Pomenirea părintelui Nicolae Steinhardt – 30 martie

În scrierile monahului de la Rohia (ca și în textul de față) există și ceva referi favorabile la ecumenism, fapt oarecum scuzabil pentru generația celor ce au mărturisit în închisorile comuniste întrucât nu existau suficiente traduceri relevante despre acest subiect din Sfinții Părinți, în perioada interbelică și cu atât mai puțin postbelică. Părintele Dimitrie Bejan spre exemplu, pe care mulți îl consideră un sfânt al închisorilor, ce avea și darul înainte-vederii afirma că a făcut „sinod ecumenic„ cu ortodocși, catolici, protestanți, într-un lagăr din URSS – la fel și alți mărturisitori din închisori, nu făceau o diferență clară între Ortodoxie și papism sau protestantism, atât din lipsă de informații teologice, cât și din lipsa unor duhovnici instruiți suficient în acest sens.

Le va fi iertat Domnul acest neajuns mărturisitorilor din închisori…


Image result for nicolae steinhardt

  • Născut: 29 Iulie 1912
  • Locul nașterii: Pantelimon, București
  • Ocupația la arestare: juristconsult
  • Întemnițat timp de: 6 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Gherla, Aiud
  • Data adormirii: 30 Martie 1989
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Rohia, Maramureș

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” – Nicolae Steinhardt

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Școala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţa şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a începu să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Dârvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).

Nicolae Steinhardt, 1987

(Ispita lecturii – inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000 apud Revista Permanențe nr. 7/2005)


Notă:

Textul a fost primit de la Arhim. Serafim Man (împreună cu o prezentare a lui monahului Nicolae Dela Rohia făcută de Părintele Serafim) de T. Slama-Cazacu, la Mănăstirea Rohia, în timpul unei șederi acolo între 19-21 octombrie 1997. Părintele Serafim a afirmat că textul este inedit și a scris pe foaia respectivă: „Sunt de acord cu publicarea lui, 21 octombrie 1997”. La sfârșitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990. Monahul Nicolae – cum scrie pe piatra funerară a mormântului său din micul, dar îngrijitul cimitir al Mănăstirii – a locuit la Rohia între 1980 si 1989” (T. S.-C.).

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

„Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară.” — Nicolae Steinhardt

Veșnica lui pomenire!

 

Anunțuri

Ați auzit de PELAGHIA ROŞU – eroina de la 1848, în Ardeal?

Probabil cei mai mulți n-ați auzit de această femeie, căci manualele de istorie au ignorat-o cu desăvârşire, în trecut, iar în prezent, cunoaştem politica de „curățire” a tot ce e glorios în istoria neamului; scopul fiind acela de a ne induce gândirea că suntem un popor de neputincioşi.


Pelaghia Roşu (n. 1800, Mărişel, județul Cuj – d. 10 iulie 1870, Mărişel, judeţul Cluj) a fost învăţătoare şi luptătoare paşoptistă în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania.

Biografie

S-a născut în satul Mărişel, judeţul Cluj, fiind unicul copil al judelui sătesc Ioan Dufle. A fost instruită acasă de către tatăl său, care o educa folosind cărţi româneşti. A fost trimisă ulterior la şcoală de către părintele său la Budapesta, unde va învăţa carte timp de trei ani, după care se va întoarce în satul natal.

A fost căsătorită cu Ioan Roşu şi a avut un singur copil, botezat Indrei (Andrei). Acesta va deveni în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania centurion în oastea condusă de Avram Iancu şi va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, împreună cu mama sa.

În timpul celei de-a doua lupte de la Mărişel, din 12 martie 1849, Pelaghia Roşu va comanda în luptă femeile din sat. Pentru că nu erau suficienţi combatanţi din rândul bărbaţilor din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roşu, iar la momentul oportun ele au declanşat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenţie, crezând că e atacat de cavaleria moţilor, a rupt lupta şi s-a retras în debandadă.

La 9 octombrie 1850 guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste cu sume de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

({{{2}}})

La 10 iulie 1870 Pelaghia Roşu a trecut în lumea drepţilor, fiind înmormântată în cimitirul satului Mărişel.

Comisia Femeilor Române din Abrud a decis să înlocuiască crucea de lemn de la mormântul Pelaghiei Roşu cu o troiţă de piatră. Într-o noapte din anul 1900, pe ascuns, pentru a scăpa de eventuala intervenţie nedorită a autorităţilor de atunci, la mormântul eroinei a fost amplasată noua troiţă din piatră.

Bibliografie

  • Păcăţian, Teodor V. – Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall

Şandor, Teodor – Mărişel şi Fântânele, istorie vie, Făclia, ziar independent de Cluj, 11 iulie 2008

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Povestea Ioanei d’Arc din oastea lui Avram Iancu

Pelaghia Roşu, „dăscăliţa satului“ Mărişel, din Munţii Apuseni, a intrat în istorie prin eroismul de care a dat dovadă în timpul luptelor din primăvara anului 1849, dintre moţii lui Avram Iancu şi trupele regulate ale armatelor maghiare. 

Învăţătoare în satul natal Mărişel, din Munţii Apuseni, Pelaghia Roşu a condus „armata femeilor“ care s-au mobilizat pentru a lua parte activă la lupta împotriva oştilor maghiare, în primăvara anului 1849. Pagini preţioase care oglindesc eroismul„dăscăliţei satului“ găsim în lucrarea lui Ion Rusu Abrudeanu, „Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit“.

„La 3 Ianuarie 1849, 1.000 de Maghiari, cari aveau si un tun, comandati de un anume Geley, atacara satul Rau Calatei, situate in apropierea Mariselului. Optzeci de flacai din acelasi sat, cari aparau trecatoarea, au tinut armata vrasmasa 4 ceasuri pe loc, pana cand sarmanii locuitori au putut sa-si transporte putina lor avere in munti. Apoi s-au retras si dansii ne mai avand gloante. Satul a fost transfomat indata in cenusa de catre rebeli. Pierderile Romanilor au fost de doi raniti, inamicul insa a avut foarte multi morti si raniti. Cati, nu se stie“, se arată în lucrarea citată.

Ofensiva maghiarilor nu s-a oprit aici. „La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti;numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti;4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate“, îşi continuă descrierea autorul.

Tactica zăpăcirii duşmanului:femei costumate bărbăteşte

Pelaghia Roşu, catalogată de istorici ca Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, s-a evidenţiat în timpul luptelor din martie 1849, când maghiarii decid să răzbune înfrângerea suferită. Atunci, 1600 de honvezi(soldaţi din infanteria maghiară în evul mediu-n.r.) si alţi rebeli au atacat Marişelul . În faţa unui duşman atât de numeros, românii au încropit un plan de păcălire a adversarului.

Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care“, ne relatează Ion Rusu Abrudeanu.

Recompensată de guvernatorul Transilvaniei

Pelaghia Roşu a fost recompensată, în 1850, de guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, pentru meritele avute în timpul Revoluţiei paşoptiste. În actul de recompensă se spun următoarele:„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu este înmormântată în cimitirul satului natal, Mărişel, din Munţii Apuseni, amplasat la o altitudine de 1.200 metri. Chipul „dăscăliţei satului“ este pictat în Biserica din localitate. În stânga sa este zugrăvit chipul lui Horea, unul din capii Răscoalei de la 1784-1785, iar în dreapta a lui Avram Iancu, a căruin imagine este asociată cu jertfa pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, a fost considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii!

Sursa: historia.ro

BIRUITORUL TORTURILOR COMUNISTE – Monahul MARCU ( Costantin Dumitrescu) de la Sihăstria – 28 februarie

Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru https://www.fericiticeiprigoniti.net/images/marturisitori/marcu-dumitru/marcu-dumitru.jpg

Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem as­cultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.

Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau po­rumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porum­bul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Plo­iești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în proce­sul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi cei­lalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.

Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte da­tele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anche­tă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva despre Piteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.

Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, în­cît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Pi­teştiul şi cu celelalte închisori.

Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari le­gate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă în­tărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mij­loc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dum­nezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau do­uă livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.

În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde in­tens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroa­să. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta1. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verifi­cat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Ni­chita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.2

Tot aici în anchetă eram împreună cu un semina­rist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe fo­curi. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.

De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, în­tr-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgo­mot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâta­te de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.

Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încer­cări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în ce­lula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.

De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam su­porta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte pri­mite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de ra­chiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.

M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre ae­rul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Pra­hova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Du­nărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porum­bel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)


1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deose­birii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimba­rea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului vă­zut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)

2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra hol­delor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Citiți și: Pomenirea Părintelui MARCU DE LA SIHĂSTRIA, cel care a învins toate torturile din închisori – 28 februarie

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Roagă-te pentru noi, sfinte mărturisitorule, părinte Marcu!

 

A trecut la Domnul ASPAZIA OȚEL PETRESCU

Născută: 09 Decembrie 1923

Locul nașterii: Cotul Ostriței, Cernăuți

Întemnițată timp de: 14 ani

Întemnițată la: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad

Data adormirii: 23 Ianuarie 2018

„În închisoare, ceea ce ne-a salvat pe noi a fost o trăire creștină, ce izvora din acceptarea suferinței care ni s-a impus.”

– Aspazia Oțel Petrescu

Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în ca­sa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele – Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.

Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este în­scri­să la Liceul din Bălţi, mai apropiat de ca­să decât Soroca, fiind retrasă după un tri­mes­tru, pe caz de boală.

Între 1936-1940 ur­mea­ză cursurile la ” Liceul ortodox de fete” Ele­na Doamna din Cernăuţi. În frământările a­nului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recupe­rând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.  La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, lu­­ând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bom­bardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Ba­beş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde U­niversitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În tim­pul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Stu­den­ţeas­că), cu lucrarea Iisus în poezia română. Es­te una dintre elevele preferate ale lui Luci­an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta­len­tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me­reu traseul, întrebând, după închiderea a­utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co­in­ci­denţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Ma­estrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs­tra o vie şi caldă amintire, să ia drumul în­chisorilor comuniste, asemenea întregii sa­le generaţii de sacrificiu, al cărei destin a os­cilat între temniţă şi exilul anticomunist.

Între 1946-1948 a funcţionat ca dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de remarcabilul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără po­si­bilitatea de a susţine examenul de stat. Es­te condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe ca­re i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dum­brăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi de­venit deja clasic pentru ideologia comu­nis­tă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organiza­ţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legiona­ră, similară Frăţiilor de Cruce – organiza­ţi­a de tineret a bărbaţilor – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cer­nă­uţi.

În 1958, în loc de eliberare i se acordă în­că 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mis­lea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este e­li­berată. În 1958 se stabileşte cu mama (pen­sionară) în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958).

Cu foarte multă dificultate reuşeşte să func­ţioneze pe un post de contabilă la o coo­pe­rativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda­se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul – in­giner, iar fiica – medic). În 1977 îi moare ma­ma, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.

După decembrie 1989 participă la toa­te comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organiza­toa­rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno­si­rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po­menire a tuturor tinerelor legionare, a mar­tirelor şi sfintelor din temniţele comu­nis­te – a se vedea în acest sens ultimul vo­lum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doam­nei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfin­ţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Pa­raclis de la Mislea. În 2007 primeşte Pre­miul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pen­tru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Fes­tivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.

(„Aspazia Oțel Petrescu. Repere biografice” în Rost. Revistă de cultură creștină și politică, anul VI, nr. 64, iunie 2008, pp. 12-13)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

A trecut la Domnul , la 94 de ani, în noaptea de luni spre marți (22-23 ianurie 2018). Înmormântarea va avea loc joi 25 ianuarie în Roman (conform atitudini.com).

Dumnezeu s-o ierte și în lăcașurile sfinților s-o odihnească!

Veșnica ei pomenire!

 

Lui Eminescu

Foto – vladherman.blogspot.ro

Lui Eminescu

de Alexandru Vlahuță

 

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Un vis profetic cu Căpitanul

Un vis profetic cu Căpitanul

Image result for corneliu zelea codreanu imagini

Foto: miscarea.net

Un vis profetic cu Căpitanul

Era iarna, în ianuarie februarie 1950. Directorul închisorii Aiud era vestitul Farcaş. În faza de atunci, distrugerea deţinutului politic la Aiud, se realiza printr-o sălbatică înfometare, prin frig şi printr-o teroare a miliţianului dusă până la exercitarea dreptului de viaţă şi de moarte asupra deţinutului politic, prin pedepse corporale (inclusiv bătaia), izolare, neagra, lanţuri etc. Asistenţa medicală lipsea cu desăvârşire. Asupra sistemului nervos se apăsa cu lipsa totală a celor mai elementare instrumente care ar fi putut înfiripa o brumă de preocupări intelectuale: creionul, cartea etc. Ele constituiau pentru noi, acum, amintiri dintr-un trecut îndepărtat, ceţos. Având aşa ceva era un delict prin comiterea căreia riscai să-ţi pierzi viaţa, ca şi pentru privitul pe geam sau cârpitul unui ciorap. Mai presus de toate erau: foamea, frigul şi teroarea fără limita miliţianului. Aceste instrumente, aplicate cu sălbăticie, începuseră a-şi arăta roadele prin apariţia deceselor, ici, acolo… tot mai multe.

Mă aflam în Celular, etajul 3, pe nord, a doua celulă de lângă ,,neagra,,, cu următorii camarazi, legionari (legionarii ocupau atunci celulă cu celulă, toate spaţiile mai expuse frigului din întreg Celularul, îi înşir în ordinea în care ocupam priciul, de la geam spre uşă): subsemnatul, Aurel Câmpan, Mitică Huţanu, Aurel Timuş, Ilie Stângă şi Paul Cojocaru. Profesiunea şi vârsta:

  • subsemnatul învăţător, 25 ani;
  • Aurel Câmpan, profesor Liceul Industrial Oradea, 30 ani;
  • Aurel Timuş, funcţionar, 26 ani;
  • Mitică Huţanu, muncitor;
  • Ilie Stângă, avocat, fost chestor şef al Poliţiei Capitalei în1940, 43 ani;
  • Paul Cojocaru, avocat, fost şef al Poliţiei Legionare la Ploieşti în 1940, 46 ani.

Toţi erau condamnaţi pentru activitate legionară.

Într-o seară am avut un vis.

Se făcea că, cineva din ierarhia legionară, mi-a comunicat că trebuie să mă prezint Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu). Mi-a indicat: ,,Mergi, iată (arătând cu mâna), în direcţia aceasta. Vei întâlni o apă curgătoare, adâncă şi lată. Este o singură punte pentru traversarea ei; o vei găsi. Traversezi apa. Mergi apoi drept înainte, în direcţia pe care ţi-o indică puntea. După câteva sute de metri este un codru, la marginea căreia te aşteaptă Căpitanul,,.

Am plecat copleşit de emoţii, topit de bucurie. Îl voi cunoaşte pe Căpitan. Voi avea cinstea să mă prezint lui, ca urmare a unei dispoziţii a sa. (la data când a fost asasinat Căpitanul, eu eram complet străin de ceea ce se petrecea în ţara noastră. Aveam 13 ani şi eram un oarecare elev al Şcolii Normale din Iaşi).

Am găsit râul. Era destul de lat, curgea tumultuos, învolburat, dar am nimerit uşor puntea. Avea o lăţime de circa 30 de centimetri. Se bălăbănea. Nu avea bară sau frânghie de susţinere cu mâna. Am pornit. Încă de la primii paşi am constatat că era şubredă. Pe măsură ce înaintam, balansul era tot mai mare, stânga-dreapta, sus-jos. Pe la jumătate a început să pârâie şi s-a rupt. N-am căzut în apă ci am sărit pe puntea care ducea spre malul opus şi care era ancorată de mal. Pe coate, în genunchi, făcându-mă una cu puntea, am ajuns pe mal. M-am ridicat în picioare şi m-am orientat în direcţia pe care mi-o indica puntea. În faţa mea, se desfăşura orizontal o pajişte, mărginită, după câteva sute de metri, de poala unui codru.

Iarba proaspătă, imaculată, se înălţa până peste glezne şi era năpădită de flori fragede de toate culorile posibile. Pajiştea emana un miros îmbătător. Mângâiate de razele soarelui, aici viaţa palpita din plin: fluturi de toate culorile şi mărimile, zumzetul albinelor, cântecul în triluri diferite ale păsărilor dintre care unele se urcau în înaltul cerului, altele se rostogoleau printre flori la picioarele mele iar altele făceau cununa deasupra şi în jurul capului meu, gata-gata să mă sărute.

Îmi venea să mă tăvălesc prin iarbă, în flori, şi n-aş mai fi plecat de acolo. Dar trebuia să merg la Căpitanul.

Am privit spre codru. Era năpădit de un verde sănătos, nu avea goluri: urca în pantă, urca fără întreruperi până sus, sus, când la un moment dat se împreuna cu norii. Acelaşi soare mângâietor îl poleia de jos până sus. Înotând prin iarbă şi prin flori, urmărit de fluturi, de albine şi de păsări, am pornit în direcţia stabilită.

L-am văzut. Stătea jos, sub umbra unui gorun, îngropat în iarbă şi în flori care îi ajungeau până la umeri. Când m-am apropiat s-a ridicat. Era înalt, larg în umeri, adunat la mijloc, era îmbrăcat într-un costum vernil, cu o cravată de culoarea codrului care îl învecina. Faţa-i smeadă, luminată de doi ochi mari, verzi, era adumbrită de sprâncene negre, bogate. Fruntea, potrivit de lată, era continuată de un păr negru, bogat, pieptănat peste cap, cu şuviţe bogate, uşor ondulate, care tindeau, pe dreapta şi pe stânga, să-i ocrotească urechile. Era aşa cum mi-l închipuiam din povestirile unora care îl cunoscuseră şi din poze. Era un Făt –Frumos al frumuseţilor paradisiace care îl înconjurau.

Învăluindu-mă cu o privire blândă, încurajatoare, cu o voce sensibil baritonală, mi s-a adresat:

,,Ai venit. Foarte bine. Ia stai jos aici,,. S-a aşezat şi el lângă mine. ,,Uite aici registrul acesta. Poftim linie şi creion. Deschide la prima filă. Scrie sus, cu caractere mari: TABEL NOMINAL. Liniază doar această rubricaţie: numărul de ordine, un spaţiu mic, apoi un spaţiu suficient pentru numele şi prenumele,,.

În câteva minute am executat prima pagină.

,,Scrie acum la numărul 1: Huţanu Dumitru,,.

Am scris.

,,La numărul 2: Câmpan Aurel,,.

– Am scris.

,,La numărul 3: Timuş Aurel,,.

Abia terminasem de scris numele lui Timuş şi, din seninul care ne înconjura, s-au dezlănţuit tunete şi fulgere. O zdreanţă de nor era deja deasupra noastră, aruncându-ne câteva picături. Căpitanul a pus palma streaşină la ochi, a privit cercetător cerul şi mi-a spus:

– ,,Închide registrul. Pune-l sub haină. Vom continua după ce trece norul acesta, că e mic… ,,.

Şi…m-am trezit. Era noapte, n-am putut stabili cât să fi fost ceasul. Celula era învăluită în întuneric. Viscolul urla şi făcea să se scârţâie uşile de la WC-uri. Nu se petrecea nimic deosebit în Celular. Nu se simţea umbră de miliţieni, părea că încremenise totul. După respiraţie, după imperceptibile gemete sau suspine, după sforăitul uşor al lui nenea Paul (sforăia aşa cum toarce motanul lângă sobă), am înţeles că cei cinci camarazi dormeau somn adânc, fiecare înlănţuit în propriile-i zdrenţe.

Gândeam cu faţa în sus, cu ochii închişi, străduindu-mă să păstrez în minte imaginile vii din vis, chipul Căpitanului. Nu mi-a venit greu să păstrez vii în minte acele imagini pentru că visul a fost de o claritate cristalină. Mi-am mai potrivit puţin sub cap, ,,perna,, (foloseam drept pernă gamela, cu gura pe scândura priciului), mi-am mai strâns, pe sub coaste, boarfele, pentru că mă ,,trăgea,, de la geam, şi m-am cufundat în cel de-al doilea somn.

A doua zi am povestit visul, fără să fi omis vreun amănunt. Toţi au fost impresionaţi de apariţia Căpitanului în vis, de altfel ca şi mine. Prezentarea visului meu n-a avut alt efect decât acela de a provoca pe cei doi mai vârstnici, care îl cunoscuseră pe Căpitan, la povestirea altor şi altor amintiri în legătură cu el. Cui să-i fi dat atunci prin minte că visul avea o semnificaţie şi încă una foarte mare?

Abia după ce la scurtă vreme, în împrejurări tragice, Mitică Huţanu, Aurel Câmpan şi Aurel Timuş, au murit repede unul după altul, exact în ordinea în care au fost înscrişi în ,,registrul,, Căpitanului, am descoperit elementul atât de limpede semnificativ în vis.

Sursa:  Mihai Pușcașu, „Mărturii din iadul închisorilor comuniste”, pag. 73-77, editura Agaton, Făgăraș 2010.

Să ne amintim ce spunea Mugur Vasiliu despre CĂPITAN – Video

Legionarismul – Căpitanul nostru (18 februarie 2016)

Veșnica pomenire lui Corneliu Zelea Codreanu!

Veșnica pomenire lui Mugur Vasiliu!