Virgil Maxim
Virgil Maxim este unul dintre multii barbati care au marturisit Adevarul cu pretul vietii, in perioada de prigoana comunista. Vreme de 22 de ani, Virgil Maxim a patimit in mai multe inchisori comuniste, dupa cum urmeaza: Aiud, Alba Iulia, Galda de Jos, Targsor, Jilava, Gherla si Vacaresti.
Virgil Maxim
Virgil Maxim s-a nascut in data de 4 decembrie 1922, undeva in judetul Prahova. El a fost arestat in data de 1 noiembrie 1942. In acea perioada membrii Fratiilor de Cruce erau urmariti si arestati. Virgil Maxim, fiind inca elev, nu a fost scutit de arestare, impreuna cu sefii Fratiilor de Cruce din Buzau si Mizil. In ziua de 18 noiembrie, Virgil Maxim era inca in arest, anchetele continuand fara incetare.
Mai inainte de a ajunge in inchisoare, inca in ancheta fiind, Virgil Maxim avea sa-si spuna, in taina: „Temnita imi va da prilejul sa ma intalnesc cu mine, cel pe care trebuia sa-l cunosc cu adevarat.” In data de 1 decembrie 1942, Virgil Maxim a fost dus la inchisoarea Ploiesti.
Mai apoi, dupa proces, in noaptea zilei de 9 decembrie 1942, cu lanturi la picioare, legati cate doi, vreo 40 de detinuti de drept comun, printre care si Virgil Maxim, se indrepatau spre inchisoarea Aiud. Avand ocazia sa fuga din arest, pe cand erau in gara, Virgil Maxim si celalalt inlantuit s-au intors in grup, avand sa fie numiti „prosti”. Despre acest moment, Virgil avea sa spuna: „Prostia noastra era ca nu fugeam de suferinta. Noi ne predam in chip constient, ca sa nu lipsim de pe altarul de ispasire, pentru pacatele noastre si ale neamului.”
In iarna anului 1945 a fost luata hotararea ca inchisorile sa se intretina de unele singure, prin munca detinutilor; astfel, au luat nastere coloniile de munca. Randuiala era urmatoarea: inchisorile puneau la dispozitie muncitorii si hrana, iar proprietarii terenurilor ofereau semintele de semanat si cazarea; la sfarsit, recolta se impartea pe jumatate. In primavara anului 1946, Virgil Maxim, impreuna cu multi altii, avea sa fie trimis in coloniile de munca din Unirea, Ciuguzel si Galda de Jos.
De-a lungul multor ani de inchisoare, Virgil Maxim a reusit sa dobandeasca o autentica si profunda cunoastere teologica; cunostea extrem de bine scrierile si gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii.
Vorbind despre Virgil Maxim, parintele Liviu Branzas, in cartea sa, numita „Raza din catacomba”, va marturisi urmatoarele: „Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuti detinuti din inchisori; este din categoria celor pentru care inchisoarea aceasta nesfarsita a devenit mediu de inaltare pe cele mai inalte culmi de traire religioasa. El avea un program spiritual foarte intens; in plus, era preocupat sa-i inlocuiasca pe alti camarazi, la muncile din celula socotite mai grele sau degradante.
Tot parintele Liviu Branzas, in prefata volumului „Poeme isihaste”, semnat de Virgil Maxim, marturisea urmatoarele: „Cand l-am cunoscut la inchisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temnita grea si mai avea in fata multa suferinta de indurat. Toata tineretea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgota ce parea fara sfarsit. Celula inchisorii a fost pentru el o veritabila chilie de manastire, in care, sufletul sau, aspirand spre culmi, s-a transfigurat in duhul lui Hristos. Datorita conditiilor istorice, acest om, cu o puternica vocatie mistica si teologica, a ramas un laic. In alte circumstante ar fi devenit, cu siguranta, un mare slujitor al Altarului.”
In primăvara anului 1965, Virgil Maxim se va casatori cu o fata din localitatea vecina, din Gradistea, in varsta de 35 de ani, pe cand el avea vreo 43 de ani. Dupa oficierea slujbei de Cununie, el avea sa ii spuna miresei: „Langa mine s-ar putea sa ai de suferit. Crucea vietii va trebui sa o purtam impreuna. Sa nu te lasi amagita ca acum sunt profesor, fiindca maine s-ar putea sa fiu trimis sa scot haznale.” La randul ei, mireasa va spune: „Chiar daca va trebui sa ajung la vaci, voi fi impreuna cu tine si nu te voi parasi! Ne-om impaca, asa cum te impaci cu sufletul tau.”
In data de 12 ianuarie 1968, Dumnezeu a daruit celor doi o fiica, pe care au botezat-o in numele Sfintei Tatiana Romana, praznuita in acea zi. Abia in anul 1970, pe cand avea 48 de ani, Virgi Maxim a putut sa isi termine studiile, luand bacalaureatul.
In noaptea zilei dintre 30 septembrie si 1 octombrie 1992, sotia lui avea sa treaca la cele vesnice, in urma unui stop cardiac, dupa ce, mai inainte, el visase acest lucru. Virgil Maxim a trecut la cele vesnice in ziua de 19 martie 1997 (în localitatea Sălciile județul Prahova), lasand ca un fel de testament cuvintele: „Noua Dumnezeu ne-a dat rabdare; voi sa cereti sa va dea indurare.”
Poemele compuse de Virgil Maxim au fost adunate in volumul „Poeme isihaste”, volum publicat dupa anul 1989. Parintele Liviu Branzas, cel care a prefatat volumul, avea sa spuna: „Poezia care se trimite acum publicului romanesc este o marturisire de credinta, scrisa pe zidurile inchisorii cu sangele tineretii sale. Sufletele tinere, insetate de adevar si maretie, se vor purifica si ilumina prin ea. Cititorule, cand te vei impartasi din potirul mistic al acestor poeme ale credintei, poate vei simti in adancul sufletului un impuls tainic de a ingenunchea. Nu te sfii s-o faci, caci poezia lui Virgil Maxim este o rugaciune profunda, rostita pe Golgota unei tinereti martirizate!”
Teodor Danalache
Sursa: crestinortodox.ro
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism 
DARURILE MAICII DOMNULUI
Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de înaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?
Oare fecioria sau întelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le avea?
Da, fratii mei! Într-adevar, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicesti. Însa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.
Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfântului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si a ridicat-o la atâta slava si cinste, spre a fi laudata în cer de toate ostile ceresti, si pe pamânt fericita de toate neamurile.
Smerenia a fost cea dintâi pricina de înaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a înaltat pe Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi pamânt si cenusa. Smerenia l-a înaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.
Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.
Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decât toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încaltamintei lui Hristos si care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan si de a se numi de Însusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.
Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa înteleaga câta adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si întelegând de la Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfânt si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înaltat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!
Aici cu adevarat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înaltat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice ca: „În inima adânca se va înalta Dumnezeu”.
Deci, dupa marturia acestui sfânt parinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte si duhovnicesti cu care a fost împodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.
Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe lânga alte statui vrednice de lauda si de mirare, si un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare sculptura, deoarece se parea ca în ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.
Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însa arata si închipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuita printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.
Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea si a facut-o salas lui Hristos Dumnezeu.
Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de înaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atât mai mult la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti si sa întelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facându-se pâna la moarte, si moarte de cruce.
Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si Dumnezeu l-a preaînaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt.
Dar va zice cineva: „Ce este smerenia?” La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: „Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a îmbracat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, si S-a îmbracat în firea noastra cea smerita”.
Iar daca se va întreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scararul, ca din ascultare si din taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mândria. Pentru acest pacat, îngerii au cazut din cer si stramosii nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultând de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei.
Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricând, acest mare pacat al mândriei a cuprins toata lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapâneasca. Fiecare doreste sa fie mai bogat decât altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat în seama decât altul. Fiecare doreste a se socoti mai întelept decât altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit în meserii si mestesuguri.
Cine învata pe cel sarac sa ia pâinea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si închipui si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mândria?
Cine învata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci spre a-si cumpara rochii la moda si încaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?
Cine învata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sârguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie în rând cu lumea? Nu mândria?
Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mândria si slava desarta, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor sa fie cu orice pret în rând cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.
Cine învata pe cei neînvatati sa defaime pe cei cu adevarat învatati? Nu mândria? De unde vin bataile, ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Ca fiecare se socoteste mai tare decât altul si mai drept. Au nu din mândrie?
O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta ciuma sufleteasca din inima sa?
Fratii mei, iata pentru care pricina sfânta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta singura virtute, smerenia, poate în vremea mortii sa mântuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii Filocaliei.
De aceea si Mântuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori îi fericeste cel dintâi, zicând: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este împaratia cerurilor. Caci cel ce are smerenie în inima sa, macar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, înaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.
Deci, fratii mei, sa nu uitati cât de mare este darul smereniei si câta slava si fericire aduce omului aceasta slavita si prea mare virtute. Amin.
Parintele Cleopa
ApreciazăApreciază