Pomenirea domnitorului martir MIRON BARNOVSCHI – 2 iulie 1633. Mucenic al lui Hristos și apărător al Ortodoxiei!

Atunci când ne gândim la Iaşi, ca valoare istorică şi culturală, socotim că începutul transformărilor a pornit de la Vasile Lupu. Atunci când ne gândim la primul martir al neamului, de viţă nobilă – ne vine în minte numele lui Constantin Brâncoveanu. Şi, totuşi, înainte de Vasile Lupu a înflorit Iaşul. La fel, altcineva, înainte de Brâncoveanu, a primit cununa martirajului. În ambele cazuri, cel la care facem referire este Miron Barnovschi. Cunoscut mai mult pentru biserica ce-i poartă astăzi numele. Fără a se şti, însă, câte alte monumente de cult a clădit şi cât de mult a zidit la temelia Iaşului, a Moldovei şi a epocii căreia a aparţinut.

În timpul lui Miron Barnovschi Movilă (ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie-iulie 1633), Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvântului. Domnitorul a fost primul care a adus Moldovei o deschidere europeană, prin înrudirea sa cu mari familii boiereşti din Polonia şi Austria, dar şi prin legătura de prietenie și de familie cu mitropolitul Petru Movilă al Kievului. În perioada lui Barnovschi a fost redactat şi adoptat primul cod de legi, în sens de constituţie. Au fost date legi cu privire la scăderea dărilor, starea breslelor şi a meseriaşilor, dar şi alte reforme cu caracter juridic.

Sinod pentru apărarea credinței

Miron Barnovschi s-a îngrijit neîncetat de viaţa spirituală a moldovenilor, dar şi de etica preoţilor şi a călugărilor. În egală măsură, a protejat lăcaşurile de cult în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, dar a ţinut în frâu şi clerul, căruia nu i-a permis să se îndepărteze de canoanele Bisericii Ortodoxe. În acest context, în toamna anului 1626, s-a întrunit primul sinod la Iași – în calitate de reședință mitropolitană. De asemenea, a fost primul sinod convocat de cărte un domnitor și nu de autoritatea eclezială. Deciziile luate aici au fost sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei şi Varlaam, viitor mitropolit. S-a stabilit faptul că un călugăr nu avea drept la proprietate privată, la afaceri personale sau la plimbări inutile. În plus, s-a interzis ca în mănăstiri să fie găzduite femei și a fost dată o hotărâre cu privire la situația creștinilor catolici din Principatul Transilvaniei, care migrau în Moldova. Acestora nu le era permis să se așeze în sate românești ortodoxe sau în preajma mănăstirilor, fiind considerați un adevărat pericol pentru ortodoxia moldovenilor. În ciuda tuturor legilor dure stabilite în sinod, acestea au fost aprobate şi respectate, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Ctitor de cultură și de așezăminte bisericești

Marile realizări culturale ale Iaşului sunt atribuite, aşa cum am mai spus, lui Vasile Lupu. Motivul îl reprezintă concretizarea unor reuşite în timpul domnitorului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat cel de la care au pornit ideile, care a început munca şi n-a mai avut, din păcate, răgazul de a culege roadele. În timpul său, Miron Barnovschi l-a trimis de două ori pe ieromonahul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit al Moldovei, în Rusia. Prin intermediul lui a cerut cumpărarea de icoane şi cărţi şi chiar a dorit achiziţionarea unei tipografii.  Încă de atunci, Varlaam a început lucrul la Cazania sa, monument de limbă şi cultură românească. Pentru că de atunci s-a dorit punerea limbii române pe un piedestal al culturii.

Miron Barnovschi este şi părintele spiritual al mai multor locaşe religioase. A ctitorit Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iaşi – care astăzi îi poartă numele, Mănăstirea Bârnova, Mănăstirea Hangu de pe Valea Bistriţei şi a contribuit la construcţia bisericii Stavropighiei din Liov. A finalizat construirea Mănăsirii Dragomirna şi, de asemenea, a început construirea Bisericii Sfântul Ioan din Iaşi.

Lucrările domnitorului sunt primele ctitorii ieşene care au creat un nou stil arhitectonic. Un stil care va influenţa următoarele două secolele. Un stil care a influențat și modul în care a fost construită biserica mănăstirii Trei Ierarhi. Până şi cronicarul Miron Costin vorbeşte despre puterea neobişnuită a domnitorului de a zidi atâtea biserici în doar trei ani – muncă de zeci de ani a altor domni.

Renunțare pentru popor și pentru Dumnezeu

Ctitoriile lui Barnovschi nu au însemnat doar muncă în folosul comunității. Nu au însemnat doar ziduri goale, ci au fost rodul vieții sale evlavioase. El este amintit ca fiind un om care iubea rugăciunea. În multe nopți, domnitorul era văzut îngenunchiat în fața sfintelor icoane. Iar de la credința sa nu s-a dezis nici în clipa morții.

Constantin Brâncoveanu, reperul domnitorului martir, a trecut la Domnul în anul 1714. Însă, cu mai bine de 80 de ani în urmă, Miron Barnovschi îşi dădea ultima suflare, cu credinţa nesrtrămutată în Hristos Dumnezeul nostru şi în viaţa veşnică. Acest lucru, după ce fusese întemniţat tot la Edikule, ca şi Brâncoveanu mai târziu.

În urma unui conflict cu Imperiul Otoman, Barnovschi a renunţat la tron, în anul 1629. Motivul de bază a fost refuzarea cererii marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacşiş de 20.000 de galbeni. Domnitorul s-a retras la moşia sa din Polonia. Țara l-a rechemat, însă, pe Miron Barnovschi și l-a reales în funcţie. Iar el a acceptat, lăsând în urmă un trai comod și îmbelșugat și o viață sigură, într-o țară ce-i devenise a doua casă. A lăsat toate pentru a-și sluji poporul, fără să se teamă de consecințe. Fără a cere măcar socoteală celor care l-au vândut la sfârșitul primei domnii.

Pentru a obţine recunoaşterea Înaltei Porţi, acesta a hotărât să meargă personal la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai1633 şi a durat până la 20 iunie. Deşi a fost avertizat de Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, de faptul că Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea, Barnovschi şi-a continuat pașii spre Istambul.

Misterul mormântului

Pentru câteva zile a fost arestat şi, în acest timp, şi-a scris testamentul. La 2 iulie 1633 a fost decapitat, deoarece a refuzat ca, în faţa Sultanului Murad al IV-lea, să se lepede de Ortodoxie şi să treacă la islam. Pedeapsa a continuat până dincolo de moarte, ultima dorință fiindu-i refuzată. Domnitorul a vrut ca trupul să-i fie îngropat la Mănăstirea Dragomirna. Cu toate acestea, el a fost înmormântat, pentru început, în cimitirul Patriarhiei din Constantinopol. Apoi, Vasile Lupu a dorit să îndrepte măcar o frântură din răul pe care îl făcuse, motiv pentru care i-a adus osemintele în ţară. Undeva, firul se rupe, întrucât locul mormântului său a rămas necunoscut. Cu toate acestea, Dumnezeu a demonstrat, încă o dată, că nu ţine lumina ascunsă sub obroc. Săpături făcute la Biserica Barnovschi, în 1996, au scos la iveală, din pardoseala bisericii, un mormânt. Un mormânt considerat a-i aparţine marelui domnitor.

Miron Baranovschi s-a întors acasă. La fel de smerit precum a fost în timpul scurtei sale vieți. Aproape necunoscut nouă, celor ce trăim în moștenirea lui. E trist să luptăm pentru viitor și pentru mărirea de a fi, cândva, Capitală Culturală Europeană, fără să ne cunoaștem trecutul. Fără să mulțumim celor care s-au jertfit, cu dragoste, cu sânge și credință pentru a consolida temelia unui oraș și a unei țări.

Sursa: doxologia.ro

Reclame

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici – 2 iulie

Imagine similară

lumea-ortodoxa.ro

Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând valul timpului și spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.

Acum în Ceruri, el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia și patriotismul său.

Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viță veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor și poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Cel mai mult ii plăcea să citească Viețile sfinților.

Moșia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, își petrecea toată vara la mănăstire.

La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava. În acești ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.

În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocației sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Pǎrinţii însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.

În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. În ceea ce-l privește pe însăși părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoștea, povestește cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se afla în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el – anume că, pe el vor să-l facă episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfășoară o activitate rodnică, în organizarea unor societăți filantropice și de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze și de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiați locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucat „sfântul vostru binecuvântează lagărul în fiecare noapte din toate cele patru parți”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populatiei locale. El primește sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda și Franța. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă.

În anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

La San-Francisco, Vlădica Ioan a găsit comunitatea scindată și construcția marii catedrale în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit.

În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frația preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, două trǎsǎturi principale ale caracterului său. Înainte de toate – strictețea în tot ce se referea la Biserică și la Tradiție. Era un apărător consecvent al legii creștine. Interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică.

Precum Pǎrinţii din vechime, care s-au văzut siliți să acorde o atenție specială ereziilor triadologice și hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistență statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria în cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mișcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreștină.

Cu toate acestea, Vlădica a rămas în memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia și chiar prin ceea ce se numește „nebunie întru Hristos”.

Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a și fost mereu, de când devenise arhiereu.

În 1966, după trecerea în veșnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea în timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flǎcǎrilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus și, în sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili să prețuiască (poate din cauza că acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica își orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ să se gândească cât de imprevizibile și chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omenești. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri și ospicii. Slujea desculț și în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci și în rândul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor față de credință prin următoarele cuvinte: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”

În toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut și venerat în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reținea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale și America de Nord.

În epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale și a rătăcirii minților, el a crezut de cuviință să trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei și Palestinei, care, exprimându-ne prin cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit până la urmă.

Sursa: doxologia.ro

Citiți și:

Pomenirea, pe 2 iulie şi a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici – Moaşte ale sale (o părticică) au fost aduse în România – Viaţa sfântului

Sfântul Ștefan cel Mare – 2 iulie

Voievodul sfânt

Domnul

Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare
Fotografie de la canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare, 20 iunie 1992

Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan l-a înfrânt în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476). Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Șcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal și a zăcut jumătate de zi printre morți. Acest moment și poate înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia
Viața de familie a unui principe creștin este unită permanent cu responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru poporul încredințat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supușii, inclusiv prin datoria de a lăsa țării un urmaș vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înțelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ștefan cel Mare. Întâia soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soție, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soții nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Țării Românești – și a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaș este rodul pocăinței adânci a domnului, care a avut tăria de a-și plânge păcatul și de a-și întoarce viața la Dumnezeu. Pentru această conștiință smerită, Dumnezeu a întors o greșeală într-o binecuvântare și a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcașuri întocmai ca și tatăl său.

Omul și sfântul
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate. Și noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare dinăuntru sau dinafară.

Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ține, poate, de trăirea religioasă a românilor, care își cinsteau sfinții spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericești. Era suficientă tradiția lăsată de părinți și bunici și legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spațiul creștin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinților-regi, care cârmuiau cu credință poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinții Boris și Gleb la ruși, Sfântul Ștefan al Ungariei (997 – 1038, deci înainte de 1054, n. adm.), Sfântul Venceslas al Boemiei (921-935, martirizat. n. adm.) și alții. Pe aceste temeiuri și Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă.

Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.