de

Un exemplu despre cum smintitorul Calistrat face rău și neortodocșilor

Părintele Calistrat, despre buletinele cu cip: Sunt făcute ca omul să stea cât mai cuminte, cât mai supus – Capital

Postez un text al unui comentator ce aparține ereziei romano-catolice, indignat de atitudinea ortodocșilor ce au mărturisit în prima zi a săptămânii de rugăciune ecumenistă de anul acesta (2023) din București. 

Comentatorul respectiv reproduce un pasaj din aberațiile ereticului ecumenist Calistrat Chifan, pe care mărturisește că îl urmărește frecvent, ca și pe un alt eretic – Constantin Necula și care îi întărește în convingerile lor eretice. Iată un exemplu despre cum înșelătorul Calistrat contribuie la ducerea în eroare chiar și a unor ne-ortodocși, ce rămân astfel ancorați în ereziile lor pentru că un așa-zis duhovnic denigrează sau duce în derizoriu o eventuală apropiere a lor de Ortodoxie.

Comentariul a fost scris pe YouTube la filmarea aceasta: 

Un comentator catolic:

Iată și răspunsul primit de catolic:

​ @K BG  Omule, imi pare rau ca te simti indignat!

Dar eu in locul tau m-as intreba de ce striga oamenii astia anatema? De ce spun ca papistasii/catolicii sunt eretici?
In loc sa te superi, mai bine ai lua aminte la ce spunem.
Desii unii dintre noi ne mai aprindem si pare ca strigam cu ura sa stii ca aprinderea asta vine si din indignarea nostra ca se tradeaza credinta.
Stiu ca e greu sa intelegi! Cum sa nu fie greu de inteles intr-o lume care va canta in struna – prietenii toleranti de care vorbesti, ierarhii asa-zisi ortodocsi care se afiseaza cu voi omitand intentionat sa va spuna adevarul, pretinzand ca va iubesc, dar de fapt privandu-va de informatii elementare mantuirii voastre sau… asa-zisi duhovnici precum ereticul ecumenist smintitor Calistrat, care duce lumea in inselare….
Ca sa intelegi, trebuie sa o iei de la zero: Ce inseamna Biserica, de unde pana unde se intinde Ea, cine face parte din Ea, ce trebuie sa faci sau sa ai ca sa faci parte din Ea, cine este in afara Ei si de ce etc.
DA, catolicii sunt eretici! Asta n-are legatura cu viata plina de privatiuni sau cu bunatatea personala a cuiva. In cuprinsul doctrinei voastre aveti mai multe erezii: primatul papal, filioque, purgatoriul, imaculata conceptie, harul creat s.a. si de vreun secol aveti si altele imprumutate de la protestanti.
De la 1054 v-ati despartit de Biserica, mai precis de celelalte 4 Patriarhii care au ramas ortodoxe, adica in dreapta credinta.
Eretici sunt si greco-catolicii si maronitii. Eretici sunt si protestantii si neoprotestantii. Dar tot eretici sunt si ne-calcedonieinii (copti, armeni, etiopieni, siro-iacobiti). Eretici sunt si ramasitele de nestorieni. Si altii. Toti, cei ce sunt in afara Ortodoxiei.
Trebuie sa intelegi ca NU pot exista doua sau mai multe Biserici, ci numai UNA, asa cum se afirma in Crezul niceo-constantinopolitan. UNA SI UNICA! Acea Biserica este Ortodoxia. Toti cei ce s-au separat de Ea, eretici sau schismatici SUNT IN AFARA EI.
Acea Biserica este Ortodoxia!
Daca cercetezi pe firul istoriei adevarate si esti sincer in ce vei cerceta este imposibil sa nu realizezi ca Ortodoxia e adevarata Biserica.
Anatemele impotriva ereticilor sunt date de Sinoadele Ecumenice. Noi doar le reafirmam.
Cele ce ai afirmat, cum ca multimea de ortodocsi in 1999 cand a venit papa Ioan Paul al II-lea in Romania striga „unitate „ reprezinta euforia tampa a unui popor necatehizat.
Multimea nu stia atunci (cum nici acum majoritatea nu stiu) diferentele dintre ortodocsi si catolici (sau papistasi, cum va spunem noi).
Nu stiau. Nu avusese cine sa-i invete. Nici foarte multi preoti nu stiau. Literatura patristica era foarte restransa. Nu aveau o larga raspandire cartile despre dogmele Bisericii in comparatie cu dogmele eretice. Pidalionul, cartea unde sunt scrise canoanele Sinoadelor Ecumenice, nu mai fusese tiparit de vreo 150 de ani.
Acum situatia s-a schimbat. Stim, multi dintre noi, cine sunteti voi si unde se afla sau nu se afla Biserica.
Aceea pe care i-ai vazut in film, sunt crestini ortodocsi cu constiinta vie, care marturisesc Adevarul Bisericii.
Ca va doare pe voi, asta e partea a doua.
Rostul rostirii antemelor impotriva voastra in strada este si acela de a va face sa va treziti. Puneti-va intrebari! Cercetati! Nu va indignati ca niste femei sensibile!
Calistrat si Necula sunt niste mincinosi! Va mint frumos sa va adoarma constiintele si voua si asa-zisilor ortodocsi de duzina pe care ii indeamna la „toleranta„.
De fapt acesti smintitori va pregatesc drumul spre iad. Si mai mare va fi pedeapsa lor!
Pentru ca: „In afara Bisericii nu este mantuire!„ – Sfantul Ciprian al Cartaginei

18 gânduri despre „Un exemplu despre cum smintitorul Calistrat face rău și neortodocșilor”

  2. Într-o vară, unul din cei mai bătrâni monahi de la Pecerska, paznicul Avacum, a anunțat în trapeză, după rugăciunile de seară, că nu va mai lăsa să intre în mănăstire neortodocși. Gata! Umblau prin mănăstire ba doamne (turiste) machiate, de mână cu bărbați atei, care duhneau de la o poștă a tutun, ba comuniști cu baptiști, ba ecumeniști proaspăt apăruți, ba musulmani la braț cu jidani. Trebuie pus capăt la toate acestea!

    Obștea nu a luat în seamă bodogăneala bătrânului, totuși cineva a întrebat:
    – – Dar cum îți dai seama dacă cel care vine este ortodox sau nu?
    – Avacum a căzut serios pe gânduri. Dar nu pentru mult timp.
    – – Păi, iată cum: cine va ști să spună Simbolul credinței, pe acela îl las să intre. Iar cine nu, să se plimbe dincolo de porți, nu are ce face în mănăstire!

    Toți au râs de cuvintele lui și le-au uitat. Dar în dimineața următoare, când monahii s-au împrăștiat după slujbă pe la ascultări, cu uimire au băgat de seamă că în mănăstire era neobișnuit de pustiu. Pelerinii binecredincioși pășeau agale și se închinau în biserici. Bătrânelele obișnuite se apropiau să ia binecuvântare. Călătorii cu bocceluțe, care abia sosiseră, se odihneau după Sfânta Liturghie. Un nebun alerga de jur-împrejurul fântânii. Iar grupurile de turiști obișnuite, plictisitoare, dispăruseră undeva, nu se știa unde. Doar erau în Sfânta Rusie! Se părea că, într-adevăr, părintele Avacum făcuse pe grozavul și își ținea cuvântul.

    Și așa era. Dis-de-dimineață, intrând în serviciu la porțile mănăstirii, părintele Avacum începuse să ceară oricui intra să rostească Simbolul credinței niceo-constantinopolitan, alcătuit de Sfinții Părinți la primele două Sinoade Ecumenice, în secolul al IV-lea. Calculul era genial, dar simplu: orice ortodox îmbisericit șita perfect, pe de rost, textul acesta.

    De la cinci și jumătate până la ora zece dimineața, nimeni din cei care veniseră la mănăstire nu au avut probleme cu Simbolul credinței. Însă, după ora zece a venit din Pskov primul autobuz cu turiști. Și, se înțelege, niciunul dintre turiștii sovietici nu au putut trece examenul lui Avacum. Cu toții înjurau și amenințau, stând în fața porților închise bine. Dar pentru bătrânul soldat Avacum, care terminase războiul lângă Budapesta, acele amenințări erau pur și simplu demne de luat în râs.

    A mai venit un autobuz. Iar în urma lui au sosit turiști străini… Către miezul zilei, la porțile mănăstirii se strânseseră o mulțime uriașă, plină de indignare. Acea mulțime a văzut-o puțin prin geamul mașinii sale de culoare neagră marca Volga principalul supraveghetor al întregii vieți bisericești din Pskov, delegatul pe problemele religiei pentru regiunea Pskov, Nicolae Alexandrovici Iudin, care venise la mănăstire să ia masa cu părintele egumen.

    În mănăstire, numele de familie al delegatului toți îl pronunțau accentuat, ca și cum ar fi venit de la „Iuda”. Și nu pentru că acest delegat era mai rău decât ceilalți. Pur și simplu, orice supraveghetor al vieții bisericești era un simbol în sine al robirii exterioare a Bisericii. La drept vorbind, trebuie să spunem că Nicolae Alexandrovici era un om destul de bun la suflet, care lucra de mulți ani în cadrul organelor de stat, dar nu se înrăise din pricina puterii. Totuși, el era stăpânul și conducătorul care dirija toate drepturile și soarta tuturor slujitorilor bisericești care treceau prin biroul lui.

    Pe orice preot îl putea lipsi, după aprecierea lui, de așa-numita „înregistrare” și preotul nu mai avea dreptul de a sluji în biserică. Și acest lucru încă era foarte puțin. Ura delegatului se putea termina pentru părintele cu pricina în mod foarte liniștit, (în cel mai bun caz) prin adunarea tuturor acelor neplăceri pe care angajatul activ al KGB-ului avea posibilitatea de a le imputa celui pe care îl considera primejdios pentru orânduirea sovietică. De aceea, toți egumenii, nemaivorbind de preoții de rând, veneau la biroul delegatului la primul apel.

    Toți, înafară de arhimandritul Gavriil. El era singurul la care, dacă trebuia să rezolve o problemă, Iudin venea personal. Și de ce se întâmpla așa? Cred că egumenul știa să se impună. Și mai mult, părintele Gavriil era un egumen puternic și independent. Și foarte aspru: dacă hotăra ceva, întotdeauna reușea să ducă la bun sfârșit hotărârea sa.

    E adevărat, unii din răutate presupuneau că delegatul Iudin venea la mănăstire „pe aripile vântului”, pentru că egumenul avea funcție mai înaltă. Dar acest lucru îl spuneau doar gurile rele. Era clar că în vremurile acelea grele egumenii și preoții parohi nu puteau să nu aibă legături cu reprezentanții puterii de stat.

    Văzând dezordinea aceea revoltătoare în „gospodăria” sa, Nicolae Alexandrovici Iudin a ieșit îndată din mașină. Lămurindu-se repede în privința a tot ceea ce se întâmplase, hotărât, și-a croit drum prin mulțime către poarta mănăstirii și a început să bată tare cu pumnul în scândura veche de stejar, îmbrăcată în fier.

    – – Cine este acolo?! Deschide imediat!
    – – Spune Simbolul Credinței! A răsunat din spatele porților glasul sever al monahului Avacum.
    – – Ce?! Nu-și credea urechilor delegatul. Care simbol al credinței? Deschide, îți spun.
    – – Spune Simbolul credinței! a răsunat tot atât de ferm din partea cealaltă.

    – Iar lui Nicolae Alexandrovici, de atâta tulburare, i s-a tăiat răsuflarea:
    – – Dar cine ești tu?! Și cum îți permiți una ca asta? Eu sunt delegatul Iudin!
    – Deschide imediat, altfel îți va părea rău!!!
    – Spune Simbolul credinței!
    Și acest dialog sublim a continuat zece minute.

    În cele din urmă, uitându-se la ceas, delegatul a capitulat:
    – – Deschide, te rog! Am întârziat deja un sfert de oră la egumenul vostru. Îți închipui cum mă va întâmpina acum?

    În spatele porților s-a făcut o pauză. Se părea că părintele Avacum își închipuia ce îl aștepta pe acel nefericit.
    – – Da, o să iasă rău… a oftat cu înțelegere. Dar imediat a repetat neînduplecat:
    – Spune Simbolul credinței!
    – – Dar nu știu acest simbol al vostru! a început să implore delegatul. Ce mai e și ăsta?

    Părintele Avacum a căzut iar serios pe gânduri și, în cele din urmă, a hotărât:
    – – Ei bine, așa să fie. Repetă după mine.
    Și din spatele porților au răsunat cuvintele cele atât de vechi și pline de solemnitate ale Simbolului niceo-constantinopolitan.
    – – „Cred!”, a glăsuit Avacum.
    – – „Cred!…” a pronunțat delegatul, uitându-se deprimat la turiști.
    – – „Într-unul Dumnezeu…” a continuat solemn Avacum.
    – – „Într-unul Dumnezeu…” a repetat Iudin ca și cum ar fi fost condamnat la moarte.
    – – „Tatăl Atotțiitorul!”
    – – „Tatăl Atotțiitorul!”
    – – „Făcătorul cerului și al pământului!”
    – – „Făcătorul… cerului și al pământului!”

    Iar după ce delegatul Sovietului pe probleme de religie pentru regiunea Pskov a mărturisit în public ultima dogmă, cuprinsă în înalta rugăciune: Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin”, porțile s-au deschis și l-au lăsat pe funcționar să intre în curtea mănăstirii.

    Devorându-l cu privirea pe inchizitorul său și înjurându-l printre dinți, delegatul a fugit degrabă către corpul de clădiri al egumenului, unde părintele egumen l-a întâmpinat foarte supărat.

    – – Ce s-a întâmplat, Nicolae Alexandrovici de ați întârziat? Vă aștept deja de jumătate de ceas! i-a reproșat el nemulțumit oaspetelui.

    – Dar nu-i vorba de mine! s-a repezit să atace delegatul. Naiba știe ce mai este aici la voi! Ați pus un om bolnav psihic la poartă. Nu lasă pe nimeni înăuntru, cere de la toți să spună un oarecare Simbol al Credinței! Acolo, pe platou, sunt autobuze, turiști! Străini! Închipuiți-vă ce scandal va începe acum!

    Și egumenul a început să se agite. L-a trimis îndată pe părintele econom să ia seama să facă ordine, iar pe Avacum să-l aducă imediat la el în cabinet, pentru o răfuială.

    Când părintele Avacum a intrat în sala de mese, datorită eforturilor părintelui egumen și, de asemenea, a bucatelor copioase și a coniacului franțuzesc, delegatul era ceva mai liniștit.

    Văzându-l pe paznic părintele egumen s-a ridicat mânios din fotoliu:
    – – Ce ai făcut tu acolo?! Fără binecuvântare, de capul tău faci ordine în mănăstire?
    Iar samavolnicia este cu adevărat un păcat greu pentru monah. Aici părintele egumen avea perfectă dreptate. Și Avacum și-a înțeles îndată păcatul. A pășit hotărât spre masă și s-a aruncat la picioarele Părintelui Gavriil.

    – – Sunt vinovat! Iartă-mă, părinte egumen!
    – – Cară-te afară, samavolnicule! a început să tune asupra lui egumenul și chiar l-a împins pe Avacum cu cizma.
    Delegatul cel răzbunător era victorios. După ce el a plecat, egumenul l-a chemat iarăși la sine pe Avacum. Iar acela, îndată ce a intrat, s-a prăbușit la picioarele lui.

    Dar părintele egumen nu-l chemase nicidecum pentru mustrări.
    – – Ei bine, bravo! Dar să ai grijă! a spus cu blândețe părintele Gavriil și i-a strecurat lui Avacum o sticlă de „Napoleon”.

    Și în seara aceea Avacum și încă câțiva monahi bătrâni, foști soldați, au încercat cu plăcere renumitul coniac al egumenului.

    Sursă: Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 256-259
    Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița

    Apreciază

    Răspunde

    • acuma zic și io, așa… unitate? rugăciune împreună? pai până n-o să rostească mai întâi Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan nu facem nicio întâlnire pe temei de credință .începutul asta e…să vină la Simbolul de Credință și să refuze adaosurile….si-apoi or veni și minunile și ” focul din cer” după ce s-ar boteza , numai după aia va veni ” Focul din Cer” adică Duhul Sfânt!

      Apreciază

      Răspunde

      • aye20, mă uit prin treacăt la titlurile blogului tau și mă minunez in mod negativ, in sensul că parcă prea de tot e denumirea care o aplici, parca nu e in stil creștinesc. adică, nu e rău sa areți calea greșită ce o duc unii din cei publici, dar nu în duhul ăsta pervertit…. fără dragoste, noblețe, simplitate, durere pt omul despre care descoperi faptele .
        Nu cumva ți se strecoară pe nesimțite vreun duh rău care te împinge să tot descoperi pe toți toate negativele lor și să le arăți cu cuvinte așa grele și fără respect față de omul , chiar și păcătos și greșit ?
        Mă gândesc că dacă ai fi la un nivel mai jos și ai vorbi despre oameni simpli ..pe toți i-ai numi cu ” ticălosul ăla, hoțul ăla, curvarul ăla, prostul, demonizatul, îndrăcitul ăla….etc” cuvinte care le folosești f des in titlurile tale ….oare nu ți-ai luat-o prea tare cu verificarea și descrierea greșelilor atâtora dintr-o influență negativă? Oare Dumnezeu se bucură de felul cum atenționezi pe unii și alții și modul de vorbire?
        numa de aia îți spun, că de când te știu, aceeași atitudine ai….aceeași lucrare de a arăta negativele in acest mod… Să ai mare atenție , că ușor se strecoară și cel viclean in cei cunoscători și deștepți ca ține și în loc să te folosești de timpul tău, să crezi că faci ceva plăcut lui Dumnezeu …
        poate nu zic bine, doar trag un semn de alarma (” nu cumva….?”)
        sănătate, Doamne ajută.

        Apreciază

        Răspunde

  4. Sf. Paisie Aghioritul
    Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?“. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: “La o întrunire am spus asta şi asta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a termina­t-o. A jignit-o înaintea tuturor. “Ascultă”, îi spun, “tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sen­sibile, ci chiar şi pe cele tari”. Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod creştinesc. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

    Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne­voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul; ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune “eu”, ci “gân­dul îmi spune”, sau “Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vor­beşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

    – Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

    – Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung! Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.

    normal_proskinites
    Orice lucru am face, să-l facem pentru Dumnezeu
    – Părinte, de obicei mă port cu frică să nu mâhnesc pe ceilalţi sau să nu scad în ochii lor. Nu mă gândesc să nu mâhnesc pe Dumnezeu. Cum să sporesc întru mine frica lui Dumnezeu?

    – Este nevoie de trezvie. Orice ar face omul, s-o facă pentru Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu şi rămâne după aceea gândul că facem ceva deosebit, dar facem de complezenţă şi căutăm numai să nu scădem în ochii oamenilor. În timp ce dacă ar acţiona cineva cu gândul că Dumnezeu îl vede şi îl veghează, atunci orice ar face are siguranţă; altfel, dacă face ceva doar ca să apară bun în ochii oamenilor, le pierde pe toate, pe toate le risipeşte. Pentru fiecare acţiune a sa, omul trebuie să se întrebe pe sine: “Oare ceea ce fac acum mă odihneşte pe mine? Dar pe Dumnezeu îl odihneşte?“, şi să cerceteze dacă aceea este plăcută lui Dumnezeu. Dacă uită să facă asta, uită după asta şi de Dumnezeu. De aceea, mai demult se spunea: “Pentru Dumnezeu…”, sau “netemătorul de Dumnezeu”, “nu se teme de Dumnezeu?”. Sau spuneau: “Dacă vrea Dum­nezeu, dacă îngăduie Dumnezeu”. Simţeau prezenţa lui Dumnezeu peste tot; aveau mereu înaintea lor pe Dumnezeu şi luau aminte. Trăiau ceea ce spune Psalmul: “Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin”, şi nu se clătinau. Acum, vezi, încet-încet intră tipicul european şi mulţi nu fac răul, mai mult din politeţe lumească.

    Orice face cineva, s-o facă curat pentru Hristos, să cugete că Hristos îl vede, îl urmăreşte, în orice mişcare a sa centrul să-i fie Hristos. Să nu aibă în el elementul omenesc. Dacă ne mişcăm cu scopul să plăcem oamenilor, aceasta nu ne foloseşte la nimic. E nevoie de multă luare-aminte. Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

    Cele mai multe ispite le creăm noi înşine, atunci când (în locul lui Dumnezeu) ne punem pe noi înşine în raportul nostru cu ceilalţi. Adică atunci când ne mişcăm purtaţi de interese meschine, vrem să ne înălţăm pe noi înşine şi urmărim satisfacţia noastră personală. În cer nu se urcă cu urcuşul lumesc, ci cu coborâşul duhovnicesc. Cel ce merge pe jos merge tot­deauna cu siguranţă şi nu cade niciodată. De aceea, pe cât putem, să dezrădăcinăm proiecţia lumească şi suc­cesul lumesc, care de fapt sunt nereuşită duhovni­cească. Să ne scârbim atât de egoismul ascuns cât şi de cel afişat, precum şi de complezenţă, ca să iubim sincer pe Hristos. Epoca noastră nu e caracterizată de lipsa de zgomot, ci de impresionarea lipsită de sens. Viaţa duhovnicească este lipsită de zgomot. E bine să facem cele ce sunt potrivit măsurii noastre în chip corect, fără zgomot, fără pretenţii mai presus de pute­rile noastre, pentru că altfel va fi spre paguba sufletu­lui şi trupului nostru, şi adesea şi în dauna Bisericii.

    În a plăcea în chip curat aproapelui nostru există şi satisfacţia de a plăcea lui Hristos. Aici trebuie să luăm aminte, cum să curăţim mulţumirea de a plăcea aproa­pelui, adică să scoatem din ea complezenţa, ca să meargă şi această ofrandă a noastră la Hristos. Atunci când cineva încearcă să aranjeze problemele biseri­ceşti chipurile în mod ortodox, dar scopul lui este totuşi de a se aranja mai bine pe sine însuşi, adică priveşte la interesul său, cum va fi binecuvântat unul ca acesta de Dumnezeu? Pe cât putem, să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să ne înrudim cu Dumnezeu. Să ne mustram mereu pe noi înşine şi să căutăm cum să facem voia lui Dumnezeu. Când facem voia lui Dumnezeu, atunci ne înrudim cu Dumnezeu şi atunci, fără ca cineva să ceară de la Dumnezeu, primeşte; primeşte mereu din izvorul cu apa cea vie.

    Să dobândim simţământul duhovnicesc
    Duhul Sfânt este unul şi are multe harisme. Nu este unul aici şi altul dincolo. Nu este duhul zăpăcelii, ci al dragostei, al păcii… Atunci când oamenii duhovniceşti se lovesc, aceasta înseamnă că se află sub înrâurirea multor altor duhuri, că nu au nici o legătură cu Unul Duhul Sfânt. Odinioară Duhul Sfânt lumina, inspira. Mare lucru! Astăzi nu află condiţii să Se pogoare. Babilonia din Vechiul Testament era nevinovată. Cereai, de pildă, lut şi îţi aduceau paie. Acum avem babilonie cu patimi. Ceri mortar şi-ţi aruncă cu cărămida în cap. Dar dacă omul s-ar scoate pe sine din orice acţiune a sa şi şi-ar tăia voia, atunci ar lucra corect şi ar avea negreşit luminare dumnezeiască şi ar exista duhul înţelegerii. Pentru că atunci când omul îşi scoate ideea sa, vin ideile dumnezeieşti.

    Trebuie să dobândim simţământ duhovnicesc spre a putea avea şi iluminarea dumnezeiască. Este foarte important să se facă treaba aceasta, pentru ca oamenii să înţeleagă unele lucruri. Mai ales în vremea noastră aceasta ne-o impun împrejurările. Vedeţi, şi în Asia Mică atunci, în acei ani grei, situaţia îi silea pe oameni şi mintea lor lucra. Doi greci erau înaintea armenilor şi a turcilor şi se înţelegeau, fără să înţeleagă ceva nici armenii, nici turcii. Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea. Dacă nu lucrează mintea omului şi nu există nici iluminare dumnezeiască, atunci la orice mişcare trebuie să primească poruncă în ce fel să se mişte, nu aşteptaţi să vi se spună toate. Unele lucruri, chiar şi fără să vi le spună, trebuie să le înţelegeţi singure. Îmi aduc aminte că odată, în Koniţa, înainte de a merge în armată, am aflat că vin răzvrătiţii. Eram patru – trei erau musulmani – şi ne-am ascuns într-o casă tur­cească, de la marginea oraşului. Un turculeţ de cinci ani a înţeles şi ne-a spus: “Mergeţi în bucătărie, ies eu să-i întâmpin”. Am intrat aşadar în bucătărie, am ieşit pe din spatele casei şi aşa am apucat să ne ascundem mai jos, în nişte magazii. Copilul a ieşit afară şi a spus răzvrătiţilor că nu este nimeni înăuntru şi au plecat. Copil de cinci ani, numai atâtica, abia ştia să vor­bească, şi aţi văzut cu câtă prudenţă s-a purtat. Măi, măi, spirt era! Vezi, observa, iubea, în timp ce unul mare şi necugetat ar fi putut face rău. Iar noi, fiind botezaţi, miruiţi, catehizaţi, cu studii, să rămânem în starea de prunci? Să fiţi cu şase aripi. Ştiţi cine sunt cei cu şase aripi? Au şase aripi şi le lovesc psalmodiind: “Sfânt, sfânt, sfânt”. Să zburaţi, să aveţi şase aripi.

    91592891392193192192793vg5
    Iluminarea dumnezeiască este totul
    De multe ori spun unora: “Fă cum te luminează Dumnezeu”. Când spun: “cum te luminează Dum­nezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

    – Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

    – Dacă vom curaţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt-circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu-l pără­sească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.

    Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a-i adumbri harul, şi aceasta numai pentru că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s-a dat uceni­cilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea. Insă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat-o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, îl vor face împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de-a dreapta şi cine de-a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi-L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de-al ei de-a dreap­ta Sa şi pe celălalt de-a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dum­nezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dum­nezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să rugi­nească.

    – Părinte, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să locu­iască Duhul Sfânt în om?

    – Duh de nevoinţă, smerenie, mărime de suflet, no­bleţe, jertfire de sine. Dacă lipseşte harul Sfântului Duh, omul este nefolositor. Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască. Totul este aici. Dacă cineva nu vede, se poate lovi de geam, poate cădea în vreo prăpastie sau groapă sau în necuraţii şi chiar în hazna. Nu vede unde merge, pentru că este lipsit de lumină. Dar dacă vede puţin, se păzeşte. Iar dacă vede şi mai mult, evită toate primejdiile şi merge cu siguranţă pe drumul său. Dar ca să vină Lumina, trebuie să vrei să ieşi din întuneric. Chiar puţin de ar vedea oamenii, nu vor cădea şi Dumnezeu nu se va mâhni. Dacă un tată se mâhneşte atunci când copiii lui cad în noroi, în spini, în prăpastie, cu cât mai mult Dumnezeu.

    Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric.

    Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el. Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte. Şi după Psalmul al doilea, pe care Sfântul Arsenie Capadocianul îl citea: “ca Dumnezeu să lumineze pe cei ce merg la întruniri”, spun: “Să lumineze Dumnezeu pe toţi mai-marii, apoi să lumineze Ierarhia şi pe toţi Părinţii Bisericii ca să primească Duhul Sfânt spre a ajuta lumea”. Dacă unul se va lumina puţin şi pe ceilalţi i-ar deschide, ştiţi ce bine se poate face? Un cuvânt să spună unul mare şi toate se schimbă. Oamenii au nevoie de iluminarea dumnezeiască.

    Bunul Dumnezeu dă iluminarea sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi-a povestit un caz pe care l-a rezolvat el însuşi. O mănăstire a trimis pe unul din monahii ei cu 500 de lire de aur să cumpere un teren. S-a dus şi a întrebat pe un oarecare negustor, iar acela i-a spus: “Lasă-le la mine, ca să nu le mai duci cu tine!”. Şi i-a lăsat banii. “Ce om bun”, a spus monahul cu naivitate, “că m-a izbăvit de povară”. Când s-a întors, nu numai că nu i-a dat cele 500 de lire, ci spunea acela că dimpotrivă, el i-a dat monahu­lui 8 milioane de drahme. Sărmanul monah se gândea cum să se întoarcă la mănăstire. Dăduse cele 500 de lire şi n-a luat nimic, iar acela îi cerea pe deasupra şi 8 milioane. Afacerea a ajuns la judecătorie. La judecată, judecătorul, printr-o inspiraţie, i-a pus o serie de între­bări şi s-a dovedit astfel că negustorul nu numai că n-a dat nimic monahului, ci i-a luat şi lirele. Am distins la acest judecător o stare ca a proorocului Daniil. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a lumi­nat şi a acţionat drept.

    Totul este iluminarea dumnezeiască. Şi dacă vine iluminarea dumnezeiască, atunci omul se odihneşte şi toţi cei dimprejurul lui şi el însuşi se desfătează duhovniceşte. De aceea spun că sunt bune şi luminile, şi luminile mai mari, şi descoperirile minţii, dar mai pre­sus de toate este lumina dumnezeiască a harului lui Dumnezeu, care luminează pe om. Omul care are ilu­minarea dumnezeiască vede foarte curat lucrurile, este vestit fără să simtă nesiguranţă şi astfel nici el nu se chinuieşte sufleteşte, dar şi pe alţii îi ajută efi­cace”.

    (Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti,

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s