Pomenirea lui Nichifor Crainic – mărturisitor și cel mai mare poet român creştin – 20 august

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 


Câteva poezii de Nichifor Crainic

Ţara De Peste Veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Cântecul Potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.

Noaptea Invierii

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristor a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, fraged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”

Reclame

4 gânduri despre „Pomenirea lui Nichifor Crainic – mărturisitor și cel mai mare poet român creştin – 20 august

  1. LAUDĂ
    NICHIFOR CRAINIC

    „*Pe toate câmpurile de luptă, Ortodoxia ne-a însoţit ca un tainic acoperământ al Maicii Domnului… suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaşi imperiu roman.”

    Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ți amiază
    Și lumea o spânzuri în haos de-o rază,
    Metanie ție, Părinte.
    Izvod nevăzut al văzutelor linii,
    Mă scalzi și pe mine în unda luminii
    Un mugur de carne fierbinte.

    Sunt duh învălit în năluca de humă,
    Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,
    Dar sunt nerăspunsa-ntrebare.
    Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e
    Oceanul de somn ce icnind fără voie
    M-a-mpins și pe mine-n mișcare?

    Nici maica nu știe ce tainică normă
    Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,
    Neant înflorit în minune.
    Căci toate izvoadele umbrelor noastre
    Roiesc mai presus de arhangheli și astre
    Din veșnica ta-nțelepciune.

    În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi
    Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi
    Prind coajă de carne din spațiu.
    Tu cugeți, se naște; voiești și durează;
    Respiri și-nflorește; iubești și vibrează
    De-adancul luminii nesatiu.

    De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
    Fac dară de umbră acestei planete
    Cu spumă de soare pe creste;
    Și-n saltul credinței gustând veșnicia,
    Din pulberea lumii îmi strig bucuria
    Că sunt intru Cel care este!

    Puzderii de stele ascunse-n amiază,
    Făpturile-n tine de-a pururi durează
    Și-n spațiu vremelnic colindă.
    A fi, bucurie eternă și sfântă!
    O vrajă a toată lumina răsfrântă
    De-a gloriei tale oglindă.

    RUGACIUNEA DIN AMURG
    NICHIFOR CRAINIC

    „**Hristos e actualitatea veşnică a Bisericii, iar un vicar, adică un locţiitor, ar însemna absenţa sau concediul lui Hristos din ea. O asemenea erezie şi o asemenea trufie nu-şi au locul în concepţia noastră ortodoxă, unde membrii aceleiaşi trepte ierarhice sunt egali prin sarcina harică, iar nu prin drept de moştenire istorică sau de stăpânire asupra lumii….Teologie însemnează identificare cu Iisus Hristos, încât atunci când vei grăi despre viaţa în Dumnezeu, omului să i se pară că Însuşi Iisus Hristos e Cel Care vorbeşte prin gura ta.”

    Mã rog si pentru viii si pentru mortii mei.
    Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
    Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
    Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

    Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
    Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
    Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
    Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

    De viforele vietii ei sunt acum deserti,
    Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
    Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
    Sunt si eu printre mortii rugandu-mã sã-i ierti.

    Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
    Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
    Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
    Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

    MILOGUL
    NICHIFOR CRAINIC

    ***”Socotindu-mi viața trăită, am certitudinea că mâna nevăzută a Celui de Sus ne poartă de la marginea de jos la marginea cealaltă a existenței, de la umilință la faimă și de la faimă la umilință, ca să se încredințeze în ce măsură îi semănăm sau nu, – fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea”.
    „Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox, rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare… este aici şi o operă de gânditor ortodox… punctul de mânecare al gândirii lui Crainic este credinţa într-o «revelaţie divină» făcută omului prin literatura testamentară, dar şi prin acele organe ale revelaţiei care sunt sfinţii Părinţi acceptaţi ca atare de ecumenicitatea ortodoxă… Crainic îşi ia locul de membru activ al Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschin, gânditorii falnici ai creştinătăţii răsăritene, sosiţi din ţara lui Lerui-Ler”.-Lucian Blaga

    Cerşea la colţ un slăbănog
    în zdrenţe, slut şi fără dinţi
    neguţătorul de arginţi
    gândi, zãrindu-l pe milog:
    Eu nu dau mila mea obol
    acestui trântor de prisos
    şi-ntoarse rânjetu-i câinos
    rãmasului cu mâna-n gol.
    Trecu maestrul glorios
    al farmecului triumfal
    cu spiritul în ideal
    şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
    E-atât de slut şi mã-nspãimânt
    eu, magul purei frumuseţi!
    şi-ntoarse recele dispreţ
    rãmasului cu mâna-n vânt.
    Trecu predicatorul sfânt
    grãbindu-se cãtre amvon
    vijelios ca un ciclon
    sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
    s-aprindã mila din altar
    de soarta celui slãbãnog,
    dar ocoli pe-acest milog
    cu mâna-ntinsã în zadar.
    Târziu când noaptea cobora,
    sosi o umbrã ca-n icoane,
    pe mâini cu semne de piroane
    şi-o inimã ce sângera.
    Pe chipul ars de chin şi vai
    oftând îl sãrutã fierbinte
    cu veşnicie în cuvinte
    tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

    Dumnezeu să-l odihneasca în Împărăţia Sa, alături de toţi Drepţii Neamului Românesc!AMIN

    *Nichifor CRAINIC, Ortodoxia română ca funcțiune europeană, în revista Gândirea, ian. 1944, p. 2
    **Nichifor CRAINIC,Iisus in tara mea
    ***Acad. Nichifor CRAINIC, în discursul de recepție de la Academia Română, Elogiul lui Octavian Goga, rostit în 22 mai 1940 în ședință solemnă

    Apreciază

    • Mihai Bucuresti
      Sigur ca Mihai Eminescu a fost cel mai mare poet roman. Dar el nu a scris poezie eminamente cestina. Doar cateva. In schimb, toata opera poetica a lui Nichifor Crainic este impregnata de crestinism. El fiind de altfel si profesor de mistica ortodoxa.
      Deci Crainic este cel mai mare poet roman crestin!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s