Pomenirea lui Virgil Maxim, mărturisitorul din temnițele comuniste – 19 martie

Virgil Maxim vorbea puțin, mai mult sugera. Avea energie și probleme ca s-o stăpânească. Năvalnic și pasionat din fire, se voia umil și smerit și pentru asta se lupta cu sine. Nu-i aproba pe cei a căror intransigență se dovedea îngâmfare. Nu încerca să afișeze un anume mod de viață cât o trăire, un exemplu. Purtarea lui sugera că nimic nu justifică ostentația, nici chiar un principiu. (…)

Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…)

Nu mi-a fost dat să stau prea mult de vorbă cu Virgil Maxim care era o personalitate printre noi, arestații de după 15 mai 1948. El ne învăța în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufletești.

Ne indica mai ales o stare a conștiinței specifică în fața încercării. Ne arăta prestația sufletească care trebuie să o depunem pentru țelul final al neamului…

Maxim Virgil, la Târgşor fiind adus de la Aiud, a înţeles mai ales să folosească conversaţia în parte cu fiecare. Ca înalt trăitor creştin şi legionar el îndemna la cunoaşterea adevărurilor fundamentale de orientare creştină şi de concepţie legionară. Propaga de fiecare dată ceva sublim pentru setea sau râvna fiecăruia.

Îmi stăruie explicațiile și interpretările sale date jocului de șah scoțând în evidență necesitatea de a găsi cheia problemelor care se pun în acest joc. Impresionant mi-a asemuit cum șahul ne ajută să ne imaginăm mișcarea forțelor malefice care se face spre dominația lumii.

Tot legat de o astfel de interpretare mi-a explicat și ce simbolizează jocul de table.

După cum l-am reținut ceva mai înainte de a ne ocupa fiecare locul de pe prici de la camera de izolare permanentă unde am fost azvârliți, el este fratele de cruce ale cărui lumini sunt de o mare eficacitate. Despre el numai de bine i-am auzit vorbind pe toți ”târgșorenii”.

După mine viaţa lui Virgil Maxim este una eroică. Poate este unic dintre cei de azi îndreptăţit de a vorbi în numele Legiunii. Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre Îndumnezeire şi spre trăire creştină. Am citit şi răscitit cu adâncă emoţie volumul publicat intitulat „Nuntaşul Cerului” cuprinzând poeme scrise fără creion şi fără hârtie, create în memorie la închisoare. Ele conţin profunzimi creştine şi înalte valori umane. Lecturând versurile sale îmi dau seama de valoarea inegalabilă a acestui cruciat, ostaş al lui Iisus şi al Legiunii Arhanghelul Mihail.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, Vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pp. 111, 150, 177-178)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Image result for virgil maxim

Maica stareță Iustina Bujor de la M-rea Paltin A VISAT CANONIZAREA PĂRINTELUI IUSTIN și DOREȘTE DESHUMAREA MARELUI DUHOVNIC

Ascultați această înregistrare din 2019 în care maica stareță Iustin Bujor de la Mânăstirea Paltin – Petru Vodă (mânăstirea de maici) declară cum, în urmă cu doi ani (adică prin 2017) a visat canonizarea Părintelui Iustin cu o mulțime uriașă de oameni care purtau pe brațe sicriul cu trupul acestuia, iar mormântul fusese transformat în altar de vară.

Părintele Justin Pârvu – Izvorâtorul de Mir. Simpozionul „100 de ani de la nașterea Părintelui Justin” (10 februarie 2019)

 

Transcriptul fragmentului de la minutul 1:11

„Vreau să vă zic că am visat acum vreo doi ani de zile canonizarea lui. Deci, era foarte de multă lume la mânăstirea de călugări, deci enorm de multă lume, în locul mormântului era făcut Altar de vară, nu vreau să sugerez părintelui acuma ( n.r. – râde, arătând către starețul Hariton care era de față) nici zidurile nu mai erau de la mănăstire, atât de multă lume era, puhoi, deci eu nici nu am apucat să intru în curte și eram într-un fel așa disperată că vreau și eu să mă închin la părintele. SICRIUL LUI ERA PURTAT PE MÂINI DE TOATĂ LUMEA AȘA NU ȘTIU… DE CĂLUGĂRI PRINTRE OAMENI AȘA… și la un moment dat s-a făcut culoar în fața mea și am fost fericită că am putut să mă agăț și eu puțin de…dar eram sigură că aia era canonizarea părintelui Iustin. Deci foarte clar, limpede era canonizarea. Și vreau să vă spun că foarte multă lume mă întreabă că la anul se fac șapte ani, dacă nu-l dezgropăm. Deci foarte mulți! Și eu nu știu pe cine să întreb acuma. Și sunt convinsă, asta e convingerea mea, că este (are) sfinte moaște întregi. Deci un om care stă patru zile în soare și curge mir din el și nu se schimbă nimic și rămân mâinile la fel de calde și de moi, deci nu știu… cine rezistă așa? noi vă zicem că noi aicea avem la azil mulțime de bătrâne care mor. Și abia rezistă două zile, a treia zi nu se știe dacă mai rezistă. Deci am pățit… și nu mai zic în timpul verii, a doua zi gata trebuie să…. Dar la părintele Iustin a fost o minune și parcă… știți mulți că erau medici legiști care se uitau să vadă dacă a fost formolizat, dacă ziceau că cum e posibil așa ceva. Dar eu am fost convinsă… și în timpul vieții la fel. Pentru că de mulți ani chiar când era înainte la mănăstirea de maici el izvora mir….,,

Așadar, să tacă gurile mincinoase ale celor care spun că monahii (călugări sau maici) de la cele două mânăstiri de la Petru Vodă nu ar vrea deshumarea Părintelui Iustin Pârvu, așa cum e purtătorul de cuvânt al MMB, preotul Constantin Sturzu.

Semnați în continuare petiția: 

PETITIE PENTRU DESHUMAREA LA 7 ANI A PARINTELUI IUSTIN PARVU

Duminică, 1 martie, ora 16,30 – un nou protest în București împotriva adoptării limbii maghiare ca limbă oficială (Codul Administrativ)

foto tarnaveanu.jpg
Dați de VESTE să afle tot românul!
Am depus o nouă înstiințare de adunare publică către Primăria București, pentru data de 1 MARTIE, ora 16,30, zona Palatului Cotroceni. Înstiințarea a fost înaintată de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita, Mureș si Asociația Calea Neamului.
La începutul săptămânii viitoare vom stabili împreună cu comisia de avizare a Primăriei București, locul exact de desfășurare a manifestării din preajma Palatului Cotroceni. Lupta pentru Limba Română ca singură limbă oficială în statul român, continuă!
Solicităm Instituției Prezidențiale să blocheze prin mijloacele de care dispune, legea Codului Administrativ adoptată anul trecut de guvern prin Ordonanță de Urgență, prin care limba maghiară devine a doua limbă oficială în statul român. Oameni buni, nu este o ”metaforă”, limba maghiară chiar devine a doua limbă oficială în stat prin extinderea obligativității utilizării ei de la nivel local, la nivel central. Statul român este Stat Național.
În cele din urmă, manifestarea noastră pașnică împotriva Codului Administrativ nu va putea fi blocată. Este dreptul garantat la liberă exprimare de către Constituția României, este un drept câștigat prin jertfă de sânge. Forumul si Calea Neamului nu dau înapoi, nu dați înapoi nici voi, sprijiniti-ne în continuare, este extrem de important să avem susținerea voastră.
Noi asociații ni se alătură, la fel ca în 2018, am primit semnale din întreaga țară că oamenii sunt alături de noi si că vor veni la Bucuresti pentru a întâmpina într-un duh de frățietate, delegația comună a Forumului Civic si Asociației Calea Neamului, care va depune la administrația prezidențială petiția argumentată juridic, similiară celei din 2018, împotriva Codului Administrativ.
Așadar, nu ne lăsăm, lăsați în urmă deznădejdea si aveți ÎNCREDERE, mergem cu hotărâre înainte, cu Dumnezeu înainte!
Pe aceeași temă: 

Pomenirea Mucenicului Valeriu Gafencu – 18 februarie

Image result for valeriu gafencu

Părintele Gheorghe Calciu admirând icoana lui Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur. (…)

În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creștine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea și alte suflete alese.

Între timp, se formaseră în închisoare și alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecință – mai lumești. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axați – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creștine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare și punțile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalți nu se gândiseră. De ziua conducătorului principalului grup adevers, dr. Victor Biriș, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urat ani mulți și a făcut un apel călduros la reînfiriparea legăturilor sufletești dintre grupuri, în duhul iubirii și înțelegerii creștine. Atât Victor Biriș cât și cei din grupul lui au rămas iumiți de gestul lui Valeriu și au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creștin. Pentru o bună bucată de vreme, relațiile dintre grupuri s-au îmbunătățit.

În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide.

În anul 1948, am fost arestat, condamnat și trimis la penitenciarul Pitești, unde fusese adus și Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoștință cu el și am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.

Nu am stat în aceeași celulă însă, așa cum aș fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se află într-o celulă, la același etaj cu mine și că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei și celorlalte condiții inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă și să pregătească ”reeducarea” de la Pitești. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apți să reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitești și trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârșitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se țină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalți l-am sprijinit și i-am purtat bagajul. În vagonul-dubă, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos și a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănțuite de dușmanii credinței.

Ajunși la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia.

Alimentația e la Târgu Ocna, mai bună, și repausul prelungit la pat, împreună cu puținele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Deși nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propăvăduirea Cuvândului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni și bolnavi din alte camere. Îl ascultau și se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulți au primit atunci acea lumină creștină, care i-a însoțit apoi întreaga viață.

S-au scurs câteva luni și de la Pitești au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizați de cele întâmplate acolo și înspăimântați, s-au constituit într-un grup pe care ofițerul politic l-a însărcinat să declanșeze și la Târgu Ocna procesul de ”demascare și reeducare”.

Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ”Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.

Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ”reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.

Într-adevăr, ”reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, șantaje, amenințări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete și medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuși să-și ”spele creierul”, renegându-și trecutul și însușindu-și mentalitatea marxistă. S-au înregistrat și brutalități, acte de violență. Atunci s-au văzut roadele influienței profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu și prietenii săi asupra masei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic și reeducații nu au obținut nici măcar un singur succes categoric. (…)

În această perioadă a sosit la Târgu Ocna și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creștinism în împrejurări excepționale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos și de combatere a comunismului ateu ce se instala în țară. Ca urmare, a fost arestat și ținut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ține pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalți bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoștințe și comentarii religioase, dar în spiritul bunei credințe și al dragostei creștine, care urmărește apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalități alese, ci două concepții și mentalități creștine: cea ortodoxă și cea protestantă.

În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Ușa camerei era încuiată ziua și noaptea, încât cei opt înși adunați acolo, printre care și Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalți. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justețea punctului său de vedere. (…)

Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna a unui grup de cinci inși, din care făceam și eu parte. Ceilalți, care fuseseră izolați împreună cu noi, au fost duși înapoi, în secția bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji. (…)

Valeriu cunoștea bine literatura teologică și mistică. Studiase anume scrierile Sfinților Părinți, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar și mai modernii Bulgakov, Soloviev și Berdiaev. Deși el însuși avea o pronunțată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revărsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)

O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei și să oficieze în taină Sfânta Liturghie și slujbe pentru morți. Avea acum asistență spirituală canonică.

Se știe că puterile satanice se înverșunează cu osebire asupra celor ce își închină viața lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupești, pe care le înlătura prin rugăciune și gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iași, primise o cruciuliță de aur, cu lanț, de la o tânără care îl admira mai de mult. Acea fată se numea Seta și, inițial, Valeriu intenționa să se căsătorească cu ea. În condițiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obține aprobarea părinților fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciulița însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate perchezițiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaștere la o viitoare deshumare. (…)

Moartea lui s-a petrecut, ca și viața, sub semnul credinței fierbinți și al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ”Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa încât să vină, rând pe rând, la mine, în liniște”. Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toți cei ce-l iubeau, îl respectau și-l admirau. Și nu erau puțini. Într-adevăr, în ziua anunțată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existență închinată credinței creștine, înalta și rara stare de ”theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.

Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secție și nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în șoaptă și s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente față de noi și nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până și inimile de piatră se înmuiau, simțind fluidul ce emana din el.

Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfățișez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calități cu care l-a învrednicit Dumnezeu:

1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină.

2. Mărturisitorul. A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți ”creștini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreștinarea ”în formă” la cea ”în conținut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.

3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:

a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă”.

b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea.

c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă”. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat.

d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operației de apendicită, efectuată ”pe viu”.

e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta.

4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ”răpit în ceruri”, să ”iasă din sine” și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică.

5. Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline și a lepădării de sine, jertfindu-și viața, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinerețe fusese comunist.

La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit și atitudinea lui fermă împotriva ”reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie și a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deținuții bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistenței împotriva ”reeducării”, la Târgu Ocna. Aceasta l-a făcut pe ofițerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare și pachet cu alimente și medicamente, răpindu-i astfel o șansă de supraviețuire.

Mă rog lui Dumnezeu ca această mărturie și cele alăturate1 să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viață binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, și ca recunoaștere a intrării lui în ceata aleasă a Fericiților și Sfinților, ce alcătuiesc ”Biserica triumfătoare”. Nu pentru slava lui pământeană, ci ca oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să știe că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleși, ce s-au ridicat la puterea de credință și jertfă a primilor martiri creștini.

(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94)

 


1. Alexandru Virgil Ioanid este cel care a inițiat strângerea de mărturii despre sfințenia lui Valeriu, dar nereușind să-și termine lucrarea pentru că a trecut la Domnul, această inițiativă a fost preluată ulterior de Nicolae Trifoiu și manuscrisele strânse au fost publicate sub titlul ”Studentul Valeriu Gafencu…”. Veșnică recunoștință celor doi biografi și mărturisitori creștini.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Video – TVR 2 despre PETIȚIA PENTRU DESHUMAREA PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU – Poziția credincioșilor și a starețului Hariton de la Mânăstirea Petru Vodă

Image result for pr iustin parvu

Foto – petru-voda.ro

SEMNAȚI PETIȚIA: PETITIE PENTRU DESHUMAREA LA 7 ANI A PARINTELUI IUSTIN PARVU

 

„Încarcerat de către comuniști pentru convingerile sale, părintele arhimandrit Iustin Pârvu și-a petrecut ultimii ani din viață la mănăstirile Petru Vodă și Paltin, ctitorite chiar de el, în comuna sa natală, Poiana Teiului.

Pelerinii îl consider sfânt și, de aceea, cred că trupul său ar trebui exhumat și așezat într-o raclă, la fel ca toți sfinții. Așa că au început deja să strângă semnături.

Semnatarii petiției cer Mitropoliei Moldovei și Bucovinei să ia atitudine în acest sens. Situația o gestionează, însă, conducerea Mănăstirii Petru Vodă.

Sute de persoane s-au alăturat deja acestui demers.”

 

 

Pomenirea mărturisitorului Ioan Ianolide – 5 februarie

Ion1, o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Apele din sufletul lui încă nu s-au limpezit. Timid până dincolo de orice limită, uneori însă de o îndrăzneală neobișnuită. Are o structură sufletească curioasă. Îți poate aduce clipe de mare fericire, dar și clipe de zbucium groaznic, dacă nu ești prezent în Iubire. Un fond sufletesc foarte bun. Fire pasionată. De o pasiune extraordinară.

Sufletul lui este încă în plină formare2. Ne leagă o iubire mare și ne leagă, în același timp, o luptă îndârjită cu păcatul. Relațiile noastre sunt fericite; atât de fericite, încât ating cele mai fine coarde ale umilinței.

O prietenie care a devenit prietenie. Căci am stat alături ani de zile, dar până în clipa întâlnirii noastre pe aceeași linie de trăire, ne-am deosebit în atitudini, uneori chiar având atitudini opuse. Dragostea ne-a legat însă întotdeauna.

(Valeriu Gafencu, Aiud, 1945 – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 199)


1. Acest extras face parte dintr-o scrisoare în care Valeriu îi evocă pe cei mai buni prieteni ai săi, nominalizându-i doar după numele de botez: Costică, Neculai, Ion și Marin. Am intuit încă de atunci care erau prietenii portretizați, dată fiind perioada relatărilor (1942-1948), dar am hotărât să nu publicăm aceste portrete făcute de „Sfântul închisorilor” prietenilor săi, decât după o confirmare sigură a numelor. Așa am așteptat cu nerăbdare până într-o bună zi, când am reușit să procurăm cartea de memorii a domnului Nicolae Trifoiu, cel care a fost și editorul cărții „Studentul Valeriu Gafencu…”. Astfel am găsit confirmarea mult așteptată, domnul Nicolae Trifoiu enumerând numele complete ale prietenilor evocați de Valeriu și ordinea evocării lor: Costică Pascu, Neculai Trifoiu, Ion Ianolide și Marin Naidim. Cf. Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, p. 177.

2. Portretizarea făcută de fericitul Valeriu lui Ioan este nu doar un elogiu al prieteniei dar și un document istoric care atestă încă odată că misticii de la Aiud și în general deținuții politici, au trecut printr-un proces de îmbunătățire sufletească, de lămurire, de înduhovnicire. Însuși Ioan Ianolide întărește în memoriile sale ideea că primii ani au fost de frământări și căutări sufletești, că a fost un timp de lămurire, inclusiv pentru el.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Celor care se tem de dezgroparea Părintelui Iustin Pârvu și au îndoieli cu privire la petiția lansată în spațiul public

SEMNAȚI ȘI RĂSPÂNDIȚI: PETITIE PENTRU DESHUMAREA LA 7 ANI A PARINTELUI IUSTIN PARVU

Imagini pentru pr iustin la inmormantare

Există trei categorii de posibili oponenți ai deshumării trupului celui ce a fost numit „duhovnicul neamului”:

-elitele iudeo-masonice, care urăsc de moarte Ortodoxia, sfinții, neamul românesc, și naționalismul; 

-ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, care nu numai de eventualele moaște ale părintelui Iustin se teme, ci de ale tuturor Sfinților Închisorilor, începând cu cele perfect nestricate ale Părintelui Ilie Lăcătușu și terminând cu orice oșcior al oricărui martir din temnițele comuniste, întrucât le stau (celor ce alcătuiec ierarhia) ca un ghimpe în coaste căci n-au acceptat să facă compromisuri și să colaboreze cu forțele politice antihristice, spre deosebire de ei, dar și pentru că acestora (ierarhilor sau mai bine zis pseudo-ierarhilor) le este și teribil de frică de cei din prima categorie; 

– frați ortodocși ce invocă „argumentele subțiri” ca și motive de deshumare și au temeri nejustificate, gândindu-se la scandalul și „sminteala” din 2014 de la dezgroparea moaștelor Părintelui Gheorghe Caliciu. 

Înțeleg că cei din ultima categorie au îndoieli și cu privire la necesitatea unei petiții în acest sens sau se întreabă dacă nu cumva se ascunde altceva sub masca acestei inițiative.

Întrebării despre necesistatea petiției i se poate răspunde cu existența primelor două categorii de mai sus – elitele care urăsc Sfinții și ierarhia temătoare a B.O.R.

Pentru e determina scoaterea la lumină a trupului Părintelui este nevoie de mobilizarea poporului credincios, fie chiar și printr-o petiție online sau eventual prin strângerea de semnături pe suport fizic de hârtie alături de un memoriu care să fie înaintat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Trebuie să înțelegem că de bunăvoie nu-i vor scoate trupul la lumină. Avem exemplul Părintelui Gheorghe Calciu care a fost cu grabă și teroare reînhumat, deși aflase toată țara că are sfinte moaște, dar și demersurile făcute la Târgu Ocna pentru găsirea trupului Mucenicului Valeriu Gafencu ce au fost împiedicate să continue de anumite forțe mai mult sau mai puțin cunoscute, dar avem și reticența cu care ierarhia bisericească privește moaștele Sfinților de la Aiud, deși uneori semnele sfințeniei lor sunt mai multe decât evidente.

Nu se ascunde nimic dubios în spatele acestui demers!

De ce să fie deshumat trupul Părintelui

1 – În primul rând pentru că marea majoritate a credincioșilor români care au auzit de Părintele Iustin Pârvu îl consideră sfânt, iar de la sfinții cei mai mulți, dintre cei cunoscuți, ne-au rămas sfinte moaște, căci Dumnezeu vrea să ne arate exemple de îndumnezeire în trup, ca să le urmăm viața și pentru că și sfinții vor să ne fie aproape și de ajutor prin intermediul moaștelor lor.

2 – Pentru că oamenii l-au iubit pe Părinte și când iubești un sfânt și știi că e viu îți dorești să îl ai cât mai aproape și să-i cinstești și trupul în care a sălășluit Duhul Sfânt, să-i săruți mâna cu care a binecuvântat în timpul vieții și poate aduce binecuvântări și de dincolo de moarte.

3 – Pentru că zecile de mii de oameni care au avut contact cu Sfinția Sa înainte de urcarea la Cer au avut o relație personală și directă cu el și este firesc să își dorească și acum o relație personală și directă, inclusiv prin intermediul moaștelor, cu purtătorul de Dumnezeu Iustin Arhimandritul.

4 – Pentru că însuși Părintele Justin era pentru o astfel de tradiție, căci avea grija ca unele persoane înmormântate în cimitirul mănăstirii Petru Vodă să fie dezgropate la împlinirea a 7 ani de la trecerea în veșnicie. Chiar despre Părintele Gheorghe Calciu spunea că „va fi o mare minune la pomenirea de 7 ani” și într-adevăr așa a fost, căci trupul mărturisitorului Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost găsit întreg și frumos la vedere. – comentariul semnatarei Ana-Maria la pagina 11 din petiție.

5 – Pentru a-i întări pe români în aceste vremuri de apostazie arătându-le că ei, cei ce s-au opus ateismului comunist demonic și tuturor trădătorilor de neam și țară, AU ÎNVINS de dincolo de moarte și noi, pe ei trebuie să-i urmăm.

6 – Părintele, dincolo de toate este și un Sfânt Închisorilor, iar noi, cei care îi cinstim pe acești Sfinți, am rămâne în ipocrizie atunci când citim spre exemplu rugăciunea pentru proslăvirea noilor mucenici (și mărturisitori), aflată la sfârșitul acatistelor lui Valeriu Gafencu și altor noi mărturisitori, unde se spune: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaște ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie. Și dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ție cu zdrobire de inimă, Doamne să nu lași sfintele moaște ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină pentru a primi închinarea cuvenită.”

8 – Scoaterea la lumină a trupurilor sau rămășițelor trupești sfințite ale mărturisitorilor și mucenicilor din închisori va spori cultul lor în popor și va fi un argument puternic pentru canonizarea acestora. 

9- În general Sfinții Închisorilor își doresc să fie scoși la lumină spre a fi exemplu și întărire poporului român pentru care s-au jertfit opunându-se fiarei comuniste (Mucenicul Valeriu Gafencu a lasat cu limbă de moarte să-i fie pusă o cruciuliță de argint în gură pentru a putea fi găsit și identificat, iar moaștele altora din această categorie au izvorât mir și emană bună mireasmă, îndemnându-ne în mod evident să-i cinstim)

10 – Domnitorii români plăteau bani grei pentru a aduce în țară sfinte moaște pentru închinare și spre ocrotirea Țărilor Române și poporului credincios, iar noi ezităm să cinstim trupurile sfinților invocând tot felul de motive puerile.

11 – Temerea ca nu cumva să apară o altă „sminteală” ca cea de la dezgroparea Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, din 2014,  este nejustificată, căci numai cei slabi în credință se vor fi smintit. Motivul invocat de cei ce nu-și doreau deshumarea atunci era un așa-zis testament, de fapt o scrisoare prin care Părintele Gheorghe își manifesta smerenia. S-a dovedit că are sfinte moaște, iar despre aceasta aflase toată țara; așadar a fost inutilă graba cu care l-au reîngropat. „Evlavioșii” ce se pretindeau a fi împlinitori ai „tetamentului” s-au dovedit în final niște prigonitori ai celor ce doreau sa-i cinstească moaștele. Cei ce l-au dezgropat pe Părintele Calciu aveau binecuvântare de la soția acestuia pentru asta. 

Cu siguranță mai pot fi invocate și alte motive pentru deshumarea trupurilor sfințite ale noilor mărturisitori și în cazul de față ale Părintelui Iustin, părinte ce a trăit profund Ortodoxia, ca marii sfinți din vechime și a iubit enorm neamul românesc.

Dincolo de toate, trebuie precizat că moaștele unui sfânt sunt dăruite credincioșilor spre cinstire numai dacă vrea Dumnezeu și sfântul respectiv. Însă noi, având în vedere cele expuse mai sus, la care se adugă semnele că însuși părintele Iustin ar vrea ca trupul lui să fie scos din pământ, avem datoria să facem toate demersurile legale, duhovnicești și morale pentru a a se împlini aceasta.

daniel vla

P.S. – Inițiatorii petiției au binecuvântare de la duhovnici pentru această acțiune.