Francisco Franco a fost deshumat din Mausoleul de la Vale de Los Caidos (și mutat într-un cimitir obișnuit) de socialiștii spanioli pe 24 octombrie 2019, în ciuda opoziției familiei și a unor forțe naționaliste

Notă: Deși romano-catolicismul este o erezie desprinsă din Biserica lui Hristos, gestul socialiștilor și comuniștilor spanioli e clar un afront adus creștinismului (așa cum îl înțeleg spaniolii) și naționalismului. Amintesc că de partea forțelor naționaliste ale generalului Francisco Franco a luptat și o echipă a Mișcării Legionare, iar comandanții legionari Ionel Moța și Vasile Marin și-au dat viața în 1937 în războiul civil spaniol.

Florin Dobrescu scria în octombrie:

Buciumul:

de Florin DOBRESCU

Francisco Franco va fi mutat din mausoleul grandios de la Vale de Los Caidos. Fox News anunță că profanarea mormântului generalului care a salvat de comunism Spania, și odată cu ea întreaga Europă, va avea loc joi, când rămășițele pământești vor fi scoase din cripta în care și-au găsit odihna din 1975 încoace.

Guvernul îl va muta pe fostul conducător al Spaniei în cimitirul familial Mingorrubio El Pardo, situat în apropiere de Madrid. Mai multe televiziuni au anunțat că vor transmite în direct evenimentul, considerat de o mare importanță, nu doar pentru Spania, ci pentru întreaga Europă.

În ciuda opoziției familiei sale, după ani de zile de procese și de proteste, în septembrie, Curtea Supremă a Spaniei a decis că rămășițele lui Francisco Franco pot fi exhumate și mutate din mausoleul în care se află în prezent, într-un cimitir obișnuit, nota la acea dată BBC News.

Inițiativa relocării osemintelor lui Franco aparține guvenului socialist condus de Pedro Sanchez și se înscrie în seria de măsuri care, în ultimii ani, a vizat înlăturarea absolut tuturor monumentelor, statuilor, plăcilor memoriale care aminteau de Franco, de Falanga Spaniolă și în general de tabăra naționalistă din timpul războiului civil din 1936-39.

Ideea mutării osemintelor lui Franco a divizat opinia publică spaniolă în ultimii ani, întâmpinând o firească și puternică opoziție din partea forțelor de dreapta.

Socialiștii lui Sanchez au salutat decizia instanței spaniole ca pe o  ”victorie a democraţiei”,  dar în realitate măsura nu face decât să anuleze orice posibilitate de reconciliere și să deschidă din nou răni vechi ale trecutului.

Mausoleu de la Vale de Los Caidos a fost construit la inițiativa lui Franco tocmai într-un gest de reconcililere națională, acolo fiind aduse atît rămășițele pământești ale celor ce au luptat în tabăra naționalistă, învingătoare, cât și ale celor din tabăra așa zis republicană, în realitate comunistă, care a pierdut.

Excluderea după zeci de ani a osemintelor generalului biruitor din 1939, care a condus țara cu mînă de fier până în 1975 (ulterior vor urma cu siguranță și rămășițele altor reprezentanți ai taberei naționaliste), nu face decât să arunce în aer un echilibru și așa precar, anulând practic mult trâmbițatul proces de reconciliere națională despre care atât de mult s-a vorbit după moartea lui Franco.

Practic, în oarba lor dorință de revanșă, socialiștii și comuniștii spanioli se dovedesc ei înșiși extremiști, intoleranți și generatori de instabilitate, răzbunându-se pe niște oseminte și distrugând simbolica reconciliere dincolo de mormânt, care se realizase prin înhumarea comună, sub același memorial, a combatanților ambelor tabere, de stînga și de dreapta, din războiul civil spaniol. În ultimă instanță, generalul Franco făcuse un remarcabil gest de reconciliere în fața veșniciei, aducând laolaltă pe învinși și pe învingători.

În fine, mutarea lui Franco din mausoleul de la Vale de Los Caidos reprezintă doar încă un simptom al ascensiunii puterii Stângii în Europa și o grea lovitură primită de naționaliștii spanioli.

Gestul, pe cât de absurd, pe atât de iresponsabil, duce cu gîndul la răfuiala republicanilor Revoluției Franceze cu rămășițele pământești ale regilor Franței, deshumate din necropola regală pentru a fi decapitate. Revanșa de azi a Stângii denotă cât de periculoasă este mentalitatea adepților ei, incapabili de astfel de orice etică și fără limite în ura lor față de tot ceea ce înseamnă fundamente ale vechii civilizații creștine.

Ceea ce se întâmplă zilele acestea în Spania ar trebui să ne pună pe gânduri.

Noul comunism soft, aflat pe cai mari pe întregul continent, nu va fi cu nimic mai bun decât cel prăbușit în 1989 în Est.

Dumnezeu să aibă în pază Europa!

*

Autoritățile aservite guvernului socialist au mers până la capăt cu profanarea mormântului fostului conducător:

ActiveNews:

După 44 de ani de la înhumare, rămășițele pământești ale fostului conducător spaniol, Francisco Franco, cel care a învins în sângerosul război civil dintre anii 1936-1939, au fost scoase din mausoleul fastuos unde fuseseră depuse în 1975 și mutate într-un cimitir obișnuit, potrivit BBC News.

Relocarea osemintelor fostului lider de dreapta, o promisiune îndelung clamată de guvernul de stânga de la Madrid, a fost motivată de o reevaluare a trecutului recent, prin care socialiștii doresc o disociere publică de simbolul eroic al celui care a determinat victoria forțelor naționaliste în războiul civil din Spania, alimentat chiar de socialiștii și comuniștii spanioli interbelici. În egală măsură, socialiștii actuali contestă modul în care Franco a condus Spania în deceniile următoare, până în 1975.

Decizia de mutare a mormântului generalului Franco a fost oficializată de Guvernul de la Madrid printr-un decret din vara anului 2018. Familia defunctului a contestat în justiție relocarea osemintelor acestuia, fără a obține câștig de cauză.

După ce rămășițele au fost exhumate în cadrul unei ceremonii private, membrii familiei au scos sicriul din bazilica din Valea celor Căzuți, monument național sculptat într-un munte la aproximativ 50 de kilometri de Madrid. Necropola din Valea celor Căzuți odihnesc peste 30.000 de morți din ambele tabere ale războiului civil spaniol din anii 1936-1939, în care forțele naționaliste au învins forțele republicane (liberalii anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști, potrivit Wikipedia).

Rămășițele lui Franco au fost apoi preluate de un elicopter și duse în capitala Spaniei, unde au fost depuse într-o criptă privată deținută de familie într-un cimitir din Madrid. Franco a fost reînhumat lângă defuncta lui soție.

Doar un număr limitat de persoane au avut permisiunea să participe la eveniment, care a necesitat măsuri sporite de securitate. Printre cei prezenți s-au numărat Ministrul spaniol al Justiției, un expert în criminalistică, un preot catolic și 22 de descendenți ai lui Francisco Franco. Accesul presei a fost interzis, însă peste 200 de jurnaliști au asistat din afara zonei ceremoniei.

Operațiunea a necesitat intervenția unei macarale, care a ridicat o placă de beton de 1,5 tone ce acoperea sicriul. Prețul total al exhumării și reînhumării, suportat de Guvernul Spaniol, este estimat la  circa 63.000 de euro.

Într-o intervenție televizată, premierul socialist Pedro Sánchez a declarat joi că exhumarea lui Franco reprezintă „un pas către reconciliere”, adăugând: „Spania modernă se întemeiază pe iertare, dar nu poate fi clădită pe uitare”.

Sursa:

Francisco Franco DESHUMAT!

Asasinarea celui mai mare organizator al românilor din secolul XX în noaptea din 29-30 noiembrie 1938

„ După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României. Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.”

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Conferință rostită la Radio în 27 noiembrie 1940)

Căpitanul pe banca acuzaţilor în procesul din mai 1938

Contextul politic

Intern

Rezultatele alegerilor generale din 20 decembrie 1937, publicate în Monitorul Oficial din 30 decembrie 1937, aveau să fie o surpriză pentru clasa politică și opinia publică românească. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, partidul care a organizat alegerile, Partidul Național Liberal, nu le-a câștigat. Totodată, cu 15,58% (66 de mandate), Mișcarea Legionară se afla la apogeul ei politic, și se pregătea pentru noi alegeri, în urma cărora spera să ajungă la guvernare. În aceste condiții, regele Carol al II-lea putea justifica instituirea unui regim dictatorial, conform noii tendințe a electoratului.[1] La 10 februarie 1938, principalii conducători de partide, cu excepția lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, au fost convocați la palatul regal, regele anunțând că “preia” responsabilitatea politică a țării. La 14 februarie, este emis un “decret-lege” prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală.[1] La 24 februarie 1938 a fost organizat un plebiscit cu privire la noua Constituție, la care votul a fost obligatoriu, fiind exprimat oral. Prin acest ultim act, s-a consfințit practic “lovitura de stat” regală.[3] După suspendarea Constituției, au fost luate măsuri drastice de menținere a ordinii, prin introducerea stării de asediu, a cenzurii, și prin înlocuirea prefecților cu ofițeri activi. În acest mod, orice urmă de opoziție putea fi imediat neutralizată. În aceste condiții, au început persecuții contra membrilor Mișcării Legionare, reali sau bănuiți, ceea ce a declanșat un fenomen de simpatie în toată țara.[4] Prin Ordinul nr.746 din 6 martie 1938, ministrul de interne, Armand Călinescu, a dat dispoziție prefecților de poliție și pichetelor de jandarmi să-i urmărească pe legionari, și în cazul în care nu respectă noua legislație, să-i aresteze.[5] Din exces de zel, autoritățile s-au dedat la provocări, distribuind circulare false, tipărite chiar de ministerul de interne, atribuite liderilor Mișcării Legionare, concomitent cu atacurile din presă, cel mai agresiv ziar la adresa Căpitanului fiind “Neamul Românesc”, editat de Nicolae Iorga. Presiunea asupra legionarilor s-a intensificat și mai mult prin publicarea Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 46.645 din 24 mai 1938, prin care se reintroducea pedeapsa cu moartea.[6] Cu toate că în mod normal articolele contra Căpitanului din “Neamul Românesc”, nu ar fi trebuit să treacă de cenzură, având conținut politic, Nicolae Iorga a avut concursul autorităților, acestea fiind publicate, în speranța unei reacții a lui Codreanu la aceste provocări.[6] Acesta nu a ținut seama de noile condiții politice și, printr-o circulară din 26 martie 1938, l-a acuzat pe Iorga, care fusese numit Consilier Regal, că este “incorect” și “necinstit sufletește”. Scrisoarea de reproș adresată lui Iorga era privată, și se adresa ziaristului și nu demnitarului.[7] Cu toate acestea, Nicolae Iorga a depus plângere contra lui Codreanu, sfătuit de Armand Călinescu, care dorea un pretext ca să-l aresteze pe Căpitan. În realitate, Consiliul de Coroană avea să se constituie 4 zile mai târziu, prin decret regal, iar Nicolae Iorga avea să fie numit consilier abia atunci, dar acest fapt nu era un amănunt de care să se împiedice Armand Călinescu sau Nicolae Iorga. În baza acestei reclamații, Tribunalul Militar al Corpului II Armată, în 29 martie 1938, a emis un ordin de urmărire pe numele lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeiat pe acuzația de “ultraj în baza unei scrisori de amenințare trimisă printr-un curier”.[6] În noaptea de 16 spre 17 aprilie, Corneliu Codreanu, alături de alți 44 de lideri legionari, au fost ridicați de autorități fără nici o înștiințare prealabilă, așa cum prevedea legea. Autoritățile au studiat atent momentul acțiunii, deoarece doreau să “captureze” cât mai multe dintre căpeteniile legionare. S-a hotărât ca operațiunea să aibă loc în seara de 16 spre 17 aprilie 1938, înainte de duminica Floriilor, astfel încât majoritatea să fie împreună cu familia, acasă.[1] Procesul s-a judecat în 19 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu fiind lipsit de multe din drepturile constituționale. De altfel, a acuzat tribunalul că îl judecă “în stil bolșevic”. În ciuda argumentelor apărării, în dispreț total față de lege, tribunalul l-a condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la 6 luni de închisoare.[6] La câteva ore după anunțarea sentinței, Consiliul de Miniștri, condus de facto de către Armand Călinescu, a decis să-i deschidă un nou proces, sub acuzația generică de “atentat contra siguranței publice”, urmând ca “dovezile” să fie “fabricate” ulterior.[3] Armand Călinescu avea să noteze în jurnal la 30 mai 1938: „A trebuit să fac eu într-o noapte rechizitoriul”.[8] Decizia i-a fost adusă acuzatului la cunoștință abia în 8 iunie, scopul politic al procesului fiind acum evident, acuzația fiind de ”înaltă trădare”.[9] Ordonanța definitivă de trimitere în judecată pentru ”înaltă trădare” a fost emisă în data de 16 mai 1938, având 7 capete de acuzare, din care instanța, la procesul derulat în perioada 23 – 27 mai, a reținut doar trei, respectiv : 1. trădare prin deținere și reproducere în public de acte interesând siguranța statului; 2. uneltire contra ordinii sociale: 3. răzvrătire.[6] Avocații înscriși pentru apărarea acuzatului au fost arestați, fiind constrânși să renunțe.[10] Materialul probatoriu a fost extrem de inconsistent, practic, documentele interesând Siguranța Națională pe care le-ar fi deținut Codreanu erau documente fără importanță, una din probele principale ale “trădării” fiind o telegramă de felicitare adresată lui Hitler în 13 martie 1938, cu ocazia Anschluss-ului.[6] Din multiplele pedepse primite, Tribunalul Militar a decis ca acuzatul să execute doar pedeapsa de 10 ani muncă silnică și șase ani degradare civică, plus plata a 2000 de lei cheltuieli de judecată. Din momentul pronuțării sentinței, soarta lui Corneliu Zelea Codreanu va depinde de conjunctura internațională, și nu de decizia Tribunalului Militar.[1][11]

Internațional

Pe plan internațional, principalul fapt care îngrijora atât politicienii români, cât și pe cei din Anglia și Franța, era ascensiunea economică și militară a Germaniei. În 1938, după realizarea Anschluss-ului, devenise clar pentru întreaga Europă, că următorul obiectiv al lui Hitler era Cehoslovacia, țară central europeană, aliată cu Franța și cu U.R.S.S. Cehoslovacia dispunea pe atunci de 34 de divizii bine înarmate, tot atât cât aveau și germanii, aveau avantajul terenului și în plus, uzinele Skoda fabricau armament greu cu o calitate recunoscută. Toate acestea făceau să se întrevadă un conflict de durată între germani și cehi. În cazul unui conflict militar, România nu putea rămâne neafectată, dat fiindcă, în calitate de semnatar al Micii Înțelegeri, al cărei artizan fusese Nicolae Titulescu[12][13], trebuia să permită trecerea trupelor sovietice pe teritoriul propriu, pentru a veni în ajutorul cehilor.[14] În lunile următoare, evenimentele internaționale s-au precipitat, presiunea asupra lui Carol al II-lea crescând. În septembrie a avut loc conferința de la München, urmată de ocuparea pașnică de către trupele germane a regiunii sudete. Efectul acestor evenimente asupra Bucureștiului a fost considerabil. Dacă marile puteri, Franța și Anglia nu mișcaseră un deget în apărarea Cehoslovaciei, care dispunea de puternice linii de apărare și de o armată puternică și bine echipată, cu atât mai mult nu aveau să miște un deget, în cazul în care Ungaria, sprijinită de Germania, va avea revendicări teritoriale sau economice. În aceste condiții, Carol al II-lea a decis efectuarea unui turneu la Paris și la Londra[14], unde a fost întâmpinat cu răceală, dat fiindcă ambele țări se pregăteau de război, având propriile probleme interne, în consecință, Carol al II-lea a fost sfătuit să se înțeleagă cu Hitler. [3] Întrevederea cu Adolf Hitler a avut loc la Obersalzberg, în data de 24 noiembrie 1938.[15] Cancelarul Germaniei i-a comunicat monarhului că după Anschluss și rezolvarea problemei germanilor din regiunea sudetă, interesele Germaniei în Europa de sud-est sunt exclusiv economice.[16] Documentele legate de convorbirea cu Hitler nu relevă că s-ar fi abordat vreo problemă legată de politica internă a României, și nicidecum vreo chestiune legată de Mișcarea Legionară.[3]

Asasinatul

Nici ancheta din 1940, nici cercetările ulterioare nu au reușit să stabilească momentul cert în care a apărut ideea suprimării Căpitanului. Cert este că încercări mai fuseseră făcute. Cea mai cunoscută tentativă de asasinat asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, a aparținut dizidentului legionar Mihai Stelescu, asasinat ulterior de foștii săi colegi de cuib, numiți Decemviri. [17] Altă tentativă de asasinat asupra Căpitanului, tot la sugestia „Palatului” va fi cea în care a fost implicat Prefectul de Neamț, V.Emilian, abilitat de către Ministrul de Justiție, Istrate Micescu, cât și de către Armand Călinescu, Ministrul de Interne. Tentativa este confirmată chiar de Codreanu, printr-o circulară emisă la începutul lunii februarie 1938, după ce acesta fusese prevenit de către generalul Sichitiu.[18] Prima consemnare cunoscută privind un proiect oficial de asasinare a Căpitanului se regăsește în notele din jurnalul lui Armand Călinescu, cu privire la un plan aparținând gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), notă datând din 1 martie 1937.[8] Din notă rezultă că motivația celor doi era de a fi numiți în guvern, în schimbul „suprimării lui Codreanu”, plus încă „vreo 30 de gardiști principali”.[19]

Lista victimelor

Corneliu Zelea Codreanu, avocat, 39 de ani, Căpitanul Mișcării Legionare

Nicadorii

Nicolae Constantinescu, economist, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Ion (Iancu) Caranica, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Doru Belimace, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Decemvirii

Ion Caratănase

Iosif Bozântan

Ștefan Curcă

Ioan Pele

Ioan Gh. State

Ioan Atanasiu

Gavrilă Bogdan

Radu Vlad

Ștefan Georgescu

Ioan Trandafir

Statutul juridic al celor 14 victime

În momentul comiterii asasinatului, toate cele 14 victime se găseau în custodia autorităților statului, fiind condamnate definitiv în urma unor procese, respectiv : Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică și 6 ani degradare civică, Nicadorii și opt dintre Decemviri, condamnați la muncă silnică pe viață, doi dintre Decemviri, Ioan Trandafir și Ștefan Georgescu, condamnați la câte 10 ani de muncă silnică, autoritățile fiind responsabile pentru integritatea lor corporală. În consecință, asasinarea celor 14, se încadrează din punct de vedere juridic în categoria crimă politică cu premeditare, cu circumstanțe agravante prin funcțiile oficiale ale atentatorilor. La care se adugă și profanarea de cadavre. Așa a încadrat asasinatul Comisia specială de anchetă criminală înființată prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, dispunând și arestarea complicilor la asasinat.[2] Prin modul în care a fost plănuit și executat de către autoritățile statului, în speță, tocmai de persoanele puse să apere legea, acest asasinat se încadrează la categoria „terorism de stat”.[20]

Pregătirea asasinatului

Odată ce Căpitanul a fost condamnat, Armand Călinescu, împreună cu prefectul Poliției Capitalei, Gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), au trecut la etapa următoare, asasinarea Căpitanului. O notă din jurnalul său, din data de 1 martie 1937, dezvăluie intențiile acestuia, cu aproape un an înainte de a fi numit de rege Ministru de Interne:

„ Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins și el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier și de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primește numai cu condiția de a-i aproba planul de lucru. El nu merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, și Rex apoi, victime. ”

O altă însemnare din jurnalul premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenții ale lui Carol al II-lea:

„ 13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu.”

Este posibil ca regele să fi avut în vedere și alți fruntași țărăniști, precum profesorii Forțu și Gerota. Armand Călinescu era și el țărănist, „calul troian” al regelui infiltrat în PNȚ. Activitățile conspirativ-criminale ale lui Armand Călinescu, ministru de interne și Gavrilă Marinescu, prefect al poliției, adică tocmai cei puși să asigure respectarea legii, se înscriu clar în categoria „terorism de stat”[20], cu circumstanțe agravante prin natura funcțiilor lor publice, acordând legionarilor dreptul la auto-apărare prin orice mijloace.[21] Planul a fost pus în aplicare, astfel că în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii au fost strangulați de jandarmi lângă Tâncăbești, în timp ce erau transferați de la închisoare din Râmnicu Sărat la închisoarea Jilava. Cadavrele au fost împușcate în spate, arse cu acid, după care au fost aruncate într-o groapă comună lângă Jilava, peste care s-a turnat o placă de beton.[2]

Desfășurarea asasinatului

Plutonierul de jandarmi, Constantin Sârbu, cel care l-a strangulat pe Corneliu Zelea Codreanu, în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, înființate prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, având drept misiune „instruirea principalilor vinovați de prigoana contra legionarilor”, a furnizat o descriere amănunțită a asasinatului:

„…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunși la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucții asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang după gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca nici într-o parte, nici în alta. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat. În mâini aveam ștreangurile. Am pornit. În mașina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:

„Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinți: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniște de mormânt. Cu perdelele trase, mașinile și-au continuat drumul până la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineața. Aici ne așteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era făcută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața in jos și împușcați în spate, pentru a se simula astfel împușcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncați în groapa comună… ”

[22]

Depoziția maiorului Iosif Dinulescu, cel ce comanda jandarmii din mașina în care se găsea Corneliu Zelea Codreanu, conturează precis responsabilitățile la nivel înalt pentru acest asasinat:

„ Într-o zi am fost chemat de către fostul Președinte de Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea și generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu și 13 adepți ai lui trebuiau să fie uciși; aceasta ar fi fost și dorința regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu și camarazii lui au fost scoși din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închiși, și au fost puși într-un camion. Legionarii au fost puși în așa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în același timp legați cu brațele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mișcare; erau chiar constrânși să stea continuu cu capul în sus. Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am așezat lângă șofer. Se călătorea pe șoseaua dintre Ploiești și București, când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în fața fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu și cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumați, în timp ce mașina își continua drumul în plină viteză. Puțin timp după aceea, am ajuns la București, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaților s-a tras — în urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de pușcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportați de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marțială și că a fost o datorie patriotică importantă. Certificatele de moarte se confecționaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară Zeciu, locotenent-colonel Dumitru și de primul comisar regal, colonel Pascu. S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate și purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deși involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împușcați pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de lei.”

(Declarația maiorului Iosif Dinulescu la Comisia de anchetă instituită de Înalta Curte de Casație, București, noiembrie 1940)

Comunicatul oficial

Asasinatul a fost confirmat oficial la Radio, la ora 13, în 30 noiembrie 1938, printr-un comunicat al Parchetului Militar:

„ În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București–Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe șoseaua Ploiești–București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment, transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte și ceață densă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispare în pădure. Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împușcați: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică și șase ani interdicție. Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnați la muncă silnică pe viață. Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnați la muncă silnică pe viață.

Georgescu Ștefan, Trandafir Ioan, condamnați la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu.”

[23][24]

Implicații imediate

Pe plan intern

După comunicatul oficial al Parchetului Miltar din data de 30 noiembrie 1938, atmosfera printre legionari era extrem de incertă, multora nu le venea a crede că liderul suprem al mișcării fusese ucis. Circulau știri contradictorii, printre care și cea privind evadarea reușită a Căpitanului, pe care autoritățile doreau s-o ascundă.[25] La această situație de incertitudine a contribuit și soția Căpitanului, Elena Codreanu, care s-a deplasat la Jilava pentru a cere informații autorităților, fiind informată că nu s-a adus nici un cadavru în noaptea precedentă.[6] Pentru autorități, suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii, considerați simboluri ale sacrificiului de sine, intrați încă de atunci în mitologia legionară, a reprezentat „rezolvarea” unei probleme politice. O confirmă și depoziția maiorului Dinulescu din Jandarmerie, făcută în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, în 1940.[24] În urma asasinatului, atât în rândul legionarilor, cât și a celorlalți opozanți ai dictaturii regale s-a instalat teama de noi asasinate. În consecință, în cursul lunii decembrie 1938, s-a înregistrat un val de adeziuni la politica noului regim, cu deosebire în contextul înființării Frontului Renașterii Naționale.[26]

Asasinarea lui Codreanu, ca și represiunea tot mai dură au operat o selecție la nivelul conducerii legionare, astfel că au ieșit la suprafață lideri dispuși să continue lupta cu orice risc. Liderii perioadei de după asasinarea Căpitanului, care au încercat să reorganizeze Mișcarea Legionară în noile condiții de ilegalitate, au fost Horia Sima, Alexandru Cantacuzino și Vasile Cristescu.[27]

Pe plan internațional

Cu toate că în timpul proceselor înscenate lui Corneliu Zelea Codreanu, din primăvara lui 1938, cât și după, deși guvernul german nu avusese nici o reacție oficială, propaganda germană a încurajat presa național-socialistă să atace în mod violent regimul de la București pentru modul în care fusese judecat și asasinat Căpitanul. Carol al II-lea a decis să „reziste”, înapoind decorațiile primite de la Adolf Hitler, la fel procedând și căpeteniile naziste decorate de monarhul român. După semnarea acordului comercial româno-german, atacurile reciproce s-au domolit.[3] Franța a salutat asasinarea liderului legionar, dat fiindcă vedea în legionari o coloană a V-a nazistă în România, chestiune dezmințită de cercetările ulterioare.[3]

„Cu un curaj pe care toți sunt unanimi în a-l recunoaște, în ciuda amenințărilor lansate zilnic contra persoanei sale de membrii Gărzii de fier, el (Armand Călinescu) a ars cu fierul roșu acest cancer ce risca să infecteze țara: arestarea lui Codreanu, judecarea și condamnarea sa au constituit o ușurare pentru toate elementele naționale ale României, convinse, în sfârșit, că acest national-socialism de import era în solda Berlinului și finanțat copios de nazism, așa cum aveau să stabilească ulterior dovezi irefutabile.”

(René Touraine – Cahiers Franco – Roumains) La fel și presa centrală din Paris, saluta asasinarea Căpitanului, ca și masacrele ulterioare :

„Capitanul a fost ucis „în tihnă” în închisoarea lui. Și nu treisprezece din partizanii săi au căzut odata cu el, ci sute si sute.”

Paris-Soir, Dimanche, 18 februarie 1939.[28]

Controverse asupra motivației asasinatului

De-a lungul timpului, au fost emise mai multe ipoteze asupra motivației autorităților de a comite acest asasinat fără precedent în istoria României. Prima ipoteză a fost emisă chiar de către legionari. Imediat după anunțul oficial din 30 noiembrie 1938, la nivelul conducerii legionare, atât cei din primul eșalon, aflați în închisori, cât și la nivelul eșalonului doi, al liderilor locali, aflați în libertate, s-au purtat discuții asupra responsabilității pentru asasinarea liderului suprem. În principal, acuzațiile s-au îndreptat asupra „Comandamentului de prigoană”, cel care în perioada de dinaintea asasinatului organizase un număr de atentate vizând destabilizarea regimului. Pentru mulți lideri locali radicali, era evident încă din august 1938, că liderul suprem nu avea cum să mai scape cu viață, considerând că doar prin acțiuni violente pot răsturna dictatura regală.[29] Valul de atentate, deși de mică amploare, în majoritatea cazurilor, fără victime, nu a fost asociat imediat cu mișcarea legionară, și nici nu a pus în mod serios în pericol stabilitatea regimului. De abia ulterior asasinării lui Codreanu s-a dovedit că atentatorii erau legionari, acțiunea lor fiind pusă în legătură cu Horia Sima, necunoscut de autorități, care apare abia în februarie în evidențele Siguranței, fiind dat în consemn la frontieră.[30] Pretextul invocat neoficial de autorități, la care face aluzie și Carol al II-lea în memoriile sale, a fost tentativa de asasinat asupra Rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă, din data de 28 noiembrie 1938.[31] Deși o parte din atentatori erau legionari, chestiune dovedită abia în februarie 1939, atentatul asupra rectorului a fost folosit drept pretext pentru suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu.[32] Preventiv, cei doi studenți care au tras efectiv asupra profesorului și a gărzii de corp a acestuia, au fost împușcați fără judecată în momentul arestării, ei neapărând printre acuzați la proces. Tot la proces s-a dovedit că motivația atentatorilor era strict personală, dat fiindcă profesorul Goangă abuzase sexual de logodnica unuia din ei.[33][34] Preotul Ștefan Palaghiță, printre primii care au scris o istorie a Mișcării Legionare, apărută în 1951 la Buenos Aires, retipărită și în România în 1990[35], este primul care împarte legionarii de după asasinarea Căpitanului în două categorii, „codreniști” și „simiști”, atribuindu-i lui Horia Sima absolut toate evenimentele negative de după condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. El îl acuză pe Sima de îndepărtare de la linia impusă de Căpitan, afirmând că totul s-ar datora colaborării acestuia cu Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații. În opinia autorului, Horia Sima ar fi fost implicat în tentativa de asasinat comisă de către Mihai Stelescu, de asemenea, că ar fi trădat în 1938 un număr de lideri legionari, asasinați ulterior, că ar fi plănuit și pus în practică asasinarea lui Armand Călinescu, împreună cu Carol al II-lea și cu Moruzov, etc… Acuzațiile preotului Ștefan Palaghiță, au fost ulterior reluate în parte de către dr. Șerban Milcoveanu[36] Aceleași teorii despre Horia Sima, care ar fi fost „informator al lui Moruzov, plătit cu 200 000 de lei pe lună (70 de salarii medii)” au fost reluate de curând fără a se cita vreo sursă concretă.[37] Eugen Cristescu, cel care a condus Serviciul Secret de Informații după asasinarea lui Moruzov, unul din cei mai mari dușmani ai acestuia, nu pomenește absolut nimic despre aceste amănunte în memoriile sale.[38] Horia Sima apare în evidențele poliției abia în 1937[39], iar în cele ale Siguranței abia la sfârșitul lui februarie 1939.[40] În perioada comunistă, singura lucrare de sinteză despre Mișcarea Legionară a fost scrisă de către doi istorici oficiali ai Partidului Comunist Român, Mihai Fătu și Ion Spălățelu.[41] Deși aveau acces la absolut toate arhivele, din motive ideologice, cei doi autori au făcut puține eforturi de a demonta opiniile false despre Mișcarea Legionară. Din contră, au preluat o parte din afirmațiile preotului Ștefan Palaghiță, comițând alte falsuri. Între altele, dânșii afirmă că în cursul întâlnirii din 24 noiembrie 1938, Adolf Hitler „personal” i-ar fi cerut lui Carol al II-lea, să aducă Garda de Fier la putere, iar monarhul, furios, ar fi ordonat „încă din tren” suprimarea Căpitanului. Autorii citeză în sprijinul acestei afirmații o lucrare nepublicată, aflată pe atunci în arhivele Securității, memoriile lui Ioan Mocsony-Stârcea.[42] Lucrarea nu a fost publicată nici până în ziua de azi. Susținută cu îndârjire de istoriografia comunistă, această idee falsă este reluată și de alți istorici, precum Constantin C. Giurescu[43]. Istoricii actuali sunt de cu totul altă părere în ceea ce privește motivația ordinului de suprimare a lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor. Iată ce afirmă prof. Francisco Veiga :

„ Arestarea precipitată a lui Codreanu, ca și acuzația gravă de complot împotriva securității statului, trebuie legată de acest cadru : redeschiderea procesului a avut loc după un sfârșit de săptămână în care guvernul ceh realizase mobilizarea parțială a trupelor sale. În acele momente era ușor să se facă o comparație între legionari și naziștii sudeți. Codreanu putea fi cu ușurință un Henlein român în viitorul apropiat, sau, cel puțin, așa vedeau lucrurile fruntașii dictaturii carliste. […] Monarhul s-a întors în țară atât de nervos, încât chiar din Cehoslovacia a hotărât că-l va elimina fizic pe Codreanu.”

[14]

Dominația germană asupra economiei românești, în acel moment certă, ar fi implicat ulterior într-o oarecare măsură, și o dominație politică – iar germanii, pragmatici ca de obicei, n-ar fi ezitat să-l folosească pe Codreanu, așa că monarhul a decis să pună capăt în mod cât se poate de brutal acestei istorii.

Reacții publice la asasinat

Nu s-au semnalat proteste publice în urma comunicatului Parchetului Militar din 30 noiembrie 1938, pe de o parte datorită cenzurii, pe de altă parte datorită faptului că orice activitate politică era interzisă. Patriarhul Miron Cristea, prim ministru în funcție, referindu-se la procesul înscenat Căpitanului, avea să afirme în predica pascală din 1938, parafrazând sfatul lui Caiafa, consemnat de Ioan 18,14, adăugând și o calomnie curentă la adresa lui Codreanu:

„ “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc, vrea să dea foc țării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul!””

[44]

Se afirmă adesea,[45], fără a se aduce vreo dovadă, că Nicolae Iorga ar fi adresat una sau mai multe scrisori instanței, în care declara că-și retrage plângerea. De asemenea, se insinuează că marele savant ar fi fost oarecum manipulat de către Armand Călinescu, neștiind ce implicații avea să aibă plângerea sa adresată Parchetului. Cu toate acestea, în plângerea sa, Nicolae Iorga menționează clar :

„ „scrisoarea ce mi-a adresat-o pârâtul privește întregul guvern din care facem parte, dovadă strigătul de „voi” […]…puteți face uzul pe care-l credeți potrivit în cursul procesului de această scrisoare pe care mi-o smulge cea mai legitimă apărare””

[46]

La procesul de „înaltă trădare” înscenat Căpitanului, la care au pledat în apărarea lui o serie de personalități ale vieții politice și culturale interbelice, printre care Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, etc…, Iorga nu s-a aflat printre aceștia, deși avea un cuvânt greu de spus. Tot Gheorghe Racoveanu își amintește afirmațiile lui Nicolae Iorga, făcute în cadrul unei ședințe a Senatului, în care acesta comenta asasinarea Căpitanului :

„ “Ei, Domnilor! V-ați speriat? V-ați speriat de niște copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle : Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluției bolșevice? Și Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu sînt canadian și vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poți să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîșie. Ei, dar de ești vînător cu experiență, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l țintești între ochi, toată liota se împrăștie!”. ”

[44]

Este vorba despre atașatul militar canadian J.W. Boyle, salvatorul coloniei românești din Odesa, în timpul revoluției bolșevice.

Ancheta din 1940

Prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înființată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta și instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de dictatură regală.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de ședințe, în care s-au luat 60 de interogatorii și 58 declarații de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desființată.[2] În urma acestor anchete, comisia a emis inițial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, dar și de următoarele, respectiv: generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei, generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeșanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost președinte al Curții de Apel București, colonel V.Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ștefan Gherovici și colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu și Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareșal al Palatului, dispărut, Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliției Capitalei, Nicu Ștefănescu, fost director în Siguranța Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliției Capitalei, agenții de poliție ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comșa și Nicolae Lescenco, jandarmi : plutonier major Nițu Ștefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Casotă, Neacșu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Tașcă și Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre și soldatul Barabas Ion.[2] În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicați 55 prefecți de județ, 55 comandanți de jandarmi, cel puțin tot atâția comisari, inspectori și ofițeri de jandarmi, plus 20 de executanți ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emițând o parte din ele, care a condus la alte arestări. O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcărești, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliției, colonelul Ștefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru închisoarea Jilava. În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 65 deținuți la Jilava, cei 33 menționați anterior, plus încă alții, care fuseseră arestați ulterior.[2] Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestați în fața justiției. Deși comisia nu a reușit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităților, din documentele de arhivă, cuprinzând declarațiile martorilor și participanților la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente și de asemenea, se pot deduce responsabilii.[2] Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informații, arestat în seara zilei de 6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, șeful Abwehr-ului, de la Veneția. Acesta, în calitate de șef direct al lui Nicu (zis Niky) Ștefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să „smulgă mărturisiri” legionarilor arestați. De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 22 septembrie 1939, în cadrul operațiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu.[37] Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care tocmai fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său. Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat și de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un „dosar compromițător” despre doamna Lița Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, și-i „regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câștigat de general.[37] Adversar ireductibil al activităților ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspirațiilor acestuia în cadrul SSI.[47]

Asasinatul în memorialistică și literatură

„Cine a început cu metodele sîngeroase? Ei. Luptă au vrut, luptă au găsit. Și au fost învinși. Și în război mor oamenii, în ciuda unei echități de ordin individual, de ce n-ar muri și în timp de pace, dacă așa cere binele obștesc?”

„Comunicatul e monstruos și tîmpit, ca mai tot ce face acest guvern. Toată lumea și-a dat seama, pînă la cel mai naiv, că oamenii au fost făcuți scăpați și împușcați.”

(Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)[48]

„ Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: – L-au împușcat pe Căpitan. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”

(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)[49]

„ După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României. Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.”

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Conferință rostită la Radio în 27 noiembrie 1940)[50]

Referințe

^ a b c d e Țiu, Ilarion : Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, Ed. Vremea, 2007.

^ a b c d e f g Pe marginea prăpastiei, 21 – 23 ianuarie 1941, Ed. Scripta, 1992, ISBN 973-95414-5-3, Vol.1, Raportul Comisiei Speciale de Anchetă Criminală.

^ a b c d e f Heinen, Armin : Legiunea Arhanghelul Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999.

^ Dorian, Emil : Jurnal din vremuri de prigoană, București, Editura Hasefer, 1996, p. 40.

^ Zamfirescu, Dragoș : Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 246.

^ a b c d e f g Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu, vol. II, ed. Radu-Dan Vlad, București, Ed. Mica Valahie, Ianuarie 2013, ISBN: 978-606-8304-50-2.

^ Arhiva SRI, Fond „P”, Dosar 110.237, vol.3, f. 9 – 10.

^ a b Călinescu, Armand : Însemnări Politice, Ed. Humanitas, 1990.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 252/1938, f. 20-21.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 15/ 1938, f. 138.

^ Constantiniu, Florin : O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 2012, ISBN: 978-606-8162-16-4.

^ Potra, George G.: Titulescu – Opera politico-diplomatică, vol.1, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007.

^ Mica Înțelegere, „Monitorul oficial“, nr. 53 din 11 iunie 1921.

^ a b c Veiga, Francisco : Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Ed. Humanitas, 1995, ISBN 973-28-0590-0.

^ „M.S. Regele a fost invitat la dejun de cancelarul Hitler”, în Universul, an LV, or. 322, 23 noiembrie 1938, p. 1.

^ Calafeteanu, lon, Români la Hitler, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 18-23.

^ Sima, Horia : Istoria Mișcării Legionare, Ed. Gordian, Timișoara.

^ Codreanu, Corneliu : Circulări și Manifeste, 1927-1938, ediția a V-a, München, Colecția “Europa”, 1981, p.268 – 269.

^ Șinca, Florin. „Dorită de rege, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu e pusă la punct de Gavrilă Marinescu și Armand Călinescu”. Historia.

^ a b Scurtu, Ioan : Regele reîntregirii. Regele contestat. Regele detronat, în „Dosarele istoriei”, An XI, nr. 5 (117) 2006, p. 42.

^ Stoenescu, Alex Mihai : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, pag.143, Ed. RAO, 2010, ISBN: 9786068255057.

^ Declarația Plt. Sârbu, „Buna Vestire”, 9.11.1940.

^ „Universul”, 55 (1938), nr. 329 din 2 decembrie, p.17.

^ a b Scurtu, Ioan : Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Ed. Mica Valahie, aprilie 2012, ISBN PDF: 978-606-8304-05-2.

^ Totu, Vera : Împlinirea destinului, în Permanențe, an IV, nr. 5/2001.

^ „Noui declarații de încadrare în ordine a foștilor legionari, în Universul, an LVI, nr. 1 bis, 3 ianuarie 1939, p. 5.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 15/1938, f.183-184.

^ Paris-Soir, Dimanche, 18 februarie 1939.

^ <DANIC, Fond DGP, dosar nr. 237/1937, f. 29 – 31.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 253/1939, f.16.

^ „Poliția din Cluj a dovedit cine sunt atentatorii asupra d-lui rector Ștefănescu-Goangă”, în Universul, an LVI, nr. 42, 13 februarie 1939, p.13.

^ „Procesul atentatorilor de la Cluj”, în Universul, an LVI, nr. 42, 13 februarie 1939, p.13.

^ „Atentatul contra rectorului Universității din Cluj, Ștefănescu-Goangă, în noiembrie 1938. Adevăratele motive ale atentatului. Cuvântul de apărare rostit de Ion Pop, în ședința secretă, în fața Tribunalului Militar din Cluj”, în Țara și Exilul, an XVII, nr. 11-12, septembrie-octombrie 1981, p.8.

^ Țene, Ionuț (8 decembrie 2010). „Cum, unde și de cine a fost împușcat Rectorul clujean Florian Ștefănescu Goangă!”. Napocanews.

^ Palaghiță, Ștefan, Garda de Fier spre reînvierea României, București, Editura Roza Vânturilor, 1993, 366 p.

^ Milcoveanu, Șerban: Corneliu Z. Codreanu, altceva decât Horia Sima (Biblioteca „Învierea”), Ed. Crater, 1996, ISBN-10: 9730002444, ISBN-13: 978-9730002447.

^ a b c Troncotă, Cristian, Moruzov și Frontul Secret, Ed. Elion, București, 2004.

^ Din Memoriile lui Eugen Cristescu, Consiliul Securității Statului, Direcția Învățământ, SECRET, Seria 1495, 1968.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 17/1937 , f. 108- 109.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 253/1939, f . 16.

^ Fătu, Mihai, Spălățelu, Ion : Garda de Fier. Organizație teroristă de tip fascist, București, Editura Politică , 1971, 430 p.

^ I. Mocsony Styrcea, Memorii, Arhiva I.S.I.S.P., fond nr.2, dosar nr.192, vol.3, fila 1001.

^ Constantin C. Giurescu : Amintiri, vol. II, Ed. Sport-Turism, 1976 – 337 pagini

^ a b Racoveanu, Gheorghe : Mișcarea Legionară și Biserica, Ed. Samizdat, București, ISBN 973-8166-06-3.

^ Alexandru, Livia-Irina. „Asasinarea lui Nicolae Iorga, un act de violență gratuită”. Historia.

^ ASRI , fond ”Penal”, dosar 110 237/1938, f. 64.

^ Watts, Larry : O Casandră a României: Ion Antonescu și lupta pentru reformă 1918-1941, Editura Fundației Culturale Române, 1993 – 438 pagini, ISBN: 9739155502.

^ Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.5, 1 iulie – 31 decembrie 1938, Ed. Machiavelli, 2002.

^ Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Ed. Litera, 2010, ISBN: 978-973-67-53985

^ „Glasul strămoșesc”, Sibiu, nr.10, 15 decembrie 1940.

SURSA

Sfinții martiri și mărturisitori năsăudeni – Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu și cei împreună cu ei

Image result for sfintii nasaudeni

Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc.

Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.

În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.

La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! – şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.

La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el. – doxologia.ro

La Valea Uzului 700 de români au sărbătorit ziua Armatei

Circa 700 de oameni din toată țara au sărbătorit, vineri după-amiază, Ziua Armatei Române în cimitirul internațional de la Valea Uzului. Deplasarea a fost organizată în principal de Asociaţia Calea Neamului şi Frăţia Ortodoxă. Ideea lansată pe internet a fost ca 149 de români să poarte 149 de torţe în memoria celor 149 de militari români care au murit aici.Vezi: [(AICI)]

 La Valea Uzului au ajuns 170 de torţe, acestea au fost purtate de 170 de cetăţeni mulţi îmbrăcaţi în straie populare. Cei 170 de români care purtau tortele urmaţi de alţi 50-60 au intrat în marş în cimitir unde se aflau deja câteva sute de persoane.

Comemorarea a început cu intonarea imnului naţional, apoi s-a continuat cu o slujbă religioasă, de pomenire, oficiată de un sobor de preoți. Dupa care au fost citite numele celor 149 de soldaţi români care conform documentelor se afla înmormântaţi în Cimitirul militar din Valea Uzului. După rostirea fiecărui nume, mulţimea a răspuns: “prezent” şi un român care purta o torţă a defilat prin fata monumentului.

 Primarul Constantin Toma a oferit distincţia “Ful Văii Uzului” acelor persoane care, pe 6 iunie 2019, au fost primele care au reuşit să pătrundă în cimitirul militar. Datorită acestora au putut fi sfinţite crucile şi monumentul central în formă de cruce maramureşeancă. La acea dată maghiari aduşi din judeţele Harghita şi Covasna au încercat să formeze un lanţ uman pentru a împiedica românii să intre în ceea ce ei considerau a fii „un cimitir unguresc”. În fapt în cimitirul internaţional sunt îngropaţi soldaţi de 8 naţionalităţi.

Primarul orașului băcăuan Dărmănești, Constantin Toma a spus în discursul sau despre Valea Uzului:

„Acum 100 de ani, acești oameni s-au jertfit pentru libertatea noastră. Mulțumesc fiecăruia dintre voi și vă sunt veșnic dator pentru că ați ales să vă rupeți din timpul vostru și să veniți aici, alături de cei de pe Valea Trotușului, de pe Valea Uzului, de pe Valea Tazlăului, să cinstim împreună eroii români.

 Nu am încercat, prin ceea ce am făcut noi, decât să cinstim memoria eroilor români, n-am vrut și nu dorim să stricăm pacea și liniștea din țara românească. Dar nu am putut să stăm impasibili la ceea ce s-a întâmplat în acest cimitir, timp de mai bine de 50 ani. Faptul că noi am pus aici câteva cruci simbolice, în memoria celor care au apărat acest ținut, nu cred că este un lucru greșit. Faptul că am ridicat acest monument, în memoria tuturor eroilor care sunt înhumați aici, cred că este un lucru absolut normal în anul 2019”

Presa nemulțumită

Dacă la Valea Uzului pe 25 octombrie 2019 se lasă cu scandal şi altercații toate agențiile de știri ar vorbit doar despre asta, nu s-a întâmplat însă nimic așa că au tăcut aproape toţi. Ceremonia a decurs extrem de frumos iar la sfârşit participanţi au decis să pună câte o lumânare sau o candelă la fiecare mormânt din cimitir.

Sursa: razboiulinformational.ro

Sfântul Valeriu Gafencu către sora sa: „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!”

Reportaj realizat de istoricul Marius Oprea: Sfinţii de pe strada Crizantemelor / Arheologia crimelor comunismului la Tîrgu Ocna – FOTO

La începutul săptămânii trecute, pe 16 septembrie, am început cea de-a patra campanie a cercetărilor arheologice în cimitirul parohial de lângă biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, aflat peste calea ferată de penitenciarul Tîrgu Ocna.

Aici, la acest peniteciar-spital (reînfiinţat din 1997), au fost încarceraţi din motive politice în anii comunismului 843 de deţinuţi, dintre care (cel puţin, după cum arată evidenţele penitenciare) au murit 73.

„Bastilia sanitară”, cum a fost supranumită în anii ’50 temniţa destinată „politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate a fost pentru unii o nesperată şansă la viaţă, iar pentru cei 73 ultimul liman înaintea drumului spre cer.

 

Între aceştia din urmă, cel mai cunoscut în ”universul concentraţionar” comunist a fost Valeriu Gafencu. El şi-a câştigat o stranie şi răspîndită notorietate mai ales după moartea sa, rămânând mai întâi în amintirea colegilor de detenţie şi apoi în memoria colectivă a românilor aşa cum a fost numit de Nicolae Steinhardt: ”Sfîntul închisorilor”.

De la „Iisus cu viţa de vie”, la ”Sfântul închisorilor”

Cu sora lui Valeriu Gafencu, doamna Valentina Elefteriu, cea mai mare dintre cele trei surori ale lui am vorbit pentru prima dată la telefon în vara anului 2011, pe la sfîrşitul lunii iunie, când mi-a povestit visul său, pe care i-l împărtăşise nu demult părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic de la Mânăstirea Petru Vodă. Acesta îi şi dăduse binecuvântarea şi îndrumarea să mă caute. Spunea că în vis i s-a arătat fratele său Valeriu, aşa cum şi-l amintea de cînd îl văzuse în 1947, la Galda de Jos, în Apuseni. Mânca dintr-un strugure mare, dintre aceia de pe moşia boierului Albini, care avea contract cu penitenciarul Aiud să-i culeagă deţinuţii via şi ”Sfântul închisorilor” s-a întrerupt, pentru a-i spune cu o privire luminoasă : „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!” Atunci m-au trecut fiorii – telefonul mă întrerupsese din lucru, tocmai curăţam rama unei vechi icoane pe sticlă, din Ţara Făgăraşului, înfăţişîndu-l pe Iisus Hristos din coastele căruia răsare viţa-de-vie, reprezentarea euharistică a ortodocşilor ardeleni, ca răspuns faţă de tendinţele de calvinizare a lor din secolul XVII.

Valeriu Gafencu

Aşa au ajus să mă poarte paşii pe un drum care pleacă din şoseaua naţională ce leagă fostele scaune secuieşti de Moldova, în primele zile din luna septembrie a anului 2011, acum opt ani, alături de bunii mei prieteni şi colegi, arheologii Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă (alături de ei mă aflu şi acum aici), în fostul sat Poieni, astăzi devenit suburbie a oraşului Tîrgu Ocna, acolo unde un mic indicator albastru arată „spre Penitenciarul Spital”. S-a schimbat câte ceva de atunci încoace; numărul maşinilor din parcarea aflată pe o latură a bisericii de pe strada Crizantemelor, care aparţin îndeobşte angajaţilor penitenciarului s-a înmulţit, semn că se plăteşte bine meseria, iar biserica a fost complet renovată de harnicul părinte Cristian Mazilu. Şi a crescut numărul morţilor din parohie, care îşi fac loc printre toţi cei de sub ei: deţinuţii fostei Ocne de sare de la mijlocul secolului XIX şi cei din secolul trecut, precum şi deţinuţii politici din anii ’50, ultimii aruncaţi în gropi săpate fără vreo noimă, fără sicrie şi numai cu hainele pe ei. Peste ei s-au îngropat la sfârşit, vreme de două decenii, bolnavii psihic care au luat locul, din 1977, deţinuţilor din Penitenciarul-spital al ”politicilor”.

Nebuni şi robi

Norocul nostru a fost, de la bun început că, în locurile rămase libere şi pe care le-am putut săpa în primele trei campanii arheologice, din 2011, 2013 şi de anul trecut, ultimii îngropaţi – bolnavii de la Spitalul de psihiatrie – nu au deranjat mormintele de dedesubt, ale deţinuţilor politici. Când am ajuns prima oară aici, acum opt ani şi apoi în campania următoare, am trasat secţiuni într-un teren încă liber, aflat în partea stângă la intrarea în cimitir. Am găsit acolo aproape 30 de morminte, din care numai zece ”politici” şi restul bolnavi psihic. I-am putut deosebi clar, pentru că morţii din anii ’80-’90 erau puşi în sicrie de pal melaminat, deasupra celor dintâi, pe care i-am găsit îngropaţi numai cu hainele pe ei (bolnavi fiind de TBC, deci contagioşi, le-au lăsat îmbrăcămintea de la arestare), în gropi săpate fără nicio noimă, unii câte doi în aceeaşi groapă, alţii cu faţa în jos sau pe o parte, după cum au căzut aruncaţi de sus.

N-am să uit povestea părintelui Mazilu, care s-a ocupat de bolnavii psihic, lăsaţi după 1990 de izbelişte, fără nicio asistenţă şi care au sfârşit unul câte unul, ultimul în 1997. Ei nu aveau pe nimeni, preotul îşi aminteşte că numai în două cazuri a venit cineva la înmormântare. Neavând cine să se ocupe, ca şi în viaţă de aceşti năpăstuiţi ai sorţii, au fost îngropaţi pe seama parohiei, iar sicriele, făcute din ”pefele” de un credincios, erau aduse de bolnavi şi groapa săpată tot de ei. Întotdeauna, bolnavii se opreau când dădeau de oseminte dedesubt şi nu săpau niciodată mai adânc – ceea ce a făcut ca mormintele deţinuţilor să nu fie afectate.

Povestea deci părintele că odată, doi bolnavi, care cărau un asemenea coşciug cu cel mort, s-au oprit pe calea ferată care desparte biserica şi cimitirul de penitenciar, aşezând frumos sicriul pe şine şi s-au apucat să mănânce şi să bea din ”pomana” mortului, primită dinainte de la preot, evocând întâmplări din necunoscuta pentru noi viaţă a acestuia. Muşcând din cozonac şi bând din vin, cei doi bolnavi nu s-au dat duşi de acolo, decât după ce preotul le-a promis că le mai dă ceva, ca răsplată pentru ajutorul dat la înmormântare.

Dumnezeu a ferit să se întâmple atunci o tragedie, trenul de la Siculeni spre Mărăşeşti având o mică întârziere. În acea campanie din 2011, cînd mi-a povestit cele de mai sus şi în următoarele, părintele Mazilu a făcut slujbe pentru toţi cei găsiţi, atât pentru bolnavii din sicriele din pal melaminat, din care se mai întâmpla să iasă câte o bucată de cămaşă sau o pereche de tenişi desperecheaţi, ca şi pentru cei fără de sicriu, aflaţi sub ei – morţii Peniteciarului-Spital Tîrgu-Ocna, între care s-a numărat şi Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”, mort şi îngropat în acest loc la 18 februarie 1952. Şi sufletele tuturor, nebuni şi robi, s-au ridicat împreună la cer.

Sfântul din clopotniţă

Mărturisesc acum că, până anul trecut, oseminele morţilor găsiţi de noi în 2011 şi 2013, în primele două campanii arheologice, au stat sub cheie, în taină, într-o cămăruţă a clopotniţei Bisericii cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, de pe strada Crizantemelor din Tîrgu Ocna.

Abia de anul trecut, când am mai găsit trei, adăugaţi la cei zece (şi încă cinci acum), am reuşit, cu sprijinul Direcţiei Parchetelor Militare, a domnului general George Cosneanu şi a procurorilor de caz Toma Octavian şi Gheorghe Stanciu, să introducem toţi deţinuţii morţi de aici în ”circuitul” firesc, prin preluarea lor pentru expertize medico-legale şi prelevarea de ADN. De ce s-a întîmplat atât de târziu? Mai întâi, pentru că în anul 2011, când am făcut primele cercetări, eu înfiinţasem ”Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului” ca ONG, după ce, la presiunile lui Vladimir Tismăneanu, făcute cu girul lui Traian Băsescu, nu numai că am fost înlocuit de la conducerea Instiutului de Investigare a Crimelor Comunismului, dar din activitatea acestuia a fost scoasă orice asemenea ”investigare a crimelor”, urmată de posibilitatea sesizării penale a lor.

Astfel, investigaţiile noastre de la Tîrgu Ocna au rămas pur „arheologice” – deşi era vorba de o ”arheologie a crimei”. Dar, după întreg circul mediatic cu „condamnarea comunismului” de către preşedintele Băsescu, investigarea crimelor acestuia n-a mai interesat pe nimeni, la nivel oficial. Scopul, unul doar de imagine, fusese atins.

În 2013, când am reluat cercetările la IICCMER, unde am fost reîncadrat ca şef al Birolui de Investigaţii Speciale, ne aflam în toiul unui scandal şi a unei presiuni create de Insitututul ”Elie Wiesel”, care ceruse (şi obţinuse) retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu, motivând prin apartenenţa lui la Mişcarea Legionară.

Gafencu a fost condamnat în timpul regimului Antonescu, şi-a continuat pedeapsa şi în timpul regimului comunist şi a ispăşit cu asupra de măsură vina care i-a fost reţinută, chiar prin moartea sa. Nu vedeam de ce mai trebuie omorât încă o dată, deoarece chiar asta s-a întâmplat prin retragerea titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna, la insistenţele Institutului „Elie Wiesel”.

Personal, cred că patimile ar fi trebuit potolite şi de o parte şi de alta, pentru a lăsa loc unor cercetări riguroase, ştiinţifice, asupra a ceea ce s-a întâmplat, inclusiv asupra destinului său. Nu e o situaţie unică; povestea se repetă în cazul Vulcanescu, în cel al călugărului Sandu Tudor, mort la Aiud şi în multe altele, în care a fost vorba de etichetări lipsite de fundament ale Securităţii, preluate ca atare şi fără pic de discernămînt până în ziua de azi.

Oricum, în aceste condiţii, acţiunea noastră, dacă ar fi avut un cadru ”oficial” în 2013, fiind însoţită de o sesizare a Parchetului, ar fi „turnat gaz pe foc”, cum a considerat conducerea de atunci a Institutului. Astfel încât şi osemintele găsite atunci au urcat câteva trepte spre cer, alături de celelalte, stivuite în cutii de carton, în clopotniţa bisericii. Dacă s-a aflat într-una dintre acestea (fapt care va putea fi stabilt cu certitudine numai de efectuarea probelor ADN), ”Sfîntul închisorilor” a privit cu înţelegere şi iertare tot circul ”retragerii” titlului lumesc care i-a fost acordat, apoi recâştigarea în instanţă a calităţii lui de ”cetăţean de onoare” al oraşului Tîrgu Ocna, de acolo, de pe strada strada Crizantemelor, de sub dangătul clopotului care cheamă lumea la rugăciune.

Umiliţi şi după moarte

Morţii de la Tîrgu Ocna au ceva aparte, faţă de toţi ceilalţi pe care i-am dezgropat în alte locuri de detenţie, la Aiud sau Periprava.

Este vorba de dispreţul, de cruzimea de după moarte cu care trupurile lor au fost tratate. Cum am spus, niciunul nu a avut parte de coşciug, dar ei au fost aruncaţi, câte unul, doi sau chiar trei la un loc, în câte o groapă săpată la întâmplare, neţinându-se cont câtuşi de puţin de rânduiala unui cimitir, unde totuşi se îngropau în parcela ”rezervată” lor şi deţinuţii politici ai Penitenciarului-Spital.

În acest an, de pildă, am găsit într-o singură groapă aruncaţi trei morţi, doi dintre ei unul cu capul la picioarele celuilalt şi peste el. Într-un altul, alţi trei deţinuţi unul peste altul, cel de la mijloc stând cu capul sub mijlocul celui de deasupra şi picioarele în sus, proptite în marginea gropii, de parcă ar fi sărit în moarte ca într-o apă adâncă. Am găsit, ca în toate cazurile anterioare, resturi de la îmbrăcămintea lor – nasturi de cămaşă, căci hainele mai groase au rămas probabil să încălzească trupurile bolnave ale celorlalţi rămaşi în temniţă. În buzunarul cămăşii celui de deasupra, o pastă de dinţi ”Nivea” şi o periuţă, fabricate la Braşov, până spre instaurarea comunismului. Toate sunt acum ”probe” la dosar, însoţind fiecare rând de oseminte spre laboratoarele de medicină legală, pentru expertiza antropoogică şi prelevarea probelor ADN.

Despre Valeriu Gafencu se spune că, presimţindu-şi moartea, şi-a rugat colegii de celulă să-l îmbrace cu o cămaşă albă şi să-i fie adusă o lumânare, care să-i fie pregătite pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă din argint pe care o avea de la logodnica lui Seta să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la dezgropare.

Dar sălbăticia cu care au fost trataţi morţii acestei închisori mă face să mă îndoiesc că lucrurile, dacă au stat aşa, au şi rămas aşa.

Puşcăriaşii de drept comun de la Tîrgu Ocna, puşi de ofiţerul politic Augustin Şleam să facă îngroparea „politicilor” erau aleşi după chipul şi asemărea gardienilor lor – numai aşa se poate explica dispreţul cu care au tratat trupurile tuturor celor morţi. Şi, după ”rânduiala hoţilor”, fireşte că aceştia erau căutaţi şi jefuiţi de bunurile lor de preţ – între care şi lucrări dentare din aur, condiţii în care cruciuliţa de argint din legendă n-ar fi avut scăpare.

Pentru identificarea morţilor, rămâne relevantă numai viitoarea expertiză a ADN-ului victimelor. Doamna Valentina a urcat de câţiva ani la cer, lângă fratele său, dar la începutul acestui an i s-a recoltat o probă ADN Eleonorei, sora mai mică a lui Valeriu Gafencu, acum de 92 de ani, în baza căreia, într-un viitor care rămîne deocamdată incert, se va putea stabili dacă l-am găsit sau nu pe „Sfîntul închisorilor”.

Surorile lui Valeriu Gafencu

În opinia mea (şi nu numai a mea, pentru că ei sunt pomeniţi deja ca atare în biserici), toţi cei 18 morţi găsiţi până acum la Tîrgu Ocna sunt martiri mărturisitori ai temniţelor comuniste şi şed în cer, unde s-au ridicat din mormintele chinului lor de pe urmă, de-a dreapta sfinţilor.

Călăul care a vrut să fie îngropat printre sfinţi

Augustin Şleam a fost, aşa cum o arată documentele din arhivele fostei Securităţi, ofiţerul care a răspuns operativ de Spitalul Penitenciar Tîrgu Ocna, în anii ’50.

Securistul a fost protagonistul unei încercări de a introduce şi la Tîrgu Ocna ”reeducarea” în luna mai a anului 1951, după modelul şi cu ajutorul unor deţinuţi veniţi aici de la Piteşti, acţiune care a fost zădărnicită de o grevă a deţinuţilor, încurajaţi şi de prezenţa printre ei a lui Valeriu Gafencu.

După propria-i dorinţă, cel puţin stranie, Augustin Şleam, care a murit în 1998, a ţinut să fie îngropat alături de victimele lui, în cimitirul Bisericii cu hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din strada Crizantemelor. Şi la nici zece metri de locul unde erau îngropaţi deţinuţii politici morţi în Penitenciarul-spital, în cel mai strict secret, sub supravegherea şi după ordinele lui. Ce o fi fost în mintea bătrânului securist pensionar Şleam e imposibil de aflat (nu a avut copii) şi greu de înţeles: poate că, trăind cu conştiinţa încărcată, a căutat să-şi ispăşească vina, însoţindu-i după moarte.

Dacă este aşa şi nu că s-a gândit să-i păzească pe deţinuţi şi în continuare, e de socotit şi aceasta drept o minune.

Ca şi în cazurile investigaţiilor pe care le-am făcut în cimitirul lagărului de la Periprava sau la Aiud, cunoaştem numele deţinuţilor morţi din fişele matricole penitenciare şi în cazul celor 73 de la Tîrgu Ocna, din care am găsit până acum 18 – şi este sigur că nu vom avea cum să-i găsim pe toţi, din cauza îngropării peste ei a ”morţilor tranziţiei”.

Dacă printre ei se află sau nu şi Valeriu Gafencu, ”Sfîntul închisorilor”, pentru mine, ca şi pentru prietenii mei Gheoghe Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, alături de care i-am dezgropat şi scos cu mâinile noastre din morminte pe deţinuţii bolnavi de tuberculoză, aruncaţi de-a valma în ele după ce au avut parte în temniţa-spital de la Tîrgu Ocna de o lungă şi sfâşietoare agonie este mai puţin relevant.

Noi l-am găsit deja: se află în fiecare dintre cei 18 sfinţi din cimitirul bisericii de pe strada Crizantemelor.

Pomenirea lui MIHAI VITEAZUL! – 9 august. Mihai face „toate lucrurile cu ajutorul călugărilor”. Tratat cu țarul rus pentru apărarea Ortodoxiei

Mihai Viteazul și tratatul secret cu țarul rus pentru apărarea ortodoxiei europene!

Mihai Viteazul a fost un protector și promotor al ortodoxiei în centrul și estul Europei. Domnitorul muntean a folosit ortodoxia ca o armă religioasă și ideologică pentru menținerea identității și a moștenirii bizantine, atât în lupta contra imperiului otoman cât și împotriva prozelitismului catolic și reformat. Mihai Viteazul și-a construit politca internă pe sprijinul bisericii și s-a inspirat de ortodoxie pentru a cuprinde sub sceptrul său și pe românii din Moldova și Transilvania. Domnitorul s-a bazat foarte mult pe sfetnicii săi clerici și a sprijinit biserica ortodoxă din cele trei țări românești. În 1594 îl sprijinea să urce pe scaunul mitropolitan pe Eftimie al II-lea (1594 – 1602), un sfetnic de nădejde de care a ținut seama în scurta sa și zbuciumată domnie. Mihai Viteazul s-a folosit de episcopul Teofil al Râmnicului și episcopal Luca al Buzăului (1573 – 1602), apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1602 – 1629) în misiuni diplomatice. Se sfătuia și cu călugărul Serghie cu care a implementat într-un sobor la Târgoviște reforme pentru restaurarea vieții monahale în Valahia după modelul athonit. Mihai Viteazul s-a servit de tratatul cu principele transilvan Sigismund Bathory din 20 mai 1595, la care au participat episcopii Teofil și Luca pentru a prelua bisericile ortodoxe din Ardeal sub patronajul mitropoliei de Târgoviște. Astfel s-a reușit construirea mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia sub harul lui Ioan de la Prislop, în care românii ardeleni s-au regăsit protejați de voința domnului valah. Prins între Imperiul Otoman și imperialii sfântului imperiu roman de națiune germană, Mihai Viteazul a ales propria cale diplomatică.

A intrat în 1594 în Liga Sfântă zdrobindu-i pe turci în mai multe bătăli pe Dunăre și la Călugăreni. Dar Mihai Viteazul a mai făcut un lucru pentru a-și asigura spatele în fața expansiunii turcești și poftei imperialilor. Înainte de a semna la Mănăstirea Dealu în iunie 1598 tratatul cu Rudolf al II-lea, prin care era finanțat de germani și gradat căpitan general împotriva necredincioșilor, Mihai Viteazul, fidel credinței ortodoxe și folosirii acesteia ca armă religioasă și politică, a semnat o înțelegere secretă cu țarul Rusiei. Mihai Viteazul a făcut numeroase danii bisericilor și mănăstirilor din Ardeal până în Maramureșul istoric dincolo de Tisa, dar și în Moldova și în sudul Dunării. Românii din Ardeal vedeau în domnul valah un restituitor și apărător al ortodoxiei. Cronicarul maghiar Szamoskozy îl acuza pe Mihai Viteazul că a făcut ”toate lucrurile cu ajutorul călugărilor, aceștia i-au fost iscoadele”. Domnul valah era presat și de ofensiva contrareformei, deoarece sinoadele de la Brest-Litovsk din 1595/1596 au hotărât ca o parte din episcopii ruteni să se unească cu Biserica Romei. Mihai Viteazul se vede ca un apărător al polonezilor ortodocși și inițiază o alianță cu Moscova pentru apărarea dreptei credințe în fața islamului și a contrareformei catolice. Domnul român îl numește pe călugărul Serghie ca episcop de Maramureș și Muncaci, cu sediul la Muncaci, pentru apărarea dreptei credințe în Transilvania de nord în fața uniatismului. Mihai Viteazul realizează că fără o alianță cu țarul rus va rămâne singur în fața prozelitismului catolic și a ofensivei turcești. Mihai Viteazul avea o relație specială cu voievodul Kievului și se sprijinea pe luptătorii cazaci în luptele sale. Relaţiile dintre Mihai şi Constantin Vasile erau de notorietate în Europa vremii, fapt demonstrat şi de mărturia raguzanului Giovanni De’Marini Poli, care raportează împăratului Rudolf al II-lea la 31 ianuarie 1598 despre planurile privind o campanie în Moldova ale voievodului muntean. ”Astfel Mihai a chemat la el pe cazacii care erau în Transilvania şi a trimis după alţii în Polonia la cneazul Vasile, palatinul Rusiei, cu care are bună înţelegere pentru aceşti cazaci şi pentru toate celelalte de trebuinţă şi a mai pus să-i ademenească pe cazacii din garda lui Ieremia Voievodul, care s-au şi hărţuit în Moldova cu moldovenii şi au trecut cu anasina prin Moldova cu toată împotrivirea lui Ieremia Voievodul … şi aşadar Mihail Voievodul aşteaptă un număr de cazaci de aceştia prin mijlocirea cneazului Vasile Palatinul, pe care îi ţine pe toţi cu leafă, pe lângă darurile în bani pe care le trimite când pune să-i cheme”.

Relația cu voievodul Kievului erau datorită afinităților religioase ortodoxe. Kievul se opunea cancelarului polonez catolic, Zamoyski. Mihai Viteazul îl trimite pe episcopul Luca al Buzăului la Moscova să se întâlnească cu țarul Feodor, fiul lui Ivan cel Groznic, pentru a primi sprijin financiar și militar în vederea refacerii oastei și bisericilor ortodoxe distruse de turci în Țara Românească. Luca al Buzăului încheie un acord verbal cu țarul Rusiei în iulie 1597. Episcopul Luca se întorcea de la Moscova cu mari daruri, 200 de galbeni, cinci perechi de blănuri de samur și de vulpe neagră și o scrisoare care amintea de un tratat secret. Din scrisoare reiese că tratatul era politic și bisericesc. ”Și tu, Mihaile voevod, să fii sub înalta noastră mână și să fi păstrat în grația noastră imperială și în viitor măria noastră imperială vrem să ne ținem sub protecția noastră imperială și să te păzim și să te apărăm de toți dușmanii tăi fără excepție.” Reîntors acasă episcopul Luca primește de la Mihai recompensă pentru serviciile aduse  ”sate și vecini în valoare de 145.000 aspri”. Despre acest tratat secret care asigura protecție lui Mihai Viteazul în lupta sa de apărător al ortodoxiei ar trebui să se cerceteze arhivele de la Moscova pentru a se identifica noi dovezi și răspunsuri despre complicata geopolitică a epocii.

Ionuț Țene

Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Fotografii și filmări de la actiunea organizata la Centenarul Eliberarii Budapestei, in cinstea eroilor Armatei Romane, de catre Asociatia Calea Neamului impreuna cu Fratia Ortodoxa si Liga Studentilor Iasi, cu concursul Asociatiei Traditia Militara si a unor grupuri de tineri muzicieni din Brasov, Harghita si Covasna si cu participarea speciala a legendarului scriitor si general de 96 de ani, Radu Theodoru. Felicitari tuturor organizatorilor si participantilor! – Mihai Sorin Tîrnoveanu

Au participat aproximativ 500 de români, îmbrăcați în costume populare, uniforme de epocă, tricouri inscripționate cu mesaje patriotice sau purtând steaguri tricolore.

Între momentele Arcul de Triumf, unde au avut loc intonarea imnului de stat, scurte cuvântări, momente artistice etc și Piața Victoriei, în timpul marșului pe bulevardul Kiseleff, coloana s-a oprit în dreptul Ambasadei Federeției Ruse pentru a le aminti rușilor că Basarabia este pământ românesc.

De reținut: Nici un reprezentant oficial al statului român nu a fost prezent…

Fotografii: 

%d blogeri au apreciat asta: