Blasfemie la adresa Mântuitorului și a hainei monahale ortodoxe în piesa de teatru „Eu sunt! Și?”, folosită de homosexualii de la „Cluj Pride”

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni stând jos şi text

M-am gândit de câteva ori dacă ar fi bine sau nu să postez asta, însă cumva cred că este absolut necesar să știm ce se întâmplă și cine/ce ne înconjoară. Și, mai ales, să avem habar ce țintă are campania pro LGBTQxyz din România. Inițial nu mi-a venit a crede că imaginile astea au legătură cu România, însă da, ele sunt parte din manifestația LGBTQ de la Cluj. Da, vedeți bine, se ia în râs haina monahală, ba chiar se taie mâncare pe icoana Mântuitorului.

Și noi, noi trebuie să îndurăm toate blasfemiile astea în numele toleranței și al „iubirii” creștinești. Ei bine, nu, lucrurile nu trebuie să stea așa.

Cluj Pride, ce a vrut să zică „autorul”? Ne lămuriți și pe noi, „habotnicii”?

P.S: Nu uitați că unele partide ies alături de ei în stradă și îi sprijină necondiționat. De acum încolo măcar, votați cu cap.

De fapt imaginile sunt dintr-un spectacol de teatru anticreștin ce s-a jucat în mai multe orașe din țară: 

„Spectacol de teatru prezentat luni seară (10 iunie 2019, n. adm.) pe o scenă din Cluj, cu ocazia Săptămânii Mândriei Minorităților Sexuale. Piesa se numește „Eu sunt! Și?”, titlul făcând trimitere la moda recunoașterii publice a orientării sexuale sau de gen, celebrul ”coming out” și la faptul că acest lucru nu trebuie să intereseze pe nimeni.

La un moment dat, cei patru actori, îmbrăcați în versiuni pornografice ale hainelor călugărești, taie legume, folosind ca fund o icoană a Mântuitorului…” – un articol anticreștin de pe evz.ro

Suntem creștini – pe icoanele noastre se poate tăia chiar și ceapă

Avea mâini moi, bunica. Brăzdate de vremuri și de munci, însă din acea asprime s-au născut cele mai fine mângâieri ale copilăriei.

La bunica în bucătărie era întotdeauna cald și mirosea bine. Și avea candela aprinsă și busuioc la icoana cu ștergar. Avea o soba de fier, cu rolă. Și pat la geamul dinspre drum. Mi-era cald și bine și liniște. Cu muntele în față, căsuța părea de turtă dulce.

Nu avea multe bunătăți. Era o simplitate ce te copleșea. Fragi cu zahăr. Sau zmeură pe săturate. Sau dulceață de soc. Dar nimic nu se compara cu lumina ce cobora din candelă. Cobora peste tot. Peste noi, peste pernele puse la milimetru, peste peretele cu icoane, ce avea streșini din ștergare apretate.

Apropo, știți de ce noi românii, ori mai bine spus, bunicii noștri, cinsteau icoana înconjurându-o cu un ștergar frumos alcătuit? Multe răspunsuri se găsesc. Eu mă gândesc doar la faptul că icoana și Sfântul din icoană, sunt „înfășați” precum un bebeluș de către mama sa. Ca să-i fie bine și cald. Așa au înțeles strămoșii noștri să aibă grijă de Dumnezeu. Să-i fie bine și cald în casele noastre, ale românilor.

Am cunoscut o bătrână, care în serile de iarnă, mergea și plângea în fața troiței întroienite de zăpadă și ger – plângea pentru Hristosul răstignit ce rămânea afară, în timp ce noi, ceilalți, mergeam să ne bucurăm la căldură…

Și nu de ieri, ori de azi, românii, au știut ce este o icoană. Și cum să se raporteze la ea. Dincolo de teologia icoanei, întreabă pe orice român, credincios sau ateu, ortodox sau musulman, dacă știe sau ba, că acea bucată de lemn este un simbol religios?

Noi, creștinii mărturisim faptul că în icoană avem prezența chipului lui Dumnezeu. Este un adevăr. Pentru noi, mulți sau puțini. Duși sau nu la biserică, practicanți sau nepracticanți. Este însă doar adevărul nostru și nu obligăm pe nimeni să creadă în el.

Când un simbol, adică ceva foarte important, pentru o anumită categorie de persoane este călcat în picioare, chiar și sub scuza artei teatrale, situația devine problematică. Cu toții ne amintim de Charlie Hebdo și sfârșitul nedorit de către nimeni, al unui gest de „luare în căruță” al unui simbol. Tot religios…

Dar noi suntem creștini. Iar pe icoanele noastre se poate tăia și ceapă…

Două poze din prima zi de la Pride Cluj-Napoca. Trei bărbați și o domnișoară îmbrăcați în haina monahală mănâncă ceva, probabil pâine, de pe o icoană cu Iisus Hristos. Cineva taie o ceapă…pe icoană.

Hristosul din icoană, pentru noi creștinii, plânge. Și nu plânge de la mirosul puternic al cepei. Plânge, din pricina drumului ales de către un popor ce a fost odată evlavios. Când a fost greu pentru țară, pentru neam, pentru familie, am alergat la icoane după ajutor. Tot poporul. Timpul a trecut, noi cu religia am rămas în Evul Mediu Timpuriu, iar acum alții, strănepoți ai sfinților de odinioară, au ajuns să creadă că a face artă înseamnă a tăia solzișori ori cubulețe, ceapă pe icoane. Spre hazul și acceptarea unora.

Unora, cărora nimeni nu le-a zis vreodată că nu-i acceptă. Ba chiar îi și iubim și ne rugăm pentru ei!

Toate persoanele au dreptul de a-și manifesta religia……………..

 

Dar noi suntem creștini. Și pe icoanele noastre se poate tăia chiar și ceapă. Noi putem înțelege. Pentru că așa ne-a învățat Hristos care a murit pentru toți. Chiar și pentru acești actori, strănepoți de Sfinți români. Hristos sigur i-a iertat pentru mirosul de ceapă. Și noi i-am iertat! Ori măcar încercăm. Însă mă tem că, bunicii lor, străbunicii, neamul românesc ce a învelit icoana în ștergar ca într-un scutec, îi va ierta mai greu…

La final, cu toată iertarea desprinsă din chipul plâns a lui Hristos se naște totuși, o întrebare. Pentru noi, cei care ne mai simțim români și crestini – spre ce ne îndreptăm, unde ne vedem oare viitorul? Ca neam!

Reclame