Pomenirea muceniței NICOLETA NICOLESCU – 10 iulie

Reiau articolul din 2013

nicoleta.nicolescu-212x300

Nicoleta Nicolescu a fost o membră importantă a Mișcării Legionare, având gradul de comandant legionar și ocupând funcția de șefă a Cetățuilor de fete(organizațiile legionare de femei, echivalentul cuiburilor ai căror membri erau doar bărbați) din 1933, de la înființarea lor, și până în 1936 când a fost avansată în funcția de consilier al lui Corneliu Zelea Codreanu. A făcut parte din Statul Major Legionar.

Și-a început studiile universitare la Facultatea de Filozofie a Universității din București în 1930, aderând în același an la Mișcarea Legionară. În 1933 a fost numită de către Codreanu la direcția Cetățuilor, secțiunea feminină a Mișcării Legionare, secțiune minoritară ca efectiv în cadrul Legiunii (în 1937, dintre cei 487.000 membrii, doar 8% erau femei).

„Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetățui în 1938 (la sfârșitul anului), fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.

Roata morții se învârtea sârguincios; vești tragice soseau din țara întreagă despre cei cuminecați în credința lor pe drumul cu Arhanghelii.

Și, într-una din zilele lunii iunie, vestea uciderii Nicoletei și cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viață ale ei străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii n-a putut fi păstrat. Până și brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinței Nicoletei.

Intr-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreste ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, asa cum sperau ei. Încă respira și cutitele negre, banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpătânat să rămână pe viata asta, încăpătânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viată. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroși s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeți și târnăcoape îngropătoare de alte vieți tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare, mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…

În spatele Crematoriului, mașina se opri. Undeva mai pe dreapta, o ușă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de…
– Care acte? îi tăie repezit întrebarea unul din agenți. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…
– Da, dar știți, corpul trebuie înregistrat…
– S-a făcut de delegații Prefecturii: Siguranța Statului. Știm noi ce trebuie… Cară-te de-aici…

Pus în fata autorităților “statului”, mecanicul deschise larg ușa și se dă într-o parte, lăsându-i să intre, vrând-nevrând, pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti și agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu… Roșit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colțuri, să nu se murdărească, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

– Stai așa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare și, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă afară, la viată parcă. Horcăia în sânge încercând să respire și ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viață… Era aproape de ora 23…

Puțin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu liniște, o liniște mormântală si apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimșite o lacrimă și încercă iute să și-o ascundă cu mâna.

– A murit!… Ai văzut?!… Ți-am spus eu…

Din coșul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândește ca o perdea subțire deasupra orașului cufundat în noapte, vestind mișelia cea mare… O viață de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă și trăznetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…

Sfatul miselesc, uneltit si hotărât de putere împotriva tineretului creștin legionar, osândea hoțeste la moarte. Rodul de aur al Țării pășea pe drumul spinos al calvarului și mântuirii Neamului…”

Fragment din cartea “Martirii ne vegheată din ceruri” de Nicolae Niță

Dumnezeu să-l ierte pe Mugur Vasiliu! Veşnica lui pomenire!

Pentru noi, a fost în primul rând luptător naționalist. Dumnezeu să-l aşeze cu drepții în împărăția Sa! 

Scriitorul Mugur Vasiliu, editorul publicației Axa, a murit după o lungă suferință pricinuită de boală. Pe la ora 18:00 s-a mutat la cele veşnice, după o îndelungă suferinţă pricinuită de cîteva atacuri cerebrale, scriitorul, etnologul, editorul şi omul politic creştin Mugur Vasiliu. Dumnezeu să-l ierte şi să-l numere cu aleşii Săi!

PS: Pentru cei ce nu îl cunosc, pot să afle mai multe despre iniţiativele şi lucrările sale pe saitul revistei Axa: http://axa.info.ro/.

Mugur (născut la 9 Martie 1965, absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti şi iniţiator al celui mai lung protest din lume – Piaţa Universităţii) a fost cel ce a întemeiat la Guvernul României Departamentul şi apoi Ministerul Românilor de Pretutindeni, în anul 1998. A deţinut vreme de doi ani funcţia de ministru secretar de stat pentru românii de pretutindeni. În anul 2000 a organizat la Sibiu ultimul Romfest – adunarea românilor de pretudindeni – împreună cu Părintele Gheorghe Calciu.

Sursa: dcnews.ro

Iată și un text de pe ligastudentilor.net

Aţi auzit de Mugur Vasiliu?

Dintre studenţii de astăzi, foarte puţini îi cunosc sau au auzit măcar de cei care au iniţiat mişcarea studenţească românească după 1989. Şi nu ne temem să afirmăm că fără Mugur, probabil, Liga Studenţilor nu s-ar fi înfiinţat sau, cel puţin, studenţimea la începutul anilor ’90 nu ar fi avut acelaşi rost.

Mugur Vasiliu este unul dintre fondatorii Ligii Studenţilor, prima organizaţie naţională studenţească înfiinţată după căderea regimului comunist în 1989, formată în jurul unui grup de studenţi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti care îi frecventau pe foştii deţinuţi politici Petre Ţuţea, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Constantin Voicescu şi mulţi alţii. Majoritatea interviurilor cu ei, pe care astăzi le cunoaştem, i se datorează.

A co-iniţiat şi organizat demonstraţia maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie – 13 iunie 1990), cea mai lungă manifestaţie anticomunistă din lume, care a fost reprimată cu brutalitate de către minerii aduşi din Valea Jiului la comanda preşedintelui de atunci, Ion Iliescu, şi a primului ministru Petre Roman. În timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost lovit cu târnăcopul în cap de către un miner, supravieţuind miraculos.

După redeschiderea dosarului Mineriadei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a devenit martor pricipal în dosarul în care Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi alţii sunt cercetaţi pentru crimele împotriva umanităţii. Cu ochii săi a văzut utilizarea de muniţie de război împotriva studenţilor la „începuturile democrației”.

Pe fondul curentului anticomunist studențesc, rectorul Universității din București, profesorul Emil Constantinescu, ajunge Președinte al României. Cu sprijinul său și, în principal, al colegilor de la Liga Studenților, pe baza unui proiect elaborat în anii de studenție înființează în 1998 Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) în 1998, care de anul acesta este Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (MRP).

Timp de doi ani a fost în conducerea DRP având funcţia de ministru cu rang de secretar de stat, fiind primul demnitar român care a vizitat Valea Timocului după al Doilea Război Mondial și care a redeschis problema fondului Fundației Gojdu din Ungaria, fondată de filantropul român Emanoil Gojdu în 1869 pentru studenții români de pretutindeni. Tot atunci a trasat şi prima strategie în 10 puncte pentru românii din afara graniţelor, primul document stategic de acest fel al vremii, care „a supărat” unele ambasade ale unor state din jurul ţării. În 2000 a organizat, alături de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ultimul congres al românilor de pretutindeni.

Antropolog şi etnolog, doctorand în filologie cu o teză despre folclorul românesc, de-a lungul timpului a realizat o serie de documentare şi cercetări inedite cu privire la viaţa, credinţa şi obiceiurile ţăranului român, urmându-i lui Horia Bernea. Iniţiator al grupării intelectuale „Scara” și al revistei cu același nume, a strâns în jurul său pe cei mai buni ai generației sale, cu o înaltă conştiinţă naţională şi creştină. Este primul şi singurul editor al colecţiei complete de proverbe ale românilor adunate de Iuliu A. Zanne. În publicistica sa se regăsește doar o parte din blândețea, încrederea, istoria și curajul cu care întotdeauna îi îmbărbăta pe tineri și îi bucura pe bătrâni.

Mugur a trecut din această viaţă la Domnul, după o lungă suferinţă, în seara zilei de Duminică, 28 mai, chiar când era sărbătorită Ziua Românilor de Pretutindeni. Va fi înmormântat miercuri, 31 mai, la ora 11:30, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ.

Cu siguranţă, într-o lume cufundată în forme fără fond şi mundan, cu o studenţie a cărei unic scop pare doar obţinerea unei hârtii care la finalul studiilor nu îţi garantează fericirea, astfel de oameni, precum Mugur, trec neştiuţi prin viaţă. Aprindeţi-i o lumănare!

Dumnezeu să-l odihnească!

Îţi mulţumim pentru dragoste, bătrâne!

Pomenirea minunatului mucenic GHEORGHE JIMBOIU – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

– De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.

Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000, Ediția a II-a, pag. 376-379)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Citiți și: 

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai 

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

 

Să ne amintim: 27 mai UNIREA LUI MIHAI VITEAZUL

„De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.”  (N.Iorga).

Nu mai repostez articolele. Le puteți citi aici: 

27 mai – Unirea lui Mihai Viteazul 

Aniversarea UNIRII LUI MIHAI VITEAZUL de la 1600 – 27 mai

Citiți și: 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei 

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

POMENIREA SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI – 14 MAI 2017… în duminica Samarinencii

Reiau articolul de anul trecut: 

ZIUA NEOFICIALĂ A SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI -14 mai. Cele mai mari arestări din istoria României (noaptea de 14 spre 15 mai 1948)

Ziua de 14 mai a fost aleasă de Părintele Iustin Pârvu pentru pomenirea Sfinților din închisori.

Prigoana împotriva tinerilor legionari

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere.

In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării) 

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Și cum nimic nu este întâmplător…. Având în vedere că principalii promotori ai comunismului au fost evrei, iar cei care au organizat și înfăptuit teribila prigoană din România dupa 1948, tot evrei, iată ca 14 mai 1948 coincide cu data proclamării statului Israel:

 În urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, pe data de 14 mai1948, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sionisteși al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în decizia ONU.Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe, au declanșat cu Războiul arabo-israelian din 1948 interminabilul Conflict arabo-israelian care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949 teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urma împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul. În urma acordurilor de armistițiu încheiate in urma Războiului de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel – Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, – au intrat in controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte granițe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949), așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate” – https://ro.wikipedia.org/wiki/Israel

Vedeți și: 

Ziua Sfinţilor Închisorilor – 14 mai – SLUJBA SFINŢILOR ROMÂNI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

Pomenirea Mucenicului VALERIU GAFENCU (Sfântul închisorilor) – 18 februarie

Valeriu - student la drept, Iași 1940 Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

  • Născut: 24 Decembrie 1920
  • Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 11 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 18 Februarie 1952
  • Locul înmormântării: Târgu Ocna

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

%d blogeri au apreciat asta: