Silvian-Emanuel Man: Cuza nu a fost mason și nici ateu. Unirea de la 1859 a fost asumată în mod abuziv de francmasoni. Despre secularizarea averilor Bisericii

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Preiau articolul: 

Silvian-Emanuel Man, istoric: Alexandru Ioan Cuza nu era mason. După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei

Suntem pe 24 ianuarie, prilej pentru opinia publică să înșire vrute și nevrute despre din istoria României.

Ca de-obicei, așa cum se întâmplă la un astfel de moment, oamenii politici precum și analiști transformați peste noapte în istorici emit judecăți de măsură și atribuie merite celor care merită, și mai ales celor care nu. Dar mai ales, nu lipsesc eternele îndeamnuri la „responsabilitate” și „unitate”. Totul pe ritmurile Horei Unirii.

Dar totuși, ce spun tinerii istorici? Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie? Cum s-au schimbat relațiile dintre Biserică și stat? Ce rol au avut francmasonii în realizarea Unirii? A fost Alexandru Ioan Cuza mason?

Pentru aceasta am stat de vorbă cu Silvian-Emanuel Man, un tânăr istoric specializat în relația dintre Biserică și Stat în perioada modernă, mișcarea studențească și dreapta românească interbelică.

Silvian, să vorbim puțin despre Unirea Principatelor. A fost acest eveniment doar o operă francmasonică, așa cum ni se prezintă?  Cine erau francmasonii români? 

După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei. Acest fapt s-a datorat crizei de identitate pe care masoneria română a avut-o după căderea comunismului. În încercarea de a-și impune o anumită poziție, aceasta și-a asumat meritele pentru marile momente ale istoriei noastre moderne și contemporane. Nu poți afirma despre un personaj istoric că a fost mason doar pentru că un mare maestru a afirmat acest lucru. Ai nevoie de surse clare. Or, este o diferență mare între certitudine și speculație. Până spre finalul secolului al XIX-lea nu putem face referire la masonerie ca la o organizație unitară în spațiul românesc. Mai degrabă, vorbim despre masoni care acționează în anumite grupuri. Avem și masoni unioniști, dar și masoni separatiști.Mulți dintre ei „au importat” ritualurile și ceremoniile masonice din Franța sau Austria, unde fuseseră plecați la studii. Pentru un tânăr boier din Principate, în contextul unei societăți deritualizate care se occidentaliza în ritm forțat, intrarea într-o lojă echivala mai degrabă cu intrarea într-o frăție de cruce sau un ordin cavaleresc. Fără îndoială, o formă fără fond, care a constituit fundamentul culturii organizaționale a pașoptiștilor. Mai mult, era o formă bună de „networking”. Mergând la studii în Occident și intrând într-o lojă francmasonică îți făceai relații și îți pregăteai susținerea externă pentru cariera politică din țară. Același lucru se întâmplă și astăzi: mulți intră în masonerie pentru relații, nu pentru valorile ei. Numai că, în timp, unii chiar aderă la anumite valori, în funcție de rit. Iar aici se intră în contradicție cu valorile, paradigmele și tiparele de gândire din spațiul românesc.

Despre Mihail Kogălniceanu știm sigur că a fost mason. Șorțul și colanul său se află la muzeul memorial din Iași, doar că nu știm exact când a făcut acest pas, dacă înainte sau după 1859. Pe lista masonilor atestați până la 1859 intră C.A. Rosetti, Alecu Golescu-Negru, Christian Tell și Nicolae Golescu. Atât. Că există posibilitatea ca și alții să mai fi fost, asta este sigur. Dar nu putem pune etichete și nu putem atribui titluri după bunul plac sau după ureche.

Cât despre intervenția occidentalilor în realizarea Unirii, ne lămurește istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908) vorbește despre intersecțiile istorice sau teoria intersecției de serii istorice. Practic, Xenopol pune pe seama a ceea ce el numește „hazard istoric” intersecția dintre seria de evenimentele generată de preluarea puterii în Franța de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renașterii naționale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unii unioniști, cum am aratat anteriori, au intrat în loji pentru a face „lobby” ideii unioniste, iar interesul general al elitei românești de a uni cele două principate s-a intersectat cu interesul Franței și Prusiei de a exista un stat-tampon între cele trei imperii din Răsărit (Austria, Rusia și Imperiul Otoman), aflat sub garanția Marilor Puteri. Relațiile elitei noastre politice au contat, desigur, pentru că după dubla alegere din 24 ianuarie a urmat fireasca și necesara recunoaștere internațională care s-a obținut abia la 25 august/7 septembrie 1859.

Dar voința populară a contat în tot acest mix?

Voința populară a fost clar exprimată prin intermediul Adunărilor Ad-Hoc și al propagandei unioniste care se făcea în toate mediile sociale. Cel puțin, pentru Țara Românească, un rol important l-a avut Biserica. Este foarte bine cunoscut cazul Sfântului Calinic de la Cernica, episcop de Râmnic la momentul respectiv, care trimis o circulară protopopilor și preoților spre a se citi în toate bisericile o rugăciune pentru binecuvântarea unirii. Cât despre țărani, nu se poate afirma că erau inconștienți de identitatea lor românească. Cel mai bun exemplu îl vedem în analizarea orașului Focșani, despărțit de Milcov, având o parte în Moldova și una în Țara Românească. Aici observăm și convenientele unirii, anume unificarea sitemelor administrative și legislative, de care, cel puțin orășenii nu erau străini.

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Apropo de Biserică. Spune-ne ceva despre secularizarea lui Cuza. Ce s-a întâmplat de fapt?

Trebuie privit în ansamblu. De fapt avem două secularizări. Prima este cea a mănăstirilor neînchinate, pământene, cu trimitere directă pe cele din Moldova și care a avut loc în 1861. A doua secularizare este cea generală, din 1863, prin care au fost secularizate în principal averile mănăstirilor închinate sfintelor locuri, care erau administrate de egumeni greci și al căror venit părăsea țara. Secularizarea „cea mare” din 1863 s-a făcut mai târziu pentru că Principatele Unite nu aveau capacitatea diplomatică de a avea un veritabil scandal cu Rusia imediat după recunoașterea unirii. Rusia a fost îmbunată prin susținerea acordată de către români sârbilor și impunerea unor condiții de despăgubire pentru călugării greci, care au refuzat suma crezând că marile puteri vor interveni. În final, proprietățile confiscate au intrat în domeniul statului, iar banii de despăgubire nu au mai fost plătiți.

Cât despre mănăstirile pământene, averile acestora au fost trecute sub administrarea Ministerului Cultelor încă de la 1 iunie 1859, urmând ca un an mai târziu să înceapă și impozitarea terenurilor deținute de episcopii, mănăstiri și biserici cu 10%.

Este drept că în cazul secularizării de la Neamț, mai ales, au fost folosiți soldații și jandarmii. Această practică vine din implementarea doctrinei moderne a statului polițienesc, care implică uzul forței pentru aplicarea legii și a deciziilor importante ale organelor de conducere în statul modern. O regăsim în Franța, Prusia și Rusia în secolul al XIX-lea, iar la noi această doctrină vine pe filieră ruso-franceză. La Neamț avem și o situație amplă și dificilă. Monahii erau filo-ruși puternici și opozanți ai unirii, militând pentru o intervenție a Rusiei. Mai mult, viața duhovnicească decăzuse foarte mult, iar mănăstirea nu își mai îndeplinea rolul exemplat avut în trecut. Prin urmare, statul a făcut uz de forță ducând la „românizarea” forțată a obștii. Rușii și ruso-filii au fost alungați, iar limba română a fost impusă drept limbă unică la strană. Este drept, au fost și jafuri și nu se poate scuza intervenția violentă a statului, dar nici comportamentul antinațional și antiromânesc al monahilor de la Neamț la momentul respectiv.

Pentru o comparație, în Țara Românească, unde monahii au fost clar unioniști cu toții, Sfântul Calinic de la Cernica a obținut de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza scutirea de la secularizare a parte din schituri, tocmai pentru că acestea contribuiseră la Unire.

Zilele astea se discută despre legăturile dintre Biserică și stat și mai ales despre salariile preoților… Ar trebui să se rupă statul de Biserică? Cum a influențat noua relație statutul Bisericii în societatea românească?

Legătura cu Statul este firească și nici nu trebuie să fie ruptă. Problema este că simfonia bizantină s-a rupt în zorii modernității și nu mai avem o conlucrare între Stat și Biserică. Astăzi Biserica este instrumentalizată politic de către Stat la nivelul ierarhiei. Acest model a ajuns în Principate odată cu ocupațiile rusești de la finele secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului XIX. Rusia lui Petru cel Mare devine singurul „protector al Ortodoxiei” după dispariția lui Constantin Brâncoveanu (1714), dar și exportatoarea unei ortodoxii strâmbe. Conducerea Sinodului rus a fost preluată de un funcționar laic cu titlul de oberprocurator, iar în practica administrativă și canonică au fost introduse o serie de practici catolice și protestante care contravin normelor canonice ortodoxe. Majoritatea dintre ele sunt legate de numirile episcopilor, care ajung să se facă cu un control politic desăvârșit, generând o instituționalizare a simfoniei și a corupției în Biserică. Aceste practici s-au patentat la noi în timpul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) în timpul căruia corupția a fost în floare. Cu timpul, majoritatea ierarhilor își asumă poziția de supuși ai puterii politice. Nu mai vorbesc despre pericolul panslavismului și al faptului că românii erau văzuți drept „țigani catolici” doar pentru că erau puțin mai bronzați și pentru că începuseră să folosească alfabetul latin.

Banii reprezentau un factor important în această chestiune. Înainte, doar ierarhii și stareții erau scutiți de dări către domnie, preoții de mir și călugării fiind obligați să plătească taxe. Un aspect interesant îl constituie aici salarizarea preoților de mir, care nu a început, așa cum greșit se crede, după secularizarea averilor mănăstirești, ci cu 30 de ani mai devreme, fiind reglementată prin Regulamentele Organice.

Odată cu secularizarea, Biserica nu a mai avut resursele de care dispunea în trecut, dar nici aceleași responsabilități. Sistemul sanitar și educația au fost transferate exclusiv în administrarea statului. Odată cu aceasta, rolul Bisericii în Stat a fost doar unul de natură morală (menținerea unei anumite ordini sociale), de natură filantropică și socială (susținerea campaniilor militare și campaniile jandarmeriei în caz de inundații etc.) și unul de natură educativă în măsura unei alfabetizări sumare la sate. Și asta pentru că Biserica nu a mai avut oameni în administrația Statului. Să nu uităm că facem cu toții parte din Biserică, fiind mădulare fiecare în parte al unui trup mistic al căruit cap este Hristos. Dar politicienii vremii, inclusiv cei din interbelic, erau creștini doar cu numele, nu și cu fapta.

În Imperiul Roman, Biserica și-a câștigat puterea prin crearea unei opoziții dârze în fața autorității statului, câștigându-și adepți chiar din aparatul administrativ. Putem numi martirajul primelor secole creștine drept nesupunere civică. Și a funcționat, până chiar șeful statului – împăratul – a devenit creștin! Dar atunci Biserica funcționa ca un corp unitar, în care creștinul de rând avea conștiința rolului pe care-l joacă în ansamblu. Astăzi avem nevoie de o catehizare serioasă și o trăire profundă pentru a reveni la pozițiile de atunci!

În România interbelică, cei care construiau biserici pro-bono și care militau pentru o Biserică vie, în care poporul să fie activ, au fost decimați „cu binecuvântarea” tacită a patriarhului Miron Cristea, care ocupa funcția de prim-ministru. O asemenea relație dintre Biserică și Stat au găsit comuniștii când au venit la putere. Iar relația de tip clientelar s-a păstrat până astăzi. Ultimele alegeri sunt cel mai bun exemplu...

Vinovații? Vinovați suntem cu toții, cei care ne numim creștin-ortodocși, dar care nu acționăm ca atare. Ierarhii acționează în măsura în care au și susținerea poporului, dar dacă poporul este adormit… Calendarul este plin de sfinți mireni, de mărturisitori. Persoane de talia unui Nicolae Velimirovici pentru sârbi sau un Părinte Justin Pârvu pentru români nu se nasc la fiecare 10 ani. Este datoria noastră ca lucrurile să funcționeze corect în Biserică!

Sursa: activenews.ro 

Reclame

S-a înființat „Patrula lui Vlad Țepeș”, în cadrul Partidului România Unită al lui Bogdan Diaconu

Partidul România Unită va înființa o așa-zisă „gardă a lui Vlad Țepeș”, a anunțat Daniel Ghiță, fost luptător K1 și membru al formațiunii politice.
„Garda lui Vlad Țepeș” se vrea a fi formată din „trupe civile”, care vor avea „uniforme și însemne proprii” și „în zonele în care este nevoie de intervenție cetățenească”, informează Știri pe Surse.
„Pe acești tineri îi veți vedea peste tot, îi veți vedea unde este nevoie de ei, de ajutor. Nu vor avea arme, poate vor avea lopeți să ajute la deszăpezire sau poate vor avea găleți să ajute la inundații sau poate pur și simplu vor ajuta o bătrână să traverseze strada”, a declarat, duminică, președintele PRU Bogdan Diaconu, în fața delegaților reuniți la primul congres al formațiunii.
Bogdan Diaconu a prezentat și primii șase membri ai „formațiunii”. Aceștia erau îmbrăcați  în uniforme bleumarine, cu tricolorul pe piept, în partea dreaptă, sigla partidului pe mâneca dreaptă și pe spatele cărora scrie Patrula lui Vlad Țepeș.
Daniel Ghiță, cel care va fi liderul „gărzii”, a declarat că noua formațiune va colabora cu autoritățile, dar dacă acestea nu vor acționa, atunci o vor face membrii PRU.
„Vom colabora cu autoritățile și le vom informa asupra acestor situații, dar dacă autoritățile se vor uita în altă parte, vom avea noi grijă de acești români asupriți pe care nu-i apără nimeni”, a mai spus Daniel Ghiță.
Sursa: activenews.ro  
Patrulă sau Gardă, nu e prea clar… Să vedem cât de eficienți vor fi.

Monahul Teodot – Cuvânt la parastasul comandatului legionar Gheorghe Grecu (20 ianuarie), despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, despre sinodul pan-ortodox apostat

Cuvânt la mormântul comandatului legionar Gheorghe Grecu din cimitirul Ghencea 2 (20 ianuarie 2016).

  • Despre mărturisitorul legionar Gheorghe Grecu, care a făcut 13 ani de temniță comunistă și 4 de război. Despre Căpitan.
  • Despre săptămâna de rugăciune ecumenistă cu ereticii, despre catolici. Despre faptul că ecumenismul și rugăciunile ecumeniste sunt impuse de masonerie spre venirea lui antihrist.
  • Despre sinodul apostat și inutil care se vrea al 8-lea ecumenic și pan-ortodox.
  • Despre legătura dintre pământul românesc și patria cerească.

 

Gheorghe Grecu – comandant legionar și mărturisitor în temnițele comuniste

Gheorghe Grecu – 27 mai 1913 – 20 ianuarie 2012

Născut la 27 mai 1913 la Cudalbi, judeţul Tecuci (azi  Galaţi), Gheorghe Grecu a intrat în Mişcarea Legionară în 1928, la vârsta de 15 ani, activînd în cadrul “Frăţiilor de Cruce”, organizaţie destinată exclusiv educaţiei în spirit creştin şi naţional a elevilor.

De-a lungul anilor s-a distins prin participarea la majoritatea acţiunilor Legiunii, iar în 1932 devine şef al Frăţiilor de Cruce din judeţul Galaţi.

A participat activ la episoade de referinţă ale istoriei Legiunii, printre care tabăra de muncă de la Vişani.

În 1934, la solicitarea expresă a lui Corneliu Zelea Codreanu, a făcut parte din comitetul de onoare prezidat de generalul Zizi Cantacuzino, care a judecat abaterile lui Mihai Stelescu, găsit vinovat de „trădare” şi eliminat din Mişcare.

Face parte din corpul Moţa-Marin de la înfiinţarea acestuia în 1937. Tot acum ia parte activă la şantierul ridicării noului sediu al Mişcării, în str. Gutenberg 3, din Bucureşti.

În această perioadă este avansat de Corneliu Codreanu la gradul de instructor-legionar.

În 1938, face parte din reţeaua clandestină de distribuţie a coletelor cu cartea “Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu”.

În 1939, în condiţiile represiunii fără precedent coordonate de regimul Carol II şi în situaţia abandonării conducerii Frăţiilor de către cei abilitaţi, preia din proprie iniţiativă comandamentul pe ţară al FDC, pe care le reactivează în mod admirabil.

Participant activ la evenimentele din 3-6 septembrie 194o, Gheorghe Grecu a acţionat în Bucureşti, unde, în condiţiile reculului înregistrat de manifestaţiile stradale, care erau pe punctul de a nu-şi fi atins scopul declanşării unei mişcări populare, Gheorghe Grecu, în fruntea efectivelor FDC, preia în mod spontan conducerea manifestaţiilor, care duc la abdicarea regelui criminal Carol II.

Pe tot parcursul războiului participă la ambele campanii, din răsărit şi din apus.

După august 1944 activează în cadrul reorganizării Frăţiilor de Cruce.

Arestat în 1948, este condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist şi condamnat până în 1954, când este eliberat la termen.

Între 1954 şi 1958 face parte din structurile de reorganizare a Mişcării Legionare, sub coordonarea comandamentului legionar clandestin condus de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Constantin Iulian. Cade împreună cu mii de legionari din ţară şi este condamnat din nou în 1958.

Este supus atrocităţilor reeducării prin tortură la închisoarea Ocnele Mari, unde, alături de Virgil Mateiaş şi alţii, rezistă cu demnitate.

În timpul reeducării de la închisoarea Aiud, între 1962-64, Gheorghe Grecu se situează pe poziţia celor ce nu acceptă această acţiune, rezistînd, în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului, până la amnistierea ultimilor deţinuţi din închisoare.

Urmează o grea perioadă de viaţă “în libertate”, ani în care, conform dosarelor de la CNSAS, era urmărit zilnic de un aparat de cca 20 de persoane, agenţi şi informatori ai Securităţii.

În ciuda repetatelor demersuri de obţinere a emigrării în SUA, abia în 1988 reuşeşte să plece din ţară, devenind cetăţean american.

În exil face parte din Senatul Legiunii, reînfiinţat de Horia Sima şi condus de Nae Roşca. O anumită perioadă îndeplineşte atribuţia coordonării exilului legionar de pe continentul nord-american.

În anii 1990 revine în ţară, cu sarcini deosebit de importante în procesul de reorganizare a Mişcării Legionare.

Participă la regruparea vechilor luptători, în cadrul organizaţiilor foştilor deţinuţi politici, Fundaţiei “George Manu” şi Fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”. Participă la reînfiinţarea Partidului „Totul pentru Ţară”, căruia nu i se admite însă de autorităţile neocomuniste decât înregistrarea sub numele „Pentru Patrie”.

Până la moarte, la vârsta de 98 de ani, se menţine într-o stare fizică şi psihică debordantă, uluindu-şi apropiaţii şi interlocutorii prin spiritul său tineresc, prin energia ieşită din comun şi activitatea neîntreruptă de educaţie în rândul tineretului legionar, până în ultimile zile de viaţă.

A fost iubit de un mare număr de tineri care polarizau în jurul său. De altfel, cine nu-l putea iubi pe Gheorghe Grecu?

Calităţile sale morale deosebite, eleganţa sufletească, demnitatea, dăruirea şi dragostea care nu l-au părăsit până în ultima clipă, ne fac să afirmăm că, plecarea comandantului legionar Gheorghe Grecu încheie în mod simbolic o pagină din Istoria Legiunii, pe care a înnobilat-o cu prezenţa sa permanentă.

Dumenzeu să-l odihnească în rând cu sfinţii săi.

Gheorghe Grecu – Prezent!

Sursa: 

Gheorghe Grecu, comandant legionar, ne-a părăsit în această dimineaţă.