc în această privință consfințind caracterul internațional al problemei românești. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Porții, Congresul de la Paris a hotărât însă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci numai să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ”partida națională”. După ce în Moldova și în Țara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) și din Țara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut).

Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă.

Deputaţi aleşi

La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Fruntaș al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest față de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride.

Discursul lui Kogălniceanu

La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ”drepturile și interesele patriei” și să asigure ”binele și fericirea nației române”.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în noul domn: ”Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice.

Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misia…Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, și închisă la minciună și lingușire”.

Bucurie fără margini

După cum notează Agerpres, Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: ”A-ți spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputință … timp de trei zile populația din Iași s-a dedat la adevărate nebunii”.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ”Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.

Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

Proclamat domn

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul ”Românul” din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: ” … Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate ulițele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora, fără deosebire de condiții, ca cum toți, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București, după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești. Domnul Unirii a fost întâmpinat la bariera din zona Băneasa cu pâine și sare, peste 100 000 de persoane, după estimările consulului belgian la București, Jacques Poumay, ieșind pe străzile Bucureștiului pentru a-l aclama.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ”Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”

”Unirea este îndeplinită”

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale, deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie — 25 august/6 septembrie 1861. Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac și otoman s-au arătat inițial nemulțumite, prima fiind neliniștită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două Principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza adresează națiunii române, la 11 decembrie 1861, o proclamație, anunțând mesajul său: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”. Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor și a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic își va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar orașul București devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focșani își va înceta activitatea.

Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România, iar orașul București devine capitala noului stat.

Sursa: evz.ro