Pomenirea martirilor Ion Moța și Vasile Marin – 13 ianuarie

Ion Mota si Vasile Marin Colita

De la icoană şi de la altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană” – Cranii de lemn – Ion Moţa).

Moţa a fost un autentic creştin. Fiul protopopului ortodox din Orăştie. Împreună cu Corneliu Codreanu a fost ctitor al Mişcării Legionare. Încă din tinereţe el scrie despre rostul şi puterea Duhului Sfânt în Biserică, despre „nesfârşitul şir al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi al celorlalţi Sfinţi şi Martiri, cari răspândiră şi întăriră Biserica”. În „Pământul Strămoşesc” el scrie: „Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite; ci vrem să fim simple unelte ale mântuirii, pe care n-o căutăm în altă parte decât la singurul loc unde se află: la Dumnezeu”.

Despre legătura dintre creştinism şi neamul nostru, el scrie din Spania: „Neamul nostru nu poate trăi fără credinţa noastră creştină. Apărând creştinătatea, chiar pe pământ strein, noi apărăm o putere care este izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru neamul nostru românesc”. A trăit precum a învăţat. Şi a murit precum a trăit: pentru Hristos şi Legiune. Îl acuză unii că nu e martir al Bisericii căci a murit într-o ţară catolică. Răspunsul este: comunismul fiind o ameninţare pentru întreaga creştinătate, ei apărau nu doar Spania catolică ci şi România ortodoxă, ţara lor. Ei au murit ca ortodocşi (nu catolici) când primejdia era comună pentru toată lumea creştină: comunismul ateu.

Pentru Moţa omul nou este „măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii”; „eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora”. Omul nou este un erou „în care trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun, în timpul miilor de ani, poporul român”. Iar „jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre”.

Preocupările omului nou realizat de Mişcarea Legionară au fost expuse de Moţa încă din 1936: „o ţară frumoasă, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu; să nu rămână ţara fără biserici, fără icoane, să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă fără Hristos”. Ce cuvinte creştineşti şi pline de râvnă! Cea mai elocventă dovadă a sa de sfinţenie creştină, de jertfă pentru Hristos şi Neam este dăruirea vieţii în războiul civil din Spania, alături de Vasile Marin. În timpul acestui război comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici. Comuniştii erau gata să pună mâna pe Spania şi extinderea atee era inevitabilă. Apărând voluntar pământul Spaniei, ei apărau pe al întregii creştinătăţi deci şi teritoriul României de primejdia roşie. De altfel comuniştii de la noi au ajutat şi ei: pe fraţii lor comunişti spanioli, cu arme şi muniţii (printre care se afla criminalul Walter Roman Neulander, tatăl lui Petre Roman sau Leonte Moiseevich Tisminetsky, tatăl lui Vladimir Tismăneanu).

Cărticica: „Testamentul lui Ion Moţa” conţine tulburătoare fapte de credinţă şi eroism ale Mişcării. Ei au fost cruciaţi moderni căzuţi pentru apărarea credinţei în occident. „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina aşezarea creştină a lumii”, „scoteau cu baioneta ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane şi batjocoreau pe Maica Domnului şi pe Sfântul ei Prunc”. Cum puteau rămâne nepăsători?

Ce fel de român a fost Nicolae Titulescu care a înzestrat armatele comuniste din Spania cu tunuri şi tancuri plătite cu sudoarea creştinilor din România? Iar „patrioţii” Ana Pauker şi Walter Roman luptau să clatine „aşezarea creştină a lumii”. Din România au plecat 8 oameni să lupte pe frontul Spaniei, în numele cărora vorbeşte Moţa: „Nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plină de rost sufletesc decât aceea de a fi apărător al lui Hristos, al neamului tău creştin” . Cât de creştine cuvinte şi ce diferenţă faţă de creştinii căldicei şi laşi de azi care consideră că a lupta pentru credinţă nu e necesar!

Pe frontul din Spania au luptat unii împotriva altora: creştini din România (cei 8 legionari) şi antihrişti din România. Dintre cei 8, doi au murit apărând creştinismul precum martirii ucişi de păgâni. Iată omul nou, spiritualizat, de care zice acelaşi Moţa prin exemplul său: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El” (Testament). Dacă ne-ar fi rămas de la el doar această frază, am fi înţeles dragostea mistuitoare de credinţă şi exemplul pentru noi.

Cei doi martiri păşesc pe drumul veşniciei în rând cu Sf. Ioan Botezătorul, cu Sf. Ştefan, cu Apostolii, cu Sf. Iustin Martirul, cu Sf. Gheorghe, cu Sf. Mina, cu Sf. Mucenic Dimitrie şi ceilalţi.

Martir şi el mai târziu, Vasile Cristescu scria despre ei: „Fapta lor este mărturisirea, cu preţul ultimului sacrificiu, a unei profunde credinţe în Dumnezeu, a spiritului nou ce se ridică răsvrătit împotriva unui întreg secol de materialism şi lipsă de religie. Suflete de granit, au înfrânt moartea prin moarte. Suntem prea măcinaţi în mărunţişurile zilnice ca să putem cuprinde, în toată amploarea, jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Pornirea lor şi a celorlalţi cinci camarazi să lupte… însemnează ceva mai mult decât o participare simbolică a generaţiei noastre prin ei, cei mai aleşi fii, la marea bătălie dintre cavalerii Crucii şi ostaşii Diavolului… E pentru prima dată în istorie, când Români aleşi, având conştiinţa misionarică a luptei pentru Dumnezeu şi civilizaţie, pornesc pe meleaguri depărtate să sfinţească acolo, cu suprema jertfă, crezul lor”.

Cei doi au murit la 13 ianuarie 1937. Înmormântarea lor a fost ceva unic în istoria noastră, participând mii de oameni, sute de preoţi şi mulţi ierarhi. Creştinătatea românească începea să se trezească din somnul cel de moarte.

În „Crez de generaţieVasile Marin, al doilea martir, scrie: „naţionalismul formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecvată. Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este spiritul de jertfă”. Viaţa lui a fost o continuă luptă cu păcatul, cu nedreptatea.

Mircea Eliade caracteriza jertfa lor astfel:

„Rareori se întâlneşte în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol… Această ultimă şi fatală încercare – plecarea în Spania – şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin. Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinereţea lor fusese o jertfă continuă şi fanatismul lor creştin şi naţionalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret.

Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tânăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pământene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale.

“Martir” înseamnă “martor”; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mântuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existentei.

Ion Moţa dovedise de mult că îşi găsise sensul suprem al existenţei. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri şi încercaţi naţionalişti, educaţia lui de luptător – totul contribuise ca Ion Moţa să-şi ghicească menirea şi să-şi mărturisească cinstit sensul pe care înţelege el să-l dea existenţei sale, încă de pe băncile Universităţii. În viaţa politică a României de după război – intransigenţa şi demnitatea lui Ion Moţa îl făcuseră admirat chiar de adversari. Bărbăţia luptei lui îşi avea rădăcinile într-o sinceră şi bogată viaţă religioasă. România puternică, cinstită şi creatoare, pentru care era gata să se jertfească încă din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie creştină.

Ca şi seful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. Să transforme litera moartă în viaţă creştină. Să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul când a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Christos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mântuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Christos. O asemenea moarte fructifică – chiar şi aici, pe pământ…

Vasile Marin aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gândită. Aprecia înainte de toate inteligenţa, căuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al “reacţionarilor” francezi, era abonat la Action française şi cunoştea toate cărţile lui Leon Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui râzătoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotărârea unei jertfe atât de cumplite.

Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor că nu se teme de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă veşnică. Jertfa lui e tot atât de semnificativă şi tot atât de fertilă ca şi a lui Ion Moţa.

Doi oameni de structuri sufleteşti atât de deosebite – primesc moartea cu aceeaşi bucurie. Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea”. (Vremea, 1937, ianuarie 24, nr. 472).

Pe locul în care au murit, la Majadahonda, s-a ridicat un monument unde în fiecare an până astăzi se face parastas de ziua morţii.

Având ca model pe cei doi, trebuie să învăţăm ce înseamnă a fi credincios, smerit şi disciplinat; ce înseamnă a te jertfi cu propria viaţă pentru apărarea credinţei. Moţa şi Marin sunt un fel de Mihail şi Gavriil arhangheli români.

Pr. Liviu Brânzaş spune despre martiriul celor doi:

„13 ianuarie 1952. Ziua când au căzut în luptă Moţa şi Marin, pentru Hristos şi Biserica Sa. Cuvintele lui Moţa din Testamentul său sunt copleşitoare: “Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El”. Iată un ideal mai presus decât toate: a lupta şi a muri pentru Hristos. Jertfirea vieţii în plină tinereţe. În această epocă de prigoană împotriva lui Hristos, a trăi până la adânci bătrâneţe înseamnă o dezertare de la datoria creştină. Moţa a considerat actul său nu o simplă datorie, ci “datoria vieţii”. Până acum n-am pătruns sensul deplin al acestor cuvinte. Când slujirea lui Hristos este doar o “datorie” oarecare, nu poţi atinge hotarele eroismului. De-abia când ea devine “datoria vieţii”, numai atunci poţi fi capabil de fapte mari şi mai ales de jertfa supremă.

În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr.

Da! Adevărul există! El este Hristos!…

Creştinul luptător trebuie să-şi formeze atitudinea şi aspiraţia sufletească astfel încât sfârşitul vieţii lui să fie martiriul, mucenicia pentru Hristos, încadrat astfel în rândul zecilor de mii de martiri ai primelor prigoane!” („Raza din catacombă”, cap. 1).

Profanare

În toamna anului 2004 a fost ridicată lângă Catedrala din Orăştie, locul de origine al lui Moţa, o troiţă închinată memoriei celor doi martiri. La numai o săptămână după dezvelirea troiţei, fără nici o justificare, Primăria oraşului a decis ştergerea numelor celor doi, acoperindu-le cu o bucată de lemn. Actul de sacrilegiu are puternice conotaţii comuniste. Guvernul comunist al României lui Adrian Năstase a mers până acolo când s-a dat faimoasa „ordonanţă de urgenţă nr. 31” din martie 2002, încălcându-se flagrant Articolele 29-30 din Constituţia României care afirmă libertatea de conştiinţă şi de exprimare a individului.

Profanarea troiţei ridicată la Orăştie este un afront direct adus tuturor românilor; suferinţa şi eroismul în apărarea Crucii şi altarelor pângărite şi arse de comunişti prin supremul martiraj sunt azi călcate în picioare. Gestul este incalificabil, sfidător şi fără cuvinte. Cine are interesul să arunce cu pietre, decât aceiaşi comunişti atei sub altă mască (a democraţiei)? (v. rev.Permanenţe, martie 2005).

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Fotografii de Daniel Siegfriedsohn din lucrarea “Kampf und Sieg – Luptă şi Victorie” de la Arhivele Nationale ale României

Sursa: MĂRTURISITORII

Vedeţi şi Mănăstirea Petru Vodă a Părintelui Justin Pârvu: Ionel Moţa şi Vasile Marin, luptători împotriva iconoclasmului marxist

Corpul legionarilor plecati in Spania  cu Zizi - Ionel Mota, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Vasile Marin, preotul Ion Dumitrescu Borsa, Banica Dobre si printul Alexandru Cantacuzino

Capitanul CZC, generalul Cantacuzino şi reprezentantul Spaniei naţionaliste la inmormantarea lui Mota si Marin

Steaguri Mota Marin

Tulnice Mota Marin

Cortegiu Mota Marin

Zizi Cantacuzino si Nae Ionescu la gara Mota Marin 11 Feb 1937

Capitanul Corneliu Zelea Codreanu la Gara Mota Marin

Capitanul Corneliu Zelea Codreanu la Gara de Nord la venirea lui Mota si Marin Feb 1937

Coroane Inmormantare Mota Marin

Cruce Mota Marin

Mota Marin procesiune afet de tun

Procesiune Mota Marin

Mausoleul Mota Marin

 

Reclame

Pomenirea prințului Alexandru Ghica – 10 ianuarie

Alexandru Ghica

„Comunismul e o utopie…! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei sortită eşecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!” 
  • Născut: 08 Februarie 1903
  • Locul nașterii: Iași
  • Ocupația la arestare: jurist
  • Întemnițat timp de: 24 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Piteşti, Văcăreşti, Aiud, Alba, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Ghencea, Galați, Giurgiu, Suceava, Gherla
  • Data adormirii: 10 Ianuarie 1982
  • Locul înmormântării: Galați, cimitirul Eternitatea 

Alexandru Ghyka reprezintă un model de luptă. Strănepot al domnitorului Grigore Ghica al V-lea (1807-1857), domnitorul Țării Moldovei între 1849-1853 şi 1854-1856, a fost director general al Poliiei (1940-1941). El avea să pătimească îndelungat, fiind închis în temnițe aproape un sfert de veac, în perioada 1941-1964.

Ortodox, cult, vertical, patriot, român de o rară demnitate, a rezistat tuturor asalturilor reeducării. În total a făcut 24 de ani de puşcărie. A fost deținut în puşcăriile de la Jilava, Piteşti, Văcăreşti,Aiud, Alba, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Ghencea, Galați, Giurgiu, Suceava, Gherla şi a fost urmărit de Securitate până la sfârşitul vieții (1982).

Familia și studiile

Alexandru Ghyka s-a născut la 8 februarie 1903 la Iași. Părinții săi au fost Grigorie (1858-1912), căpitan de cavalerie, fost atașat militar la Legația din Viena, din ramura domnitoare a Moldovei. Bunicul lui Alexandru Ghyka a fost colonelul Alexandru Ghyka (1831-1903). Mama lui s-a numit Constanța și era fiica lui Constantin Câmpineanu. Aveau o avere de 170 de ha. În rândul apropiaților era numit Alecu.

Principele Ghyka a primit o aleasă educație întru românism, demnitate, patriotism fierbinte. El a urmat Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu (1914-1926), (coleg de liceu cu Căpitanul – n. admin.) instituția unde s-au format atâtea caractere puternice ale țării. A absolvit apoi cursurile Liceului particular din Iași, timp în care a asistat la întrunirile Ligii Apărării Național-Creștine. În anul 1926 a intrat la Facultatea de Drept, pe care a terminat-o în 19301. Doctor în Drept, din 1932 a intrat în magistratură în jud. Tutova, iar din 1933 făcut parte din Baroul București. Mânat de patriotism și suferind pentru situația din țară, a fost comandant legionar, numit în rândul celor apropiați „Prințul”, caracterizat de verticalitate morală, credincioșie, demnitate. Așa după cum menționa într-un interogatoriu, în 1937 a intrat în Mișcarea legionară, Cuibul Cloșani, unde șef era Alexandru Vergatti. În fișele penale, după ce a fost condamnat, apare ca un bărbat, având o statură de 1,85 m, bine proporționat, ochi albaștri. A fost căsătorit cu Maria-Eliza Orleanu. Au locuit pe Bd. Dacia nr. 2, în București. Casa nu mai există.

Mai multe citiți pe fericiticeiprigoniti.net

10 ianuarie: Pomenirea Marturisitorului de viţă domnească Prinţul Alexandru Ghica

Un aristocrat în Gulagul Valah, cum îl denumea cineva, prinţul Alexandru Ghica a fost doctor în Drept, fruntaş al Mişcării Legionare, director în Siguranţa Statului Naţional-Legionar în perioada sept. 1940-ian. 1941.

Condamnat în 1941 la 12 ani închisoare. După 1944 este rejudecat de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin închisori cu o mare demnitate şi ţinută morală, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus. Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea umilinţe şi nedreptăţi. Puţin după eliberarea lui, soţia se îmbolnăveşte de cancer iar el o îngrijeşte cu dragoste şi devotament până la sfârşitul ei. Trece la cele veşnice smerit, neştiut de nimeni, ca un sfânt, la 10 ianuarie 1982.

Mărturiile tuturor cunoscuţilor săi arată că a dus o viaţă de sfinţenie, a răbdat umilinţele, loviturile, bătăile, degradările fiinţei umane dar cu o demnitate de creştin exemplar. N-a făcut nici un compromis pentru a ieşi din închisoare ori a-şi uşura situaţia. Era de fapt un compromis cu satana, căci comuniştii sunt oamenii satanei, comunismul este religia satanei şi nu poţi face compromisuri cu ea. Din aceste motive considerăm că Alexandru Ghica poate fi trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe.

„Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 ani, ultimii 18 în condiţiile în care te puneau asiaticii comunişti… Şi insultele, înfometarea, izolarea şi lanţurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieşeai ori la spital – adică grav, grav bolnav – ori la cimitirul temniţei. Prinţul Ghica le-a înfruntat pe toate şi a ieşit aşa cum a intrat” (Dumitru Banea, „Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele”, Sibiu, 1995, p.164)

„Dintre legionarii întâlniţi în închisoarea din Aiud, în decembrie 1941, prinţul Alexandru Ghica mi-a lăsat o amintire neştearsă. Era un bărbat impunător, cu trăsături regulate de efigie romană. Avea fruntea boltită, înaltă, cu ochii mari, cu privire adâncă, sprâncene stufoase. Părul începuse să-i încărunţească. Mergea spre patruzeci de ani. Se menţinea într-o permanentă rezervă şi vorbea rar.

Distincţia, pe care n-o afişa ostentativ, nu avea nimic cu distanţarea aristocratului tradiţional. Căldura sufletească şi-o manifesta cu discreţie, fără gesturi şi cuvinte mari. Micul grup de camarazi în care se integrase cu naturaleţe, Iuliu Stănescu, Măntăluţă, Comănescu, Caramalău, Mihai Sănătescu, Sanpietru, Ghiţă Stancu, îi apreciau modestia şi recunoşteau tacit distincţia acestui frate de suferinţă, atent şi curtenitor cu toată lumea.

Vorbea puţin, despre sine mai niciodată. Nu căuta să se impună. Când povestea, o făcea fără înfloriri de prisos. Ştiam că este urmărit de răzbunarea lui Antonescu, care nu putea să-i ierte că rămăsese credincios Legiunii şi lui Horia Sima. O singură dată a povestit despre procesul înscenat fără artă şi pricepere, care a dat dureri de cap completului de judecată. Era acuzat de răzvrătire care n-a avut loc. Şeful poliţiei statului a slujit cu fidelitate regimul legal, Statul Naţional Legionar. Cât despre spionaj, această acuzaţie a indignat şi pe adversarii lui cei mai înverşunaţi.

Începuseră să sosească trupele germane în România. La direcţia generală a Siguranţei, s-a deschis un dosar în care se consemna numărul soldaţilor germani care intrau pe teritoriul României. După lovitura de stat din ianuarie 1941, acest dosar a fost fotografiat şi, în urma unei dispoziţii a lui Antonescu, a fost înmânat legaţiei germane. La proces, Mihai şi Ion Antonescu, citaţi ca martori, au refuzat să se prezinte. Avocatul Bentoiu, consultat ca specialist, a declarat: „Alexandru Ghica, în calitatea pe care o deţinea, nu numai că era abilitat să cunoască efectivele armatei germane din România, era obligat să o facă. El trebuia să vegheze la independenta patriei”.

Şi totuşi a fost condamnat. La şirul de crime şi abuzuri, justiţia militară a adăugat încă un caz. Omul acesta, tăcut şi liniştit, avusese un rol important în abdicarea lui Carol al II-lea…

Prinţul Ghica purta în suflet chipul unei societăţi româneşti de nobleţe spirituală pe care Legiunea urmărea să o înfiinţeze în ţara noastră şi a acceptat sacrificiile pentru realizarea ei. După 1941, Ghica a refuzat compromisurile pe care i le cerea regimul pseudo-burghez întronat în ţară, şi rămâne fidel crezului său de viaţă. Viclenia, perversiunea şi absurdul loviturilor şi curselor întinse de dictatura militară, amestecate într-un spectacol de carnaval şi cruzime iraţională, le-a învins cu luciditate şi statornicie în credinţă. Prinţul cavaler, a păstrat o conduită fără concesii de la drumul onoarei, refuzând compromisul, necerând niciodată indulgenţă.

A urmat infernul carceral al „frontului roşu”, unde torţionarii prin vocaţie şi profesioniştii urii, acţionau la limitele precare ale existenţei. Supravieţuirea nu poate fi explicată decât printr-un efort de voinţă şi prin intervenţia divină care a salvat pe cei aleşi meniţi să depună mărturie în faţa veşniciei, să dea o dovadă în plus eroismului triumfător.

Prinţul Ghica atestă biruinţa spiritului asupra materiei şi forţa invincibilă a credinţei. Eliberat pentru puţine zile prin 1956, i se fixează domiciliu forţat în „Siberia românească”, în Bărăgan, unde este îngrijitor la o fermă de porci. A fost readus după puţin timp, după o nouă judecată nedreaptă şi peregrinări prin multe temniţi, în citadela pentru legionari de la Aiud. A trebuit să îndure presiunile psihice şi fizice, neînchipuit de grele, ale experienţelor cu cobai umani din perioada 1961-1964.

A suportat un număr record de zile în camerele frigorifice de izolare. A rămas consecvent cu el însuşi. A părăsit temniţa din Aiud în 1964, cu conştiinţa nealterată. Specialiştii în mutilări sufleteşti ai col. Crăciun, n-au reuşit să-şi îndeplinească norma. În ţarcul strâmt pentru el al libertăţii, a trăit în sărăcie şi mizerie, într-o izolare strictă, cu satisfacţia celui care îşi încheie viaţa mergând pe propriul său drum. N-a cerut decât un singur lucru copiilor săi, care au părăsit ţara, să nu uite că sunt români şi să-i înveţe graiul strămoşilor care au clădit o ţară.

În anul 1982 s-a stins din viaţă un om cum putini au fost, un adevărat aristocrat al spiritului românesc, al jertfei şi datoriei: un legionar.”(Nicolae Călinescu)

În faţa călăului Gh. Crăciun şi a mulţimii de deţinuţi adunaţi în sala de reeducare, are curajul să-l înfrunte astfel: „Crăciun: – Aţi vândut ţara nemţilor! Aţi trădat interesele poporului român!; Ghica: – Şi voi ruşilor! Noi le-am dat nemţilor grâu şi petrol, voi aţi vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aş vrea să trăiţi până atunci, să vedeţi cum vă vor blestema fiii şi nepoţii că aţi fost slugile diavolului de la răsărit! Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi! Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei sortite eşecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!” (la Ilie Tudor, „De sub tăvălug”)

„Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile. Demn fără ostentaţie, modest fără făţărnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinţ. Desigur, în închisorile prin care am trecut, am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-şi conştient suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi sfinţenie. Nici unul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât de firesc, atât de armonios, cum a reuşit să o facă el

Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase…

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de reeducare şi  l-a îndemnat să le spună  unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult din cele câte a văzut. „Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul Ghica cu o uşoară urmă de ironie în glas. „Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare!  Altceva n-a văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de suita sa”.

„Credea – ca nimeni altul dintre laici – în forţa mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria conştiinţă.

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea  clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în acest scop la „club”, o scrisoare de acasă, de la soţia lui. Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea – în unele cazuri – la acest mârşav procedeu. Punea pe cei din familie (părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi asupra celorlalţi deţinuţi… Prinţul a ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoţie. Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi”. (Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud”)

„Prima mare surpriză: în celulă este prinţul Alexandru Ghica, arestat din 1941… Cunoscându-l pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. În cazul prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic şi intelectual. În ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care nobleţea socială coincide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de referinţă a Mişcării Legionare.

Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 8)

„Tot atunci, prinţul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o noutate cu adevărat senzaţională:

– Am fost scos din închisoare împreună cu alţi comandanţi legionari şi plimbaţi prin ţară cu automobile ca să vedem realizările  regimului comunist.

La întoarcere, colonelul Crăciun m-a luat de o parte ca să discute cu mine ceva  „de la om la om”.

M-a dus tocmai în grădina de zarzavat unde era mai multă linişte:

– Ei, Ghica, ai văzut câte a făcut regimul comunist în ţară?

– Am văzut.

– Ce zici?

– Ce să zic. Noi făceam mai mult şi fără robi”.

„La una din şedinţele de club a fost dus şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.

– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării?

Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:

– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge.

Colonelul s-a întunecat la faţă şi a zis celorlalţi deţinuţi: – Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica să vadă o salcie ce plânge!”

„În capătul celălalt al curţii l-am zărit pe prinţul Ghica, înalt şi subţire ca o trestie rămasă în mlaştină după un incendiu. (Dimcică Sima, în „Mărturii… mărturii…”, de Gh. Andreica)

„Când a fost dus la proces, i-a spus preşedintelui:

– „Nu recunosc nici un tribunal care ar avea calitatea să mă poată judeca pe mine. De aceea nu răspund la nici o întrebare”. Spre stupefacţia tuturor a încheiat cu salutul „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi nu a mai scos nici un cuvânt.” (Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, vol. 2)

„M-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cu Prinţul Ghica m-am împrietenit repede (1956), ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele, despre cele ce-am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi m-a botezat „Vorkuta”. În anul 1958, când am ajuns în Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de Nicu Popescu Vorkuta. Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

– Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nici o lovitură, atunci când, aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!” (Nicu Popescu Vorkuta, „Crez şi adevăr”, Bucureşti, 2009, p.246)

„De la Prinţul Ghica am primit lecţii de bună-creştere. Era un om foarte politicos. El te saluta întâi. Deşi noi eram mai tineri, venea el primul şi ne dădea „Bună dimineaţa”. Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?”. Cum să-i dai voie?! Cum să-i zici: „Da, domle’, mătură!”!?… Dar el insista: „Te rog, te rog!”. Şi-ţi era ruşine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prinţul se scula de dimineaţă şi mătura înainte ca acela să apuce. Şi era de-o eleganţă în expresie, de-o nobleţe, ceva extraordinar! Nu a făcut nici un compromis, a avut o demnitate princiară. Şi era şi foarte credincios” (Pr. Gh. Calciu, în „Viaţa Părintelui Gh. Calciu”, p.73)

„Am stat în vara anului 1961 în aceeaşi celulă din celularul închisorii Aiud. Timp de trei luni am avut ocazia să mă inspir din tot ce am văzut la acest „adevărat Prinţ şi cavaler al omeniei româneşti”. Mi-a rămas călăuză pentru totdeauna de cum trebuie să fie şi să se comporte un legionar. Era modest în viaţa de celulă. Nu mi-a admis niciodată să fac curăţenia sau serviciile din acest spaţiu în locul lui. Eu eram tânăr şi simţeam nevoia de a-mi face o datorie faţă de cei mai afectaţi de anii mulţi la număr de penitenţă.

De la prinţul Ghica am preluat pentru memoria mea date importante despre Căpitan şi Moţa, despre Comandantul Horia Sima, despre multe alte intimităţi legionare din perioada Căpitanului. Mi-a prezentat cu multă claritate evenimente legionare trăite de dânsul şi un documentar asupra Legiunii… A fost unul din cei ce au respins cu demnitate diabolica reeducare comunistă de la Aiud a colonelului de securitate, Gheorghe Crăciun”. (Luca Călvărăsan, „Istoria în lacrimi”, vol. 2, 1998, p.449)

Sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche 

De pe: https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2014/01/11/10-ianuarie-pomenirea-marturisitorului-de-vita-domneasca-printul-alexandru-ghica/

Bogdan Diaconu: CNA dă liber la posturi în maghiară și la pornografie, dar interzice Imnul Național

CNA a decis astăzi că difuzarea Imnului Național al României la posturile tv și radio din țara noastră nu este o necesitate, în schimb permite ca spațiul audio-vizual românesc să fie invadat de posturi de limba maghiară care militează deschis pentru separatism etnic în Transilvania.

Orb și mut când vine vorba de bordelizarea și manelizarea audio-vizualului românesc, CNA este foarte grijuliu ca nu cumva Imnul Național al României să mai fie prezent în media românească, urmând astfel modelul prețios al președintelui României  Klaus Iohannis care a anulat recepția de Ziua Națională de la Cotroceni.

România este supusă astfel deznaționalizării și pierderii identității sale cu sprijinul CNA care îngăduie, în schimb, ca imaginea țării să se confunde cu tot felul de interlopi și de maneliști care defilează în audio-vizual la ore de maximă audiență oferindu-ne lecții de viață și modelul lor prețios.

CNA, ca multe alte instituții ale statului român, reprezintă un parazit bugetar care a depășit etapa în care toca banii degeaba, acum lucrează și împotriva bunului simț și al interesului României.

Așadar, CNA cenzurează doar ceea ce se referă la simbolurile și valorile României, în schimb dă liber la distrugerea a tot ceea ce înseamnă cultură și identitate românească. Am ajuns să fim percepuți ca o țară de maneliști, de pițipoance și de cocalari cu avizul pozitiv al CNA. Același CNA care a dat aviz negativ astăzi legii Partidului România Unită care prevedea difuzarea în fiecare zi, de la ora 7.00, a Imnului Național!

Deputat Bogdan Diaconu

Președintele Partidului România Unită

Sursa: bogdandiaconu.ro 

 

Scandal pe Imnul Național

Un membru CNA, Valentin Jucan, a atacat dur propunerea legislativă a Partidului România Unită prin care radiourile și televiziunile din România sunt obligate să difuzeze zilnic Imnul Național la ora 7.00. Șeful PRU a replicat dur.

„Câteva considerații în legătură cu această (nouă) propunere legislativă care vizează modificarea Legii audiovizualului. 1. NU comentez oportunitatea difuzării imnului la televizor și radio. (Aș prefera, totuși, ca în școli să se petreacă acest lucru; două strofe, nu mai mult.) 2. RESPING, însă, ideea de a impune radiodifuzorilor ce anume și când să difuzeze un anumit tip de program. Domnilor parlamentari, cu siguranță ați fost bine intenționați, dar înainte de a face astfel de propuneri care vizează un domeniu care operează exclusiv cu „libertatea exprimării”, consultați-vă cu cei avizați, altfel vă faceți de râs. Trebuie să înțelegeți că NU puteți impune unei televiziuni sau unui radio ce anume să difuzeze. Acesta este primul pas spre cenzură. Următorul pas, cel care desăvârșește cenzura, este să impuneți ce anume să nu difuzeze. Ar mai fi un aspect important, anume că Televiziunea publică – TVR, are obligații speciale, ea fiind, prin definiție, televiziunea națională. TVR difuzează de mult timp, de dimineață, în deschiderea programului, imnul național. Însă TVR este una, iar celelalte posturi, PRIVATE, reprezintă altceva. Așa că, vă rog, în calitate de membru al Consiliului Național al Audiovizualului, retrageți-vă această propunere legislativă. Sunt alte lucruri mult mai bune de făcut”, a scris Jucan pe pagina sa de Facebook.

Replica liderului PRU Bogdan Diaconu, a reactionat pe Facebook:

„Eu propun, mai bine, să se retragă domnul Valentin Jucan din CNA pentru că nu l-am văzut să interzică nici pornografia, nici violența, nici invadarea audio-vizualului românesc cu posturi de limbă maghiară care atacă unitatea și indivizibilitatea statului român, în schimb vrea să interzică Imnul Național! Domnul Jucan a propus, ce-i drept, ca violenţa fizică, scenele de sex, limbajul injurios şi comportamentul obscen să se difuzeze mai târziu în program, după ora 00.00, dar asta e ca și cum ai spune că ceea ce este dăunător în timpul zilei devine benefic în timpul nopții! Într-un mod similar, Poliția Română ar putea să combată infracționalitatea interzicând-o pe durata zilei și permițând-o numai după ora 00.00! Cred că Valentin Jucan avea alte lucruri mai bune de făcut în calitate de membru CNA decât să se opună difuzării Imnului României, nu credeți?”.

Sursa: stiripesurse.ro

Mă întreb și eu: dacă sunt posturi de radio și televiziune private nu trebuie sa respecte valorile și simbolurile naționale?