Despre sărbătoarea NAȘTERII DOMNULUI. Cum este și cum era…

foto-craciun

Ce cari tu? Moș Crăciun: Multe cadouri pentru toată lumea. Iisus: Eu car doar una (o cruce), dar este suficientă pentru toată lumea.

Mai fericit este A DA decât A LUA …

Pentru lumea de astăzi, Crăciunul se traduce doar prin câteva cuvinte cheie : luminiţe, brad, CADOURI, reduceri, distracţie şi voie bună. De departe, Crăciunul a ajuns cea mai celebrată sărbătoare din toată lumea, de care se bucură atât creştinii, cât şi necreştinii… Însă cum am spus şi mai sus centrul de greutate al acestei sărbători a devenit schimbul de cadouri în familie sau darurile aduse de ,,Moş Crăciun’’.

În ţara noastră, de naşterea pruncului Iisus ne mai amintesc cumva colindele, în măsura în care nu sunt şi acestea dedicate tot lui ,,Moş Crăciun’’ care vine ,,din moşi –strămoşi, încărcat cu jucării’’, pentru ,,fetiţe şi băieţi’’. Şi în acelaşi ,,spirit al Crăciunului’’, ca nu cumva să rateze a primi jucăriile – tot felul de păpuşi cu spiderman, Barbie şi tot ce mai e la modă acum – copii noştri au grijă să transmită din timp lungi răvaşe cu dorinţele lor, totul PENTRU EI. Şi pentru că moşul mai apare de regulă pe la serbările micilor şcolari, aceştia din urmă, prin grija învăţătorilor, educatorilor învaţă şi câteva colinde cu care să-l impresioneze. Şi în general din repertoriu nu lipseşte ,,Moş Crăciun cu plete dalbe, a sosit de prin nămeţi, să aducă daruri MULTE…’’. Apoi după ce totul se termină şi primesc cadourile, cui mulţumesc pentru ele ? Păi, după cum e firesc tot moşului. Alţii nu au prilejul să se întâlnească cu moşul faţă în faţă, dar cu toate acestea îl aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare de a-şi desface cadourile. Şi oricum, nu-i o problemă asta, deoarece îl văd pe ,,moş’’ peste tot : în toate reclamele TV, în desenele pentru copii, în filme, în parcurile de joacă, la vitrinele magazinelor, pe sticlele de suc, pe ambalajul cutiilor de bomboane, în mall-uri, în bradul de acasă, pentru că şi acolo sunt figurine cu ,,moşul’’ etc. Şi tabloul acesta se repetă an de an de Crăciun (Naşterea Domnului), de parcă niciodată nu a fost altfel.

Şi aşa aproape pe nesimţite, copii şi părinţi ne depărtăm tot mai mult de pruncul Iisus – Mântuitorul nostru, apropiindu-ne şi dorindu-l doar pe moşul cu cadouri LUMEŞTI. Însă dacă pentru o clipă îi vom da masca jos acestui ,,moş’’ bătrân cu plete albe, veşnic însoţit de sacul lui cu jucării şi de o sanie trasă ba de reni, ba de un măgar, ba de un iepuraş după închipuirea fiecăruia afla-vom ADEVĂRUL despre el. Un lucru e cert : felul în care înţeleg unii a serba Crăciunul acum e mult diferit de felul în care se bucurau de această sărbătoare primii creştini sau sfinţii părinţi – Vasile, Ioan Gură de Aur – şi chiar moşii şi strămoşii din familia mea (când era mică, de pildă, pe vremea mamei mele nu exista obiceiul împodobirii bradului sau a cadourilor, ci mai târziu a pătruns acest curent). Un obicei de a dărui copiilor dulciuri s-a perpetuat în Europa de Sfântul Nicolae, deoarece el avea obiceiul de a lăsa milostenii, în ascuns, nevoiaşilor. Europenii, şi în primul rând cei catolici, îl considerau pe Sfântul Nicolae protector al lor, dar şi al copiilor.

Atunci când figura Sfântului Nicolae a ajuns în America, a luat naştere şi ,,Moş Crăciun’’ – celebrul Santa Claus. În 1860, a fost desenat pentru prima oară de caricaturistul american Thomas Nast, în revista ”Harper’s Weekly”. Reprezentarea care avea să-l consacre însă ca Moşu’ pe care-l ştim şi azi a fost realizată în 1931 de Haddon Sundblom pentru o campanie publicitară de sărbători derulată de COCA-COLA. Între timp de-a lungul anilor, s-au adăugat tot felul de poveşti în jurul acestuia. Acum, cu ajutorul mass – mediei, se ştie că moşul trăieşte în Laponia, aproape de Polul Nord, (66 grade 33 minute e paralela latitudine nordică unde ar locui – întâmplător sau nu 666 !) fiind ajutat la fabricarea jucăriilor de zeci de spiriduşi, iar la transportul cadourilor de opt reni, dintre care cel mai cunoscut este Rudolph. De asemenea, se mai ştie că înainte de a pleca să împartă jucării, renii sunt daţi cu praf MAGIC de către spriduşi, pentru a putea zbura şi înconjura Pământul. Şi tot întâmplător sau nu moşul are şi o adresă poştală Santa Claus, Artic Circle, 96930, Rovaniemi – Finlanda. Pentru a contracara publicitatea acerbă realizată acestui moş, creştinii au ,,inventat,, la rândul lor legenda lui Crăciun şi a Crăciunoaiei care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască, dar care nu are nicio acoperire reală, aşa după cum nu are nici legenda celui de-al patrulea mag. De altfel, Biblia stă mărturie despre acestea, prin cele patru Evanghelii.

De ce împodobim brazii ?

Şi pentru că moşul vine la pachet cu BRADUL, ar fi câteva lucruri de spus şi despre tradiţia împodobirii bradului, care are rădăcini păgâne. Obiceiul decorării bradului provine de la egipteni, care îşi decorau casele cu frunze de palmier în ziua solstiţiului de iarnă în ideea de a se apăra de spiritele rele. Obiceiul a fost apoi preluat şi de romani, care au folosit brazii în locul palmierilor. În secolul XV-lea, în provincii precum Alsacia şi Lorena, pomii se împodobeau de Anul Nou şi nu de Crăciun. Tradiţia a fost preluată şi în Spania, Italia, Franţa şi Elveţia. Şi mai apoi s-a ajuns cu această tradiţie şi la popoarele germanice şi s-a răspândit ulterior în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Primul brad împodobit a fost înălţat în piaţa publică din Strasbourg, în anul 1605. Se mai cunoaşte că, prin 1535, Martin Luther ar fi adus primul brad în casă şi l-ar fi împodobit cu mere şi lumânări aprinse şi tot el a introdus şi obiceiul darurilor în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în scopul de face ca copiii să fie mai apropiaţi de Iisus şi de a eclipsa sărbătoarea catolică a Sfântului Nicolae. Prin urmare, dacă acum peste 7000 de ani Eva a fost amăgită de un şarpe (diavol) sub un măr/smochin, azi scena se repetă sub un alt decor şi cu alte personaje.

Crăciun fericit ?

Aşadar astăzi Crăciunul este vienez, de vis, magic sau oricum altcumva, numai NU DUHOVNICESC, nu creştinesc. Nu e suficient să fim botezaţi ortodox dacă nu avem un mod creştinesc de viaţă, de gândire, de mâncare, alte destinaţii de plimbare, o altă viziune asupra universului, alte ocupaţii zilnice, alte griji, alte metode, alte soluţii, alt fel de a ne educa copii. Iar de Crăciun asta înseamnă, printre altele, că nu trebuie să-i minţim pe copii că există un ,,moş’’ care aduce daruri – atitudine prin care nu facem decât să le mărim egoismul, invidia pentru că nu au primit o păpuşă la fel ca a colegului, slava deşartă şi mândria pentru că maşinuţa lor e cea mai ,,cool’’ – mai ales că astfel, când vor mai creşte vor fi dezamăgiţi şi le va slăbi încrederea în noi. Ce rost îşi au serbările şcolare, unde părinţi se deghizează în acelaşi moş, înfierbântând imaginaţia propriilor copii şi unde moşul e din nou centrul atenţiei, deşi sărbătoarea e a lui Hristos ? Mai bine ar fi să-i deprindem cu postul, cu rugăciunea, cu jertfa pentru aproapele, să-i facem să înţeleagă că mai fericit este A DA şi nu a lua. Să învăţăm a nu flutura la întâmplare pe orice felicitare un ,,Crăciun fericit !’’ aşa oricum, căci reţeta fericirilor ne-a lăsat-o altfel HRISTOS.

Încă un argument…

Şi în Grecia, naşterea lui Iisus este celebrată pe 25 decembrie, însă Crăciunul este mai puţin important decât Paştele. Ajunul Crăciunului înseamnă o masă frugală ce încheie o perioadă de post de 40 de zile, iar pentru copii înseamnă mersul la colindat. Oamenii se culcă devreme pentru a asista la slujba care începe la ora 4 dimineaţa. La întoarcerea de la biserică, familia împarte miere, fructe uscate şi Christopsomo (”pâinea lui Hristos”), un fel de plăcintă cu nuci pe care stăpâna casei o prepară în ajun. Grecii nu împodobesc nici brad şi nici cadouri nu îşi împart de Crăciun. În schimb, pe 1 ianuarie, în momentul când este sărbătorit Sfântul Vasile cei dragi îşi împart cadouri.

Cum petrecea Crăciunul Sfântul Voievod Ștefan cel Mare?

Cum credeți că au serbat Crăciunul Sf. Voievod Ştefan cel Mare sau Sf. Brâncoveni? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din Apus. Nici „venirea Moșului Crăciun” nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lumea creștină, după cum am explicat déjà.

Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea Sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după secolul al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără „Moșul” darnic, care, uneori, nu se dovedeşte destul de generos cu toți copiii, din moment ce o sumedenie dintre ei suferă de foame ori de frig? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. De ce? Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua „Născutului”, Hristos însemna totul.

Aşadar Hristos – Pruncul trebuie să ne fie bucuria deplină a Crăciunului de vrem să fim creştini în trăire, nu doar cu numele.

P.S. ”Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!” Sf. Ioan Gură de Aur

Autor: C. D.

 

Aniversare: 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Marșul unirii din Chișinău

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918

Autor: Dragnea Mihai 

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

Sursa: istoria.md 

Zeci de mii de oameni au participat la MARȘUL UNIRII de la Chișinău

Foto – publika.md

Zeci de mii de oameni au fost așteptați la Chișinău, la marșul care marchează împlinirea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Cei prezenți la eveniment s-au adunat inițial la un miting în fața Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, unde au cerut unirea celor două state.
Idealul unirii cu România i-a scos în stradă mai ales pe tinerii din Republica Moldova. Convinși că vor trăi mai bine sub tricolor, se gândesc deja la beneficii.Platformele unioniste din Republica Moldova și România s-au unit sub un singur organism denumit Sfatul Țării 2, un for creat la Chișinău pentru a lucra la strategii care să apropie cele două țări cu scopul final al reunirii în 2018.
„Unirea este inevitabilă pentru că așa vrea Dumnezeu, însă de noi depinde cât de repede se va produce aceasta. Țara întregită este cea mai mare avere pe care o putem lăsa copiilor noștri, iar Prutul niciodată nu a fost o graniță și nu trebuie să fie frontieră între românii de aici și românii de acolo”, a declarat, citat de Moldpres, Nicolae Dabija, reprezentant al așa-numitului grup de inițiativă al Sfatului Țării 2.
Potrivit Platformei Unioniste Acțiunea 2012, 50.000 de persoane au participat duminică la cel mai amplu marș unionist de la Chișinău.
Participanții la marș au salutat constituirea Sfatului Țării 2, forul reprezentantiv al unioniștilor din Republica Moldova, care a adoptat Foaia de parcurs a Reunificării până în 2018.
„Suntem din ce în ce mai mulți, iar vocea noastră se aude tot mai puternic. În această zi de sărbătoare, la împlinirea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, avem de transmis un mesaj: vom spori eforturile pentru ca centenarul Unirii să ne găsească întregi ca neam”, a declarat George Simion, președintele Platformei Unioniste Acțiunea 2012.
Obținerea consensului politic prin care partidele politice parlamentare convin asupra ideii de îndeplinire a Reunificării, informarea partenerilor euroatlantici privind opțiunea națiunii române și explicarea avantajelor pe care Reîntregirea României ar aduce-o lumii transatlantice, aprobarea de către Parlamentul de la București a principiilor Reunificării sunt câteva etape ale Foii de parcurs pe care unioniștii le vor realiza până în 2018.
Sursa: activenews.ro 
Surse foto- publika.md

Unirea Principatelor – 24 ianuarie – Evenimentele istorice

Harta Principatelor Unite și apoi a României între 1859 și 1878.

Eveniment: Totul despre Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică”

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică” este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, țelul comun fiind atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluției de la 1848 când, la Brașov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ”Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”.

Chestiunea organizării

Pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura și chestiunea organizării Principatelor Române, dezbaterile care au avut loc în această privință consfințind caracterul internațional al problemei românești. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Porții, Congresul de la Paris a hotărât însă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci numai să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ”partida națională”. După ce în Moldova și în Țara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) și din Țara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut).

Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă.

Deputaţi aleşi

La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Fruntaș al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest față de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride.

Discursul lui Kogălniceanu

La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ”drepturile și interesele patriei” și să asigure ”binele și fericirea nației române”.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în noul domn: ”Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice.

Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misia…Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, și închisă la minciună și lingușire”.

Bucurie fără margini

După cum notează Agerpres, Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: ”A-ți spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputință … timp de trei zile populația din Iași s-a dedat la adevărate nebunii”.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ”Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.

Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

Proclamat domn

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul ”Românul” din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: ” … Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate ulițele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora, fără deosebire de condiții, ca cum toți, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București, după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești. Domnul Unirii a fost întâmpinat la bariera din zona Băneasa cu pâine și sare, peste 100 000 de persoane, după estimările consulului belgian la București, Jacques Poumay, ieșind pe străzile Bucureștiului pentru a-l aclama.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ”Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”

”Unirea este îndeplinită”

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale, deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie — 25 august/6 septembrie 1861. Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac și otoman s-au arătat inițial nemulțumite, prima fiind neliniștită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două Principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza adresează națiunii române, la 11 decembrie 1861, o proclamație, anunțând mesajul său: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”. Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor și a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic își va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar orașul București devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focșani își va înceta activitatea.

Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România, iar orașul București devine capitala noului stat.

Sursa: evz.ro