Pr. CLAUDIU BUZĂ face recurs împotriva hotărârii caterisirii sale necanonice

https://i1.wp.com/www.glasulstramosesc.ro/Pics/parintele_Claudiu_Buza.jpg

,,De la Ana la Caiafa!”

După ,,Cuvântul Pastoral” al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, prin care se anunța ,,caterisirea” mea, fac public, pentru cei interesați,  Recursul către Sinodul Mitropolitan prin care ,,solicit constatarea lipsei de temei canonic a Hotărârii nr. 1/2017 a Consistoriului eparhial al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor şi anularea pedepsei de caterisire”.

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Subsemnatul, preot Claudiu Buză, preot II la Parohia “Sfânta Treime”, Protopopiatul Urziceni, Judeţul Ialomiţa, domiciliat în Urziceni, în calitate de parte care a declarat recurs împotriva Hotărârârii nr. 1/2017 pronunţată de Consistoriul Eparhial al Sfintei Episcopii a Sloboziei şi Călăraşilor, prin care am fost condamnat cu pedeapsa caterisirii, prevăzută de art. 5, paragraful (B), alin. (1), lit. e) al Regulamentului autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale BOR, depun în 3 exemplare:

Motivele de formă:

Adresa nr. 593/17 februarie 2017 prin care mi se aduce la cunoştinţă Hotărârea nr. 1/2017 lasă să se înţeleagă că Hotărârea are caracter definitiv şi executoriu, în ciuda faptului că Consistoriul eparhial este prima instanţă de judecată, iar hotărârea nu are caracter definitiv decât după epuizarea ultimei căi de atac.

Într-o intervenţie publică, PS Vincenţiu, Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor, a vorbit despre mine, în termeni viscerali, numindu-mă “domnul Claudiu Buză”, „un nou Iuda”, m-a comparat cu un demon (a cărui voinţă este “întărită în rău”), şi a proclamat public, în faţa întregii episcopii, caterisirea mea ca pe un fapt definitiv împlinit, ignorând faptul că Hotărârea nr. 1/2017 este atacabilă cu recurs, şi cădevine definitivă şi executorie numai după epuizarea ultimei căi de atac.

Prin aceste atitudini, mă consider lezat în dreptul meu de recurs faţă de decizia dată în prima instanţă de judecată.

Motivele de fond:

ÎN FAPT:

Abaterile în baza cărora am fost judecat şi condamnat nu reflectă faptele pentru care am fost trimis în judecată.

Încadrarea canonică a faptelor care mi se impută este cu totul eronată.

A fost ignorat principiul canonic impus de canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, care permit preotului să oprească pomenirea ierarhului, atunci când acesta este convins că ierarhul profesează o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau Sfinţii Părinţi.

Au fost ignorate limitele impuse de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ascultării faţă de autoritatea ierarhului.

ÎN DREPT:

Am fost acuzat de manifestare a schismei prin refuzul de a pomeni ierarhul la sfintele slujbe, în baza unor sfinte canoane şi regulamente bisericeşti. Acuzaţia este nefondată, întrucât toate canoanele şi regulamentele invocate se referă la situaţia în care preotul întrerupe pomenirea ierarhului pentru orice alt motiv decâtparticiparea ierarhului la o erezie.

Canonul 31 apostolic cere caterisirea preotului care s-a despărţit prin nepomenire de episcopul său, “nicio vină ştiind asupra episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate”, adică dacă întrerupe pomenirea pentru alt motiv decât părtăşia la erezie sau nedreptatea episcopului. Tâlcuirea canonului spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”[1]. Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr. Ioan N. Floca tâlcuieşte canonul 31 apostolic astfel: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie[2].

Din acest canon rezultă că în cazul în care episcopul a propovăduit o erezie în public, preotul poate întrerupe pomenirea. În speţă, deciziile eretice ale sinodului din Creta.

Deşi admite, în mod corect, că preotul poate face ruperea comuniunii cu episcopul în anumite circumstanţe clare, în speţă în momentul în care episcopul devine părtaş la erezie, Consistoriul eparhial refuză să înţeleagă faptul că acel canon nu impune preotului să depună o acuzaţie contra episcopului, iar declararea publică a motivelor întreruperii pomenirii nu reprezintă o acuzare a episcopului, ci doar o justificare a motivelor întreruperii pomenirii, pentru a se evita acuzele de schismă.

Toată procedura din care rezultă că preotul trebuie să facă petiţie la sinod şi să nu se separe de episcop înainte de judecată nu are nicio bază în prevederile canonice ale canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, fiind adaptată după modelul plângerilor contra episcopilor pentru orice altă vină decât participarea la vreo erezie.      

Canonul 74 apostolic vorbeşte despre învinuiri aduse episcopului şi despre modul în care se soluţionează pâra adusă episcopului şi nu are nicio legătură cu acuzaţiile aduse mie, deoarece eu nu aduc nicio pâră episcopului, ci îl înştiinţez doar că am întrerupt pomenirea pentru motiv de participare a sa la erezie. Din alte canoane invocate pe tema pârii aduse episcopului rezultă că aceste canoane se aplică doar în cazul acuzaţiilor aduse pe diverse motive obişnuite, nicidecum pentru participarea sa la erezie.

 Canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic prevede ca atunci când asupra episcopului se aduce o “bisericească pâră”, să se caute la faţa pârâtorului, iar dacă acesta nu este eretic, sau schismatic, sau oprit de la cele sfinte pentru vreo pricină, atunci pâra să se judece de instanţele de judecată, iar dacă pârâşul îl nedreptăţeşte pe pârât, adică pe episcop, să primească pedeapsa pe care o cerea pentru episcopul respectiv. Tâlcuirea ne vorbeşte despre natura plângerilor la care se referă canonul: “furarea celor sfinte, sfinţita lucrare în afara hotarelor şi altele”[3], de unde rezultă că nici una nu are legătură cu părtăşia la erezie a episcopului respectiv. Oprirea pomenirii episcopului pentru situaţia în care episcopul este părtaş la erezie nu este o pâră introdusă împotriva episcopului într-o instanţă bisericească, ci o îngrădire de erezia propovăduită de acesta, iar motivarea acestei decizii prin mărturisire publică are doar scopul de a arăta că oprirea pomenirii are o motivaţie canonică, nu de a introduce o anumită pâră împotriva episcopului.

Nu am introdus nicio pâră împotriva episcopului datorită faptului că, potrivit canonului 15 I-II Constantinopol, preotul poate să constate că episcopul său propovăduieşte o erezie şi să ia măsură întreruperii pomenirii. Canonul nu stipulează nicăieri că preotul este dator sau că are dreptul să introducă o pâră bisericească contra episcopului pe lângă Sfântul Sinod. Faptul că eu nu am introdus nicio pâră contra episcopului şi prin urmare nu mi se aplică nici acest canon, nici altele referitoare la acuzaţii oficiale aduse episcopului, este consemnat şi de către Hotărârea 1/2017, în care, la fila 5, se spune: “preotul suspendat îl acuză pe chiriarh în mass-media… dar nu-l reclamă Sfântului Sinod, potrivit regulamentului şi canoanelor…”.

Consistoriul eparhial reţine corect că sinodul este singurul în măsură să îl declare oficial eretic pe episcop, însă interpretarea că preotul poate să întrerupă pomenirea doar dacă episcopul persistă în învăţătura eretică după ce a fost condamnat nu are niciun fundament, fiind contrară prevederii canonului 15 I-II, care spune că preotul se poate îngrădi prin nepomenire de episcopul eretic înainte de cercetarea sinodicească a episcopului. Din acest motiv, nu trebuia să aştept judecata sinodului pentru a întrerupe pomenirea episcopului, motiv pentru care acuza că aş fi judecător de episcop nu are niciun temei.  

Canonul 14 Sardica prevede instanţele de apel ale preotului caterisit şi afurisit de episcop şi faptul că preotul trebuie să aştepte cu cuviinţă hotărârea apelului, fără a cârti contra episcopului. Acest canon se aplică mai bine situaţiei prezentului apel decât acuzaţiei că aş fi creat schismă.   

Canonul 13 I-II prevede despărţirea de episcop “pentru oarecare vinovăţii”. Din păcate, la fila 5 a Hotărârii 1/2017 ni se spune că membrii Consistoriului Eparhial au reţinut ideea de “osândire a episcopului”, dar nu şi expresia esenţială “pentru oarecare vinovăţii”, care face ca, pentru orice altceva în afară de erezie, preotul să se abţină de la aduce acuze episcopului sau să le dovedească, dacă le aduce. Expresia “pentru oarecare vinovăţii” este explicată în tâlcuirea canonului 15 I-II, unde se spune: “pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (furare de cele sfinte)şi altele ca acestea[4].

Spre deosebire de aceste învinuiri pentru fapte ordinare, partea a doua a canonului 15 I-II introduce o excepţie, “excepţia de erezie”, pe care tâlcuirea din Pidalion a canonului o exprimă astfel: “Iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor s-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de unii ca aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schismă şi eresul minciuno-episcopilor acelora[5]. Din această argumentare rezultă că acuzaţia de schismă pentru situaţia în care preotul opreşte pomenirea pentru participarea la erezie a ierarhului nu de temei canonic. De aceeaşi opinie este şi profesorul Ioan N. Floca, în cartea sa despre canoanele Bisericii Ortodoxe, în care canonul 15 I-II este prezentat în maniera următoare: “Canonul 15 (Osânda schismei). Schisma faţă de patriarh. Care despărţire nu este schismă?” (s.n.). Vorbind despre partea a doua a canonului, cunoscutul profesor de Drept afirmă: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii [clericii – n.n.] au dreptul şi datoria de a se despărţiimediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi şi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia” (s.n.)[6].

Din toate aceste interpretări rezultă că potrivit canonului 15 I-II preotul are dreptul să constate că episcopul său propovăduieşte erezia înainte ca sinodul să sesizeze şi să judece starea de erezie a episcopului respectiv, prin aceasta neconsiderându-se şi nefiind “judecător de episcop”, cum eronat reţine Consistoriul în fila 5 din Hotărârea 1/2017. Modul în care interpretează Consistoriul aceste canoane le anulează de drept conţinutul.

Dreptul preotului de a constata erezia derivă din capacitatea sa de a compara învăţătura falsă a episcopului cu învăţătura ortodoxă şi de a constata că învăţătura eretică a episcopului a fost condamnată anterior de către Biserică prin Sfintele Sinoade sau de către Sfinţii Părinţi. În cazul de faţă, ideile eretice ale ecumenismului au fost condamnate de către Sinoadele Ecumenice, care au statuat că nu există decât o singură Biserică, Biserica Ortodoxă, că dialogul cu ereticii este posibil numai în condiţiile în care ereticul doreşte îndreptarea şi revenirea la Ortodoxie, nu pentru “refacerea unităţii creştine”, că unitatea creştină este deplină în Biserica Ortodoxă, iar în afara acesteia se află doar secte şi erezii, care nu pot fi numite “biserici” în niciun fel, că doar Biserica Ortodoxă are Sfinte Taine, că este interzisă căsătoria ortodoxului cu ereticul. De asemenea, Sfinţii Părinţi ai secolului XX, reprezentând cea mai curată formă de conştiinţă creştină a veacului, datorită vieţii lor îmbunătăţite, au condamnat la unison ecumenismul, iar sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) l-a anatemizat în mod oficial, iar această decizie sinodală a fost împropriată şi de către Biserica Ortodoxă Rusă, în momentul fuziunii cu ROCOR. Mitropolia Pireului a anatemizat chiar şi în Duminica Ortodoxiei de anul acesta sinodul din Creta.

Canonul 34 Trulan legiferează contra uneltirilor la adresa episcopilor şi nu mi se poate aplica în niciun fel, deoarece eu nu am făcut decât să opresc pomenirea ierarhului părtaş la erezie.

Canonul 6 Gangra prevede sancţionarea celor ce defaimă Biserica şi pe preoţii ei, neavând nicio relevanţă pentru situaţia mea, deoarece eu nu am făcut acest lucru.

Canonul 11 Cartagina prevede instanţele de apel pentru preoţii osândiţi de episcopi şi nu are nicio relevanţă pentru acuzaţia de schismă.

Canonul 5 Antiohia este o completare a dispoziţiilor canonului 31 apostolic şi, prin urmare, se referă la fapte săvârşite de preoţi care îşi defaimă episcopii pentru orice altă cauză decât participarea acestora la erezie.

Nu mi se poate imputa în niciun fel încălcarea dispoziţiilor art. 49, 50 din Statutul BOR, care prevăd drepturile şi obligaţiile preotului paroh.

Abaterea dogmatică de schismă prevăzută de art. 11, alin. (1) dinRegulamentul instanţelor de judecată ale BOR nu mi se poate imputa, deoarece nu am interpretat în mod deosebit norme de disciplină, morală sau cult, ci doar am aplicat prevederile canonul 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol pentru situaţia în care episcopul este participant la o erezie, în speţă erezia ecumenistă a sinodului din Creta. De asemenea, am rămas ascultător faţă de autoritatea bisericească în toate celelalte aspecte care nu ţin de datoria mea directă de a-mi proteja conştiinţa şi turma de erezia propovăduită de către episcopul locului prin acceptarea documentelor sinodului din Creta.

Abaterea pastoral-liturgică prevăzută de către art. 28, alin. 2) nu mi se poate aplica, deoarece eu nu am slujit cele sfinte nici împreună cu ereticii, nici împreună cu schismaticii. Ideea că participarea mea la Sinaxa de la Rădeni ar putea fi interpretată ca o împreună-slujire cu schismaticii nu are niciun fundament, întrucât niciunul dintre preoţii sau credincioşii prezenţi în acea zi la Rădeni nu este condamnat ca schismatic de către Biserică, pentru faptul că niciunul dintre ei nu este schismatic, ci preoţi şi credincioşi care mărturisesc credinţa ortodoxă şi se opun, ca şi mine, în limitele permise de către Sfintele Canoane invocate mai sus, pătrunderii ereziei în Sfânta noastră Biserică, prin participarea ierarhilor ortodocşi români la sinodul din Creta şi aprobarea deciziilor eretice ale acestuia. Nu pot fi condamnat şi caterisit ca preot în baza unor păreri şi afirmaţii propagandistice.

Articolul 34, alin. 1), litera b) din Regulament se referă la răzvrătirea împotriva deciziilor autorităţii ierarhice superioare şi se întemeiază pe canoanele 18 de la sinodul al IV-lea ecumenic şi 34 V-VI ecumenic. Aceste două canoane osândesc conspiraţia şi tentativa de conspiraţie contra oricărui membru al clerului şi nu mi se pot aplica mie, deoarece eu nu am organizat nicio formă de conspiraţie contra episcopului. Afirmaţiile cuprinse în rapoartele preotului Bogdan Mihai Dărândău (fila 4 a Hotărârii 1/2017), potrivit cărora aş avea o susţinere media puternică şi aş intenţiona înfiinţarea unei parohii schismatice în Urziceni nu sunt susţinute de nicio probă.

Art. 40, alin. 1) din Regulament prevede că preotul care slujeşte în altă parohie fără încuviinţarea preotului se sancţionează cu dojana sau destituirea din slujirea clericală. Eu am slujit la Rădeni cu aprobarea preotului paroh de acolo, deci nu pot fi sancţionat pentru acest fapt. Alin. 2) al articolului vorbeşte despre săvârşirea unei lucrări preoţeşti în altă eparhie fără încuviinţarea scrisă a ierarhului, dar se sancţionează numai pentru recidivă cu caterisirea, ceea ce nu este cazul.

Acuzaţia de neascultare faţă de autoritatea bisericească este nefondată, deoarece nu ţine seama de natura atitudinii mele, motivată de participarea ierarhului la erezia din Creta şi propovăduirea acesteia prin acordul dat documentelor semnate.Canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol şi cugetarea şi practica Sfinţilor Părinţi stabilesc limitele ascultării faţă de ierarhia superioară a Bisericii, stipulând că ascultarea este necondiţionată atât timp cât autorităţile bisericeşti propovăduiesc şi ţin dreapta credinţă ortodoxă. În momentul în care acestea devin părtaşe la o erezie, este un drept şi o obligaţie a preotului să continue să fie ascultător faţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, de care ierarhul părtaş la erezie nu mai este ascultător, rămânând din punct de vedere jurisdicţional în eparhia în care se află. Exact această atitudine am adoptat eu.

Pe lângă înţelegerea incorectă a limitelor ascultării faţă de ierarhie, Consistoriul face şi o încadrare eronată din punct de vedere canonic a pretinsei mele neascultări faţă de ierarhie.

Canonul 11 apostolic vorbeşte de împreună-slujirea cu un cleric caterisit. Nu mi se poate aplica, deoarece eu nu am slujit cu niciun cleric caterisit, iar motivarea Consistoriului Eparhial nu reţine o astfel de faptă în seama mea.

Canonul 12 apostolic se referă la situaţia unui cleric afurisit care merge fără scrisori de recomandare. Nu mi se aplică, deoarece nici eu nu sunt afurisit, nici cei ce m-au primit.

Canonul 39 apostolic vorbeşte despre obligaţia preotului de a nu face nimic fără încuviinţarea episcopului. Tâlcuirea sa din Pidalion arată ce fel de fapte nu poate săvârşi preotul fără încuviinţarea episcopului locului (a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc…, a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare…, a nu hirotonisi anagnost, sau monahi şi altele asemenea)[7]. Interpretarea pe care o dă acestui canon profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că dependenţa strictă faţă de episcop din vremea în care a fost scris acest canon se datora condiţiilor Bisericii primare, în care “preoţii şi diaconii îndeplineau funcţii sacerdotale în dependenţă strictă faţă de episcop”. Profesorul continuă: “Când mai târziu, preoţii au dobândit unităţi pastorale, pe care le cârmuiau pe proprie răspundere, aşa cum este situaţia de azi, această dependenţă strictă de episcop cu privire la orice lucrare a preoţiei a încetat, ei rămânând totuşi supuşi supravegherii şi controlului din partea episcopului, căruia îi datorează ascultare canonică”[8] (s.n.). Ascultarea canonică pe care preotul o datorează episcopului este explicată de către profesorul Floca într-o notă de subsol, în care spune: “Canonul nu trebuie înţeles în sens unilateral,adică în sensul că într-adevăr preoţii şi diaconii nu ar putea să săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, ci în acel sens mai larg în care canonul 34 apostolic îi obligă pe episcopi să nu săvârşească nimic mai important fără încuviinţarea întâistătătorului lor, mitropolit, arhiepiscop etc. Preotul însuşi este un păstor, deţinând puterea harică şi misiunea de a sfinţi viaţa credincioşilor şi de a-i duce la mântuire, iar această lucrare o desfăşoară pe baza dreptului său propriu, şi nu numai ca simplu delegat al episcopului” (s.n.). Această interpretare, care desfiinţează viziunea episcopocentrică cu privire la relaţia dintre episcop şi preot, arată că eu, în calitate de preot, am dreptul, în baza puterii harice conferite mie şi misiunii de a sfinţi vieţile credincioşilor şi a-i duce la mântuire, să iau decizii personale, mai ales în situaţii ca cea de faţă, în care erezia pune în pericol mântuirea credincioşilor. Prin urmare, invocarea canonului 39 apostolic mă exonerează de învinuirea de schismă care mi se aduce.

Canonul 41 apostolic statuează faptul că episcopul este supremul ocârmuitor al eparhiei. Nu văd în ce măsură se poate aplica situaţiei mele, de vreme ce eu nu am contestat niciodată acest lucru.

Canonul 18 al sinodului al IV-lea ecumenic se referă la vina conspiraţiei, eu nefiind vinovat de aşa ceva.

Canoanele 19 şi 27 V-VII se referă la obligaţia preotului de a predica şi de a purta haină clericală. Nu văd cum mi se pot mie aplica.

Canonul 4 Antiohia se referă la preoţi deja caterisiţi şi nu poate să îmi fie mie aplicabilă înainte de caterisire.

Canonul 15 Cartagina interzice apelul la instanţele civile, iar canonul 77 vorbeşte despre judecarea în absenţă.

Art. 25, alin. 1), lit. a) din Regulament sancţionează ocărârea şi defăimarea episcopului şi înţelege prin acest lucru defăimarea acestuia pentru orice acuză omenească posibilă, mai puţin pentru participarea la erezie, după cum reiese din canoanele 31 apostolic şi 15 I-II pe care se sprijină această abatere din Regulament[9].

Art. 100 din Regulament nu indică obligativitatea prezenţei la judecată, după cum reiese şi din art. 98, alin. 1), în care se stipulează că în lipsa unei părţi din proces acesta continuă în lipsă, cu condiţia ca partea lipsă să nu solicite amânarea, şi art. 99, alin. 3), care spune că o cauză se judecă, chiar dacă părţile lipsesc. De asemenea, lipsa de la un proces nu este trecută în Regulament ca abatere de vreun fel. În plus, fila 4 a Hotărârii 1/2017, consemnează faptul că am depus o apărare în scris.

Motivele de drept ale recursului

Îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 152, alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) din Regulamentul Autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor bisericeşti de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Obiectul recursului:

Solicit constatarea lipsei de temei canonic a Hotărârii nr. 1/2017 a Consistoriului eparhial al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor şi anularea pedepsei de caterisire.

Probe

Ataşez prezentei cereri înscrisuri care îmi folosesc drept probe.

Data                                                                                                    Cu deosebit respect,

11. 03. 2017                                                                                        Preot Claudiu Buză

Preafericirii Sale Daniel, Mitropolit al Ungrovlahiei

[1]Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 70.

[2] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

[3] Pidalion, ed. cit., p. 180.

[4] Pidalion, ed. cit., p. 362.

[5] Ibidem.

[6] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 347.

[7] Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, “Credinţa strămoşească”, 2007, pp. 79-80.

[8] Ioan N. Floca, op. cit., p. 32.

[9] Vezi nota 110 din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor bisericeşti de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2015, p. 36.

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

Anunțuri

3 gânduri despre „Pr. CLAUDIU BUZĂ face recurs împotriva hotărârii caterisirii sale necanonice

  1. Doamne-ajuta! In afara de asta, pe feisbuc-ul bis. Sf. Dumitru-posta Bucuresti, se anunta ca in seara asta la cateheza va fi rulat un film, de la 19.30; pare cam comunist, dar problema e ca biserica nu e sala de cinema sau concert, cnf. sf. Canoane si bunului simt. Ecumenismul suna bine, dupa mihai gojgar.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s