Pomenirea mărturisitorului isihast MARIN NAIDIM – 25 noiembrie

Marin Naidim în arestul Siguranței

  • Născut: 25 Martie 1922
  • Locul nașterii: Râmniceni, Buzău
  • Ocupația la arestare: elev
  • Întemnițat timp de: 23 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Galda de Jos și Baia Sprie
  • Data adormirii: 25 Noiembrie 1999 

La Baia-Sprie, prietenul meu Emil Budei m-a întrebat după vreo șase luni de la sosirea noastră în colonie dacă am stat vreodată de vorbă cu Marinică Naidim, pentru că, din punctul lui de vedere, este cel mai desăvârșit om pe care l-a întâlnit. Așa l-am cunoscut. Ceea ce te fermeca în atitudinea și vorbele lui era simplitatea și atenția. Smerenia creștină trăită în toată plenitudinea ei. Deși era omul ce mai ascultat și respectat din întreg grupul de tineri veniți de la Aiud, nimic din purtarea lui nu arăta că s-ar fi socotit superior lor. Stăpânea toate secretele prieteniei. În primul rând, sinceritatea bazată pe dragoste și infinită discreție.

Când a prins încredere în mine, mi-a mărturisit că înainte de venirea în colonie a primit o veste de acasă care i-a umplut sufletul de bucurie: cele trei surori mai mici au fost primite într-o mănăstire. Șase ani le dusese grija.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 81-82)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Marin Naidim Marin Naidim a fost unul dintre prietenii de taina ai lui Valeriu Gafencu, acesta din urma fiind numit deja „Sfantul Inchisorilor”. Fiind intemnitat vreme de peste douazeci de ani, prigonitul neprigonitor Marin Naidim s-a dovedit a fi un adevarat isihast al inchisorilor comuniste.

Despre marturisitorul Marin Naidim, mucenicul Valeriu Gafencu afirma: „Marin e cel mai simplu dintre toti prietenii mei; curat, iubire multa, caldura sufleteasca, copil curat la suflet, foarte bine format.”

Marin Naidim

Marin Naidim s-a nascut in data de 25 martie 1922. De-a lungul vietii sale, Marin Naidim a trecut prin doua razboaie si prin mai multe inchisori comuniste, fiind spitalizat de doua ori. Cea mai mare parte din anii de inchisoare ii va petrece in Aiud. Desi iubea lectura, citind nenumarate carti, Marin Naidim ajunsese, in ultimii ani de permitere a lecturii in inchisoarea Aiud, sa citeasca numai Sfanta Scriptura si Filocalia.

Inchisorile comuniste fie il sfinteau pe om, fie scoteau din acesta tot era mai urat si mai rau. De altfel, in inchisoare conflictele intre detinuti erau la ordinea zilei. Perioada petrecuta in inchisoare l-a aratat insa pe Marin Naidim lamurit precum aurul in topitoare, colegii sai marturisind unanim linistea si pacea care il caracterizau pe acesta.

Gabriel Balanescu, in cartea sa „Din imparatia mortii”, marturiseste despre Marin Naidim urmatoarele: „Domina prin comportament, cultura – facuta in inchisoare – si o mare capacitate de iubire pentru toti cei din jur. In dormitorul unde era Naidim era o atmosfera deosebita de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeasi atmosfera era si in echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent in inchisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Il depasea cu o abilitate demna de un diplomat de cariera.”

Acelasi marturisitor Gabriel isi aminteste de discretia care il caracteriza pe Marin Naidim, precum si de smerenia simpla si tacuta a acestuia: „Spre deosebire de alti frati de cruce cu inchisoare indelungata, Naidim era echilibrat si prin faptul ca pastra o nota smerita a trairii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenta ale lui Naidim, cand isi facea rugaciunea sau zilele cand postea. In toate actele lui era de o extraordinara discretie, iar in discutiile religioase nu cauta sa-si impuna punctul de vedere. Si-l impunea insa prin faptele lui lipsite de ostentatie.”

Desi a fost aruncat in inchisoare mai inainte de a-si termina studiile, Marin Naidim a dobandit o cultura polivalenta, cu usurinta putand intelege si patrunde subiecte dintre cele mai variate. Astfel, in el se imbinau, in mod armonios, simplitarea taranului si inteligenta omului de cultura, precum citim in volumul amintit mai sus: „Marin Naidim avea toate atributele taranului roman, dublate de rafinament intelectual. In toate domeniile – filozofie, literatura, teologie, arta – Naidim avea informatie precisa, pe care o rostea cu voce joasa, modest si gata sa asculte o opinie contrara fara sa intervina.

In perioada anilor 1944-1947, detentia a avut un regim de lagar, adica implica o oarecare libertate, detinutii din Aiud fiind grupati si dusi la munca, in colonii. In colonia de munca silnica din Galda, prietenia dintre Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim si Marin Naidim se va intari si mai mult, ei locuind in aceeasi celula si facand toate impreuna.

Inchisoarea a fost locul ideal spre a gandi la moarte. Astfel, multi au reusit sa traiasca mai adevarat abia dupa ce s-au descoperit pe ei insisi, intre zidurile unei celule. Precum toti crestinii prigoniti de comunisti, Marin Naidim cugeta si el la moarte, zicand: „Moartea, ca si viata, sunt niste taine de-ale lui Dumnezeu. Sa traim in asa fel incat pana si dricarului sa-i para rau cand ne va duce la groapa. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca sa ne rascumparam viata viitoare, traind-o pe aceasta asa cum trebuie. Sa nu pierdem ocazia, caci vine ceasul cand ti se va spune: „Gata!” Si ce rau iti va parea ca ai pierdut ocazia! Cu cat ai facut pana atunci, cu atat ramai. Ai fi vrut sa faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat inapoi. Nu mai incape nici o amanare. Conteaza atitudinea pe care o vei avea in fata mortii. Sa nu fii las, sa nu te sperie si sa abjuri. De viteaz si moartea se teme. (…) Fiecare moare singur. Sa mergem mai des la cimitir, ca sa ne reculegem. Mormintele ne inspira ganduri inalte. Tacerea mormintelor ne indeamna la meditatie. Moartea cuiva drag te face sa te simti si tu muritor si sa privesti mai serios viata.”

Marin Naidim a trecut la cele vesnice in ziua de 25 noiembrie 1999. Potrivit marturiei celor care l-au cunoscut, dintre multele sale carti, in ultimii ani de viata, el mai ramase in raft numai cu Filocalia.

Teodor Danalache 

Sursa: crestinortodox.ro

 

Reclame

Părintele CLAUDIU BUZĂ: Care despărțire nu este schismă?

carte-rugaciune Care despărțire nu este schismă?

În ultimul timp, parcă într-un mod programat și de neoprit, toate duhurile potrivnice învățăturilor sănătoase ale Sfinților Părinți s-au dezlănțuit cu multă furie pentru a duce în rătăcire sau a ține în înșelare chiar și pe cei care, cu sinceritate, caută adevărul și-l propovăduiesc pentru apărarea și zidirea Bisericii lui Hristos.

Există în momentul de față, după sinodul cretan din iunie și acceptarea din toamnă a hotărârilor acestuia la București, două atitudini ortodoxe ale preoților. Prima, atitudinea defensivă, este cea prin care se luptă din interior prin predici, cateheze și sfaturi duhovnicești. Preoții și monahii aflați în această misiune de trezire și avertizare a poporului dreptcredincios  sunt deplin conștienți că a te opune structurii oficiale a Bisericii pe linie administrativă înseamnă automat îndepărtarea dintre ziduri și scoaterea din hotarele patrimoniului bisericesc, stăpânite silnic de ierarhia apostată, dar și ruperea de fiii duhovnicești. Bineînțeles, în numele acestei misiuni, se pot ascunde frica, lașitatea, slugărnicia sau indiferența. Nu vorbim despre aceste stări patologice și nu le justificăm în niciun fel, fiindcă ele nu sunt atribute ale slujirii preoțești.

A doua atitudine este cea ofensivă, frontală de întrerupere a pomenirii ierarhului atins de erezie, pentru a apăra Biserica de schismă, a îngrădi comunitatea creștină de molima ereziei și, totodată, de a atenționa arhiereul de pericolul ereziei pentru eparhia pe care o păstorește. Este, cum frumos s-a apus în Sinaxa preoților și monahilor ce a avut loc în Grecia, în luna septembrie – protest ,,lecuitor. Și aici poate exista pericolul unor nemulțumiri pe plan administrativ sau personal față de ierarh, generând pe bună dreptate schismă prin despărțirea de episcop pentru ,,oarecare vinovăție”, pretextându-se în mod viclean prezența ereziei.

Atitudinea ortodoxă, de întrerupere a pomenirii ierarhului care este de acord cu erezia ecumenismului legiferat oficial la așa numitul sinod din Creta, este luată în râs, aruncată în desuetudine și condamnată de structurile oficiale ale Bisericii. Mai mult decât atât, au apărut păreri și opinii care vor să negocieze adevărul, prevalându-se chiar de Canoanele Bisericii pentru justificarea ,,poziției oficiale” fără de care nu putem rămâne în adevăr și în unitate.

Din punct de vedere canonic, lucrurile sunt însă cât se poate de clare.Canonul 15 de la Sinodul I – II de la Constantinopol (861) prezidat de Sfântul Fotie, susține mai mult decât evident și necesar datoria (nu posibilitatea!) preotului de a întrerupe pomenirea ierarhului în caz de erezie. Este atât de important acest canon pentru apărarea dreptei credințe, încât suntem convinși că fără el, în Biserică, nimeni din cler nu ar putea să condamne pe temeiuri canonice erezia ierarhului și nu ar putea să îngrădească comunitatea dreptcredincioșilor creștini, fără a fi supus pedepselor bisericești. Este canonul care ne ajută să rămânem ortodocși! Fără Canonul 15, în Biserică ar vorbi doar ierarhii, într-un mod despotic și dictatorial, pleroma rămânând o masă impersonală fără putere de receptare și decizie în problemele credinței. Ar fi, după model papistășesc, anulare a sobornicității și infailibilitate arhierească în Biserica lui Hristos!

Dar să vedem ce spune Canonul 15.

Prima parte a Canonului 15, în legătură și în completarea Canonului 13a aceluiași Sinod I – II, spune: ,,Cele ce sunt rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea înaintea sinodului și de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovății se depărtează de întâii lor stătători și fac schismă și rup unitatea Bisericii”. Nu vom dezvolta tâlcuirea acestei prime părți fiindcă este foarte limpede ceea ce exprimă și nu face obiectul referatului nostru. Conchidem doar atât: această primă parte aCanonului 15 NU se referă la problemele de credință, ci la ,,pretextul oarecăror vinovăţii” care duc la schismă și la caterisirea pe bună dreptate a celui care a rupt unitatea Bisericii.

A doua parte a Canonului 15, este adausul de care avem nevoie pentru îngrădirea de erezie și pentru apărarea Bisericii de schismă. Iată ce spune: ,,Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, firește, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai cănu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători, șinu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”.

Sfinții Părinți ai Bisericii de la Sinodul I – II, în frunte cu Sfântul Fotie cel Mare au făcut, în partea a doua a Canonului 15, precizarea că nu este supus pedepselor bisericești cel care se desparte – chiar înainte de judecata sinodală, de comuniunea cu episcopul care propovăduiește public erezia. Preotul care întrerupe pomenirea ierarhului său din motive de credință, nu trebuie învinovățit de schismă în Biserică. El trebuie învrednicit de cinstea cuvenită celor ortodocși pentru că s-a silit ,,să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări” – asta numai dacă episcopul își recunoaște vinovăția, lucru greu de realizat în vremurile noastre (anume, pocăința ierarhilor apostați)!

Este important să amintim și de concesiva: ,,desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodală”, pentru a evidenția însemnătatea întreruperii pomenirii înainte de judecata unui sinod, acest lucru fiind vital pentru a stârpi din fașă eresul și a nu lăsa virusul să se răspândească în organismul viu al Bisericii până la organizarea unui Sinod.

Atitudinea ierarhului de a opri de la slujire și/sau de a caterisi pe preotul care a întrerupt pomenirea este necanonică și lovită de nulitate. De aceea, preotul ,,care aplică întreruperea pomenirii numelui Episcopului locului nu va trebui să primească pedeapsa caterisirii de la Episcop sau de la Sinod, lucru care neîndoielnic este o urmare firească, ci să continue să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie chiar și în vreo casă oarecare, dacă i s-a interzis folosirea vreunei biserici, prin folosirea unui antimis simplu, pe care nu va fi înscris numele Arhiepiscopului locului, nici nu va purta pecetea Mitropoliei locului, nici nu va fi fost sfințit, dar neapărat va avea cusute pe el moaște de martir” (Gheron Sava Lavriotul).

Concluzionăm, fără pretenția de a epuiza un subiect atât important și actual, printr-un cuvânt al părintelui Sava Lavriotul, care spune:,,Afirmația că nu sunt valide sfintele Taine și Dumnezeiasca Liturghie a prezbiterilor care trec la încetarea pomenirii numelui episcopului locului nu este valabilă. Harul preoției nu este un monopol al episcopului, fiecare prezbiter slujește în virtutea faptului că a fost Hirotonit, Harul săvârșirii Sfintelor Taine nu se retrage în mod magic de la prezbiteri pentru că nu mai pomenesc pe episcop, cu atat mai mult cu cât prezbiterul rămane în credința ortodoxă, îngrădindu-se de episcopul ce învață eretic”.

Preot Claudiu Buză

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

PS-ul LONGHIN îi mustră pe ierarhii români prigonitori (în special pe mitropolitul Teofan) și încurajează poporul român mărturisitor (preoți, monahi, monahii și credincioși)

Imagini pentru ps longhin

Înalt Preasfinţia Voastră,

Înalt Preasfinţite Mitropolit Teofan,

Îndurerat şi prigonit popor ortodox român,

            Noi, românii ortodocşi din Ucraina, avem sufletele pline de durere pentru voi toţi: preoţi, monahi, monahii şi credincioşi din România, care mărturisiţi Dreapta Credinţă, fiind fii adevăraţi ai Bisericii noastre ortodoxe, păstrând cu sfinţenie tot ce aţi primit de la Sfinţii Părinţi prin cele şapte Sinoade Ecumenice: dogme, canoane, Tradiţie, şi iubindu-vă mult Biserica-mamă. Voi, cei ce vreţi să rămâneţi statornici în credinţa strămoşească, sunteți astăzi tratați cu atâta răutate şi prigoniri, sunteţi alungaţi şi scoşi în drum, din mănăstiri şi biserici!

            Acestea le pătimiți pentru că nu recunoaşteţi ereziile blestemate, nu sunteţi de acord cu sinodul tâlhăresc şi eretic din Creta. Aţi ajuns astăzi să fiţi loviţi chiar de arhiereii și preoţii voştri, mai rău decât în vremurile comuniste.

            Preasfințiți arhierei, nu V-aţi săturat să vărsaţi sângele creştinilor noştri, sau vreţi să-i asemănaţi mai mult cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos?

            Se ştie destul de bine că Voi, toţi cei ce aţi semnat documentele eretice din Creta şi toate nebuniile cu care V-aţi dus la acest sinod (de care ne e ruşine să pomenim), aţi mers împotriva Adevărului Domnului nostru Iisus Hristos; dar dacă sunteţi sinceri, descoperiţi-le Voi înşivă creştinilor aceasta!

            Acceptând acest sinod tâlhăresc, aţi renunţat la tot ce am avut mai sfânt până acum, aţi batjocorit învăţăturile Sfintei Biserici, Una, Sobornicească şi Apostolească, singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos, şi vă închinaţi „bisericilor” eretice.

            De multe ori m-am întrebat: De ce oare e pedepsit în continuare poporul nostru român, care a trecut prin atâtea suferinţe, răbdând prigoane şi ani grei de închisoare? Căci sângele mărturisitorilor nu s-a uscat nici până acum de pe pereţii închisorilor.

            Dar astăzi înţeleg că nu e pedeapsă, ci e o mare binecuvântare ca cei care doresc să-L urmeze curat pe Mântuitorul Hristos să fie prigoniţi, loviţi şi urâţi chiar de păstorii lor, care au lăsat calea spre Hristos şi au luat drumul blestemat al ereziei ecumeniste.

            Iubite suflete îndurerat, ce doreşti să păşeşti pe urmele  Domnului nostru Iisus Hristos, vreau să-ţi spun că a venit vremea de a mărturisi Adevărul!

            Să nu vă înspăimânte nimic! Loc pentru Sfânta Liturghie veţi găsi sub cer, prin case, păduri, peşteri sau catacombe, dar să rămâneţi mărturisitori, statornici şi neclintiţi în dreapta Credinţă Ortodoxă!

            Iar Voi, „ierarhilor”, cei care aţi început să loviţi fără îndurare în copiii lui Dumnezeu şi ai Maicii Preasfinte, de ce Vă bateţi joc şi prigoniţi preoţii, monahii şi monahiile, şi-i scoateţi în drum? Chiar nu Vă este milă, V-aţi pierdut chiar şi bunul-simţ omenesc?

            Înalt Preasfinţia Voastră, cu ce scop aţi venit să slujiţi în Ucraina?

            Ca să arătaţi lumii dreptatea Voastră şi să spurcaţi şi aici turma lui Hristos cu învăţăturile Voastre eretice? Poate aţi uitat cuvintele Prea Fericitului Mitropolit Onufrie, când V-a spus la Mănăstirea din Cernăuţi: „să păstraţi Credinţa Ortodoxă curată”? Dar Înalt Prea Sfinţia Voastră nu-i lăsaţi nici pe alţii să-L urmeze pe Hristos şi să se mântuiască.

            Opriţi-Vă din drumul nebun al ecumenismului! Renunţaţi la sinodul eretic din Creta!

            Aduceţi pocăinţă lui Dumnezeu!

            Îmbrăţişaţi poporul român mult încercat, căruia nu i-a fost uşor să treacă prin tot ce-a trecut de-a lungul istoriei!

            Iubitul meu popor ortodox, fraţi şi surori întru Domnul, toţi cei ce păstraţi curăţia Ortodoxiei, ştiu că Dumnezeu n-o să vă lase niciodată!

            Eu, păcătosul şi nevrednicul, vreau să vă rămân alături în această vreme de grea încercare, vreau să sufăr cu voi, să rabd, să plâng cu voi,  să ne rugăm unii pentru alţii. Deoarece, chiar dacă am fost înstrăinaţi, am suferit mult unii fără alţii, ne-a fost tare greu, dar ne-a întărit și unit Adevărul Sfânt, căci avem aceeaşi credinţă, avem acelaşi sânge şi suntem acelaşi neam. Vreau să vă slujesc pe toţi care sunteţi prigoniţi pentru Adevărul Sfânt şi să vă rog: păstraţi Dreapta Credinţă, chiar dacă va trebui să plătiţi cu preţul vieţii voastre.

            În vremurile acestea atât de dificile pentru credincioşi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului nostru: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13,13).

            Înalt Preasfinţia Voastră, am scris aceste cuvinte cu durere, din suflet, dorind să ştiţi că poporul de aici suferă împreună cu credincioşii de dincolo.

            Rugăm să opriţi prigoana împotriva celor ce-şi iubesc Biserica, Adevărul şi singura credinţă mântuitoare, Credinţa Ortodoxă.

            Şi pentru Voi, cei ce aţi luat parte la sinodul mincinos din Creta, este o şansă de a Vă întoarce de la rătăcirile ecumeniste, aducând pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, ca să putem merge cu toţii spre Cerul Sfânt.

            Şi dacă-i numiţi pe aceşti fii „fanatici”, „schismatici”, „neascultători”, cum numiţi atunci cele patru Biserici care nu au luat parte la sinodul mincinos din Creta şi pe cei treizeci şi trei de arhierei prezenţi la sinod, dar care nu au semnat şi nu au fost de acord cu hotărârile de acolo?

            Şi atunci de ce aveţi atâta râvnă şi evlavie să slujiţi împreună cu cei ce au fost împotrivă???

            Opriţi-Vă! Căci dacă nu, Vă opreşte Dumnezeu.

            Întoarceţi-Vă la altarul Ortodoxiei şi aduceţi jertfa curată pe care ne-a lăsat-o Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

            Ne cerem iertare, dacă V-am greşit cu ceva.

            Iar pentru poporul nostru creştin ortodox român, rugăm pe Bunul Dumnezeu în Treime Slăvit, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe toate Puterile Cereşti şi pe toţi Sfinţii, să vă dea puterea de a rămâne tari şi statornici în sfânta noastră Credinţă Ortodoxă, de a mărturisi Adevărul până Ia sfârşit! Fiţi binecuvântaţi, şi Harul Ceresc să vă întărească pentru a merge curat pe această Cale. Amin!

Cu dragoste în Hristos şi multă durere în suflet,

                                                        păcătosul Longhin, Episcop de Bănceni

Sursa: aparam-ortodoxia.ro