Corneliu Zelea Codreanu către Primul-Ministru Vaida Voevod (20 iulie 1933) – Scrisoare deschisă

„20 iulie 1933. Corneliu Zelea Codreanu, scrisoare deschisă în care se adresează Primului-Ministru Alexandru Vaida Voevod. „La 23 iunie 1933, Corneliu Zelea Codreanu (dând curs solicitării unui adept din Râmnicu-Sărat) a decis înființarea unei tabere de muncă în localitatea Vișani, în scopul îndiguirii apelor râului Buzău, care se revărsa în fiecare an, inundând ogoarele sătenilor pe o suprafață de câteva mii de hectare: „Voim și noi să construim: de la un pod rupt până la captarea unei căderi de apă și transformarea în forță motrică, de la construcția unei gospodării țărănești noi, până la aceea a unui sat românesc nou. (…) Aceasta este chemarea istorică a generației noastre; pe ruinele de astăzi să clădim o țară nouă, o țară mândră.” Urmând îndemnul lui Codreanu, la 10 iulie, peste 200 de legionari au ajuns la Vișani, venind pe jos de la Galați, Focșani, București, Buzău, Tecuci, Iași sau Brăila. La inițiativa lui Armand Călinescu, energicul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne și adversar declarat al legionarilor, mai multe companii de jandarmi au intervenit cu maximă brutalitate, lovindu-i fără milă pe adepții lui Codreanu.” Cristian Sandache, în cartea „Istorie și biografie – Corneliu Zelea Codreanu”, Editura „MICA VALAHIE”, 2011 Lectura: Lucian Dumbravă Muzica: „Imnul legionarilor căzuți”, varianta în limba franceză Imagini: Wikipedia”

Reclame

Pomenirea Căpitanului și a celor împreună cu el, la 80 de ani de la asasinare

Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava.

Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”.

În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște.

„În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București – Jilava.
În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 (in realitatea la km 40 – nota mea) de pe șoseaua Ploiești – București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte cu ceață deasă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispărea în pădure.

Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă[…] Atât Parchetul militar al Corpului II Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât și parchetul civil, fiind înștiințate, au venit la fața locului și au constatat în mod oficial moartea celor numiți mai sus, de către medic, prin încheierea de proces-verbal.

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.
Comandantul militar, după propunerea parchetului și pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineața zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea închisorii militare Jilava”, se arăta în comunicatul publicat în ziarul Universul.
În realitate, însă, asasinatul a fost pregătit minuțios de către autoritățile ce trebuiau să vegheze la respectarea legii. Istoricul George Damian scrie că regele Carol al II-lea, care dusese țara într-o situație dezastruoasă pe plan extern, a căutat să obțină ajutor și garanții din partea marilor puteri, dar rând pe rând, Londra, Parisul și Berlinul l-au refuzat. Mai mult, Franța și Marea Britanie, „aliații naturali” ai României, i-au sugerat suveranului să se înțeleagă cu Germania.
„În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înțeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (și în întregul spațiu sud-est european), iar Franța și Marea Britanie nu doreau și nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situație. Hitler și cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanții teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic și Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligența: a înțeles că după ce România avea să intre în sfera de influență economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-și exercita influența politică. Și chiar dacă Hitler și diplomația nazistă (cu excepția unor facțiuni mistice din SS și SA) nu iubeau foarte tare Mișcarea Legionară, totuși cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii românești (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat și exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluție prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu”, a scris istoricul George Damian.
Ernest Urdăreanu, mâna dreaptă a Regelui Carol al-II-lea, cel care se ocupa de „treburile murdare” ale suveranului, i-a transmis ordinul de asasinat lui Armand Călinescu, ministru de interne. Într-o însemnare din agenda sa, Călinescu nota: „Urdăreanu: Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu”. Cu alte cuvinte, Regele dorea să-l elimine și pe Iuliu Maniu, nu doar pe cel supranumit „Căpitanul”.
La 28 noiembrie 1938, Carol al II-lea s-a întors în țară din Germania, iar în noaptea respectivă a avut o întrevedere cu Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu – șeful Poliției Capitalei, cărora le-a transmis ordinul de suprimare a lui Codreanu. 24 de ore mai târziu, asasinatul se producea în dreptul Pădurii Tâncăbești.
Plănuirea asasinării legionarilor reprezintă un act de terorism de stat, inițiatori fiind regele, Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu. Regele-playboy „a introdus terorismul ca politică de stat”, considera atât de tranșant reputatul istoric Ioan Scurtu, dar și Alex Mihai Stoenescu sau Cristian Troncotă. Într-un interviu acordat jurnalistului Victor Roncea, istoricul Cristian Troncotă menționează că asasinarea lui CZ Codreanu s-a făcut „sub influența masoneriei asupra Casei Regale”. –

Asasinatul în sine a fost odios, dar detaliile crimei sunt de-a dreptul îngrozitoare, considerându-se faptul că este vorba de autorități ale statului.

În timpul scurtei guvernări legionare, detaliile crimei au ieșit la iveală. Legionarii au fost ștrangulați, fiecare în parte, după care au fost împușcați în spate – pentru a se potrivi cu povestea fugii de sub escortă. „Înmormântarea”, de care vorbea Parchetul Militar în comunicatul de a doua zi, a însemnat de fapt aruncarea victimelor într-o groapă comună, peste care s-a aruncat acid sulfuric și o placă de beton.

Plutonierul Sârbu, martor și executant al crimei, a povestit în ancheta din 1940:
„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucțiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang dupa gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca în nicio parte. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ștreangurile.
Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:
– „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”
Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era facută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața în jos și împușcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…”. Imagini și o relatare a deshumării cadavrelor aveți AICI.
Corneliu Codreanu a fost înmormântat creștinește pe 30 noiembrie 1940, la sediul Mișcării Legionare din Bucureștii Noi. La înmormântare au participat mii de oameni, dar și foarte multe personalități ale vieții culturale și politice interbelice.
După preluarea puterii de către comuniști, osemintele lui Codreanu au fost mutate din mormânt într-o locație rămasă necunoscută până azi.- activenews.ro

MASACRUL MILITARILOR ROMÂNI DE LA BĂLȚI – Peste 40 000 de prizonieri uciși de sovietici în lagărul NKVD nr. 33 din Bălți – Autorul moral pentru o mare parte dintre ei: regele Mihai

FOTO Soldaţi ai Armatei Române luaţi în prizonierat pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anul 1944/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova. – cersipamantromanesc.wordpress.com

Lunile august și septembrie 1944. Mai precis, între 23 august și a doua parte a lunii septembrie 1944. Consecința loviturii de stat dată de regele Mihai la 23 august (întoarcerea armelor fără armistițiu cu URSS), împreună cu camarila sa și o mână de comuniști. Dintre cei 175 000 – 180 000 de militari români luați prizonieri pe frontul din Moldova și în URSS, peste 40 000 de militari la care se adaugă și prizonierii luați de sovietici în primele ofensive (respinse) în Basarabia și restul Moldovei în primăvara lui 1944 au fost închiși și uciși în lagărul de exterminare nr. 33 al NKVD lângă orașul Bălți.

Istoria nespusă a masacrului din Bălţi

Peste 10.000 de soldaţi români au fost lichidaţi de NKVD în timpul celui de-al doilea război mondial, pe malul râului Răut. Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea …

Peste 10.000 de soldaţi români au fost lichidaţi de NKVD în timpul celui de-al doilea război mondial, pe malul râului Răut.

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români. Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn. În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri  în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn. În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti. Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze. Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Cum s-au petrecut faptele

În anul 1944, aflată în primă ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi, pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă. Însă unii au fost concentraţi în lagăre. Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Răut. În total, au fost adunaţi 50.000 de soldaţi. Aproximativ 40.000 de soldaţi erau români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi ca voluntari în trupele SS. Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foametei, a condiţiilor precare de igienă şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagăre din Siberia ori din Kazahstan. Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi înmormântaţi de soldaţii NKVD, precursorul KGB. Au fost, totuşi, prizonieri care au scăpat. „Am reuşit să fug, îmbrăcat într-o cămaşă zdrenţuită. Kilometri întregi, m-am târât prin mlaştină, zgâriat de mărăcini şi pişcat de insecte şi de lipitori. După două zile, în care am crezut că o să mor de foame, am dat peste o casă. O femeie mi-a dat o haină, am luat o sapă pe umăr şi m-am îndreptat spre linia frontului. Îi salutam pe ruşi şi ei mă lăsau în pace, pentru că credeau că merg la sapă. Am reuşit, noaptea, să trec din nou în liniile noastre”, povesteşte Iacob Herman, care a trecut, pentru scurtă vreme, prin iadul concentraţionar sovietic.

Poveste îngropată

Vreme de o jumătate de secol, despre masacrul din Bălţi nu a vorbit nimeni. Sau cei câţiva care au vorbit au ajuns în Gulag. După căderea comunismului, rudele celor ucişi au făcut primele demersuri pentru a regăsi rămăşiţele pământeşti ale celor dispăruţi. Astfel, în anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de arheologie contemporană. Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite. Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ. În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de atunci din Bălţi, PS Petru. Cum despre masacrul din Bălţi oamenii începeau să vorbească tot mai mult, PS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat de cazaci înarmaţi din reşedinţa arhierească, iar peste dosarul masacrului din Bălţi a început să se aşeze praful uitării. În fiecare an, în preajma Paştelui, rudele celor dispăruţi în crâncenul lagăr sovietic se adună, pentru a se ruga pentru sufletele celor dispăruţi, însă, la nivel oficial nici autorităţile din România, nici cele din Republica Moldova nu au făcut vreun gest pentru a restabili adevărul istoric printr-o campanie serioasă de cercetare.

Sursa: romanialibera.ro

Arestarea Mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai,  apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamaţiei către ţară,” a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată a României.

Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze la atacurile ruşilor, iar aceştia, avertizati din timp, au avut prilejul nesperat să înceapă distrugerea Armatei Române şi să ocupe întregul teritoriu al Ţării.

În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia stranie de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 dintre militari români, lipsiţi prin ordin “Regal” (!) de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici.

Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii şi, regretabil, ascunse şi astăzi.

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.
În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au invadat Basarabia, Armata Roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari români şi de alte naţionalităţi.
În oraşul Bălţi au fost concentraţi cca. 50.000 de militari care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite rusesti.

Locuitorii în vârstă din Bălţi îşi amintesc despre un teritoriu situat în partea de nord-est a oraşului, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Acolo, în anul 1944, au fost ţinuţi mii şi mii de prizonieri. Erau militari ai armatei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-primăvara anului 1944, îndeosebi după operaţiunea Iaşi-Chişinău. 

Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi şi polonezi.

În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, N.K.V.D a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr.

Din acel lagăr unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice.

Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal care apare în Basarabia de Nord.

Ziarul mai apare şi acum, ameninţat permanent de către cei care urăsc tot ce este românesc (între timp dispărut – n. adm.).

Din declaraţiile celor evadaţi şi a altor martori oculari, s-a stabilit că toti cei 50000 de prizonieri au fost impuscati în ceafă de criminalii KGB-ului şi aruncaţi în şanţuri mocirloase, pe care tot ei le-au sapat, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai ecoul provocat de strigătele poporului polonez revoltat şi faptul ca ei, polonezii nu vor sa-şi uite eroii şi nici pe asasinii lor ruşi.

………… Mai multe la: 1944 – Un genocid despre care se vorbeşte prea puţin: Masacrarea de către sovietici a prizonierilor români din lagărul de la Bălţi. VIDEO

Pomenirea Părintelui Constantin Sârbu, Sfântul de la biserica Sapienției – 23 octombrie

Părintele Constatin Sârbu arestat în 1954

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”  – Pr. Constantin Sârbu

  • Născut: 10 Ianuarie 1905

  • Locul nașterii: Cav adinești, Galați

  • Ocupația la arestare: preot

  • Întemnițat timp de: 10 ani

  • Întemnițat la: Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia

  • Data adormirii: 23 Octombrie 1975

  • Locul înmormântării: București, Biserica Sapienției

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu, Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

– Nu ne pierde, bagă-ne în turma aia de porci. Și Iisus a spus: – Intrați în turma de porci și lăsați pe om. Turma s-a aruncat în mare și cei doi îndrăciți s-au tămăduit.” Și acum tălmăcește predica:

– Cei doi îndrăciți ai Evangheliei sunt capitalismul exagerat și comunismul, textual, la ora aia.

Pe mine m-a impresionat foarte mult și am zis: Doamne, ce curaj are părintele, nu-l cunoșteam. Și a dezvoltat subiectele, ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism exagerat, adică hrăpăreț. Unul rupe într-un fel și altul în alt fel, amândouă distrug sufletele oamenilor. Exact ce gândeam eu. Am venit acasă, oarecum într-o stare euforică, dar aveam totuși tristețea grijii pentru cei din jurul meu să nu-i aresteze cumva că stau acolo.

(Fragment de interviu luat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 130, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu)

 

Început de păstorire și lucrare la Biserica Sapienţei – (Minuni)

Părintele Constantin Sârbu la biserica Sapienției Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic de viaţa ei de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare avută cu Părintele Constantin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii. Discuţiile avute de câţiva colaboratori ai prezentei lucrări cu dânsa le-am înregistrat şi le reproducem cu fidelitate, modificând uneori doar succesiunea amintirilor, pentru a le putea încadra mai cu folos în desfăşurarea lucrării.

Întrebare: Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi, ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la Biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când Părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Răspuns: Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Am plecat şi – în vis -am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo, ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii, am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială.

Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte senvişuri.M-am dus la ea şi i-am spus:

– Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este  foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el!

– Lasă-mă în pace! a fost răspunsul.

I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi însă m-am întors şi i-am spus că să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce Părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de șobolani, picioare de pui, mizerie  mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici? m-a întrebat Părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem! l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu din Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem!

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: „Acum să mergem la cimitir, la nevasta mea!”

El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Le spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei, îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi Părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că Părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat.

Ce-am păţit până l-am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui, povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări, de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, Părintele voind să se ducă să seculce la Domniţa Bălaşa, eu i-am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, să nu mai stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa!

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica!

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit din închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la Biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci, stareţ era Părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica.

Părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

Am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spns unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, Părintele s-a mutat în pivniţă, unde acum este cazanul de calorifer.

Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut şi Părintele a dormit acolo vreo săptămână.

Întrebare: în ce fel a primit Părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Răspuns: Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis Părintele la poştă să expediez o scrisoare,cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt (zidul ghișeului), în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat-o:

– De ce plângi? De ce?

– Lasă-mă în pace! mi-a răspuns ea.

– Nu te las deloc!

Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo!

N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât Părintele mi-a dat mie, spre amintire, bocancii şi pantalonii cu care avenit din închisoare, pe care îi păstrez până acum.

De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandvişurile, văzând că a început să se facă o lucrare şi probabil stând de vorbă şi cu Părintele, a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică.

Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat.

Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, „Cina cea de taină” şi a auzit spunându-i-se: „Stai pe picioarele tale şi lucrează!”.

– Dumnezeu ne va ajuta! spunea el.

Tot atunci Părintele mi-a zis:

– Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

– Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

Întrebare: Când a început Părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Răspuns: Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

– Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10, m-am dus la poartă.

Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: „Hai să mergem!”. Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie, înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

La predică, ţin minte că Părintele a spus:

– Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima
noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă ,întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.

În acest fel, săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate.

Ce vom face la înfricoşata Judecată? Abia atunci ne vom da seama ce am lucrat pe pământ! Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, căci Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.

Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu, să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: „Acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!”. Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăjduieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese, şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus, tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, ci să ne străduim ca păianjenul să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă, oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului, prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor.

Sfânta Liturghie i-a impresionat pe oameni. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori Părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică.

Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani Părintelui, dar el nu primea, zicea să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile sale.

Tot atunci m-a trimis odată Părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i!

– Să vă spun şi eu ceva! i-am zis.

Şi i-am povestit de Părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo! mi-a răspuns.

Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la Părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe Părintele în multe lucrări.

Aşa îl ajuta Dumnezeu pe Părintele Sârbu, prin oameni veniţi din toate părţile. Şi Părintele se ruga pentru toţi.

Întrebare: Am văzut că ai unele însemnări din predicile Părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Răspuns: Încă de la primele slujbe ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică:

– Aici este locul tău, aici locul tău!

Şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate.

– Cum aţi intrat în biserică, zicea, nu vă mai plimbaţi de colo-colo! Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune.

Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia:

– Uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face.

Concentraţi-vă, căci atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus:

– Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică.

Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Întrebare: Te duceai în fiecare zi la Părintele?

Răspuns: Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe Părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile.

Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion, spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el, „ca să-mi rămână”. La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram şaptesprezece şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească, ne-a zis:

– Să ştiţi că nu cu puterea voastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre, ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…

Şi multe altele ne-a mai zis. Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: „Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută-mă, luminează-mă ca să fac numai voia Ta!”. Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea, să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!”. Zici un „Tatăl nostru”, te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunile de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus Părintele că dacă cineva ne roagă ceva, sau ne dăm întâlnire cu cineva, sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm numele de creştin. Deci când zicem „da”, apoi „da” să fie, iar când zicem „nu”, să fie „nu” şi mai mult de atât să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte.

Era Părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă-şi punea în gând să facă ceva, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Întrebare: Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

Răspuns: În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci Părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială.

Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii.

Peste câtva timp, m-a chemat odată Părintele şi mi-a zis:

– Cocuţo, trebuie să începem lucrarea. Ne trebuie douăzeci de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea.

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu Părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dădeau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia, căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă pe atunci nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douăzeci de saci? Dumneata te joci?

Şi mi-a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? am zis. Nouă atât ne trebuie, chiar mai mult!

El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo, a intrat o cucoană.

S-a dus la haina domnului, care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou, s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci!

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de două-trei ori pe cererea mea, a iscălit şi mi-a dat hârtia zicând:

– Du-te sănătoasă! Apoi a plecat fuga pe trepte în jos, ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, Părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altădată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii.

A aranjat Părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea:

– Du-te la Părintele, că acolo te-ai îmbolnăvit!

Şi eu m-am dus la Părintele. A ieşit Părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi dai vreo bulină, că mă doare rău stomacul, mi-e rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit!

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar ia tu o lopată din lopeţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici, pe hârtiuţa asta, ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni!

Nu mi-a dat nici o bulină. Am luat lopata aşa, de coadă şi târâş-târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nici o pastilă!

Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nici o femeie.

Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis:

– Mai stai niţel, poate-ţi mai trece până vine altă maşină!

Şi a venit alta, dar fără oameni, pentru a o reîncărca.

Atunci am luat lopata şi am zis: „Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău!”. Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină, am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe cel din partea cealaltă.

Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, Părintele l-a întrebat:

– Ce face Cocuţa?

– Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă!

Întrebare: Acolo a început un mic şantier?

Răspuns: Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi Părintele a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casă. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru,a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam, cartofi, morcovi, ouă şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvintează casa, masa şi bucatele acestea, că de la tine vin toate, Părintele luminilor”. Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i-a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea, soţul meu:

– Trei-patru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo!

Şi eu nu m-am mai dus. Dar dimineaţa, la şase şi jumătate, Mircea mă strigă:

– Cocuţo, a venit Părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă!

Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi băteacu bastonul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău!

– Bine, Cocuţo!

Şi a plecat. Dar de cum a ieşit pe poartă, am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot!

– Du-te după Părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!

Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M-am dus după Părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?

I-am spus aşa, aşa… şi am plecat la biserică.

Altădată m-am dus la Părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: „Du-te, măi Costică, şi te spovedeşte că, dacă mori, te duci în iad şi tu ştii ce-i acolo?”.

Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea:

– Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc!

Într-o zi i-am spus:- Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata!

Cum am ajuns dimineaţă la biserică, Părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine, să-l duc la spovedit!

– Du-te la alt preot, că eu sunt bătrân! a fost hotărârea Părintelelui.

Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu! De ce l-aţi refuzat?

– Măi Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac metanii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni!

Pot să mai fac eu metanii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă!

– Părinte, oricum ar fi, eu m-am supărat, eu plec!

– Du-te, Cocuţo!

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le-am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: „Nu mă duc acolo, că sunt supărată”. Şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar femeia a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i-am zis:

– Sunt supărată pe Părintele!

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit!

– Nu trebuie să te superi, pentru că Părintele, din cauza suferinţelor,a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt?

Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis:

– Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe Părintele până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi!

A doua zi m-am dus la biserică.

Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? mi-a zis.

– Că mi-e ruşine!

– Ia spune, ce-ai visat tu?

I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată!

M-a luat de după gât cu bunăvoinţă şi am început să-mi reiau lucrul.

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru ţuică!

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

– Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavolul din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i uşa, şi am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să dăm afară pe diavol! Care este rău dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…- Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis femeii:

– Dumneata eşti de vină! Evo, tu eşti de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Ştii să te închini?

Făcea şi bărbatul o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. Aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Apoi le-a zis:

– Să nu vă mai certaţi! Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveţi icoană. Văd că bani aveţi, fiindcă aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la oamenii ăştia! Eu te aştept aici.

M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele le-a dat-o şi le-a spus:

– Să vă închinaţi lui Dumnezeu! Dimineaţa, când vă sculaţi, ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi:

„Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!”.

Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi!

Eu m-am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat o carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi putut-o pricepe. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi!… Au fugit după noi, să le spunem de la ce biserică suntem, ca să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu într-înşii. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

Îmi mai amintesc o întâmplare de Paşti. Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau din biserică în biserică, în noaptea Învierii, parcă anume să tulbure Sfânta Liturghie. Ca să nu se întâmple aşa ceva şi la noi, Părintele punea credincioşi de strajă la poartă, căci în timpul slujbelor vroia linişte deplină atât în biserică cât şi în curte. Odată, în noaptea Învierii, în timpul slujbei, a auzit discuţii la poartă. A ieşit imediat din biserică să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beţi voiau să intre şi credincioşii de strajă nu-i lăsau. Părintele i-a luat, le-a deschis calea şi i-a lăsat să intre:

– Ce faci, Părinte, că sunt beţi?! spuneau creştinii noştri.

Dar Părintele le-a zis celor doi:

– Staţi aici, că este învierea, şi vă împărtăşiţi!

– Nu putem, am mâncat! au zis ei.

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam.

Împărtăşiţi-vă, dar să staţi cuminţi, să nu umblaţi prin biserică. La noi fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo!

Şi oamenii aceia au stat cuminţi, aşa beţi cum erau, şi se rugau şi plângeau şi îşi dădeau palme că ce păcătoşi sunt. Părintele i-a cunoscut cu duhul şi a vrut să arate că de Paşti, fie că eşti mâncat sau nemâncat, poţi fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi beţivii aceia au venit la treabă şi au muncit mult pentru biserică. Şi îi aduceau şi Părintelui mâncare la geam, fiindcă ştiau că n-are cine să-i gătească. Şi i-a câştigat pentru Biserică.

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

– Ce-i cu dumneata? Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

– Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea.

Întrebare: Dumneata erai acolo când s-a întâmplat asta?

Răspuns: Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

Întrebare: S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Răspuns: Eu atâta ştiu. Dar Părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu fiica mea, Steluţa, şi cu încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă:

– Ce-i cu tine, Steluţo?

– Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim!

Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concentrându-se, apoi s-a uitat la ele şi a zis:

– Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti!

La plecare, cea căreia îi dăduse Părintele vestea proastă a zis:

– De unde ştie Părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru!

Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis Părintele.

Cristinei, fata de la lumânări, îi spunea:

– De ce nu te rogi acasă?

Ea răspundea:

– Mă rog aici!

– Dar de-acasă de la tine până aici poate să dea o maşină peste tine.

Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă-te până pleci de-acasă!

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu!
Într-adevăr, le ştia pe toate.

Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era afişată şi la intrare. Ne zicea:

– Copii, noi nu suntem la mănăstire, să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi în slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele cum zic. Noi nu suntem călugări, ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, milueşte-măpe mine, păcătosul!”. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghemuşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea, el se umflă şi prinde viaţă, aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, ia viaţă.

Dacă zici rugăciunea minţii mereu, de cum ieşi pe stradă, atunci el se topeşte. Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă, căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.

Întrebare: Când a început să se construiască pridvorul?

Răspuns: După ce s-au făcut principalele reparaţii ale bisericii. A vorbit Părintele cu cineva şi au venit două tractoare cu cărămizi. Şi erau cărămizile de curând scoase din cuptor, fierbinţi. La descărcatul lor a venit atâta lume, încât oamenii stăteau unul lângă altul şi le dădeau din mână în mână.

Fiecare avea mâinile cu mănuşi sau legate cu cârpe, ca să nu se frigă. Părintele zicea:

– Rugaţi-vă, rugaţi-vă, nu vorbiţi unul cu altul nici un cuvânt! Rugaţi-vă! Să mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm slavă Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau să plece repede, să nu se afle că au venit cu cărămida asta. Ea era plătită, dar fără aprobare superioară. Era un timp când nu se dădeau materiale de construcţie pentru biserici.

Părintele ne-a spus apoi să ne rugăm să găsim şi oameni pentru a începe zidirea. Şi au venit, într-adevăr, nişte bărboşi. Nu erau călugări. Părintele îi întreba:

– Fumezi?

Dacă omul răspundea „Nu fumez aici”, Părintele îi zicea:

– Nu, nu se poate. Dacă te laşi de tot, da, altfel nu se poate să lucrezi aici. Aici este biserică, aici nu este nici casă, nici hotel!

Cu toată lipsa de zidari, nu primea la lucru pe nimeni care fuma.

Odată cu pridvorul a început să se construiască şi bucătăria şi s-a aranjat şi sălița de la casa parohială, unde se puneau hainele. Casa parohială era formată numai din camera unde erau biroul şi dormitorul. A venit o comisie, a făcut o schiţă, a văzut cum a fost, iar domnul Bartolomeu a fotografiat. Părintele Sârbu a adăugat bucătăria. Dar pe locul unde este acum bucătăria, era atunci un pom mare, un oţetar gros. N-am să-l uit niciodată. Eu am pus joagărul (ferăstrău cu 2 mânere acţionat de 2 persoane), cu domnul Constantinescu. Ne-am luptat mult să tăiem pomul; totuşi, până la urmă, eu l-am doborât. Noaptea am visat că din miezul acela al tulpinii a ieşit un cap lung, cu urechi mari, bătrân, o căpăţână de om care mi-a zis: „Am 115 ani şi nimeni nu mi-a luat viaţa. Acum tu mi-ai luat-o!”. Şi a intrat iarăşi în ciotul pomului rămas. O, dar ce bătrân a fost! Mă rugasem de toţi ca să-l taie şi până la urmă tot eu l-am tăiat.

Când au început construcţiile, mă sculam de dimineaţă, mă duceam pe la casele oamenilor şi le lăsam scris adresa bisericii, şi oamenii veneau. Un mare ajutor a avut Părintele în Moş Gheorghiţă: era deştept, muncitor şi priceput.

A fost o greutate şi cu geamurile de la biserică. Cercevelele (lemnul din mijlocul geamului, în formă de cruce) erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu şedea cuiul în ele. Trebuia să facem rame noi. Părintele voia neapărat să fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se găsea nicăieri scândură de stejar. Atunci a zis:

– Să-i spunem Cocuţei. Ea face ce face şi găseşte!

Şi a venit la mine, în Bucureştii Noi, şi mi-a spus ca în ziua următoare să nu mă mai duc la biserică, ci să mă duc să caut scândură. Lângă mine, în Bucureştii Noi, se afla un depozit de scânduri. M-am dus acolo, dar răspunsul a fost acelaşi, că nu au aşa ceva de vânzare. Plecând eu, am văzut un copil căruia îi căzuse ceasul de la mână şi el plângea căutându-l. M-am aplecat şi eu să-l caut şi am văzut jos scânduri de stejar. După ce am găsit ceasul copilului, m-am întors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus că scândurile de stejar, întrucât nu putrezesc, sunt puse numai ca un pod peste care să se aşeze scândurile de brad şi nu poate da stiva la o parte.

Am telefonat Părintelui Constantin şi a venit cu oameni de la biserică.

S-a învoit cu omul să cumpere cât aveam nevoie, apoi au dat la o parte scândurile de brad, au luat pe cele de stejar şi au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Părintele!

Plângea de bucurie!

După ce s-au făcu cercevelele, ţin minte că într-o zi le vopseam, eu pe dinafară şi un om pe dinăuntru. Şi nu ştiu cum am făcut de am vărsat bidonul de vopsea. Era o cutie mare şi pe atunci nu se prea găsea. Eu m-am speriat, mi-a fost frică ce-o să-mi facă Părintele. Dar omul care vopsea cu mine mi-a zis:

– Spune că am vărsat-o eu!

Nu după mult, trece Părintele:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

Eu, păcătoasa de mine, am minţit, că n-am vărsat-o eu, dar Părintele zice:

– De ce ai învăţat-o, măi omule, să mintă? Ea a vărsat-o!

Pe toate le ştia Părintele.

Duminicile sau în zilele de sărbătoare eu mergeam după-amiaza pe la spitale. Odată, nu mai ştiu de ce, m-am dus la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele se ferea, avea pachete în el. S-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta şi a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta şi a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiaza.

(Matilda Mircea (Cocuța) – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu, Lucrare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, p. 18-39)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Martiriul Elenei Bagdad – 22 septembrie 1939

Related image

O figură luminoasă din lupta noastră este şi Lenuțica Bagdad. Venea de pe meleaguri craiovene, ca şi camarada Nicoleta, cu care era prietenă. Fiică de colonel, dintr-o familie veche românească, purtând parcă pecetea nobleței cu care a fost investită, s-a dăruit cu tot elanul Mişcării pe care a iubit-o, secundând-o pe camarada Nicoleta. Era o fată voinică şi frumoasă, cu părul adunat in două coculețe la urechi. Cu figura ce exprima sănătate şi bucurie, cu surâsul ei permanent care-i lumina chipul făcându-l şi mai frumos.

Aşa a apucat evenimentele tragice care au urmat după moartea Căpitanului. Ea lucra cu camarada Nicoleta in funcția de curieră principală. În toamna aceea rece şi umedă, durerea pierderii Căpitanului şi a băieților i-a agravat procesul de răceală. S-ar fi cerut internată într-un sanatoriu dar, cu o dârzenie neîntălnită, s-a încăpățânat să rămână pe post până la sfârșit.

A fost arestată şi dusă în lagărul de femei Sadaclia din Basarabia. Acolo, după un timp, a început să verse sânge. Alarmată, nu pentru ea ci pentru fetele cu care stătea, a cerut comandantului lagărului să o izoleze, pentru a nu le îmbolnăvi şi pe celelalte, apoi a rugat fetele ca în ziua în care erau oarecum liberi să se adune într-o cameră vecină cu a ei, astfel încât să poată asculta tot ce discutau ele, ca să participe în felul acesta la viața lagărului. Boala ei se agrava mereu; conducerea lagărului a cerut să fie internată într-un sanatoriu. Aşa a fost luată din lagăr şi dusă în sanatoriul de la Pârnova, lângă Iaşi. Cu două săptămâni înainte de executarea ei, aflându-se în acest sanatoriu, a primit vizita mamei ei. A găsit-o cu cărticica de rugăciuni pe noptieră şi lumânarea pentru moarte. I-a spus mamei: „nu regret că mor, ceea ce regret este că voi muri pe un pat de spital, în loc să mor in luptă”.

Dar bunul Dumnezeu i-a ascultat dorința. După executarea lui Armand Călinescu, au fost asasinați sute de legionari, pe străzi, în lagăre şi închisori. Noi ne aflam la Sadaclia, aşteptam ordinul, pregătite de moarte. Ordinul însă s-a oprit la Lenițica Bagdad. A fost luată din sanatoriu într-o căruță cu câțiva jandarmi şi dusă pe înserat la marginea unei păduri. Acolo ea a cerut să i se îngăduie să-şi aprindă lumânarea şi să se roage. A mulțumit lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorința de a muri pentru Mişcare. După aceea s-a sculat şi le-a cerut să tragă în ea. Ostaşii, după mărturisirile celor ce au făcut execuția, nu mai aveau curajul să o omoare şi trăgeau la întâmplare. Atunci ofițerul a luat arma din mâinile unui ostaş şi a tras. Apoi au înghemuit-o în căruță şi s-au oprit la marginea unui sat, unde se afla un cimitir. Era deja seară. În marginea cimitirului, pe locul unde se adună gunoaiele, au făcut o mică groapă şi au aşezat-o acolo în poziție şezândă.

Din întâmplare, o femeie de la marginea satului venise în cimitir să adune iarbă pentru animale, a văzut că jandarmii îngroapă ceva. De frică însă a stat ascunsă. Dimineața s-a dus să vadă locul. Deja câinii începuseră să râcâie locul. Cu sapa a cărat pământ, cât a putut, peste locul aceea şi l-a bătucit. Aşa am găsit-o în anul 1940, când au deshumat-o şi am dus-o la Predeal în cimitirul din spatele capelei.

Cu ocazia acestei deshumări, mama (care tot timpul a stat la capul ei), mi-a şoptit: „Niciodată Lenuțica nu a fostmai frumoasă ca acum!”

(Sofia Cristescu Dinescu – Lacrima prigoanei, pag. 19-21)

La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului (mâinile jandarmilor n. adm.) a/au tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”

(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul Buna Vestire din 6 septembrie 1940)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Veșnica ei pomenire!

MASACRUL din 21-22 septembrie 1939 – 252 de legionari uciși fără proces, din ordinul lui Carol al II-lea

Image result for masacrul din 1939

MASACRUL din 21-22 septembrie 1939: 252 de legionari ucisi fara proces!

 

În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi mişeleşte, fără judecată, în lagăre şi pe tot cuprinsul ţării, din ordinul regelui Carol al II-lea, 252 de legionari. În zorii zilei de 22 septembrie, aproape fiecare judeţ prezenta trecătorilor cadavrele a trei legionari, pe care poliţiştii şi jandarmii, în plină noapte, i-au ridicat din mijlocul familiilor, i-au scos în stradă şi i-au împuşcat, iar trupurile lor au fost lăsate ca lumea să le vadă vreme de trei zile. Elevii de şcoală generală şi liceu erau duşi în mod organizat să vadă cadavrele aruncate pe caldarâm şi păzite de jandarmi! Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu sălbăticie până în toamna anului 1940, când regele Mihai a proclamat Statul Naţional Legionar.

Image result for masacrul din 1939

Pretextul masacrului

Pretextul acestui pogrom, care a distrus o bună parte a elitei Mişcării, a fost pedepsirea premierului Armand Călinescu în 21 septembrie 1939, la Bucureşti, de către o echipă legionară. Acesta a fost împuşcat pentru responsabilitatea sa în asasinarea banditească și total în afara legii, prin strangulare, a lui Corneliu Codreanu, fondatorul şi liderul Legiunii Arhanghelul Mihail, şi a Nicadorior şi Decemvirilor, din ordinul lui Carol al II-lea.

Călinescu a fost membru în Partidul Național Țărănesc şi a fost ales deputat în parlament între 1926 și 1937. Atitudinea sa obsesivă față de legionari a produs căderea guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte, în 1933. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga în funcția de Ministru de Interne. În 1938, a făcut posiblă arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare, inclusiv pentru „cârdășie cu șeful unei puteri străine”. Poartă responsabilitatea comenzii asasinării ilegale şi barbare a liderilor legionari arestaţi, inclusiv a lui Codreanu, în 30 noiembrie 1938. În decembrie acelaşi an, este membru fondator al partidului regal, Frontul Renașterii Naționale. După scurte mandate ca Ministru al Sănătății, Ministru al Educației Naționale și Ministru al Apărării Naționale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește Prim Ministru al României. Este pedepsit pentru crimele sale de echipa legionară denumită “Răzbunătorii“, condusă de Miti Dumitrescu.

După pedepsirea lui Călinescu, “Răzbunătorii” au intrat în clădirea Radioului, au intrat in direct, anunţând “pieirea tiranului”. Apoi s-au predat Poliţiei, fiind omorâţi a doua zi în locul atacului.

Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii

Related image

În 1940, când Miscarea Legionarã a venit la guvernare, ziua de 22 septembrie a fost proclamatã Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii iar cei peste 80 de fruntasi legionari asasinati în lagãrele de concentrare de la Vaslui, Miercurea Ciuc si Râmnicu Sãrat au fost dezgropati din cimitirele lagãrelor si înhumati crestineste în cimitirul Mãnãstirii Predeal, în cadrul unei mari solemnitãti la care au participat Fabricius, Ministrul Germaniei, si Ghigi, Ministrul Italiei.

Image result for masacrul din 1939

În cimitirul Mãnãstirii “Sf. Nicolae” din Predeal odihnesc rãmãsitele elitei legionare, între care Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu, Alexandru Christian-Tell, Gheorghe Furdui , Bãnica Dobre, Mihail Polihroniade, Paul Craja, Gheorghe Istrate, Ion Banea, Iordache Nicoarã, Ion Belgea, Victor Gârniceanu, ca si cenusa celor incinerati de autoritãtile asasine la crematoriul din Capitalã: Vasile Christescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu si grupul Miti Dumitrescu.

Image result for masacrul din 1939

Dupã instaurarea comunismului, cimitirul legionar de la Predeal a fost profanat de noile autoritãti atee, troitele ridicate în memoria eroilor distruse, crucile arse si pângãrite.

DOCUMENT ISTORIC: LISTA LEGIONARILOR ASASINAŢI ÎN NOAPTEA DE 21-22 SEPTEMBRIE 1939

Din Calendarul „Cuvântul” 1941

“Noaptea de 21 spre 22 Septembrie 1939 sfințește cu sângele ei cea mai mare jertfă eroică din istoria Românilor. 252 legionari, pentru credința lor în opera Căpitanului și în destinul mântuitor al generației de astăzi, au fost asasinați săvârșindu-se astfel o crimă împotriva întregului neam românesc. Legionarii cei mai destoinici, din toate unghiurile țării, din sate și orașe, au adus cu slava morții lor întemeierea României Legionare. Spiritul lor trebuie să trăiască în făptuirile noastre. Sângele lor și durerea să o simțim necontenit. Numai astfel le vom da mărirea care li se cuvine. Căci ei sunt: Prezenți, Prezenți, Prezenți, în viața de astăzi și de-a pururi a României Legionare.

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Cantacuzino Alexandru, avocat, București;
Totu Nicolae, avocat, București;
Clime Gheorghe, inginer;
Tell C. Alexandru, avocat, București;
Furdui Gheorghe, profesor, București;
Bănică Dobre, ad-tor ziar, București;
Polihroniade Mihail, avocat, București;
Craja Paul, medic, București;
Simulescu Sima, profesor, București;
Apostolescu Gheorghe, comerciant, București;
Istrate Gheorghe, abs. acad. com., București;
Banea Ioan, medic, Cluj;
Serafim Aurel, inginer, București.

La Spitalul Militar Brașov

Cotigă Traian, avocat, București, Penit. Sp. R. Sărat;
Ionică Eugen, inginer, București, Penit. Sp. R. Sărat;
Șiancu Emil, ofițer rez. Cluj, Penit. Sp. R. Sărat;
Proca Gheorghe, monteur Domnița Maria (Bacău), cu domiciliul obligator la M. Ciuc;

Pihu Grigore, funcționar București, Dom. obl. Vaslui;
Sușman Iuliu, funcționar, București, Dom. obl. Vaslui;
Herghelegiu Ion, avocat, Bacău, Dom. obl. M. Ciuc.

În Lagărul de la Vaslui

Spânu Iordache, student, București;
Clime Traian, student, București;
Gârcineanu Victor, avocat, București;
Teodor Tudose, avocat, Iași;
Polisperhon Supila, student, București;
Boboc Constantin, student, București;
Goga Mircea, student, București;
Popescu Spiru, student, Frăsan-Durostor;
Comănescu Nicolae, student, Ploiești;
Calapăr Mihsi, abs. teol., Negrești-Neamț;
Belgea Ioan, bibliot., București;
Popescu Vasile, f. profesie, București;
Antoniu Ioan, avocat, București;
Stahu Teodor, avocat, Fălticeni-Baia;
Cârdu Valeriu, ziarist, Oravița Caraș;
Moțoc Mircea, student, București;
Răcman Gogu, student, Hodivoaia-Vlașca;
Teohari Mircea, student, București;
Bujgoli Spiru, lic. lit., Frăsani-Durostor;
Moraru Alexandru, student, Dej-Someș;
Rioșeanu Petre, dir. Nitrogen București;
Constantiniu Dorin, contr. S. T. B., București;
Dobre Radu, rnanip. S. T. B., București;
Danielescu Josim, student, Ploiești;
Nicolicescu Gheorghe, elev, ing., București;
Borzea Virgil, student, Brașov;
Caratașu Chiriac, student; București;
Busuioc Ioan, student, București;
Maricari Nicolae, locot. ref., București;
Tucan Boris, viticultor, Hârtop-Tighina.

București

Dumitrescu Dumitru, avocat, Ploiești;
Popescu Cezar, student medicină, originar Ploiești;
Popescu Traian, student Drept, originar Ploiești;
Moldoveanu Ion, student Politehnică, originar Ploiești;
Ionescu R. Ion, student Drept, originar Ploiești;
Vasiliu Ion, desenator, originar Ploiești;
Ovidiu Isaia, fotograf, București M. Brătianu 34;
Stănciulescu Marin, lăcatuș, București, Bd. Brătianu 24;
Paraschivescu Gheorghe, student Politehnică, București Bd. Brătianu 24;

Dragomirescu Victor, abs. Politehnică, din închisoarea Văcărești.

În Lagărul de la Miercurea Ciucului

Stegărescu Constantin, contabil, București Ilfov;
Borzea Titus, student, Brașov;
Rădulescu Virgil, gazetar, București;
Enescu Ioan, student, București;
Micu Augustin Liviu, inginer, Timișoara;
Macoveschi Ioan, desenator, București;
Pavlescu Alexandru, avocat, București;
Biriș Ovidiu, avocat, București;
Susai Vasile, lic. Drept, București;
Felecan Vasile, ajust. mecanic, București;
Prodea Nicolae, lăcătuș, București;
Grama Iosif, student, București;
Miter Ioan, student, Caransebeș;
Popescu B. Anton, funcționar, Băile Herculane;
Noaghiea Gh. Virgil, student, Caransebeș;
Tiponuț Gheorghe, elev liceu, Oradea;
Nuțiu Aurel, student, București;
Teodorescu Gheorghe, sculptor, Ploiești;
Todan Coriolan, student, Fibiș-T. Torontal;
Ducaru Dumitru, subing., Râșnov-Brașov;
Ungureanu Corneliu, lic. litere, Craiova;
Corbeanu Vasile, student, Bragadiru-Ilfov;
Coman Constantin, student, Bragadiru-Ilfov;
Popa Tiberiu, stud., Bragadiru-Ilfov;
Popescu Marin, stud., Cumpăna-Constanța;
Vilmuș Adam, bucătar, Iași;
Dorca Afilon, abs. Teolog., Velișoara-Severin;
Cioflec Marius, student, Timișoara;
Benec Constantin, funcționar CFR, Ohaba-Mătnic Severin;
Gheorghe Constantin, student, Stupini-Brașov;
Strugaru Nicolae, avocat, Iași;
Constantinescu Dimitrie, abs. med., Iași;
Dobrin Liviu, abs., med., Arpașul de Jos-Făgăraș;
Zus Radu, student, Cernăuți;
Buhai Vasile, student, București;
Iordache N. Nicoară, asistent univ., București;
Raicu Const., licențiat, Iași;
Stamate Eugen, student, Iași;
Zanche Petre, funcționar, Iași;
Gârcineanu Florin, lt. ref., București;
Vasiliu Gheorghe, lt. ref., Iași;
Filipov Vasile, comerciant, București.

În restul țării

Jud. Durostor: Nicolae Nastu, Costică Manganița și Dionisie Memu.

Jud. Timiș Torontal: Udrea Teodor, Dragomir Gheorghe și Cocora Alexandru.

Jud. Caliacra; Petre Caranica, Chițu M. Popescu și Dumitru Covache.

Jud. Gorj: Constantin Șerban, Căpitanul Gh. Munteanu și preotul Motomancea Grigore.

Jud. Constanța: preotul Chivu Ion, Chiriazi Constantin, preotul Mocanu Staicu și preotul Secăreanu Ion.

Jud. Putna: Vasile State, Nicolae Voinea și Petre Marin.

Jud. Vâlcea: preot Aurel Nicolaescu, Dumitru Diaconescu și Nicolae Vasilescu de pe teritoriul urban.

Jud. Lăpușna: Diaconescu Vasile, Florescu Sergiu și Palamarciuc Ioan.

Jud. Bacău: Condopol Mircea, Mandache Alexandru și Antonovici Constantin.

Jud. Mehedinți: Gheorghiu Victor, Matici Marin și Geacu Petre.

Jud. Argeș: Ioan Pielmuși, Olteanu Vasile și Traian Amzăr.

Jud. Cluj: Cuibus Petre și Erimia Nicolae.

Jud. Prahova: Alexandru Cojocaru și Filip Dumitru.

Jud. Dolj: Nicolae Horculescu, Ilie Poenaru și Ioan I. Ștefanache.

Jud. Bihor: Cosma Lazăr și Jude Dumitru.

Jud. Roman: Creangă Vasile.

Jud. Vaslui: Gheorghe N. Volocaru.

Jud. Brăila: Bobota Teodor și Ioan Udrea.

Jud. Cahul: Borzac Lazăr, Băleanu Ioan și Cerbu Iancu (asasinați ulterior).

Jud. Neamț: Nicolae Malinici, Vasili Avădanei și Vasile Puiu.

Jud. Olt: Găman Florea, Dumitru Mânzu și Gheorghe Preda.

Jud. Fălciu: Ioan Codreanu, Nicolae Emil șl Croitoru Vasile.

Jud. Teleorman: Abagiu Dumitru și Aristotel Cristea.

Jud. Ialomița: Manolescu Grigore, Constantin Constantinescu și Traian Badea.

Jud. Dâmbovița: Nițescu Petre, Lungu Ioan și Gălmeanu Ioan.

Jud. Dorohoi: Gheorghe Surugiu, Gheorghe Barbu și Ioan Honceru.

Jud. Turda: Cucerzan Constantin, Nichita Augustin și Tonceanu Gheorghe.

Jud. Bălți: Condratiuc Alexe, Ursache Victor și Ioan Gherman.

Jud. Brașov: Faur Ioan, Bordeianu I. Lehaciu, Papacioc Radu și Nicolici Nicolae.

Jud. Mureș: Rusu Iacob, Paletaș Francisc și Pădurean Nicolae.

Jud. Hotin: Vasile Dobuleac, Teodor Dubovinschi și Iacob Soroceanu.

Jud. Cernăuți: Pisarciuc Silvestru, Regwald Francisc și Molotiuc Ioan.

Jud. Severin: Ghinda Gheorghe, Galescu Pavel și Damaschin Sârbu.

Jud. Sălaj: avocatul Burcaș Augustin.

Jud. Ciuc: Duma Iosif, Caranica Ioan și Mircea A. Ilie.

Jud. Tighina: Heidenrech Wladimir, Căldare Constantin și Coragancev Ioan.

Jud. Năsăud: Tonea Simion, Cornel Girigan și Tolan Alexandru.

Jud. Cetatea Albă: Ioan Vlădău, Paucă Dumitru și Damian Curoglu.

Jud. Tecuci: Căsăneanu Gheorghe, Spirache Teodorescu și Baciu Vasile.

Jud. Muscel: Nerasan (av. Câmpulung) și Ioan Stancu.

Jud. Covurlui: Costăchel Popa, Asasinat ulterior; Tudor Croitoru și Gheorghe Potolea.

Jud. Soroca: Levițchi Ștefan, Șciucă Boris și Criclivai Azare.

Jud. Arad: av. Maduta Ioan, Bulboacă Ioan și Julan Ilie.

Jud. Maramureș: Butnaru Ioan, Chirculiță Dumitru și Belidcan Mircea.

Jud. Iași; Elena Bagdad, Nicolae Dănilă și pr. Leonid Miron.

Jud. Hunedoara: Popa Petre, Cornea Gheorghe și Sârbu Nicolae.

Jud. Orhei: Zalupcescu Grigore, Mocanu Andrei și Răileanu Naum.

Jud. Romanați: Niculescu Gheorghe și Oprovici Horia. (Teritoriul urban).

Jud. Suceava: Reuț Ioan Neculae.

Jud. Buzău; Voinea M. Constantin.

Jud. Trei Scaune: Ing. Lascăr Gheorghe, Vrânceanu Gheorghe (asasinat ulterior).

Jud. Botoșani: Vasile Iftimuță, Mihai Grigoriu și Gheorghe Mancoș.

Jud. Satu-Mare: Bozinteanu Victor și Spiridon Jitaru.

Jud. Câmpulung (Bucovina): Irimiciue Valerian, Țăranu Traian și Cozan Luchian.

Jud. Târnava Mică: Bârza Gheorghe, Prus Ioan și Codrea Nicolae.

Din aceste relatări oficiale, reiese că au fost asasinați numai în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, la București 10 legionari; spitalul Militar Brașov 7 legionari; Lagărul de la Miercurea Ciucului 44 legionari; Penitenciarul Râmnicu Sărat 13 legionari; Lagărul de la Vaslui 31 legionari și în restul țării 147 legionari. Deci un total de 252 legionari numai într-o singură noapte.

Ceilalți eroi și martiri asasinați în timpul prigoanei din 1938 – 40 sau omorâți pentru credința lor Legionară în anii anteriori, au fost pomeniți în Cronologia legionară. Unora însă, nici până astăzi nu li s-a putut preciza data și împrejurările în care au fost asasinați. Pentru toți Legionarii căzuți pe teritoriul Țării: PREZENT!”

Sursa: FrontPress.ro

Preluare: MĂRTURISITORII

Pomenirea lui Nichifor Crainic – mărturisitor și cel mai mare poet român creştin – 20 august

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 


Câteva poezii de Nichifor Crainic

Ţara De Peste Veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Cântecul Potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.

Noaptea Invierii

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristor a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, fraged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”