Laura Bretan, a fost depunctată la Finala Eurovision România pentru că a participat la campania pro-familie din octombrie 2018, de doi jurați străini, HOMOSEXUALI

De ce ar fi fost sabotată Laura Bretan de doi juraţi străini la Eurovision România, aceiaşi care recent au ridicat-o în slăvi VIDEO

Foto – adevarul.ro

Finala Eurovision România a stârnit dezbateri aprinse după ce Easter Peony a fost desemnată câştigătoare în urma votului acordat de juriul internaţional, dând astfel peste cap aşteptările fanilor, care au susţinut-o masiv pe Laura Bretan. Acum a ieşit însă la iveală şi motivul pentru care mezina competiţiei ar fi pierdut, existând indicii că ar fi fost sabotată de doi dintre specialiştii străini, aceiaşi care în urmă cu doar o lună o lăudau.

Ester Peony va reprezenta România la Eurovision 2019 după ce a reuşit o victorie surprinzătoare în finala Selecţiei Naţionale graţie juriului internaţional, patru dintre cei şase membri acordându-i punctaj maxim. În schimb, în urma televotingului, câştigătoarea a primit doar trei puncte, preferata publicului fiind Laura Bretan. De altfel, mezina competiţiei a fost privită încă de la anunţul înscrierii sale în concurs drept principala favorită, având o bază de fani uriaşă după ce a câştigat „Românii au talent“ în 2016, an în care a ajuns şi în finala „America’s Got Talent“. Laura a pierdut însă mult la votul juriului şi, la fel de neaşteptat, membrii care i-au acordat cele mai mici note sunt aceiaşi care în urmă cu mai puţin de o lună se declarau fermecaţi de piesa şi interpretarea copilei. Este vorba de Deban Aderemi şi William Lee Adams, jurnalişti wiwibloggs.com, platformă consacrată în fenomenul ESC. Cei doi i-au oferit 4, respectiv 6 puncte, ceea ce a dat peste cap socotelile fanilor. Ce i-a făcut pe cei doi să-şi schimbe părerea? Se pare că Aderemi şi Adams nu au mai dorit-o pe Laura Bretan pe scena de la Tel Aviv după ce au aflat că este o susţinătoare a familiei tradiţionale, ei fiind la rândul lor gay, iar Eurovisionul fiind cunoscut drept un concurs ce susţine comunitatea LGBTQ. De altfel, această teorie este susţinută şi de surse apropiate Laurei Bretan.

Pe 10 februarie, un fan Eurovision, Eric Krüger, a readus în atenţia publicului un scurt clip din octombrie 2018 în care Laura Bretan îi îndemna pe români să susţină referendumul iniţiat de Coaliţia pentru Familie, prin care se cerea redefinirea în Constituţie a căsătoriei. Copila de 16 ani a militat împotriva căsătoriei persoanelor homosexuale, declarând că „familiile noastre trebuie să fie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu“.

La scurt timp după finala Eurovision România 2019, Krüger a transmis un mesaj prin care şi-a arătat bucuria de a o fi împiedicat pe Laura Bretan să reprezinte România la Tel Aviv. Bărbatul susţine, de asemenea, că totul a fost posibil cu ajutorul celor doi britanici din juriu, William Lee Adams şi Deban Aderemi, care i-au acordat punctaje mici cântăreţei, deranjaţi fiind de viziunea ei despre homosexualitate. „Am reuşit, băieţi! Laura Bretan, favorita televotului românesc şi clasată în top 3 de aproape toate juriile internaţionale, a fost marcată cu cele mai mici scoruri (4 şi 6 puncte) de William Lee Adams şi Deban, doi frumoşi bărbaţi gay din Marea Britanie care au făcut parte din juriul internaţional al finale din România, în numele wiwibloggs.com. Voturile lor au făcut într-adevăr o diferenţă, având în vedere că între Ester şi Laura a existat o diferenţă de doar 5 puncte. Cu o lună în urmă, Laura a fost favorita lui William şi Deban, dar acum au pedepsit-o cu note mici şi cred că este pentru că ei, ca homosexuali, au simţit că nu este corect să permiţi unui homofob să intre în concursul Eurovision. Eurovision este despre muzică, da, dar este şi despre răspândirea unui mesaj de promovare şi susţinere a unor valori precum toleranţă, deschidere şi incluziune pentru toţi, indiferent de rasă, gen şi orientare sexuală. Am reuşit, băieţi! A fost o luptă strânsă, puţini s-au aşteptat, dar homosexualii au câştigat din nou! Suntem puternici şi, aşa cum a spus Conchita în discursul ei, suntem de neoprit! Şi pentru Laura Bretan, vă rog să vă gândiţi la acest lucru: Când aruncaţi cu ură în ceilalţi, aşteptaţi-vă să primiţi acelaşi lucru de la ei! Se numeşte karma! Pace tuturor! Succes lui Ester la Tel Aviv! Ea merită victoria!“, a transmis Eric Krüger prin intermediul unui mesaj publicat în secţiunea de comentarii de pe YouTube a clipului cu Laura Bretan de mai sus.

Nu înțeleg de ce am avut jurați străini în România! Așa e procedura sau cum?
Din păcate, trebuie spus și faptul că Laura Bretan (16 ani) face parte din comunitatea ereticilor neoprotestanți evangheliști. În contextul ăsta s-a implicat în campania pentru Referendumul din 6- octombrie 2018.
Aș fi vrut să fi fost ortodoxă și să avem o mărturisitoare ortodoxă în fața ofensivei LGBT internaționale.

Laura Bretan – cea mai nouă victimă a DISCRIMINĂRII ideologice LGBT; într-un concurs finanțat de TVR pe bani publici

………………………………………………..

Așadar, Laura ar fi avut O ȘANSĂ REALĂ să câștige finala internațională a Eurovision și era favorita publicului și a juriilor internaționale. Dar și valoarea, și vocea, și talentul nu contează. TVR a avut grijă ca votul publicului să valoreze doar 15%, și să aducă un juriu internațional controlat de activiști LGBTQ. Melodia Laurei trebuia înfierată drept „retrogradă și depășită” (trimitea la valorile familiei?); iar Laura trebuia calificată drept „homofobă” și sancționată, marginalizată, DISCRIMINATĂ de noii bolșevici deoarece a îndrăznit să susțină căsătoria între un bărbat și o femeie. Așa cum, în anii 50, toți cei care îndrăzneau să susțină proprietatea privată și libertatea și demnitatea individului erau sancționați, marginalizați de vechii bolșevici; și etichetați drept „burghezi”, „reacționari”, „retrograzi”, „bandiți”.
Iar toată această înscenare penibilă (cu juriul internațional „imparțial”) a fost plătită de TVR DIN BANI PUBLICI. Doar participarea la finala internațională va costa 100.000 de euro – plătiți DIN BANI PUBLICI. În plus, fiecare eveniment, fiecare semifinală Eurovision a costat – de exemplu, semifinala de la Arad a costat 300.000 de lei, plătiți din bugetul CMCA. Adică tot din BANII PUBLICI. (vedeți un link aici) În ceea ce privește banii pentru juriul internațional homofil – și acest juriu a fost plătit din bani posibil publici, însă nu există o transparență; nu știm cu cât au fost plătiți acest jurați ca să o marginalizeze, sancționeze și DISCRIMINEZE pe Laura Bretan.
Ceea ce se întâmplă pare ireal. Morala? Niște activiști homosexualiști au sancționat, marginalizat și DISCRIMINAT o copilă talentată pentru convingerile ei. Activiști aduși în juriu de Televiziunea Națională, pe care o costă sute de mii de euro participarea la acest concurs. Competiție denumită chiar de Vice „un concurs în mare măsură LGBTQ”.
Mai multe, aici: activenews.ro
Reclame

Mărturisirea de credință antiecumenistă a Ieroschimonahului Paisie Prodromitul

67440_schitul-prodromu-athos
După întreruperea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, din Decembrie 2016, la schitul Prodromu din Sf. Munte Athos, starețul Arhim. Atanasie a reușit prin provocări și minciuni să întoarcă situația de partea sa, întâi prin introducerea la slujire la Altar  a preoților ecumeniști, neregulamentar, fără aprobarea Sinaxei schitului, apoi prin provocarea demisiei care a fost ultima lui arma și cea mai eficientă. Aceasta a provocat derută, după ce mai înainte era gata să semneze o declarație oficiala de întrerupere a pomenirii împreună cu Sinaxa. Apoi după demisie și-a lăsat și niște hârtii pe care să le semneze Obștea, prin care să se declare dacă sunt de acord cu demisia lui. Aceasta a fost altă manevră care i-a reușit pe deplin, deoarece noi, neavând experiență, am luat-o ca pe o măsură legală și regulamentară, pe când ea era o tehnică de manevră. Dar el de fapt s-a înșelat singur, crezând că înșală pe alții, căzând singur în cursa care a pregătit-o altora. Fiindcă fiind fricos și temându-se de oameni  și de pierderea scaunului, el s-a îngrijit și cum să revină înapoi pe scaun, înainte de a-și da demisia. Deci totul a fost calculat și, cum era de așteptat, a reușit, deoarece fii veacului acestuia sunt mai deștepți în înțelepciunea lor, decât fii luminii. Ultima manevra și cea mai infamă a fost ca să șteargă orice urmă de întrerupere a pomenirii la Prodromu, prin minciunile făcute publice pe site-ul Patriarhiei Romane în iunie 2017, la care am răspuns printr-o dezmințire.
Realist fiind, eu nu mi-am făcut prea mari iluzii de izbândă prin oprirea pomenirii, dar aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu „ca să se descopere gândurile de la multe inimi.” Noi am fost învinuiți, că vrem să facem dezbinare, schismă, că vrem să pierdem schitul, așa cum și Altcineva, la fel a fost învinuit înainte de noi că vrea sa dărâme Templul, toate cu scopul de a-și acoperi propria slăbiciune și lașitate. Marii antiecumeniști când au fost puși în situația practica de a pierde ceva, au dat bir cu fugiții. Mai sunt aceștia stareți, povățuitori? Nu sunt decât niște maimuțe, care știu doar să zâmbească frumos, ca să dea bine și care se laudă că ei sunt Mucenici, fiindcă fac ziduri trecătoare dar pierd la greu suflete omenești. Dar totul îți poate ierta cineva, mai puțin decât să nu încerci să te ridici mai presus de el. Durerea mare este că așa îi povățuiesc și pe ucenicii lor: să disprețuiască adevărul, să iubească minciuna, lingușirea și închinăciunile prin piețe. Vai lor și ucenicilor lor! Una este diplomația și alta mărturisirea adevărului. Nici o împărăție nu a dăinuit pe neadevăr și minciună. Toate s-au prăbușit. Mai degrabă s-au mai târziu. Așa și castelul de hârtie al ecumenismului se va prăbuși, dar cei ce l-au susținut vor fi umpluți de rușine. Când toată minciuna s-a dat pe fata, atunci a început prigoana. Am fost învinuit că am trădat secretele schitului și am fost aruncat în drum fără nici un drept de apel. Apoi am fost învinuit că am susținut și spus alte secrete ale mănăstirii, în legătură cu niște afaceri neoneste ale mănăstirii, lucruri despre care  doar le-am confirmat ca adevărate, dar nu le-am pornit nici provocat eu, ci prostia și lăcomia lor de bani. Pentru aceasta nu am fost primit nici să stau măcar o noapte în schitul Prodromu, după ce am petrecut acolo 25 de ani. Prigoana s-a întins și asupra celor cu care mai aveam eu legătură, mai ales cu părintele Iulian, căruia i s-a interzis să mă mai primească la spovedanie, cu amenințarea izgonirii din schit. Mai ceva ca pe timpul inchiziției! Nu mai vorbesc de ceilalți frați, cărora li s-a impus să nu mai vorbească despre Sinodul din Creta, altfel vor fi dați afară din Schit. Nu spun de epitetele cu care am fost etichetați. Eu nu am fost de partea dură a celor care au întrerupt pomenirea.
Ceea ce am făcut, adică oprirea pomenirii, am făcut cu binecuvântarea pr. Stareț Atanasie și Duhovnicului Iulian, și mai apoi și a Sinaxei și nu am silit nici influențat pe nimeni să facă asemenea mie, știind riscurile unei astfel de poziții, ci doar mi-am arătat poziția și hotărârea de a nu pomeni. Nu am încurajat la împotrivire și răscoală, ci am vrut să arat că oprirea pomenirii trebuie făcută în Biserica și nu în afara Bisericii, iar dacă ești scos de ei și prigonit din Biserica, aceasta nu este problema noastră, ci a lor, căci nu înseamnă că m-au și scos din Biserica, ci ei singuri s-au scos din Biserica, prin mărturisirea strâmbă. De aceia nu am fost adeptul împotrivirii fizice sau verbale violente, ca să fim fideli cuvântului Evangheliei care zice: „vă vor scoate pe voi din Sinagogi (biserici)” cu toate că până la un anumit punct e bună și împotrivirea, dar în limitele pe care ți le impun Canoanele și regulamentele bisericești și monahale. Contrar celor spuse de alții, nu văd niciun sens în a mai sta cu niște oameni, cu care ai întrerupt comuniunea euharistică și de rugăciune, pentru a-i sili să facă sau să creadă ca tine. Tocmai în aceasta constă și oprirea pomenirii, a te depărta de cei ce au comuniune cu un eretic. Din cauză că unii nu au înțeles corect acest Canon, spunând că nu e drept să fim izgoniți și umiliți, s-a ajuns să fim catalogați toți ca tulburători și schismatici.

În această privință, eu nu am fost de acord nici cu interpretarea forțată că oprirea pomenirii se face pentru a a se aduna un Sinod ca să fie judecat episcopul eretic și pentru asta trebuie să oprească pomenirea cât mai mulți și în acest sens dând obligativitate acestui Canon ca și unui Sinod. Oprirea pomenirii se face nu pentru a-l scoate pe eretic din Biserică, ci pentru a îngrădi Biserica și pe noi de erezie, fiindcă ereticul este deja în afara Bisericii, dar încă nu este caterisit și își exercita ilegal în fața lui Dumnezeu funcția de episcop. Se poate întâmpla să nu fie un Sinod ortodox degrabă și până atunci eu voi sta în comuniune episcopul eretic? Scopul nostru nu este de a provoca un Sinod, căci asta nu prevede canonul 15, ci a ne îngrădi de erezie. Canonul 15 tocmai îmi da posibilitatea sa tai comuniunea cu un astfel de episcop, înainte de un Sinod, fără a fi sancționat de acesta și nimic mai mult. Canonul 15 ne da posibilitatea ca să oprim pomenirea dar nu ne obligă, ci ne obligă conștiința și erezia să ne despărțim de ereticii și de părtașii lor. Ne obligă erezia vădită de sfintele Canoane și Sinoadele  Ecumenice care spun să fugim de eretici și de părtașii lor, adică de cei condamnați și de cei necondamnați, care se împărtășesc cu ei.

Trebuie să înțelegem, totuși, că oprirea pomenirii este o măsură de excepție în Biserica, în lipsa pronunțării unui Sinod ortodox, după care se va reveni la normal. Obligatoriu pentru restabilirea adevărului sunt hotărârile unui Sinod, iar în lipsa acestuia folosim măsură opririi pomenirii. Noi dacă vom adopta poziția cea bună, Biserica singură va reveni la Ortodoxie, căci Biserica suntem noi, iar ereticii vor rămâne pe dinafara, cu toate că acum se pare ca sunt înăuntru. Deci oprirea pomenirii nu este regulă în Biserica, ci se aplică doar în cazuri de erezie, de prigoană în Biserica. Nu toți cei care nu au oprit pomenirea sunt și eretici, ci doar cei ce învață pe alții o erezie și îi silesc să fie de acord cu ei. Pentru aceasta eu am păstrat încă comuniunea de rugăciune cu cei ce pomenesc până la o vreme, sperând în întoarcerea lor, mai ales știind că majoritatea nu sunt ecumeniști, ci mulți pomenesc din frică și din oportunitate, fără a mă împărtășii cu Sfintele Taine, decât în unele cazuri de excepție, unde am știut că episcopul nu prigonește pe cei ce au oprit pomenirea și nu-i socotește schismatici, cu toate că formal a acceptat Sinodul din Creta. Aceasta am socotit-ca o iconomie până la un timp, pentru a mărturisi adevărul. Dar mult timp adevărul nu poate sta cu minciuna, căci adevărul aduce la lumina minciuna, care nu mai răbdă să fie dată pe față.  A spus unul din sfinții Athosului, pr. Dionisie de la Kolciu, că cine nu știe să facă pogorământ, nu este adevărat mărturisitor, fiindcă de sila prigoanei mulți nu au puterea de a opri pomenirea, sau nu au unde se duce, toate Bisericile fiind ocupate în chip samavolnic de ei, și atunci putem să spunem că toți cei ce pomenesc sunt părtași la erezie sau eretici, dacă ei nu împărtășesc erezia, ci o detestă? Vedem că Biserica a făcut pogorământ cu aceștia la Sfintele Sinoade și că ei s-au întors în Biserică doar prin blestemul ereziei, de aceia trebuie să înțelegem situația critică și concretă, dar să nu facem nicio concesie ereziei și celor care o sprijină pe față. Aceștia sunt prigonitori și nu vor avea nici un cuvânt de îndreptățire, și vor fi judecați că au avut părtășie de bunăvoie cu ereticii condamnați deja de Biserica conform Canonului 45 apostolic sau ei înșiși au propovăduit o nouă erezie. Deci lupta trebuie dusă strict în limitele canonului 15, nu confundate lucrurile și amestecate, adică starea Bisericii înainte de o hotărâre Sinodală  și starea de după un Sinod. Biserica acum este într-o stare de luptă, fiindcă și oprirea pomenirii este  iconomie a Bisericii făcută pentru perioada de prigoană, nu este o stare normală de a nu pomeni pe episcop la Sfânta Liturghie; deci trebuie să înțelegem că trebuie să facem iconomie și cu frații noștri mai slabi, care nu au oprit pomenirea până vor putea să ia și ei poziția cea buna în lupta cu erezia.

Nu am avut mare speranța în reușită opririi pomenirii de obște, știind greutatea și răutatea celor care țin mai mult la liniștea lor, decât la pacea Bisericii, dar am încercat totuși să facem ceva, măcar să trezim conștiința Bisericii, iar în continuare nu e treaba noastră, ci treaba lui Dumnezeu. Dacă am reușit sau nu se va vedea în timp. Am păstrat tăcerea până acum, dar văzând lipsa de rușine și de bun simț a ecumeniștilor, care continuă să-și îndreptățească faptele lor în numele așa zisei iconomie cu ereticii, ca și cum ar avea ei dreptate, în loc să se pocăiască în sac și în cenușă, am hotărât să nu mai tac. Căci tăcerea este al treilea fel de ateism. Iconomia se face până la o vreme, în vederea întoarcerii sau cu cei care se pocăiesc și se întorc, dar dacă cineva stăruie în greșeală, pentru acela nu mai este iconomie. După cum vedem și „Preafericitul” Patriarh Daniel, care în virtutea unei iconomie false, calcă în picioare, în continuare, toate Sf. Canoane și rânduieli îndemnând și pe alții prin faptă și cuvânt să o facă, atunci cum vom tăcea? Desigur, atunci „pietrele vor striga”! Iconomie se face cu pliroma Bisericii, cu cei care nu cunosc încă bine legile bisericești, nu cu cei ce știu și nu fac și strâmbă legea lui Dumnezeu. Acestora li se aplica vai-urile adresate de Mântuitorul cărturarilor și fariseilor fățărnici. Propovăduiesc și aceștia „dulcea și Sfânta Ortodoxie”, dar după capul și mintea lor, grăbindu-se toți cât de repede să se lepede de Hristos și să-l înscăuneze pe Antihrist. Noi nu-i urâm, ci urâm faptele și răutatea lor cu care se grăbesc să înăbușe Adevărul în numele adevărului. Căci propovăduiesc și ei un adevăr, dar un adevăr relativ în funcție de interesele și de mersul vremii, iar pe adevărații apărători ai Adevărului îi prigonesc. Ca și iudeii din vremea Mântuitorului. Căci după ei există mai multe adevăruri, dar după spusa lui Petre Țuțea:  „mai multe adevăruri, nici un adevăr”. Doamne luminează mintea mai marilor noștri, ca „drept să învețe cuvântul adevărului” și să ne povățuiască pe calea mântuirii, să înceteze dezbinarea și prigonirea dintre frații aceleiași Sfinte Mame – Biserica, ca în unire și-n dragoste să te putem slăvi pe tine: Tatăl, Dumnezeul cel ceresc și pe Fiul Tău, pe care L- ai trimis pentru mântuirea noastra, Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțita în veci. Amin.
Ieroschimonah Paisie Prodromitul
11 februarie 2019
Notă – daniel vla:
Personal, deși din canonul 15 I-II Constantinopol nu reiese că întreruperea pomenirii ar fi obligatorie, consider că în contextul celorlalte canoane, scrieri ale Sfinților Părinți, și Sfânta Evanghelie aceasta este o datorie a oricărui cleric (sau mirean) responsabil și râvnitor – ruperea comuniunii cu oricine propovaduieste o erezie.
De asemenea, consider că daca unii nu au facut-o, asta se datorează unor neputințe personale ale acelora . Iar pentru neputința lor, Biserica a aplicat iconomia în privința comuniunii și legăturilor pe care trebuie să le păstrăm cu ei (cu pomenitorii).

Video – JOHN VIRAPEN, fost manager al companiei „Eli Lilly and Company” despre vaccinuri și „Big Pharma”

JOHN VIRAPEN

 

Eli Lilly and Company este o companie farmaceutică globală cu sediul în Indianapolis, Indiana, cu birouri în 18 țări. Produsele sale sunt vândute în aproximativ 125 de țări. Compania a fost fondată în 1876 de colonelul Eli Lilly, un chimist farmaceutic și veteran al războiului civil american, după care compania a fost numită.

 

Pomenirea mărturisitorului Constantin Motaș – 15 ianuarie 1980

Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 313)

  • Născut: 08 Iulie 1891
  • Locul nașterii: Vaslui
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 7 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Aiud, Văcărești, Pitești
  • Data adormirii: 15 Ianuarie 1980

Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.

Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!

În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!

Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]

Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]

Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]

Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:

– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?

– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]

Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]

Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.

(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)


1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].

2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…

Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș: 

Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

Biografie

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Activitate didactică și științifică

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 19301936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 19361940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 19441945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

Funcții ocupate

  • Membru al Academiei Române
  • Membru al Academiei de Științe din România.
  • Membru al Societății de Zoologie din Franța
  • Prorector al Universității București
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
  • Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
  • Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
  • Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
  • Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
  • Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
  • Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi
  • Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia

In memoriam

O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.

Sursa: ro.wikipedia.org

ECUMENISTUL Dan Ciprian Grăjdenu, „coordonatorul” asociației Frăția Ortodoxă, este APĂRĂTOR al sinodului tâlhăresc din Creta

Precizare: acesta nu este un îndemn de a nu mai participa la proteste, dar fiți rezervați în privința acestui om!

Fotografia postată de Dan Ciprian Grajdeanu.

Știam de mult de aplecările sau poate convingerile ecumeniste ale așa-numitei „Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, dar cu toate asta am publicat chemările la proteste și marșuri, considerând că ei fac lucruri utile și necesare în sensul mobilizării românilor pentru apărarea valorilor naționale.

Însă, din păcate, individul devine din ce în ce nociv și nu este prima  oară când smulge microfonul celor ce vor să vorbească la proteste despre trădările pseudo-ierarhiei de la conducerea Bisericii Ortodoxe Române.

Iată și câteva antecedente ecumeniste ale acestuia și ale celor ce îi stau în preajmă:

Se cuvine să-i cinstim pe sfinţii închisorilor împreună cu ereticii?

„Frăţia ortodoxă Sf. Gheorghe” a devenit oficial ECUMENISTĂ

Audio – Pr. Amfilohie Brânză (în conferință la Ploiești) iritat de întrebări cu privire la ecumenism, nepomenirea ierarhilor și deranjat de blogerii antiecumeniști anonimi

Iată și ce s-a întâmplat la ultimul marș împotriva migrației (duminică 16 decembrie):

SE PARE CĂ NU DĂ BINE SĂ FII ANTI-ECUMENIST LA MIŞCAREA ANTI-MIGRAŢIE !

La protestul anti-migrație din 16 decembrie 2018 a participat și un grup de români din jud. Neamț. În cuvântul lor au pomenit de trădarea ierarhiei ortodoxe la sinodul din Creta, ceea ce a determinat organizatorii să smulgă microfonul celei care vorbea

La minutul 15:30 se poate vedea incidentul.

(Cu specificarea că doamna respectivă a greșit totuși, căci NU Biserica a trădat la sinodul tâlhăresc din Creta, ci pseudo-ierarhii și restul preoților ecumeniști, care amestecă adevărul de credință cu ideile eretice – n. adm.)

 

 

 

Relatarea dnei Iustina Bacosca:

Războiul se duce pe orice vreme, căci duşmanul nu ţine cont că-i ploaie, ninsoare sau cer senin, că eşti bătrân, tânăr, neputincios sau în putere.
Duminică, 16.12.2018, în Bucureşti, pe o ploaie rece, judeţul Neamţ a fost reprezentat de un grup de patrioţi la mitingul autorizat împotriva Pactului pentru migraţie (un Pact criminal, globalist, transfrontalier, suprastatal şi supraconstituţional), împotriva islamizării României; împotriva anarhieie şi distrugerii etosului românesc.
Dacă de mai bine de 70 de ani, pentru neamul românesc, surprizele neplăcute nu s-au lăsat aşteptate, în ceea ce priveşte tradătorii şi formele diverse de trădare, iată că şi astăzi, chiar din grupul celor prezenţi la protest, din rândul organizatorilor, am putut vedea cu ochii noştri şi auzi cu urechile noastre cum cenzura este nelipsită şi apare chiar de unde te aştepţi mai puţin.
Atunci când este luat taurul de coarne şi se spune adevărul, fără menajamente, fără cosmetizări, când se expun adevăratele cauze care au dus astăzi la astfel de manifestări stradale: LEGALIZAREA AVORTULUI – CRIMĂ STRIGĂTOARE LA CER, ACCEPTAREA U.E. şi TRĂDAREA ORTODOXIEI, pe 16.06.2016, LA SINODUL ERETIC ŞI TÂLHĂRESC DIN CRETA, de către reprezentanţii B.O.R., care au votat în unanimitate documentele eretice şi unde s-a legalizat ECUMENISMUL- RELIGIA lui antihrist, apare cenzura chiar din rândul organizatorilor. Microfonul este luat cu forţa, la îndemnul unuia dintre organizatori, care a strigat panicat că persoana care ţine discursul este anti-ecumenistă şi trebuie să fie deposedată repede de microfon. Imediat, mulţimea prezentă este „liniştită” de liderul „Frăţiei Ortodoxe Sf. Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă”, pe motiv că intervenţia de la Neamţ a fot „o deviere”, scuzăndu-se pentru acest episod care nu era prevăzut de către organizatori.
Foarte trist, mai ales pentru protestatarii din Neamţ sositi, cu gânduri bune, după un drum istovitor, cu binecuvăntarea preoţilor duhovnici.
Şi uite aşa bietul popor român, care a mai rămas şi care mai are o fărâmă de energie să iasă în stradă, pentru apărarea credinţei şi a neamului, este fentat şi lupta este deturnată de la adevăratul ei scop, ducându-se doar o luptă de formă, putem spune, „corectă politic”. Poţi protesta despre orice numai despre ecumenism să nu aduci vorba.

SE PARE CĂ NU DĂ BINE SĂ FII ANTI-ECUMENIST LA MIŞCAREA ANTI-MIGRAŢIE !

Luptând cu efectele, fiind doar reactivi şi ocolind mereu cauzele nu vom duce nicicând lupta cea bună. Doar vom mima aşa-zisa mişcare de rezistenţă şi adevăratele cauze, care duc România la moarte duhovnicească, sufletească şi socială, nu vor fi eradicate niciodată.
Una peste alta, laţul se strânge, sita devine din ce în ce mai deasă, trădarea este totală, şi formele ei de manipulare din ce în ce mai ingenioase.
Trezirea CONŞTIINŢEI NAŢIONALE nu poate avea loc decât în ADEVĂRUL DE CREDINŢĂ, altfel în zadar mai batem km. la capitală, în zadar avem pancarte cu Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă, cu Sf. Ştefan cel Mare, în zadar strigăm din toţi rărunchii CREDINŢA, PATRIA, FAMILIA! Nu poţi să fii ortodox, să reprezinţi o asociaţie ortodoxă şi să nu lupţi şi împotriva ecumenismului!
Se pare că a striga acum „CREDINŢĂ” semnifică pentru unii protestatari şi pan-erezia ecumenistă nu doar CREDINŢA ORTODOXĂ. Ecumenismul este erezia tuturor ereziilor, pe care vedem că o îmbrăţişează, cu multă inconştienţă, chiar români, reprezentanţii de frunte ai asociaţiilor ce poartă nume de Sfinţi, grupări ce se pretind a fi ortodoxe. Nu cred că este o concluzie pripită deoarece faptele vorbesc de la sine şi din moment ce reprezinţi o asociaţie ortodoxa este firesc să ai şi cuget ortodox şi atitudine ortodoxă. Sperăm în îndreptare, căci a fi ortodox este o cinste, un mod de viaţă şi nu demagogie şi fariseism.

ÎN POSTUL CRĂCIUNULUI, ÎN SFĂNTA DUMINICĂ, HRISTOS NU S-A LĂSAT BATJOCORIT !

SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

Sursa: ortodoxinfo.ro

Corneliu Zelea Codreanu către Primul-Ministru Vaida Voevod (20 iulie 1933) – Scrisoare deschisă

„20 iulie 1933. Corneliu Zelea Codreanu, scrisoare deschisă în care se adresează Primului-Ministru Alexandru Vaida Voevod. „La 23 iunie 1933, Corneliu Zelea Codreanu (dând curs solicitării unui adept din Râmnicu-Sărat) a decis înființarea unei tabere de muncă în localitatea Vișani, în scopul îndiguirii apelor râului Buzău, care se revărsa în fiecare an, inundând ogoarele sătenilor pe o suprafață de câteva mii de hectare: „Voim și noi să construim: de la un pod rupt până la captarea unei căderi de apă și transformarea în forță motrică, de la construcția unei gospodării țărănești noi, până la aceea a unui sat românesc nou. (…) Aceasta este chemarea istorică a generației noastre; pe ruinele de astăzi să clădim o țară nouă, o țară mândră.” Urmând îndemnul lui Codreanu, la 10 iulie, peste 200 de legionari au ajuns la Vișani, venind pe jos de la Galați, Focșani, București, Buzău, Tecuci, Iași sau Brăila. La inițiativa lui Armand Călinescu, energicul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne și adversar declarat al legionarilor, mai multe companii de jandarmi au intervenit cu maximă brutalitate, lovindu-i fără milă pe adepții lui Codreanu.” Cristian Sandache, în cartea „Istorie și biografie – Corneliu Zelea Codreanu”, Editura „MICA VALAHIE”, 2011 Lectura: Lucian Dumbravă Muzica: „Imnul legionarilor căzuți”, varianta în limba franceză Imagini: Wikipedia”

Scrisoarea către ONU a copiilor Cameliei Smicală: „ne-au dus la casa de copii, de fapt LA ÎNCHISOAREA DE COPII”

Image result for mihai si maria smicala

Foto – Tvm Neamt

Mihai și Maria Smicală, care sunt „deținuți” abuziv în sistemul de protecția copilului din Finlanda, au petrecut din nou weekendul cu mama lor, Camelia. Cu toate că au cerut repetat să se întoarcă definitiv alături de ea, autoritățile finlandeze nu dau semn că ar vrea să permită acest lucru.

Copiii au fost luați de la Camelia Smicală după divorțul acesteia de tatăl finlandez care era foarte violent. O perioadă autoritățile i-au acordat totuși și tatălui custodia copiilor, deși aceștia erau înspăimântați de el. Reamintim scrisorile trimise anul trecut către ONU de cei doi copii ai Cameliei Smicală.

Mihai Smicală:

„Bună! Sunt Mihai şi am trecut prin încercări foarte grele. Petri, care se dă drept tatăl meu, pe când eu aveam 2 ani [n.b. – avea cam 4 ani], a încercat să mă omoare pe mine şi pe familia mea. El a izbit-o pe sora mea mai mare, Andreea de perete, s-a urcat pe mama şi pe sora mea mai mică.

Apoi, când eu, mama, sora mea mica şi sora mea mai mare, ne-am mutat de la el, am fost cu toţii fericiţi până ne-au obligat sa ne întâlnim cu Petri. Apoi ne-au dus la casa de copii, de fapt la închisoarea de copii.

Am fost luaţi cu forţa, bătuţi şi chinuiţi. Când ne-au dus la nişte lucratori sociali, aceştia ne-au spus că ne vor duce să locuim la Petri. Am sunat de multe ori la 112. Ne era frică de ce o sa ne facă Petri. Când a aflat Petri că am sunat la 112 a început să țipe la Maria: «Ce ați făcut?» El s-a repezit la noi pe scări în sus, ne-a luat telefoanele şi ne-a spus că ne duce la casa de copii. Eu şi Maria am spus că acolo e mai bine decât cu el.

Apoi, după ce am ajuns din nou acasă, am fost obligaţi din nou să ne întâlnim cu Petri. Petri ne spune tot timpul că suntem zombi şi că eu şi cu Maria nu vom mai ajunge niciodată acasă. a spus că ne promite că nu o să mai ajungem acasă.”

Maria Smicală:

„Ce ne-a făcut Petri mie şi familiei mele. Petri s-a urcat pe mama când eu eram la mama in braţe şi în acelaşi timp s-a urcat şi pe mine.

Petri ma pişca si mă strângea atât de tare de mână (la fel ii făcea si fratelui meu), incât imi rămâneau semne timp de o săptămână.

Petri l-a băgat pe fratele meu cu capul sub apă şi a aruncat-o pe sora mea mai mare pe scări. Petri mi-a aruncat cu papucii lui in capul meu si al sorei mele.”

Sursa: stiripentruviata.ro

Citiți și:

Noutăți în cazul copiilor Cameliei Smicală din Finlanda: Un psihiatru a adus-o în pragul suicidului pe micuța Maria