SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

Eu, încă de când eram stareţ în Sihăstria, auzeam unele lucruri minunate despre Vladimireşti; însă unii într-un fel lăudau lucrul cel bun, alţii îl defăimau, iar alţii, auzind multe şi neştiind ce să creadă, păstrau oarecare rezervă faţă de fenomenul Vladimireşti, de teamă ca să nu fie ceva fals. Eu, pe acele vremuri, eram gândind la cele ce a zis Gamaliil, adică: de va fi de la Dumnezeu mişcarea de la Vladimireşti va merge înainte măcar oricâţi se vor împotrivi şi oricâţi uzurpatori va avea; iar de va fi ceva fals, de la sine se va risipi. Aşa că, după un timp, a rânduit Bunul Dumnezeu să am oarecare interes pe la Bucureşti şi fiindcă mulţi credincioşi de pe acolo, care mă cunoşteau, – că fuseseră pe la Sihastrie, încă şi Părinţii de pe la Sfânta Patriarhie şi de pe la Sfintele Mânăstiri Antim şi Cernica, şi alţii, chiar din prietenii Vladimireştilor, – mă întrebau ce părere am despre cele ce se aud la Vladimireşti, eu le răspundeam că nu ştiu ce să le spun până nu voi vedea şi până ce mila Domnului nu mă va face să înţeleg mai bine cele de acolo. La aceste cuvinte, mulţi mă îndemnau să merg numaidecât pe acolo. Aşa că fiind eu atunci cu încă un părinte de aici, şi având şi îndemnul părintelui Prof. Stăniloae pentru acest lucru, m-am hotărât să mă duc şi pe la Sf. Mănăstire Vladimireşti, cu toate că atunci când am plecat de la mănăstirea noastră, n-am avut în plan şi acest lucru, dar văzând îndemnul mai multora, am socotit că aceasta este după voia Domnului şi am mers acolo. Iar fiindcă în cuvinte puţine voi spune cele ce am văzut acolo, cele ce am constatat după a mea slabă pricepere şi cele ce mai mult am simţit acolo cu duhul, care m-a făcut să mă conving că acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiască; m-am folosit acolo de duhovniceasca dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplină, de ascultarea lor, de curăţia vieţii şi, în sfârşit, de ce este scump, adică de râvna cea bună care o au de a plăcea lui Dumnezeu şi a se mântui.

După ce am venit de acolo la Sfânta Mănăstire, unde cu nevrednicie mă numesc păstor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am văzut şi am simţit acolo, şi auzind părinţii şi fraţii de aici s-au bucurat crezând cele spuse şi au dat slavă lui Dumnezeu că mai are şi astăzi astfel de mănăstiri. Şi cu această fericită ocazie care am avut de a vizita acest sfânt lăcaş s-a făcut o duhovnicească prietenie între aceste două Sfinte Mănăstiri, Slatina şi Vladimireşti. Măcar deşi suntem la o mare depărtare una de alta, dar pe cât mi se pare că amândouă au în ele vieţuitori care umblă în calea Domnului cu un gând, adică cel prea fericit al mântuirii sufletului şi de a sluji lui Dumnezeu cu toată inima, cu multă osârdie şi dragoste după dreptarul dogmelor şi asezământul Sfintelor Canoane. Am mai fost şi a doua oară pe la Vladimireşti şi am rămas cu aceeaşi
convingere şi am avut aceeaşi duhovnicească simţire şi mângâiere în suflet şi cu această ocazie s-a făcut şi mai multă legătură duhovnicească între aceste Sf. Mănăstiri şi ne-am hotărât mai mult să colaborăm întru cele duhovniceşti şi spre zidire. Şi chiar de prima dată, când am fost pe acolo, am venit cu trei fraţi în numele Sf. Treimi, pe care părintele Ioan îi pregătise pentru Sf. Mănăstire, iar mai pe urmă au mai venit mai mulţi care se tot formau acolo duhovniceşte, imprejurul Sf. lăcaş al Vladimireştilor. Aşa că până acum au trecut numărul lor de 30 care au venit la noi prin economia şi mila lui Dumnezeu, şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici şi a robilor Săi de la Sf. Mănăstire Vladimireşti, aşa că mai mult de o treime a soborului de aici sunt ucenici ai Vladimireştilor şi, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituală ca să zic aşa, cu Sf. Mănăstire Vladimireşti, căci mulţi din cei veniţi care au avut vârsta şi au terminat şi ispitirea canonică au fost şi călugăriţi în această chinovie. Aşa că lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a făcut să se lege într-o duhovnicească dragoste aceste Sfinte Mănăstiri şi cred că, dacă este lucrarea Domnului şi de va fi mila Lui şi ajutorul Prea Curatei Sale Maici cu noi nu ne va lăsa curând să ne despărţim şi să ne dezmembrăm unitatea duhovnicească care s-a făcut.

De aici înainte voi mărturisi şi cele ce au mai urmat după ce s-a făcut această duhovnicească unire între Vladimireşti şi Slatina. M-am pomenit cu o mulţime de întrebări şi scrisori din partea chiar a unor prieteni ai Vladimireştilor şi a mai multor părinţi duhovniceşti şi cu mai multă cunoştinţă şi experienţă, pe care eu îi am la evlavie, care mă tot întrebau de unele lucruri de care se îndoaie asupra Vladimireştilor şi din acestea multe, pe cele mai principale vi le scriu aici:

  1. Că de ce atâtea minuni şi vedenii la Vladimireşti, că Sfinţii Părinţi care au trăit prin pustie cu mari osteneli poate că aveau o vedenie sau două în toată viaţa lor şi de multe ori nici la aceea nu-i dau crezare, ca să nu se înşele de satana care se preface şi în îngerul luminii.
  2. Că de ce trăiesc acolo la Vladimireşti în duhul vedeniilor, care este duh de suprafaţă şi foarte periculos pentru cei ce nu-şi cunosc măsurile şi uneltirile dracilor şi de ce nu trăiesc acolo în duhul Sfinţilor Părinţi, adică să se sârguiască a creşte mai mult acolo în virtute şi smerenia inimii decât în credinţa vedeniilor care pe mulţi i-au înşelat.
  3. Că de ce numai acolo să se zică mănăstire de fecioare, că oare în celelalte mănăstiri trăiesc numai cele ce au fost măritate sau desfrânate şi că nici un canon nu dă voie a se face deosebire ca nu cumva să se mândrească cele ce se socot fecioare asupra celorlalte, care au acelaşi vot şi aceeaşi făgăduinţă.
  4. Că de ce să se zică numai acolo loc sfânt şi că este mai sfânt decât alte mănăstiri, căci aproape toate Sfintele Mănăstiri când s-au zidit nu fără vreo minune dumnezeiască sau fără vreo vedenie s-au făcut.
  5. Că de ce nu se primesc acolo toate femeile care vin la pocăinţă, deşi Mântuitorul, zic ei, s-a născut din Fecioară, dar a venit să mântuiască pe desfrânate.
  6. Că de ce nu se aduc la Vladimireşti câţiva duhovnici bătrâni cu vârsta, potrivit hotărârii Sfintelor Canoane şi cu viaţa duhovnicească, care cunosc bine podvicul vieţii călugăreşti şi au multă experienţă din trăire, ca să le înveţe pe cele de acolo smerenia, că acolo este o primăvară călugărească şi o pruncie duhovnicească, şi că mai târziu vor fi ispitite mai greu şi trebuie a se învăţa mai din vreme cu reaua pătimire şi smerenia duhului, care după Sfinţii Părinţi este temelia tuturor virtuţilor şi omorârea poftelor.
  7. Că de ce la Vladimireşti se dă Sfânta Împărtăşanie la cele din sobor în fiecare zi şi se aude ca şi la oamenii mireni se dă cu mare uşurinţă, fără a se ţine cont de vrednicia omului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că prin această mare primejdie se aduce în biserică, ca oamenii luând Sfânta Împărtăşanie fără cuvenita canonisire se îndeamnă mai mult a păcătui, pentru că nu li se dă canonul cuvenit prin care să fie depărtaţi de Sfânta Împărtăşanie după harul pus de Sfintele Canoane cu scumpătate şi economie, şi prin aceasta se profanează şi Prea Curatele Taine, dându-se cu uşurinţa celor nevrednici.

Cam acestea şi altele încă învinuiri şi întrebări mi-au venit, la care acum trebuie să mărturisesc care mi-a fost răspunsul prin cuvânt şi scris, care-mi ramâne părerea după cât mila Domnului mi-a dat a înţelege din cele constatate de mine la Vladimireşti, pe care oarecum punându-le în comparaţie cu cele ce de la Sfinţii Părinţi am învăţat şi din care m-am lămurit a înţelege că dacă nu toate, cel puţin din parte cele de la Vladimireşti nu trebuie a se tăgădui şi a se defăima, ci a rămâne cu tărie, bune – şi a se încuraja duhovnicească lucrare de acolo, însă a se supraveghea cu toată purtarea de grijă, de a merge mai departe după făgaşul Ortodoxiei, ca în acest fel de se va proceda cu mişcarea de la Vladimireşti, mare folos se va aduce pentru zidirea Bisericii; iar pentru că ne-am învăţat de la Apostoli că cu inima să credem spre dreptate, iar cu gura să mărturisim spre mântuire, îndoită mărturisire şi către Dumnezeu încă şi către toţi cei ce vor întreba despre aceasta voi face în cele ce mai jos urmează:

Mai întâi cele despre minune şi că acolo, la Vladimireşti, ar fi loc sfânt nu mă îndoiesc, căci mărturiile scripturistice din timpul Patriarhilor şi al Proorocilor au destulă putere de adeverire, căci oriunde s-a arătat Dumnezeu sau Sfinţii Lui, s-a numit loc sfânt şi sfinţit.

MINUNEA

Credinţa este promotorul vieţii religioase: minunea este un stimulent de care dispune numai providenţa dumnezeiască. Odată credinţa înfiripată şi desăvârşită în mintea omului, nu mai are nevoie de minune.

Cineva poate face minuni, când Dumnezeu îl alege ca organ al Său. Minunea poate fi ca un stimulent sau ca simbol al omniprezenţei Sale, pentru un suflet mare care să se poată călăuzi în lucrurile de înaltă cugetare, spre a nu se clăti şi rătăci cum a fost şi Pavel (Sf. Isac Sirul, Cuv. 37). Dacă ar însemna să tăgăduim minunile, ar însemna să tăgăduim pe Dumnezeul minunilor, care este minunat întru Sfinţii Săi.
Şi cuvântul proorocesc care zice: Sfinţilor care sunt pe pamântul Lui, minunate au făcut Domnul voile Sale întru dânşii, căci fără minuni puterea lui Dumnezeu nu se propovăduieşte luminat şi nu se crede lesne, căci de la începutul zidirii lumii, Dumnezeu prin minuni vorbeşte cu oamenii Săi în diferite feluri.

VEDENIILE

Vedeniile bune se descoperă oamenilor sfinţi, iar uneori chiar şi celor obişnuiţi; numai atunci Dumnezeu învredniceşte de vedenii pe cineva când voieşte să lucreze faptele mântuirii, atât pentru cel ce are vedenia cât şi pentru alţi oameni. (Fac. XII, l-4; XVII, l-22; Is. VI, l-12; Fapte XVI, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Numere XXII si XXIII).

Vedeniile sunt posibile şi astăzi şi sunt credincioşi care se învrednicesc cu adevărat să aibă adevărate vedenii bune, însă ele sunt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viaţă duhovnicească, susţinut de o deosebită luminare harică.

,,Adevăratele vedenii se controlează prin aşezarea sufletească, faptele ascetice cât mai mult tăinuite şi dirijate de înţelegerea lepădării de sine, umilinţa sinceră şi rugăciunea permanentă”, zice Sf. Macarie. ,,Fie că vede un rege, sau pe cei puternici ori pe cei înţelepţi, privind numai la comoara cea cerească, pentru că Dumnezeun dragoste este, de aceea primeşte el focul divin şi ceresc al lui Hristos, se înviorează şi se bucură de el fiind înlănţuit de acestea.” (Om. VII, 1).

VEDENII ÎNȘELĂTOARE

Sunt acelea născocite de diavol, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina nesincerităţii omului şi a păcatelor tăinuite. Ele angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare şi cuprinse de urâciune faţă de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înşelaţi, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credinţă şi de fapte bune, mai ales acei care dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică, cu care se sileşte să înşele chiar si pe cei aleşi. (Pateric, cap. VII). Vedeniile nu se produc la cheremul omului şi nici nu se face o meserie din ele, cum este înşelăciunea spiritistă, căci ele sunt mai presus de voinţa omului, iar felul de înfăptuire şi scopul lor este în mâna providenţei dumnezeieşti.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă, sunt de la diavol; cele care lasă pace, linişte, umilinţă şi iubire neprecupeţită, pot fi socotite bune după ce sunt verificate cu acea sete a Ucenicilor de pe drumul Emausului: ,,Au nu era inima noastră arzând întru noi?”

Duhovnicul, chiar când va avea toate posibilităţile adevăratei vedenii, să nu se entuziasmeze în faţa credinciosului ci cu blândeţe să-l sfătuiască la umilinţă şi la o iubire larg cuprinzătoare, fiindcă pentru cel curat nu-i nimic spurcat, şi să-i cerceteze cât mai des starea sa sufletească (I Cor. II, 15; II Cor. XII, l-12).

În cazurile când lucrurile sunt nelămurite, să aibă modestia de a nu se pronunţa în nici un fel.

MÂNĂSTIRI DE FECIOARE

Acest nume s-a dat în vechime în Biserica Dreptmăritoare tuturor mănăstirilor de femei, căci se vede că încă de prin sec. VI, în limba coptică, mănăstirile de femei se chemau mănăstiri de noane (fecioare).

Fecioria continuă, după cum ştim, este binecuvântată de Biserică, numai dacă se consacră slujbei lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19; VII, 32; Înţelept. IV, 1; VIII, 21).

,,Dacă cineva ar feciori şi s-ar înfrâna, abţinându-se de nuntă din scârbă, nu pentru binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema” (Gangra IX), iar cum că mai înaltă este fecioria decât nunta, aceasta n-o putem tăgădui, căci ştim ce a zis Apostolul: ,,Bine este fecioarei să se marite, dar mai bine să rămâie aşa…”, iar când zice ,,mai bine”, arată pe lucrul cel mai bun. Încă şi Sfântul Ioan Damaschin (în cap. XXIV, cartea 4-a), zice pentru feciorie: ,,Prihănesc cei trupeşti fecioria şi spre mărturie pun înainte iubitorii de dulceaţă cuvântul cela ce zice: blestemat este tot cela ce nu ridică sămânţă în Israel. Iar noi lui Dumnezeu Cuvântului celui ce s-a întrupat din Fecioară, îndrăznim a zice: cum că fecioria dintâi şi dintr-un început s-a sădit în firea oamenilor. Că din pământul cel ce era fecioară s-a zidit omul, din singur Adam s-a zidit Eva. În Rai, fecioria petrecea şi iarăşi zice: Se cade dară cu rânduiala să ne pogorâm şi să vedem zestrele fecioriei, ceea ce este a zice şi de curăţenia ei. Şi apoi zice că şi în corabia lui Noe a poruncit Dumnezeu ca bărbaţii cei intraţi, despărţiţi de femeile lor, să fie ca să scape de noianul apelor prin curăţenia cea cuvenită. Şi apoi aduce în mijloc pe Ilie cel ce suflă cu foc, care întru feciorie a petrecut, pe Elisei şi pe cei trei coconi şi pe Daniil. La Muntele Sinai curăţenie a poruncit celor ce voiau să-l vadă pe el şi apoi spune că fecioria este petrecere a îngerilor, însuşire a firii celor fără de trup, iar acestea de zicem, nu prihănim nunta, căci cum vom prihăni ceea ce Hristos a blagoslovit? Şi iarăşi cuvânt mare a zis despre feciorie: Deci pe cât îngerul este mai înalt decât omul, pe atâta fecioria este mai înaltă decât nunta. Dar ce zic îngerul, că însuşi Hristos este slava fecioriei, fiindcă nu numai din Tată fără de început, fără de stricăciune şi fără împreunare s-a născut, ci şi cum că om ca noi facându-se, mai presus de noi din Fecioară fără de împreunare s-a întrupat şi El pe fecioria cea adevărată şi desăvârşită întru sine o au arătat. Şi iarăşi mai înaltă este fecioria, fiindcă ea este naştere de fii ai sufletului şi lui Dumnezeu pe rugăciune, ca pe un rod copt, o aduce. Din acestea se vede că mai înaltă şi mai lăudată este fecioria decât nunta, dar Evanghelia ne arată şi fecioare nebune, adică având şi fecioria şi a nu fi plăcute nestricatului Mire, căci după cum o comoară pe cât va avea în ea tezaur de mai mare preţ, mai mult va trebui păzită, să nu piardă cineva valoarea ei, aşa cred că această virtute scumpă şi lui Dumnezeu şi oamenilor nu de puţină pază are trebuinţa, căci spune Sf. Isac Sirul, că se cade celui ce are pe fecioria trupului mai mult să se smerească şi să se teamă să n-o piardă pe a duhului, care este smerenia şi umilinţa, căci zice acelaşi Sfânt: feciorelnic este nu numai acela care s-a păzit pe sine cu trupul de împreunare, ci acela ce şi-a cunoscut cu adevărat păcatele sale mai înainte este acela întru împărăţia Cerului decât acela ce vede pe îngeri.

Iarăşi, Sf. Teodor Studitul zice că fecioria cu mare pază, cu mare umilinţă a inimii şi cu multe osteneli se păzeşte. Poate că şi de aceasta marele Vasile prihănindu-se pe sine, zice: spre a noastră învăţătură de femeie nu ştiu şi feciorelnic nu sunt, prin aceasta arătându-ne nouă smerenia minţii, căci dacă a socotit Dumnezeu ucidere întru ura de frate şi preacurvie pofta de muiere, apoi câtă gingăşie are fecioara cea adevărată şi duhovnicească şi cine poate să o desăvârşească pe ea, după voie, lui Dumnezeu?

Aşadar, mă unesc şi eu cu cele arătate în epistola P.S. Voastre, în care arătaţi darurile şi privilegiile cele în plus la Vladimireşti faţă de alte aşezăminte monahiceşti, dar vreau, cum am zis, să rămân unit şi cu învăţăturile Sf. Părinţi şi ale marilor dascăli ai Bisericii noastre, că acolo unde sunt mai înalte virtuţi şi adevăruri să prisosească mai mult smerenia care le va păzi pe toate şi fără de care nimica sunt toate. Pentru aceea am şi scris o scrisoare Părintelui Ioan şi P.C. Maici Stareţe mai înainte, în care cu nimic nu am condamnat frumoasa rânduială de acolo, ci ca un prieten din vreme am tot făcut atenţi pe cei de la conducere, că unde sunt comori, şi furi stau de pândă şi nu că n-am credinţa că Mântuitorul şi Prea Curata lui Maică nu-i va avea în pază pe cei de acolo, ci pentru aceasta că dacă vedem că Dumnezeu ne iubeşte mai mult, trebuie a ne teme de El.

Scrisoarea pe care am trimis-o, cu acest gând am scris-o, ca mai mult să ne ajutăm şi să ne sfătuim şi mai mult să luam aminte, noi ce ne poreclim stareţi; că a se rătăci o oaie din cârd nu este mare lucru, iar a se rătăci păstorul primejdie la toată turma, şi de aceea văzând învinuirile care se tot aduc, nu ca pe toate le-am crezut, ci pentru ca să se ştie din vreme şi dacă se vor găsi ceva din greşelile bănuite, să se îndrepteze din vreme. Aşa că din dragoste şi din frică am scris, ca sa ajutăm pe cei ce-i iubim, nu ca să împărtăşesc şi eu părerile celor ce voiesc să defaime cele ce acolo cu osteneală au fost zidite şi cu sârguinţă se păzesc. Şi din frică am scris că în multe locuri şi de multe ori am vorbit de bine acel aşezământ de la Vladimireşti şi pe mulţi i-am folosit cu cele bune de acolo şi apoi ce bucurie aş avea dacă cuvântul meu ar rămâne neadevărat şi de ruşine.

Iar în privinţa că nu se primesc acolo şi femei care au fost măritate, pentru că aşa a fost porunca pentru acest aşezământ, eu nu am nimic de zis şi nici o sminteală pentru aceasta, iar pentru cei ce au ştiinţa slabă şi se smintesc pentru aceasta, poate că ar fi bine a se primi şi mai ales şi pentru smerenie, căci mă gândesc că aceasta n-ar stingheri întru nimic mântuirea sufletului celorlalte care sunt fecioare şi în acest fel s-ar împăca şi cei ce se smintesc pentru această chestiune şi porunca Bisericii care primeşte pe toţi la pocăinţa, însă aceasta este o părere a mea, dar nu poate face o lege. Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduc acolo şi alţi duhovnici mai bătrâni şi mai experimentaţi prin lucrare şi trăire de mulţi ani în rânduielile călugăreşti, şi despre aceasta eu nu am nici o îndoială, căci şi părinţii care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiţi şi duhovniceşti, şi încă se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atâtea suflete, numai să se ţină cont cu mare atenţie şi multă tărie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogorământul cel prea mult să calce întru totul hotarul cumpătăţii, iar fiindcă secerişul este mult şi lucrătorii puţini acolo la Vladimireşti, şi pentru a se putea face faţă nevoilor credincioşilor şi a-i putea mărturisi după pravilă şi alte multe câte li se cer, n-ar fi rău dacă ar mai fi încă doi-trei duhovnici, care să ajute lucrarea cea bună de acolo. La noi avem 12 preoţi şi 7 diaconi şi uneori nu pot dovedi cu toate cele de trebuinţă, iar acolo fiind numai 2 şi având şi soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face faţă tuturor, aşa cum cere rânduiala Bisericii. Altă pricină de care se scandalizează unii este şi aceea că de ce numai acolo este loc sfânt, că doar zic ei, oriunde s-a zidit altar şi dumnezeiesc jertfelnic, loc sfânt se zice şi este, şi apoi se vede scris în istoricul multor mănăstiri că la întemeierea lor nu fără dumnezeiască minune şi descoperire au fost zidite. După cum şi aici la noi, încă până astăzi se vede în zidul mănăstirii paltinul în care a cântat îngerul Domnului troparul Schimbării la Faţă, în mai mulţi ani şi pe care pustnicul Pahomie l-a văzut şi l-a auzit, şi despre care pe larg se vede scris în istoria Sfintei Mănăstiri. Încă zic ei că Mănăstirea Neamţului este Ierusalimul ţării şi că nu puţine minuni şi semne s-au făcut acolo de la icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu făcătoare de minuni, care este una din cele mai vechi şi renumite din icoanele Maicii Domnului din timpul Apostolilor şi unde nu puţini cuvioşi cu viaţă sfântă au sfinţit locul acela, precum şi odoarele şi relicvele care în mare parte se găsesc acolo şi de unde atâta misiune s-a făcut de veacuri şi încă se face până astăzi, prin mulţimea scrierilor şi traducerilor cărţilor sfinte ce s-au făcut în a ei tipografie. La fel şi mănăstirile Agapia, Văratecul şi alte multe mănăstiri din munţii Moldovei, nu fără minuni s-au zidit, precum se vede scris în istoriile lor.

Încă de curând s-au citit la trapezul nostru ,,Proschinitarul Sf. Munte” cel pe litera veche de Luchianov, în care se vede că şi acolo, la Sf. Munte, mai toate Sfintele Mănăstiri s-au făcut cu minuni dumnezeieşti şi diferite vedenii ale Sfinţilor Părinţi vieţuitori în grădina Maicii Domnului.

Încă se vede din istoria Mănăstirii Agapia Veche multe minuni şi semne care s-au făcut acolo de Arhanghelii Mihail şi Gavriil, de unde şi hramul îl are Sf. Mănăstire şi unde se odihnesc în taină moaştele multor cuvioşi Părinţi, între care cei mai însemnaţi sunt Rafail şi Partenie, despre care se scrie în prologul lui Decembrie la sfârşit, şi pe care marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, mărturiseşte că le-a văzut şi le-a sărutat.

Iar la biserica, în munţii Neamţului, unde se află paraclisul Iconiţa şi unde Maica Domnului s-a arătat în vedenie la 3 pustnici deodată, care părăsiseră mănăstirea şi plecau spre Sf. Munte, şi până astăzi se vede o icoană în acel loc, cum Maica Domnului coboară dintr-un stejar cu lumină mare şi întreabă pe cuvioşii părinţi: unde vă duceţi, părinţilor? Iar ei au spus: ne ducem la Sf. Munte, că acolo este grădiniţa Maicii Domnului; iar pururea Fecioara Maria le-a spus: nu vă duceţi, staţi aici, căci şi aici este grădina mea… Puţine sunt dar mănăstirile acelea care nu au la bază câte o minune sau câte o vedenie şi în care în decursul veacurilor să nu se fi arătat câte o minune sau vedenie.
Şi aşa, cu acestea zic ei, că se aseamănă şi minunile şi vedeniile cele de la Vladimireşti. Însă, zic ei, de se fac minuni şi se arată vedenii, dar nu aşa des cum se spune că apar acolo la Vladimireşti, ci mai rar şi prin oameni cu multă încercare în cele duhovniceşti.

Că chiar şi la Ierusalim, Cetatea cea Sfântă a Domnului, dacă se duce cineva la acel Prea Sfânt Loc, nu toţi simt aceeaşi putere de sfinţenie a locului, ci fiecare după aşezarea lui duhovnicească. Aşa că, fără să condamn celelalte Sfinte Mănăstiri, căci toate s-au zidit şi sunt spre slava lui Dumnezeu şi nevoitorii din ele se sârguiesc cu toţii să slujească Domnului cu frică şi cu cutremur, dar nu în toate am simţit ceea ce am simţit la Vladimireşti.

ÎMPĂRTĂȘIREA

Iar ultima despre care mai mult ne va fi cuvântul nostru, este învinuirea adusă celor de la Vladimireşti că se împărtăşesc cele din sobor prea des. Ba încă se zice că şi la mireni se dă împărtăşanie cu mare uşurinţă şi fără să ţie cont de vrednicia creştinului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că se dă împărtăşania pe la chilii unora din călugăriţe, care ar putea merge la biserică, nefiind bolnave. Ba se spune că pe altele le-ar fi împărtăşit la lucru, la câmp sau la lucru în pădure, ceea ce pare prea exagerat, şi dacă ar fi adevărat, ar fi prea înjositor pentru Prea Curatele Taine. Şi altă veste, că acolo părintele Ioan şi P.C. Stareţă vor să introducă împărtăşania ca la început şi ca în primele zile ale Creştinismului, adică de a se da foarte des la toţi creştinii.

Se vede în Mărturisirea Ortodoxă, pagina 101, că fiecare cleric sau laic, când voieşte să se împărtăşească, trebuie mai întâi să se spovedească la duhovnic de toate păcatele sale, pe care trebuie să le scrie dinainte pe o hârtie şi apoi să le citească singur la duhovnic. Duhovnicul nu are voie să-i oprească hârtia, iar vârsta pentru spovedanie se începe între 6-7 ani. Şi iarăşi, clericii trebuie să fie ajunaţi, care se împărtăşesc, căci Sfintele se dau celor sfinţi şi sfinţenia se capătă prin post şi rugăciune (al. VI Ec. XXIX, 89, Cart. 48-56).

Este adevărat că, în vechime, credincioşii erau obligaţi să se împărtăşească. Cei care nu se împărtăşeau trebuiau să iasă afară din biserică, când diaconul zicea: ,,Cei chemaţi, ieşiţi; Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi” – nu puteau rămâne la Liturghia credincioşilor decât cei ce se împărtăşeau şi cei ce erau vrednici să se împărtăşească, dacă i se întâmplase ceva de a se opri în acea zi, şi se vede aceasta din Canonul 9 Apostolic, care sună aşa:

,,Toţi cei credincioşi care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu îngăduie la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească” (Apost. IX).
Încă şi după Canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei se vede că cei îndrăciţi nu aveau voie a a se împărtăşi în fiecare zi, ci numai Duminica.

Pe acea vreme, Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creştinilor, atât bărbaţilor cât şi femeilor, atât în Biserica Răsăritului cât şi la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafura, precum scrie şi Sf. Marele Vasile în trimiterea 93 către Chesaria Patrichia, unde zice: ,,Toţi pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtăşanie să o ţie în casă şi singuri să se împărtăşească”.
Încă şi în Alexandria şi în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta Împărtăşanie la casa să o ţină şi când voieşte, singur se împărtăşeşte, precum şi Sf. Grigore Bogoslovul povesteşte în cuvântul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă şi deznădăjduită, a alergat la Sf. Altar şi le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, şi împărtăşindu-se singură s-a făcut sănătoasă. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), arătând cele pentru Sfântul Ambrozie, cele cu împăratul Teodosie, îl întreba zicând: ,,Au doară cu aceste mâini vrei să primeşti pe Hristos?”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim şi în cuv. 21 la Angliandis şi Simion Metafrast în viaţa acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101, şi afuriseşte pe preotul ce va da Sfintele Taine sau pe creştinul ce le va lua în alte vase, fie măcar cât de preţioase, afară de a le primi numai în mâini, care creştinul trebuia a le ţine în chipul crucii. Încă şi Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cuv. V, spune că în Biserica Apusului nu primeau Sf. Trup cu mâinile goale, ci aveau oarecare băsmăluţe albe curate, pe care le întindeau pe mâinile lor şi aşa primeau Prea Curatul Trup, precum arată şi Fericitul Augustin în Cuv. 252. Şi Soborul cel ce s-a adunat în cetatea Antisidora, în Cuv. sau 39, hotărăşte zicând: că fiecare muiere când se împărtăşeşte, să aibă a sa duminecală, căci aşa se numea în latineşte acea băsmăluţă, ceea ce va să zică în româneşte adică de Duminică, căci Duminica le aduceau muierile în biserică ca să primească într-însele Trupul Domnului. Sf. Ioan Damaschin zice: ,,Sunt unii care atribuie linguriţa la Sfintele Taine Sfântului Ioan Gură de Aur, însă aceştia se vădesc că sunt lipsiţi de ştiinţa bisericeştii istorii, pentru că obişnuinţa aceasta de a se primi Sfintele Taine în mâini, adică Sf. Trup, s-au ţinut mai pe urmă, după Sf. Ioan Gură de Aur, cel puţin 400 de ani, precum se arată şi de la Soborul al VI-lea şi de la însuşi Sf. Ioan Damaschin: iar pricina pentru care s-a introdus linguriţa la Sfintele Taine, precum arată Teodor Valsamon în Tâlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinţa cea dreaptă şi frica lui Dumnezeu şi evlavia cea fără de prepus, căci, precum zice Eustratie Argenţie, oarecare sau din cei necredincioşi prefăcându-se a fi creştini sau din eretici, sau din cei ce au nărav rău, luând în mâini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece şi la alte răutăţi îl uneltea. Iar prin aflarea linguriţei, dându-se Sf. Împărtăşanie în gură, au încetat tot prepusul şi toată defăimarea aceasta a Tainei.

Din cele ce s-a scris până aici despre Sfânta Împărtăşanie, se vede clar că nu ar fi o greşeală dacă s-ar împărtăşi cineva în fiecare zi sau chiar dacă s-ar împărtăşi şi la chilie, sau şi în altă parte în caz de mare nevoie, căci aceasta o facem şi noi ca să zic aşa, dacă aş auzi că cineva moare sau este grav bolnav şi cere Sf. Împărtăşanie, trebuie să merg acolo unde este, să-l împărtăşesc, în casă ori pe câmp, ori în alt loc, pentru primejdia morţii şi ca să nu-l las pe creştin să moară neîmpărtăşit din cauza locului; se poate la nevoie dar a se împărtăşi cineva oriunde ar fi, în caz de primejdie, şi se poate împărtăşi şi în fiecare zi, numai dacă este vrednic şi daca a fost mărturisit mai înainte şi dacă şi-a făcut canonul potrivit rânduielilor Sfintelor Canoane. Şi apoi, care ar fi motivul să ne supărăm dacă cineva se împărtăşeşte des sau rar, că nu stă fericirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului în aceea, adică a se împărtăşi cineva des sau şi mai rar, ci aceea este adevărata fericire de a se împărtăşi cu conştiinţa curată. Acestea se pot întări şi de cele ce sunt scrise în Cuv. 53 a Sf. Ioan Gură de Aur, care zice: ,,Ce dar este, mulţi iau Tainele acestea odată într-un an, alţii de două ori pe an, iar alţii de mai multe ori”, deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed în pustie, adică către monahii pustnici, căci şi aceştia odată în an se împărtăşesc, iar alţii la doi ani. De aici se vede că şi monahii care erau pe atunci prin munţi şi prin sihăstrii nu se împărtăşeau prea des, poate nu pentru nevrednicie, ci pentru smerenie şi mare cucernicie care o păstrau către Prea Curatele Taine. Dar să vedem ce zice mai întâi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Care sunt nouă mai primiţi, cei ce odată, cei ce de mai multe ori, cei ce de puţine ori (se împărtăşesc)? Nici cei ce odată în an, nici cei ce de mai multe ori, nici cei ce de mai puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curat, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită, cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel nici măcar odată” (Cuv. 53, pag. 499). Şi iarăşi zice: ,,Socoteşte cum te necăjeşti asupra vânzătorului, asupra răstignitorilor, vezi dar nu cumva şi tu să te faci vinovat Trupului şi Sângelui lui Hristos” (Cuv. 54, pag. 453). Şi iarăşi zice: ,,Pe mulţi văd care se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos, prost şi cum se întâmplă şi din obicei mai mult şi din rânduială, decât din socoteală şi înţelegere, căci zic ei, de va sosi Patruzecimea sau de va sosi ziua Arătărilor, ne vom împărtăşi numaidecât ca să nu treacă postul aşa, dar nu este aceasta vremea apropierii de Sfintele Taine cum cred ei, că nu Arătarea Domnului, adică Boboteaza, nici cele 40 de zile te fac vrednic pe tine, o, omule, de a te apropia de Sfintele Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului, cu acestea totdeauna apropie-te, fără de acestea niciodată.” Şi iarăşi zice: ,,Şi aceasta socoteşti tu că este cucernicie, a nu te apropia de multe ori, şi nu înţelegi că apropierea cea cu nevrednicie, măcar odată de se va face, totul a mânjit. Nu este îndrăzneală a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împărtăşaniei, nici rărimea ei. Ci vreme a apropierii să ne fie nouă ştiinţa gândului cea curată.” Şi iarăşi zice: ,,Acestea le zic către voi care vă împărtăşiţi. Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, că de nevoie este şi către voi a vorbi, ca cu multă osârdie şi mare grije şi cucernicie trebuie să împărţiţi darurile acestea, că nu mica muncă zace asupra voastră, dacă ştiind la cineva vreo răutate îl veţi îngădui să se împărtăşească la masa aceasta şi să ştiţi că sângele lui Hristos din mâinile voastre se va cere. Ca măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dar dacă cu nevrednicie se apropie, opreşte-l cu tărie, că mai mare stăpânire ai tu decât acela şi să ştii că mai rău decât cel îndrăcit este cel ce a păcătuit şi se apropie la prea curatele acestea Taine, că aceea pentru că sunt îndrăciţi nu se muncesc, iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnica se duc. Deci, nu numai pe aceştia să-i gonim ci pe toţi în scurt, pe care-i vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul dar, din cei ce nu sunt ucenici, să nu se împărtăşească; nici unul să nu se apropie şi să ia ca Iuda, ca să nu pătimească cele asemenea lui. Înţelege frate, că trup ai lui Hristos este şi mulţimea aceasta a credincioşilor. Vezi dar, tu diacone, sau tu, o, preotule, care slujeşti Tainele, şi nu întărâtaţi pe Stăpânul necurăţind trupul acestuia: nu da sabia în loc de hrană, ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l şi să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om, iar de te vei teme de om şi de dânsul te vei râde; iar dacă de Dumnezeu te vei teme şi de oameni vei fi cinstit, iar dacă nu îndrăzneşti să-l opreşti tu, la mine adă-l. Nu voi îngădui să facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât a da sângele Stăpânului celor nevrednici, şi sângele meu îmi voi vărsa mai înainte decât voi da sânge atât de înfricoşat celui ce nu se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva din duhovnici, nu au ştiut pe cel rău, nu este nici o vină lui, că acestea s-au grăit de mine pentru cei arătaţi. Că de-i vom îndrepta pe aceştia de grabă şi pe cei neştiuţi ni-i va face Dumnezeu nouă cunoscuţi: iar de-i vom lăsa pe aceştia, pentru care pricină de aceea ni-i va face nouă pe aceia arătaţi: iar acestea le zic nu ca să-i opresc, nici ca să-i tăiem numai, ci ca îndreptându-i să-i întoarcem şi să purtăm mare grijă de dânşii, că aşa făcând şi pe Dumnezeu îl vom face milostiv şi pe mulţi care după vrednicie se împărtăşesc, îi vom afla şi pentru sârguinţa noastră şi purtarea de grijă cea de către ei multă plată vom lua.” Până aici după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur. Din aceste cuvinte ale lui luminate înţelegem câtă purtare de grijă trebuie să aibă preotul ca să nu dea sfintele Taine cu grăbnicie, fără chibzuinţă şi fără multă certare şi cercetare. Că zice sfântul, că mai de grabă va da sângele lui şi sufletul lui decât sângele cel dumnezeiesc. Mare lucru. Şi vai mie păcătosului, cine ştie în câte cazuri de asemenea cu acestea sunt vinovat. Acestea fie puţine, din cele prea multe ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru Prea Curatele Taine, iar de aici înainte să vedem şi cât de aspră (…….)

Transcriere după: Studii teologice Revista Istitutelor Teologice din Patriarhia Româna ,Mai-Iunie anul 1953. (Pag. 430 – 440)

Fotocopii postate aici: ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com 

Aceasta era părerea părintelui Cleopa Ilie în anii `50 despre fenomenul Vladimirești. Ce s-a întâmplat mai târziu, cum au căzut în înșelare, din care cauze, nu știu. Cert este că o cădere a fost cu siguranță, după cum dovedesc cuvintele părintelui Nil Dorobanțu (un alt admirator al fenomenului Vladimirești), care zice:

,,Veronica a văzut ierarhia și Sfânta Biserică trimfătoare, de care a ascultat până în sfârșit, tocmai când voi, ierarhii paravați, ați întrerupt firul ca printr-o curgere nesecată, ca și papii Borgieni și Avignon-iști, etc, când ați început să ascultați chiar de atei și să exilați și să caterisiți, să excomunicați și să afurisiți pe sfinți. Vai vouă! Dacă Hristos a întors pe bărbați prin Petru, apoi prin lacrimi, iubire, sacrificii și feciorie, a întors pe femei, pe fecioare, tocmai când era mai mare nevoie și cînd Hristos suia din nou Calvarul. Rolul Veronicăi e pe calvar prin curaj și abnegație. Dar voi ați determinat-o să se îndoiască de ea și de Hristos, de Maica Domnului și de vedeniile creștine, în loc s-o încurajați și să-i ajutați. Vai vouă!

Este posibil ca odată cu arestarea părintelui Ioan Iovan de către comuniști să fi început și căderea maicii Veronica…

Iar acestă cădere a culminat cu înființarea ”Alianței pentru Renaștere Spirituală„ o mișcare satanică, după 1990 la reactivata Mânăstire Vladimirești. Despre asta spune Danion Vasile în interviul de mai jos, de la minutul 14:50. Și tot el vorbește despre părintele Ioan Iovan, aflat atunci (anii 90) la Mânăstirea Recea, care, după ani grei de pușcărie comunistă, era total împotriva a ceea ce se întâmpla în momentul acela la Vladimirești. 

Ascultați de la minutul 14:50: 

img-20170101-wa00011-1img-20170101-wa0000

Anunțuri

2 gânduri despre „SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

  1. Doamne ajută,

    E nevoie de mărturisire, să afle toți credincioșii ortodocși, care este adevărul cu Sinodul din Creta și ce poziție cu dreaptă socoteală să urmăm. Concluzia este, rămânem în Biserică și luptăm din interiorul ei. Argumentele le găsiți în cartea atașată Cele două extreme. Ecumenismul și Stilismul

    Extras din cartea Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul de Epifanie Teoduropulos

    Ce înseamnă să fi eretic

    Pag 53 sau carte palpabilă 132-133

    Dacă însă cineva se roagă (sau, altfel spus, are împărtăşire) cu ereticii este numai călcător al Sfintelor Canoane, vrednic de pedepse bisericeşti, şi nu devine automat eretic. Este posibil să creadă ortodox, să dezaprobe învăţăturile străine, dar să nu considere ceva rău legăturile religioase cu eterodocşii. Unul ca acesta este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, cipropovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea.

     

    Transmiterea Harului dumnezeiesc.

    Pag 66 sau cartea palpabilă pag 165:

    … orice episcop care cade în erezie devine automat un episcop mincinos. Prin căderea lui în erezie a creat şi premizele pentru a fi caterisit şi tăiat din Trupul Bisericii. Şi nu rămâne decât Actul de osândire al Bisericii ca el să devină şi EFECTIV „conductor” mort şi bun de nimic. Totuşi, până ce se întâmplă asta, adică până la osândirea de către Biserică, episcopul (sau preotul) căzut în erezie continuă, prin oarecare iconomie dumnezeiască, să transmită Harul dumnezeiesc. Fără îndoială, Dumnezeu face aceasta nu de hatârul episcopului (sau preotului) eretic, ci de hatârul plinătăţii Bisericii. Nu cumva şi când Dumnezeu lucrează prin clerici hoţi, curvari, preacurvari, hulitori ş.a.m.d. o face de hatârul lor? Bineînţeles că nu! O face pentru Plinătatea Bisericii!

    Pag 166:

    …Hirotoniile clericilor ortodocşi făcute de episcopi eretici, dar lucrători înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată puse la îndoială de Biserică, nici nu s-a aplicat vreo „iconomie” pentru ele. Iată numai două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către Acachie, mitropolitul arian al Cezareii, care pe atunci petrecea şi lucra înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit Patriarh al Constantinopolului de monofizitul Dioscor al Alexandriei, înainte ca acesta să fie caterisit şi lepădat din Biserică de al IV-lea Sinod Ecumenic.

     

    Nepomenirea episcopului

    Pag 54 sau cartea palpabilă pag 134

    Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea.

    Pag 135

    …. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (Cf. Rom. 14, 5.)

    … Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.

     Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.

    Pag 46 sau cartea palpabilă pag 112:

    Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol

    … Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept, nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime îndatoririle. Acest canon spune numai căclericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat

    prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de către Sinod.

    Pag 49 sau cartea palpabilă pag 120:

    1. Încetarea pomenirii patriarhului, la care aţi ajuns, este limita cea din urmă îngăduită de Sfintele Canoane. Nu mergeţi mai departe (adică să primiţi a pomeni pe alţi episcopi), deoarece în felul acesta veţi ajunge la schismă. …

    2. Deoarece v-aţi oprit aici şi nu purcedeţi la lepădarea patriarhului (aşa cum au făcut alţii), adică la a declara că el este căzut, caterisit, lipsit de har, că Tainele săvârşite de el nu sunt valabile etc., nu puteţi fi acuzaţi de protestantism. Canonul 15 al Sinodului VI ecumenic îngăduie persoanelor încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală”, însă nu încredinţează unor indivizi judecarea şi osândirea episcopilor eretici. Aceasta nu este lucrarea persoanelor, ci a Sinodului.

     

     

    ”Sinodul din Creta” 1. nu a stabilit un hotar clar între erezie şi ortodoxie.

    2. A şters hotărâri stabilite de sinoade anterioare. Nu a dat dogme noi, dar este evident că a adus atingere unor dogme vechi.

    3. Acest sinod nu a anatemizat nicio erezie apărută în lume de la ultimul sinod ecumenic încoace.

    4. Este legalizată participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, în ciuda faptului că această organizaţie a fost catalogată de sfinți părinți (Cuv. Pr. Ilie Cleopa, Pr. Arsenie Boca, Cuv. Pr. Iustin Pârvu, Pr. Arsenie Papacioc, Sf. Iustin Popovici, Sf. Serafim Rose şi mulţi alţii) şi deBiserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, Biserica Ortodoxă Georgiană drept  erezie sau chiar panerezie eclesiologică.  – Ne facem părtaș laerezia Ecumenistă.

    5. Documentul „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta” deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi. Se legalizează ecumenismul la nivelul familiei și se încalcă canonul 72 al Sinodului Quinisext.

    6. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe, creând grave dezordini.

    7. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8),afectează practica unitară a Bisericii şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

    Doamne, să ne ajuți pe toți, să ne mântuim

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s