ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Enciclica pastorala a Ips Serafim la Duminica Ortodoxiei– 2013 – impotriva panereziei ecumeniste.

Enciclica pastorala a Ips Serafim la Duminica Ortodoxiei– 2013 – impotriva panereziei ecumeniste.

ENCICLICĂ PASTORALĂ
 A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU
 LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Cuviosul Paisie Aghioritul

Spunea fericitul întru adormire si Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxa a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999,  p.176.)

Însă ce este ecumenismul?

Sf. Iustin Popovici

Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă alta erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politica si religioasa lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentreaza mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră si sumbra de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Ahimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).

Theodoros ZisiS

Profesorul emerit de Patrologie de la Facultateade Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul si preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă in legatura cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avura foarte puţine probabilitati, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observa că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic si exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborârea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Asadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsa doar o singura dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga si desavarsita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).

După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondiala, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, gigantele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii  dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece  niveleaza  toate religiile şi credinţele.

Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul  Sionism internaţional.

Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondiala lui Antihrist.

Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva (“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp. 5-6).

Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.

Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi realizeze scopurile sale este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, ,,Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).

Ecumenismul actioneaza pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştinşi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, ca sa-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.

Promovează concepţia despre „Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele „Biserici Surori”. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.

În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută”. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.

Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni”, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire correct din nou ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.

O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.

Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.

Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Insă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)

Un copil adevarat al ecumenismului este si recent aparuta erezie postpatristica, neopatristica sau contextuala.

Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către asa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele, ,,pe care Părinţii noştri le-au pus” între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.
ÎPS Pavlos de Glifada

ÎPS Pavlos de Glifada

Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea sociala şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalitati de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <<Cercetări “Contextuale”, ,,Post-patristice” şi alte cercetări teologice la un simpozion al Academiei Teologice din Volos>>, Theodromia  ΙΒ4 , octombrie-decembrie 2010, 496).

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.

Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unitatii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).

Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt urmãtoarele:

A.       Lipsa mãrturisirii ortodoxe.

B.       Lipsa sinceritãţii eterodocşilor.

C.       Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevãrului.

D.       Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.

E.       Tocirea criteriilor ortodoxe.

F.        Recunoaşterea reciprocã a eclesialitãţii.

G.        Dialogul în clauze egale.

H.        Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.

I.           Rugãciunile în comun.

Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc sã participe fãrã ezitãri la manifestãri cultice şi la rugãciuni comune împreunã cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc cã prin aceasta co-spiritualitate ecumenistã se creazã climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Insã Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugãciunile în comun cu eterodocşii; pentru cã eterodocşii nu au aceeaşi credinţã cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat. Amintim cã al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotãrãşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adunã cu ereticii sã se afuriseascã, iar de le-ar permite acestora sã sãvârşeascã ceva ca şi clerici, sã se cateriseascã”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga impreuna cu ereticii, fara insa a coliturghisi, sa se afuriseasca. Dacã însã le va îngãdui sã sãvârşeascã ceva ca si clerici sã se cateriseascã”. Aşadar, rugãciunea în comun este interzisã, deoarece dovedeste partasie la credinţa celui cu care se face rugãciunea în comun şi-i dau impresia acestuia cã nu se aflã în rãtãcire, drept pentru care nu e nevoie sã se întoarcã la adevãr. <<Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23)>>. (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )

J. Intercomuniunea sacramentalã. Dacã Sfintele Canoane interzic rugãciunile în comun cu ereticii, cu atat mai mult exclud participarea noastrã la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentala, pentru noi ortodocşii, este absurda şi inacceptabilã. Biserica noastrã n-a considerat niciodatã Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unitãţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun/de obşte presupune credinţa comunã/de obşte.

Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştinã în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin cã diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui sã ne uneascã.

Cu siguranţã, Biserica a arãtat şi aratã întotdeauna o mare sensibilitate faţã de toate aceste probleme umane, însã abordarea lor în comun cu ereticii prezintã multe neajunsuri.

În ultimii ani, politica ecumenistã practica şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mãnãstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)

Din nefericire, astãzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezãmânt întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstreazã cã nu respectãm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtãtorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.

Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţã de activitãţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestã faptic tradiţia şi credinţa noastrã ortodoxã şi patristicã, b) seamãnã îndoiala în inimile turmei şi îi clatinã pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismã şi c) târãsc o parte a turmei în rãtãcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcã în aceastã iresponsabilitate ecumenistã, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se aflã în contradicţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie sã fie condamnatã şi respinsã de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care pãstreazã si salveazã credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi,  din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodatã sã introducã inovaţii, deoarece apãrãtorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adicã însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbatã şi cu acelaşi chip cu cea a Pãrinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)

Cu fierbinti rugãciuni pãrinteşti,

MITROPOLITUL VOSTRU

† Serafim de Pireu

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr

De pe: impantokratoros.gr  

Duminica Ortodoxiei este duminica în care, în toată lumea ortodoxă ar trebui să se citească Sinodiconul Ortodoxiei sau slujba anatemizării tuturor ereticilor. 

În România, după cum știm, slujba asta nu se mai citește de zeci de ani, poate peste o sută… 

Cauzele? Nerecunoșterea adevărului unic, ortodox sau diplomatia lingușitoare a ierarhilor față de eretici,  interese politice sau, sau…. 

Detalii aici: 

Duminica Ortodoxiei, ziua în care ar fi trebuit să se citească slujba Sinodiconului, adică anatemele împotriva tuturor ereticilor

Reclame

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii

Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalți tineri îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie considerându-l sfântul acestei închisori1.

Cu toată firea lui blândă și atitudinea plină de modestie, lui Maxim Virgil toată lumea i-a zis ”domnu” Maxim.

Chiar și după anul 1990, de acum bătrâni ieșiți la pensie când toți eram ”tu” și ”mă”, pentru toată lumea Maxim Virgil a rămas ”domnul” Maxim. (…)

În fața atitudinii de sfânt creștin pe care a avut-o și față de cei 22 de ani de închisoare neîntreruptă pe care a executat-o, n-am mai îndrăznit niciunul să ridicăm fruntea prea mult în fața lui ci a rămas pentru toată lumea ”domnu” Maxim.

(Gheorghe Andreica – Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pp. 118, 127)


1. Este vorba despre închisoarea Târgșor, în care Virgil Maxim a fost încarcerat între anii 1948-1950. Deși avea vârsta de 26 de ani la acea dată, Virgil Maxim a fost transferat la Târgșor deoarece încă figura ca elev în evidențele Securității, căci la la data arestării din timpul guvernării antonesciene era în clasa a VIII-a.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Virgil Maxim la 70 de ani – marturisitorii.ro

“Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mîini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, şi el s-a supărat.

La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: “Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: “De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru, şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: “Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după cîtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: “Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gît şi vrînd să-l mîngîi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitîndu-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis: “Du-te! Şi tu eşti liber! Noi sîntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…””

Sursa: Petru-Voda.Ro via: marturisitorii.ro 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim

Lupta vlahilor din Moravia pentru păstrarea identității și pentru credința ortodoxă

Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic…Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
 
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”. 
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi” 
Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”. 

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

Problematica comunităţilor străvechi româneşti din Cehia şi Slovacia este, sau ar trebui să fie, una arzătoare pentru autorităţile de la Bucureşti şi nu numai pentru ele, ci şi pentru noi, românii de rând, care nu ştim mai nimic despre existenţa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintă cu siguranţă cele mai misterioase comunităţi de români din afara graniţelor ţării. Până şi de gorali (românii din Carpaţi Poloniei) s-a scris şi s-a vorbit mai mult. Probabil din aceste motive, şi nu numai, românii din Moravia au fost astăzi aproape complet slavizaţi. Limba lor din prezent mai conţine doar câteva cuvinte neaoş româneşti. Cu toate acestea, tradiţiile şi mai ales conştiinţa lor etnică au rămas neatinse de depărtarea de ţară. Probabil, pe viitor, ei vor renaşte naţional şi cultural. Iar de acest lucru suntem respnsabili noi, cu toţii!

Scoborâtori din dacii liberi sau transhumanţi din Ardeal?
Toate sursele istorice indică faptul că aceste comunităţi româneşti din nordul Carpaţilor, astăzi complet izolate geografic şi administrativ de România, au origini străvechi, fiind la fel ca românii din ţară, originari din dacii liberi. Un argument în plus referitor la vechimea lor în regiunea Moraviei de azi, este faptul că cehii i-au găsit deja acolo, când sosiseră să se stabilească.
Chiar ei, cehii, au denumit regiunea în care trăiau românii Valassko, pentru a marca astfel componenţa etnică a celor care au ocupat din timpuri imemoriale partea de nord-est a Moraviei. Valaska era şi numele temutului baltag purtat tot timpul asupra lor de aprigii păstori români, care nu se codeau să-l folosească atunci când situaţia o cerea.
Desen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.    Sursa foto: WikipediaDesen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.
Referitor la istoria valahilor din Cehia, istoricii şi cercetătorii sunt împărţiţi în două tabere. Prima dintre ele, susţine că aceşti oameni sunt descendenţi direcţi din daci, având ca argument faptul că în timpul regelui Burebista, statul unitar dac se întindea în partea sa de vest până în Elveţia de astăzi, deci cu mult dincolo de ţinuturile Moraviei. Ceilalţi istorici cred că vlahii moravi au fost la originile lor păstori români din Ardeal care din cauza faptului că erau oprimaţi de unguri, au migrat între secolele 14-17 dinspre Ardeal spre Moravia, alegând în cele din urmă să se stabilească acolo.
Conform studiilor realizate de istoricii cehi şi slovaci, păstorii români stabiliţi în Moravia proveneau din provinciile istorice româneşti ale Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi chiar din Banat.
O trupă folclorică din Valahia Moravă.    Sursa foto: ShutterstockO trupă folclorică din Valahia Moravă.
Oricare le-ar fi originea, vlahii moravi au fost dintotdeauna neamuri de păstori, ciobănitul şi creşterea animalelor fiind în mod tradiţional ocupaţia lor de bază. Din nefericire, fiind obligaţi de istorie şi condiţiile geografice să trăiască înconjuraţi de o mare de slavi, vlahii moravi şi-au pierdut treptat graiul românesc iniţial, din care au mai păstrat câteva cuvinte. De fapt, aceşti oameni vorbest o limbă distinctă, un dialect bizar, de neînţeles, cuprins din cuvinte cehe, slovace şi arhaisme româneşti.
Din fericire, românitatea lor a fost salvată şi prezervată exemplar în cultura, ethosul, foclorul, cântecele şi costumele lor, precum şi în  „arta” ciobănitului, ocupaţie la care nici cehii, nici slovacii nu se pricep atât de bine precum ei.
Ciobanii războinici care au speriat dinastia de Habsburg şi Muzeul Vlahilor din Roznov
Între cuvintele româneşti păstrate integral în dialectul vlahilor moravi, se remacă termeni precum baci, brânză, jintiţă, putină, ciomag, şiţă, zgardă, colaci. Prima lor menţionare istorică datează din anul 976, când cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes menţionează în scrierile sale un schimb de populaţie între Bizanţ şi regatul Moraviei. În urma schimbului de populaţie amintit, mai multe familii de păstori vlahi din Valea Timocului şi alte regiuni sud dunărene care aveau relaţii tensionate cu regimul instituit de basileul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, au ales să plece în Moravia. Acolo, talentul lor de păstori pricepuţi le-a asigurat deopotrivă prosperitatea materială, şi aprecierea regilor moravi.
O altă perioadă de migraţie şi stabilire a păstorilor români în Moravia a fost aceea în care rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg. Conform istoricului Ştefan Meteş care a publicat în anul 1977 lucrarea „Emigrări româneşti din secolele XII-XX”, ultima mare migrare medievală a românilor în Moravia a avut loc în perioada tulbure şi presărată de războaie şi invazii, în care guvernator al Transilvaniei era Iancu de Hunedoara.
Regiunea Valassko din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockRegiunea Valassko din Moravia.
În Evul Mediu şi în perioada renascentistă, valahii moravi au trăit ca oameni liberi şi prosperi, care datorită dârzeniei lor aveau numeroase obligaţii militare. Încă din perioada medievală, valahii moravi au dus o viaţă culturală şi politică separată de cea a grupurilor etnice cu care se învecinau.
Conform documentelor vremii, vlahii de aici trăiau de asemenea după regulile impuse de faimosul Drept Cutumiar Valah sau Jus Valachorum, denumit şi Lex Anitqua Valachorum.
Cronicarul Jan Amos Comenius relatează în anul 1620 despre:
Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic…Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
Mai târziu, în anul 1624, acelaşi cronicar nota că:
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”.
Sat al valahilor din Moravia.    Sat al valahilor din Moravia.
Însă în secolele următoare, doar o parte a valahilor moravi a continuat să-şi păstreze credinţa ortodoxă, majoritatea convertindu-se la protestantism. Din aceste motive, Biserica Catolică şi regii Habsburgi au trecut la represalii:
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi”, scriau cronicile vremii, în timp ce în arhivele oraşului Zlin din anul 1621 stă scris că : „Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”.
În acelaş an, Albrecht von Wallenstein, comandantul militar din aprtea regimului Habsburgilor al regiunii Vsetin se plângea de valahii care nu mai vroiau să lupte sub comanda sa, iar un alt comisar al Habsburgilor scria că „Valahii sunt din firea lor înclinaţi să fraternizeze cu duşmanii”.
În faţa Habsburgilor, păstorii războinici valahii au opus o rezistenţă dârză. Ciobanii români au efectuat numeroase raiduri de pedepsire şi răzbunare faţă de autorităţi.
Valahii moravi au mers până într-atât încât au jefuit şi incendiat oraşele Malenovice, Zlin şi Valasske Mezinci.
Disperat, Wallenstein se plângea împăratului că valahii luptă organizaţi în cete şi în primii ani de război, aceşti ciobani luptători ieşeau mereu victorioşi în luptele cu trupele imperiale.
Procesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.    Sursa foto: ShutterstockProcesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.
Datorită vitejiei lor, alături de valahi au venit şi protestanţii unguri, astle că ân anul 1621 toată Moravia de la est de râul Morava era controlată de valahi. Însă după înfrângerea ungurilor şi valahilor de către Habsburgi în urma bătăliei de la Olomuc. Valahii nu s-au supus niciodată cu adevărat, chiar dacă autorităţile austriece au recurs inclusiv la execuţii publice pentru a-i înspăimânta.
Astfel că trupele de ciobani români au intrat într-o alianţă neobişnuită alături de ungurii care se aliaseră cu turcii, şi au atacat Vsetin-ul şi ajungând până aproape de Brno. Cu toate acestea, valahii nu au continuat lupta alături de unguri, deoarece păstrau încă o duşmănie ancestrală contra turcilor. După pacea semnată în anul 1624 între unguri şi Habsburgi , cei din urmă s-au folosit de această oportunitate şi i-au atacat pe valahi lângă Vsetin.
Doar că dârzenia şi furia ciobanilor războinici a fost fără margine, cronicile notând cu uimire că aceste clanuri de păstori luptători au măcelărit armatele Habsburgilor şi au capturat oraşul Lukov după care s-au aliat cu trupele daneze şi împreună, într-o premieră istorică absolută şi neaşteptată, ciobanii noştrii şi armatele regatului Danemarcei au capturat oraşul Hranice în anul 1626. Contra-atacul lui Wallenstein i-a forţat să se retragă în munţii lor, iar ultima răscoală a valahilor moravi a avut loc în anul 1640, când păstorii au profitat de invazia suedezilor în Moravia. Alianţa dintre suedezi şi valahi a fost una de succes până în momentul în care suedezii s-au retras în anul 1643 pentru a se concentra pe luptele lor cu danezii.
Din nefericire, în anul 1644 o campanie masivă a Habsburgilor contra vlahilor a dus la o victorie completă a autorităţilor austriece. Represaliile au fost deosebit de crude culminând cu incendierea satelor vlahe, dezarmarea populaţiei, distrugerea recoltelor mşi confiscarea animalelor domestice, în timp ce aproximativ 20% din totalul populaţiei masculine a fost ucisă în lupte sau executată.
Şopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockŞopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.
Valahii care au fugit au fost urmăriţi de trupele imperiale şi ucişi pe loc. Istoricii susţin că în timpul acelei adevărate campanii de exterminare, circa o treime din populaţia vlahilor moravi a fost ucisă. Vlahilor rămaşi în viaţă le-a fost impus să jure credinţă Habsburgilor şi să se convertească la catolicism, în caz contrar fiind condamnaţi la moarte. Cel puţin aşa dictează Conscriptio Valassko din 16 februarie 1644. În urma acelei campanii de exterminare, fraţii noştri vlahi din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată. Din acel moment, vlahii şi-au pierdut progresiv limba şi credinţa, supravieţuind doar etnic, folcloric şi cultural.
Din fericire, în prezent, vlahii din Cehia şi Slovacia se bucură de toate drepturile care se cuvin unei asemenea minorităţi etnice care a contribuit în timp la civilizaţia şi cultura Carpaţilor de nord-vest. În Cehia, spre exemplu, autorităţile sunt mândre de moştenirea culturală, istorică şi spirituală pe care au adus-o valahii în Tatra. Drept dovadă, acolo, în oraşul Roznov (avem un oraş cu nume similar şi în Romania) există un mare Muzeu al Culturii şi Civilizaţiei Valahe, care găzduieşte numeroase colecţii şi piese unice din patrimoniul acestor români, prea puţin cunoscuţi în România.
Sursa: descopera.ro 
Citiți și: