Predica IPS LONGHIN – 15 noiembrie

Foto – oameniitimpului.ro

 

Cuvânt despre poporul român de la  minutul 33…

Anunțuri
În atenția părinților care au întrerupt pomenirea, în atenția părintelui IOAN UNGUREANU, în atenția noastră, a TUTUROR!

În atenția părinților care au întrerupt pomenirea, în atenția părintelui IOAN UNGUREANU, în atenția noastră, a TUTUROR!

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

….

Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Capitolul 12
1. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,
2. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
3. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.
4. Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
5. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;
6. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
7. Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură;
8. Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!
9. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
11. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
12. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
13. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.
20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.


Am amintit despre acest capitol din Epistola către Romani, tocmai datorită celor ce s-au întâmplat:

AGRESIUNEA ECUMENIȘTILOR ȘI A JANDARMERIEI ASUPRA PR-LUI IOAN UNGUREANU ȘI A BISERICII DIN ORĂȘENI

și datorită atitudinii unor părinți care au întrerupt pomenirea…

În filmul de mai jos de la minutul 0:52, părintele Ioan Ungureanu la adresa celui ce l-a îmbrâncit târându-l afară din biserică:

„Uitați-vă la acest domn! Mâinile lui nu vor putrezi!”

Toată dreptatea de partea părintelui Ioan! Dar oare nu trebuie să ne arătăm superiori prigonitorilor? Așa că… eu zic că ar face bine părintele să-l dezlege pe omul acela. Oricum, îl va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu , dacă nu se spovedește și nu își cere iertare. Și la fel pe cei care au fost împreună cu el. Nu este nevoie de blesteme, părinților (fie ca legați/blestemați pe drept și cu atât mai mult pe nedrept)!

IPS Longhin i-a iertat pe cei care l-au otrăvit:

Prea Sfințitul LONGHIN iertându-i pe cei care l-au otrăvit

Hristos însuși i-a iertat pe cei care i-au cerut răstignirea! Dar s-au blestemat ei singuri când au zis: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27:25 

Să urmăm lui Hristos, Apostolilor și Sfinților în lupta noastră de mărturisire a adevărului!

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Reiau un articol mai vechi…

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei 

Sfinţii Mărturisitori Atanasie Todoran şi cei dimpreună cu dânsul

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Mai multe citiți aici:

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei

Ce ipocrizie să fie mai mare decât aceasta: să îi cinstești pe Sfinții Ardeleni, care au murit și au fost chinuiți în lupta cu catolicismul/papismul, iar pe papistași și protestanți să-i consideri „frați”?

Image result for andrei andreicut imagini

Image result for andrei andreicut imagini

 

Discuţii privind viitorul educaţiei teologice în lume

Ecumenism! – Comisia pentru educație și formare ecumenică din cadrul CMB la Cluj (9-13 octombrie). PREOȚI Și MIRENI, ÎNTRERUPEȚI POMENIREA/COMUNIUNEA CU ERETICUL pseudo-mitropolit Andrei Andreicuț!!!

Video – Interviu cu pr. Ioan Ungureanu și alte filmări din timpul incidentului de azi de la Orășeni

După cum s-a aflat în cursul zilei de azi:

AGRESIUNEA ECUMENIȘTILOR ȘI A JANDARMERIEI ASUPRA PR-LUI IOAN UNGUREANU ȘI A BISERICII DIN ORĂȘENI

Iată un interviu cu părintele Ioan Ungureanu și alte filmări din timpul atacului ecumeniștilor:

 

 

 

 

 

 

AGRESIUNEA ECUMENIȘTILOR ȘI A JANDARMERIEI ASUPRA PR-LUI IOAN UNGUREANU ȘI A BISERICII DIN ORĂȘENI

AGRESIUNEA ECUMENIȘTILOR ȘI A JANDARMERIEI ASUPRA PR-LUI IOAN UNGUREANU ȘI A BISERICII DIN ORĂȘENI

Să ia aminte pomenitorii, căci se vor îndrăci din ce în ce, dacă vor rămâne prea mult în cârdășie cu ecumeniștii convinși!

Veți ajunge prigonitorii fraților voștri! Diavolii nu se mulțumesc să vă lase în ignoranța voastră. Prețul trădării se plătește…


Mihai-Silviu Chirila:

UPDATE ora 9:00:

Poporul credincios s-a adunat. Parintele Ioan Ungureanu e din nou la Altar. Jandarmii nu au sau refuza in continuare sa arate vreun document in baza caruia au facut tandari usa. Cel care a avut mandat de la Teofan Savu, Chirilă Florin (foto), l-a apucat de gât pe părintele Ioan târandu-l afară, sub privirile jandarmilor și bodyguarzilor. Un alt fapt grav, pe lângă ușile sparte, este că au tăiat funiile la clopote, un gest pe care doar păgânii, dușmanii Bisericii, l-ar face.

UPDATE:

Din informatiile pe care le avem, parintele Ioan a fost trantit la pamant de catre unul dintre oficialii MMB.

Știrea inițială: MMB intră abuziv cu jandarmii și poliția peste Părintele Ioan Ungureanu, la Schitul Orășeni

În dimineața acestei zile, Părintele Ioan Ungureanu a fost luat cu asalt de către o delegația a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, condusă de către inspectorul bisericesc Florin Chirilă și de către protopopul de Botoșani, însoțiți de către efective ale Poliției și Jandarmeriei.

Părintele se afla în biserică, unde citea Psalmii Utreniei. În momentul în care delegația MMB a intrat în curtea bisericii, părintele s-a încuiat pe dinăuntru. Poliția și Jandarmeria au spart ușa și au intrat peste cei ce se aflau la rugăciune. Părintele a fost scos afară cu forța din Sfântul Altar, dascălul a fost înlocuit de un dascăl adus de protopop. Jandarmii și polițiștii au făcut cordon în fața catapetesmei, pentru a-i lăsa pe cei ce au dat buzna peste preot să își facă slujba.

Ușa pe care au spart-o cei de la forțele de ordine este de patrimoniu, făcând parte din ansamblul monument istoric. Poliția și jandarmeria nu au oferit părintelui niciun act oficial, nicio hotărâre judecătorească executorie din care să rezulte că au dreptul să execute acest abuz.

Părintele Ioan Ungureanu a fost caterisit pe nedrept în cursul verii, însă caterisirea se află în stadiul de contestare la Consistoriul Mitropolitan din Iași, de la care nu s-a primit încă un răspuns.

Neoficial, autoritățile bisericești locale îi dăduseră părintelui de înțeles că “problema sa se va rezolva după Cuvioasa”.

ortodoxinfo.ro

 

 

 

 

Mai multe filmări: Video – Interviu cu pr. Ioan Ungureanu și alte filmări din timpul incidentului de azi de la Orășeni

Preot ortodox slujind împreună cu ereticii romano-catolici în parohia Bozovici, județul Caraș Severin

Mesaj primit de la cititori: “Stimata Redactie! Atasat va trimit cateva fotografii, care au ajuns nu doar sa contrarieze, dar mai ales sa sminteasca credinciosii drept slavitori din zona Banatului. Este vorba de preotul Ion Cherescu din parohia Bozovici, judetul Caras Severin care in actiunile sale ecumeniste a mers pana a sluji slujba invierii impreuna cu preotul romano-catolic din localitate. De Pastele catolic a savarsit in biserica papistasa din localitatea Bozovici slujba invierii dupa ritualul catolic asa cum se vede in fotografiile atasate. Bineinteles ca nu a fost nici macar atentionat, darmite pedepsit de catre episcop pentru aceste abateri grave. Nimeni nu zice nimic. Siteurile de aparare a ortodoxiei nu spun nimic despre acest caz. Asa zisul preot ecumenist isi face de cap in continuare. Saptamanile trecute a cununat o pereche de tineri care au avut nasi catolici. Pana cand? Oare ce se va intampla cu credinciosii care il urmeaza?”

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat împreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa savârseasca ceva ca clerici (sa savârseasca cele sfinte), sa se cateriseasca.

(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Caci ce fel de împartasire (întelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).

(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECRESTINII SI ERETICII)

Daca vreun cleric sau laic ar intra în sinagoga (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, sa se si cateriseasca si sa se si afuriseasca.

(7, 45, 70, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 6, 29, 33, 37, 38 Laod.)

„În legătură cu comportamentul sacramental și liturgic al ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor și credincioșilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relație cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane și al învățăturii de credință ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine și Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă și, în consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, și oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMNE”ședința de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

“Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

“Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

Image result for sinod ortodox icoane

Studiul de față nu este o pledoarie pentru aplicarea iconomiei în probleme dogmatice, ci o încercare de încadrare teologică corectă a responsabilității celor care, în 2016, în Creta, au fost de acord să semneze documentele sinodului ce a oficializat participarea Bisericilor Ortodoxe locale la erezia ecumenismului, a celor care, în sinodul BOR din București, au susținut deciziile luate în Creta și a celor care le-au primit ca fiind ortodoxe și în conformitate cu principiile misionare ale Bisericii Ortodoxe. Scopul demersului este acela de a oferi, în baza experienței Sfinților Părinți ai Bisericii, o poziționare cât mai corectă față de cei ce au adus erezia în Biserica Ortodoxă Română,pentru a se evita căderea în cele două extreme: pe de o parte, laxitatea morală, care presupune acceptarea ereziei și conviețuirea cu ea, și, pe de altă parte, radicalismul, care poate devia în atitudini schismatice.

Lucrarea nu are pretenția de a trata exhaustiv tematica, ci de a fi un răspuns la o problemă actuală, folosindu-se în cea mai mare parte de experiența Sfântului Teodor Studitul, cel care elaborează, în epistolele sale, diferitele aspecte ale părtășiei la erezie.

Dacă din perspectiva raportării la adevărul de credință, la modul general, eretic se poate numi oricine are o cugetare contrară învățăturii drepte a Bisericii Ortodoxe, atât timp cât nu se leapădă de aceasta și nu revine la cugetarea dreaptă, ortodoxă, din perspectiva manierei în care o erezie se răspândește în viața Bisericii, părtășia la erezie reprezintă strict modul în care s-au contaminat cu erezia toți cei care nu sunt creatorii propriu-ziși ai acesteia, ci au acceptat-o, în diferite forme: de bună voie, de frică, sub amenințare, fără amenințare, din comoditate sau din neștiință.

Din acest punct de vedere, părtășia este începutul căderii spirituale la capătul căreia cel ce s-a făcut părtaș la erezie ajunge să o propovăduiască cu deplină convingere, devenind eretic complet, în gândire și în faptă. Cel ce se face părtaș la erezie este, în ochii lui Dumnezeu, la fel de vinovat ca și ereticul de la care s-a contaminat cu această boală sufletească; dacă rămâne în comuniune cu acesta până la ultima suflare a vieții, va avea parte de același tratament la judecata lui Dumnezeu ca și ereticul propriu-zis, iar dacă rămâne până după pronunțarea unei condamnări oficiale sinodale a ereziei și ereziarhilor acesteia, va fi tăiat prin afurisire de la trupul Bisericii împreună cu aceia, împărtășind soarta lor.

Un aspect deosebit ce trebuie luat în considerare atunci când ne raportăm la cei care s-au contaminat cu erezia este starea canonică a ereticului și a părtașului la erezie. Condamnarea oficială de către un sinod ecumenic a ereziei și a ereziarhilor acesteia, în mod nominal, creează o realitate canonică, în care ereticii condamnați și cei ce se află în părtășie cu ei sunt tăiați de la trupul Bisericii, pierd harul mântuitor și tainele, devenind străini față de Biserica lui Hristos cât timp persistă în erezia respectivă. Din acel moment, orice contact al credincioșilor ortodocși cu cei condamnați de Biserică este interzis de către sfintele canoane, participarea la rugăciune cu aceștia fiind aspru pedepsită, cu caterisirea pentru clerici și cu afurisirea pentru mireni. Până în momentul condamnării ereziei și a celor aflați în comuniune cu ei, este un drept și o datorie a episcopilor, preoților și credincioșilor de a întrerupe comuniunea cu aceștia, mai ales comuniunea liturgică cu preoții și cu episcopii eretici sau părtași la erezie, însă se pot face și trebuie să se facă toate eforturile pentru convingerea acestora să revină de pe calea eretică, pentru a curăți Biserica Ortodoxă de erezie.

Aplicate la situația ereziei ecumeniste aprobate de către sinodul din Creta, aceste aspecte ne arată cum a pătruns în Biserica Ortodoxă Română legiferarea ereziei ecumeniste la nivel panortodox. Ierarhii români, care s-au făcut părtași la erezia din Creta fie prin semnătură directă, fie prin aprobarea acesteia la sinodul din București, fie prin acordul tacit față de cele două sinoade, au devenit propovăduitorii ecumenismului în Biserica noastră și prigonitori ai preoților care mărturisesc adevărul de credință, iar din acest punct de vedere, pot fi considerați eretici, deoarece s-au făcut începători și propovăduitori ai ereziei în Biserica Ortodoxă Română. Prin atitudinea lor, au împlinit condițiile opririi pomenirii lor la slujbele bisericești, prevăzute de canoanele 31 apostolic și 15 I-II, dar în atitudinea față de ei nu trebuie uitat că, deși nu mai pot fi considerați învățători demni de urmat și nu li se mai datorează ascultare canonică, devenind potrivit canonului 15 I-II, pseudo-învățători și pseudo-episcopi, nu sunt condamnați încă de un sinod ecumenic, nu sunt caterisiți și scoși în afara Bisericii, având în orice moment șansa de a reveni la Ortodoxie, prin lepădarea de semnătura din Creta, și de repunere în cinstea pe care au avut-o înainte de sinodul de anul trecut, așa cum s-a mai petrecut în istorie (la sinodul al VII-lea ecumenic, după sinodul din Ferrara-Florența etc.).

Eretici pot fi considerați și toți cei care au acceptat din toată inima hotărârile sinodului din Creta, fie că este vorba de ierarhi, de clerici, de monahi sau de mireni, deoarece ei au parcurs deja toate treptele căderii în erezie. Există în Biserica noastră oameni din toate stările menționate mai sus care au o cugetare ecumenistă cu mult înainte de sinodul din Creta. Pentru aceștia, sinodul din Kolimbari nu a făcut decât să parafeze ceea ce ei credeau și propovăduiau deja din tot sufletul.

Cei care au acceptat hotărârile din Creta din frică, din comoditate, din ignoranță, din dorința de a nu produce o scindare în Biserică, din dezinformare, se află într-o părtășie periculoasă cu cei ce le-au primit din convingere și le propovăduiesc ca adevăruri ortodoxe, iar datoria celor care au întrerupt pomenirea este de a-i convinge să iasă din această părtășie, pentru a nu se face împreună-responsabili cu ereticii ecumeniști în ziua judecății sau în ziua unui sinod ecumenic ortodox.

Una dintre cursele în care pot cădea cei ce au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași la erezia ecumenistă este aceea a considerării tuturor celor rămași în comuniune cu ierarhii ca eretici și tratarea lor după regulile canonice după care trebuie tratați ereticii deja condamnați de un sinod ecumenic. O astfel de mentalitate deja a părăsit Biserica Ortodoxă Română în favoarea ereziei, cei ce o au gândind și vorbind deja despre Biserica noastră ca despre o entitate străină lor. Acesta este începutul unei gândiri schismatice și trebuie evitată cu orice preț.

Studiul propune un răspuns și celor care consideră că erezia ecumenistă, datorită întinderii sale în viața Bisericii, nu va mai fi condamnată de niciun sinod ecumenic, deoarece șansele ca un astfel de sinod să se țină ar fi minime. În condițiile în care nu va mai exista un sinod ecumenic, cei ce au pornit pe calea ecumenismului își vor continua drumul, până când, la un moment dat, vor realiza așa-numita “unire a tuturor creștinilor. În acel moment, ei vor ieși din Biserica Ortodoxă prin aderarea la o organizație eretică străină cu totul Ortodoxiei, după modelul greco-catolicismului,împlinind prin această lucrare condamnarea pe care ar trebui să le-o dea un sinod ecumenic ortodox.

Mai jos puteți citi varianta integrală a studiului realizat de teologul Mihai Silviu Chirilă.

„Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

Tașca, 2017

“Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților.”

(Sfântul Teodor Studitul, Epistola 49. Fiului Navcratie)

Argument

Sfântul Teodor Studitul ne dă o definiție lapidară a ereziei, pe care o numește “depărtarea de la cugetarea cea dreaptă”[1], adică de la dreapta credință mărturisită de Biserica Ortodoxă. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune: “eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat și s-au înstrăinat chiar de la credință”[2]. Explicând modul în care a evoluat erezia, Sfântul Teodor ne spune că la început ereziile combăteau Evangheliile pe față, dar, după aceea, înmulțindu-se harul și diavolul fiind alungat, acesta a început să strâmbe semnificațiile cuvintelor evanghelice. Văzând că lumea îl ascultă și urmează, către sfârșitul lumii, pentru a pregăti venirea lui antihrist, diavolul va ataca din nou direct Evanghelia, pentru a produce necredința față de aceasta[3].

Întrebându-se retoric “cine este începătorul și învățătorul tuturor ereziilor”, sfântul Amfilohie de Iconium răspunde: “Începătorul și [învățătorul] tuturor ereziilor este diavolul”[4]. În istoria Bisericii, diavolul a ispitit diferiți oameni să se ridice împotriva învățăturii drepte a credinței și să încerce să o altereze prin cugetări omenești pierzătore de suflet. Aceștia s-au făcut începători ai ereziilor respective, ereziarhi, și au fost condamnați de către sinoadele ecumenice adunate de către Sfinții Părinți pentru a-i combate pe aceștia și mai ales învățătura lor greșită și a curăți Biserica de erezia lor. Ereziile care au apărut în Biserică sunt de obicei numite cu numele ereziarhilor care le-au făcut cunoscute. Odată cu condamnarea lor nominală de către un sinod, aceștia au fost scoși în afara Bisericii, și toți cei care au continuat să fie în comuniune cu ei au ieșit din acel moment[5] în afara Bisericii, fiind numiți eretici. Lucrările lor liturgice nu au fost recunoscute ca fiind taine valide și orice comuniune a ortodocșilor cu aceștia a fost interzisă de sfintele canoane și de cugetarea Sfinților Părinți. Din momentul condamnării lor a început să opereze “principiul vaselor comunicante” aplicat la pomenirea ierarhului, pentru a-i scoate în afara Bisericii pe toți cei ce mențin comuniunea cu ereticii excluși din Biserică prin caterisire și excomunicare. Despre importanța condamnării de către un sinod a ereticilor și a ereziei lor ne vorbesc clericii care i-au răspuns împăratului unionist, în 1443, la întrebarea de ce nu acceptă unirea de la Ferrara: “Toate tâlcuirile care s-au făcut la cuvintele Sfinților Părinți și care se sprijină pe temelia cea bună pe care a așezat-o Hristos le ținem ca pe o «piatră» (Mt. 6,18) sigură a credinței, pe care ne zidim și noi, după putința noastră. Dar nu primim cu niciun chip deșănțatele tălmăciri și răstălmăciri aduse de unii cuvintelor vieții, mânați de propriile lor cugete și de «nebuna înțelepciune» a filosofilor morți cu trupul și cu sufletul. De altfel, nici Biserica nu le-a primit vreodată, ci i-a dat anatemei, tăindu-i de la trupul ei pe cei care le-au scris. La fel și noi, îi socotim străini de învățătura sănătoasă și nu avem împărtășire cu cei ce se slujesc de ele până astăzi”[6].

Dacă sub aspectul raportării la adevărul de credință oricine cugetă o învățătură străină predaniei ortodoxe este eretic în cugetare până când revine la cugetarea ortodoxă, sub aspectul realității canonice create prin acceptarea ereziei la un nivel bisericesc local sau panortodox sunt necesare precizări referitoare la modul în care se răspândește erezia și se aderă la ea, mai ales în vederea stabilirii unei raportări canonice corecte față de cei căzuți și față de eforturile de a-i recupera.

Din această perspectivă, expresia “părtășie la erezie” desemnează, pe de o parte, modul în care aderă la o erezie toți cei care nu sunt începătorii propriu-ziși ai ereziei, iar, pe de altă parte, asumarea de către cel ce se face părtaș la erezie a răspunderii de a se face “vrăjmaș al lui Dumnezeu”[7] ca și cel ce s-a ridicat prin cugetarea eretică împotriva dreptei credințe. Dintre cei ce se fac părtași unei erezii, unii ajung propovăduitori direcți ai acesteia, fiind convinși de doctrina ei, adică ajung eretici propriu-ziși, alții o acceptă din diferite motive (frica, comoditatea, ignoranța etc.), fără a o propovădui deschis.

Expresia se găsește atât în Sfânta Scriptură, cât și în gândirea unor Sfinți Părinți, referindu-se la la modul în care începe căderea unui ortodox într-o erezie. În Scrisoarea 452, Sfântul Teodor Studitul face o explicare a termenului spunând că “împărtășire (metalepsis) și părtășie (koinonia) sunt același lucru, una trăgându-și numele de la a avea parte împreună de ceva (metechesthai), iar alta de la a face părtași pe cei ce au împreună ceva”[8]. În cazul nostru, părtașii la erezie au parte de aceeași judecată cu cei ce sunt propovăduitori ai ereziei, dacă îi prinde moartea în această stare, și au împreună învățătura eretică și împărtășirea cu propovăduitorii ereziei[9]. Diferența în ceea ce privește împărtășirea aceleiași învățături eretice este dată de modul și de nivelul de însușire și conștientizare a celui ce s-a făcut părtaș la erezie. În același loc, Sfântul Teodor completează definiția spunând: “a arătat și aici lumina lumii [apostolul Pavel] că părtășia este participare”. Participare înseamnă modelarea minții, a mărturisirii și a viețuirii după învățătura eretică la care cineva se face părtaș.

Contextul biblic

În cea de-a doua sa epistolă sobornicească, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă: “Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2In. 1,10-11; s.n.). Părtășia la faptele cele rele ale ereticilor înseamnă atât asumarea vinovăției înaintea lui Dumnezeu pentru împărtășirea învățăturii acestora, cât și însușirea acestei învățături și transpunerea ei în practică, adică dobândirea unei cugetări și trăiri eretice, străine evangheliei propovăduite de Apostolul neamurilor. Din același motiv, în epistola către Romani, Sfântul Pavel recomandă: “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16,17; s.n.). În epistola întâi către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel numește părtășia cu faptele cele rele ale păcătoșilor “amestecare”: “Eu v-am scris să nu vă amestecați cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau răpitor…” (1Cor. 5,11).

Sfântul Irineu de Lyon, în Adversus haereses[10], consideră că îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel: “De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10) reprezintă un îndemn de a ne păzi de părtășia cu ereticii, deoarece, spune Sfântul Irineu: “Atâta evlavie aveau apostolii și ucenicii, ca nici măcar prin cuvânt să nu aibă părtășie (koinonia) cu careva care falsifica adevărul (parachorasso)”[11].

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvintele Sfântului Iacov, din epistola sobornicească a acestuia, ca referindu-se la părtășia cu ereticii: “Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ere­ticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4, 4)”[12].

Sfântul Ghenadie Scholarios interpretează un pasaj din Sfânta Evanghelie după Ioan în sensul fugii de părtășia cu erezia și cu ereticii: “Dar mai presus de toate și Domnul nostru grăiește că «după un străin nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (In. 10,5)”[13].

Îndemnuri de a evita părtășia cu ereticii ne face Sfântul Apostol Pavel și în Epistola a doua către Timotei, unde spune: “Oamenii răi și amăgitori vor înainta spre mai rău, înșelând și fiind înșelați” (2Tim. 3,13), de unde se vede că și ereticii au o cădere continuă, din rău în mai rău, nu doar cei ce se află în părtășie cu ei. Corintenilor sfântul le spune: „Nu vă înjugaţi la alt jug cu cei necredincioşi. Căci ce părtăşie este între lumină şi în­­tuneric?” (2Cor. 6, 14)”, de unde se vede că părtășia la erezie este considerată o împreună lucrare cu ereticii.

Contextul patristic

Expresia este folosită și de către unii Sfinți Părinți, în special de către Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Teodor Studitul. În epistolarul Sfântului Teodor Studitul apare de foarte multe ori, definind diferite aspecte ale asocierii la învățătura eretică.

De-a lungul vieții sale, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a combătut, în special în scrierea Contra anomeilor, pe arienii anomieni, care activau în timpul său. Anomienii erau ramura radicală a arienilor, numiți și eunomieni, condamnați de către sinodul al II-lea ecumenic, erezia lor fiind considerată atât de diferită de învățătura creștină, încât s-a dispus rebotezarea lor, atunci când doreau să se reîntoarcă la credința ortodoxă. La părtășia cu astfel de eretici face referire sfântul și în scrierea sa despre proorocii mincinoși.

În scrierea sa contra profeților mincinoși, Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând pasajul de la Iacov 4,4, afirmă: “Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ere­ticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4, 4). Au­ziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre du­reroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele[14] (s.a.). În Scrisoarea către Taleleu, Sfântul Teodor Studitul afirmă că în această privință “hotărârea este a lui Gură de Aur, însă și a fiecărui sfânt”[15], adică în acest sens există un consensum Patrum[16].

În Epistola către Iacov monahul, Sfântul Teodor Studitul citează cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare către monahi, în care acesta spune că “nu numai că nu trebuie să avem părtășie cu ereticii, dar nici măcar cu cei ce au părtășie cu cei necredincioși”[17]. Sfatul se aplica practic la părtășia cu ereticii arieni, condamnați de sinodul I ecumenic. Sfântul Ghenadie Scholarios citează într-o epistolă cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, adresate celor care se îndeletnicesc cu viața singuratică, în care acesta spune: “se cuvine să fugim de cei de a căror cugetare ne scârbim”[18].

Vorbind în sinodul unionist de la Ferrara, după 13 ședințe ținute fără vreun rezultat concret, la 8 decembrie 1438, Mitropolitul Marcu Eugenicul, insuflat de Duhul Sfânt, a reîntărit poziția ortodoxă, spunând: “Eu nu primesc și nu recunosc aceste mărturii ale Părinților și dascălilor apuseni ce vorbesc despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, căci bănuiesc că sunt măsluite. În cele ce țin de credință, nu poate fi vorba de pogorământ… Nu îi primiți în părtășie cu voi, atât cât rămân în această înnoire”[19].

Scriind ieromonahului Teofan din Evia, Sfântul Marcu Eugenicul îl sfătuiește să fugă de părtășia cu unirea săvârșită de către unioniștii de la Ferrara, prin care Ortodoxia a fost unită cu erezia papistașă, condamnată încă din vremea Sinodului al VIII-lea Ecumenic, condus de către Sfântul Fotie: “Fraților, fraților! Fugiți de părtășia cu cele de neîmpărtășit și de pomenirea celor de nepomenit. Iată, eu, Marcu, păcătosul, vă spun că oricine pomenește pe Papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor, cu latinii se va judeca și se va socoti vânzător al credinței”[20]. În altă parte: “Fraților, fugiți de ei și de părtășia cu ei!”[21]. Pentru a nu exista nicio îndoială în privința Ortodoxiei gândirii sale, și pentru ca patriarhul și clericii să nu încerce să păcălească poporul că ar fi avut vreo părtășie cu ereticii, “înaintea unor oameni de încredere, a spus fără ocolișuri că niciodată nu a primit părtășia cu prounioniștii și că leapădă unirea și dogmele latine. Apoi a spus: «Cu cât stau mai departe de el [de Patriarh], cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu și de toți Sfinții»”[22].

Părtășia la erezie are, în multe dintre scrisorile Sfântului Teodor, o circumstanță agravantă și una atenuantă. În Scrisorile sale, sfântul tratează două mari probleme:

  1. „disputa miheiană”[23], adică scandalul creat de decizia luată, în 795, de împăratul Constantin al VI-lea cel Orb de a-și repudia soția și de a se recăsători, de aprobarea acestei decizii de către un sinod ținut în 806 și de condamnarea celor ce se opun acestei decizii, de către “sinodul adulter” din 809[24];
  2. reizbucnirea crizei iconoclaste, în 813, odată cu aducerea la tron a împăratului Leon Armeanul.

Atunci când vorbește despre criza miheiană, Sfântul Teodor se referă la părtășia la o “erezie pe față, nedogmatică și ușor de priceput pentru un copil”[25], așa cum o numește, adică la o faptă eretică ce constă în reinterpretarea și batjocorirea Sfintei Scripturi și a Sfintelor Canoane cu privire la căsătorie, necondamnată de un sinod ecumenic[26]. Sfântul îi consideră episcopi ortodocși[27] doar pe cei care nu au participat la sinodul adulter și îl denunță ca adunătură mincinoasă, pe ceilalți numindu-i în text „eretici”, în sensul că prin decizia lor comună s-au făcut începători ai acelei înșelăciuni în popor.

Când vorbește despre părtășia la iconoclasm, circumstanța agravantă este părtășia cu o erezie deja condamnată de un sinod ecumenic împreună cu ereziarhii acesteia[28], în speță erezia iconomahă, condamnată de către Sinodul al VII-lea Ecumenic în 787, reizbucnită în vremea sfântului, în anul 813, odată cu înscăunarea împăratului bizantin Leon Armeanul. Circumstanța atenuantă este aceea că părtășia la erezie se face într-o perioadă de persecuție oficială cruntă, când ortodocșii erau obligați să adere la erezie, inclusiv prin semnătură, după cum se poate vedea în două dintre epistole. Aceste circumstanțe sunt inversate în cazul situației create în lumea ortodoxă după sinodul din Creta, deoarece circumstanța agravantă a părtășiei cu eretici condamnați se transformă în circumstanța atenuantă a părtășiei cu eretici necondamnați încă, iar circumstanța atenuantă a persecuției brutale se transformă, în cazul nostru, în circumstanța agravantă a lipsei de persecuție sau a persecuției mai blânde decât cea pe care au îndurat-o iconodulii în primele decenii din secolul al IX-lea. Termenul “eretic” din scrisorile Sfântului îi desemnează, cu diferențele canonice specifice, atât pe cei ce au acceptat căsătoria împăratului adulter, și care nu erau condamnați, caterisiți și excomunicați oficial de un sinod ecumenic, cât și pe iconomahi, condamnați de către Sinodul al VII-lea Ecumenic.

De un mare folos în înțelegerea motivului pentru care sfinții recomandă atât de stăruitor evitarea părtășiei cu ereticii, dar și modul în care operează această părtășie asupra credinciosului care o acceptă, este o explicație dintr-o notă de subsol a traducătorului, ce însoțește scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur contra profeților mincinoși din volumul Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, editată de editura Sofia din București: “Dogmele eretice nu sunt simple enunţuri, ci puteri, care, odată ac­­­ceptate, se dezvoltă şi transformă încet-încet omul, fără ca acesta să‑şi dea seama. De aceea interziceau sfinţii orice părtăşie, fie şi ba­na­­lă, cu ereticii, mai ales pentru cei neîntăriţi în dreapta credinţă[29] (s.n.). Această explicație foarte pertinentă ne arată în primul rând motivul pentru care Sfinții Părinți și sfintele canoane au interzis nu doar părtășia dogmatică și liturgică cu ereticii condamnați de sinoadele ecumenice și scoși în afara Bisericii, dar chiar și pe cea socială (împreună-mâncarea, de exemplu), iar în al doilea rând, surprinde un aspect esențial pentru înțelegerea procesului de părtășie la erezie a celor ce au acceptat sinodul mincinos din Creta: părtășia la erezie este un proces de cădere continuă, care începe prin acceptarea, într-o formă sau alta, a învățăturii eretice și poate degenera, dacă cel ce a devenit părtaș nu se leapădă, prin întreruperea pomenirii ierarhului care o propovăduiește, de erezia respectivă, până la momentul în care cel ce s-a făcut părtaș la erezie a devenit eretic sub toate aspectele.

Pentru a înțelege corect ce spun sfinții de opera cărora ne ocupăm aici, se cuvine să remarcăm din capul locului că, atunci când vorbesc despre răspândirea ereziei, îi împart în mod evident pe cei ce sunt afectați de aceasta în două categorii: eretici, în cazurile analizate, atât în înțelesul de eretici necondamnați (adepții adulterului imperial), cât și de eretici condamnați de sinod ecumenic și excluși din trupul Bisericii Ortodoxe (iconomahii), și părtași la erezie, despre care Sfântul Teodor ne spune că pot reveni la Ortodoxie (inclusiv în cazul clericilor căzuți) printr-o pocăință sinceră și un canon de pocăință. De remarcat că și în cazul celor care se află pe pragul morții sau chiar dincolo de ea, sfântul păstrează această distincție: “dar dacă nimic din acestea nu s-a întâmplat[[30]], ci era în părtășie cu erezia și nu a ajuns să se împărtășească cu trupul și sângele Domnului (…) nu trebuie să se îndrăznească a face liturghii pentru el… nu este rânduit cu ortodocșii cel ce nu are părtășie cu ortodoxia, chiar dacă este în ultimul ceas”[31](s.a.).

În Scrisoarea 40 către Navcratie, Sfântul Teodor spune că preotul ortodox poate merge în casa cuiva să cânte cu el, “dacă ortodocși sunt cei ce-l cheamă și psalții și dacă amândoi [gazda și psalții] se păzesc de părtășia cu ereticii[32]. Contextul se referă la erezia adulterului, necondamnată sinodal.

În Scrisoarea 49 către fiul Navcratie, întrebat dacă se cuvine să există comuniune cu preotul care are o viață fericită, dar pomenește de frică un episcop eretic (necondamnat sinodal), sfântul spune că trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie, dar că poate fi acceptat să binecuvânteze și să cânte cu noi “dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul”[33] (s.n.). În Scrisoarea 40către același Navcratie, Sfântul conchide că “asemenea preot, care să nu fie amestecat și să nu aibă părtășie cu ereticii, rar se găsesc acum”[34] (s.n.).

În Scrisoarea 223, adresată tot fiului Navcratie, de data aceasta despre iconoclasm[35], sfântul Teodor numește “părtășie cu ereticii” însușirea ideilor și a practicilor eretice ale acestora: “Au avut părtășie [cu ereticii] pe baza tăgăduirii lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a tuturor sfinților. Căci acest lucru înseamnă cu totul lepădarea icoanei”[36].

Este foarte important de observat că atunci când vorbește de depărtarea de preotul care pomenește episcopul părtaș la erezia miheiană, necondamnată de un sinod ecumenic, sfântul Teodor recomandă depărtarea de “dumnezeiasca împărtășanie” a aceluia, pe când atunci când vorbește despre participarea la împărtășania episcopilor și preoților neoiconoclaști eretici, deja condamnați la Niceea, în 787, sfântul este tranșant și spune: “ai ales bine să pătimești pentru Hristos decât să te împărtășești de împărtășania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtășește cu ea străin este de moștenirea lui Hristos, precum Iuda, și părtaș cu cei ce l-au dat pe Domnul să fie răstignit. Căci prigonitori și răstignitori ai lui Hristos sunt cei ce defaimă și disprețuiesc icoana lui Hristos, asemenea și a Născătoarei de Dumnezeu și a fiecăruia dintre sfinți”[37]. Aceeași distincție o face și în scrisoarea către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, în care, spunându-i aceleia că “acum erezia care stăpânește în Biserica noastră este cea a adulterilor”, continuă: “ce să-ți spun acum despre acest lucru nu văd[38], decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că îl pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie”[39]. Prin urmare, nu numai că îl numește ortodox pe preotul care slujește Sfânta Liturghie pomenind un episcop eretic, dar și împărtășania sa continuă să fie împărtașanie, chiar dacă este întinată de părtășia la erezie, iar cel ce o ia și cel ce o dă o fac cu nevrednicie, spre a lor osândă.

În Scrisoarea 384 către fiul Navcratie, Sfântul Teodor vorbește despre “părtășia totală cu erezia”. Expresia este folosită în contextul în care vorbește despre un ortodox care, chemat să se împărtășească de la un eretic, promite că o va face, dar în gând spune că o va face la un preot ortodox. Pentru această înșelăciune “epitimia [pentru unul ca acesta] este jumătate decât cea dată celui care are părtășie totală cu erezia[40] (s.n.). Spre deosebire de sfatul dat Maharei, de data aceasta “preot ortodox” înseamnă preotul care nu are nicio părtășie cu ereticii condamnați.

Din acest exemplu vedem că există mai multe niveluri de părtășie la erezie: există o părtășie la erezie prin acceptarea ei din lașitate (cazul celui care a spus că se va împărtăși la eretici, dar gândea să o facă la ortodocși), dar există o părtășie la erezie totală, realizată de cei care acceptă întrutotul învățătura eretică sau participă de bunăvoie și din convingere teologică la pseudotainele ereticilor afurisiți de Biserică. În acest din urmă caz, părtășia totală cu erezia este starea de eretic propriu-zis.

În Scrisoarea 294, adresată egumenului Macarie, sfântul vorbește despre un preot care “a subscris la necredința eretică”, adică s-a făcut părtaș la erezie printr-o semnătură, aplicată pe un document în care arată că este de acord cu erezia. Pentru această trădare a Ortodoxiei, mai gravă decât acceptarea inconștientă a ereziei, dar mai puțin gravă decât împărtășia propriu-zisă cu pseudotainele ereticilor (condamnați), sfântul recomandă ca acest preot să se pocăiască, să întrerupă slujirea și să aștepte un sinod ortodox care să decidă în privința sa. Iar dacă s-a făcut părtaș la erezie prin luarea împărtășaniei, “să se țină departe de Sfintele Taine până la unul sau doi ani”[41]. Că este vorba despre tainele ereticilor condamnați și scoși din Biserică vedem și din denumirea de “paharul dracilor” sau “masa dracilor”, dar și din analogia cu frecventarea bisericilor în care slujesc ereticii, condamnată de Sfântul Sinod invocat de Sfântul Teodor, care s-a ținut la Constantinopol, sub președinția Sfântului Nichifor. Canonul 46 al acelui sinod decretează că “în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă simplă și să se cânte numai de nevoie, așezându-se o cruce la mijloc, iar la altar să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele sau lumânare”[42].

În Scrisoarea 340 către Taleleu, Sfântul Teodor Studitul arată că cel părtaș la erezie, indiferent de faptul că se face părtaș de bunăvoie sau de frică este vrăjmaș al lui Dumnezeu, nu prieten al Lui, adică se află în pericolul de a fi condamnat de către Dumnezeu ca și ereticul cu care se află în părtășie: “Dacă ar da cineva toți banii lumii și are părtășie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaș”[43]. Aici sfântul arată că expresia părtășie la erezie în acest context se referă la participarea la aceleași Sfinte Taine sau rugăciune cu ereticul (condamnat sinodal), dar adaugă că vinovat este și cel ce mănâncă și bea cu ereticul (condamnat)[44], așa cum prevăd și sfintele canoane, care interzic atât rugăciunea cu ereticii (10, 11, 45, 46, 64 ap., 2,4 sin. III ec., 6, 9, 32-34, 37 Laod., 9 Tim. Alex.), primirea pseudotainelor acestora (46, 47, 68 ap. 19 sin. I ec., 7 sin. II ec., 95 Trulan, 7, 8 Laod., 1, 47 Vasile cel Mare), dar și părtășia în cele obștești (7, 45, 64, 70-71 ap., 11 Trulan, 1 Antioh., 6, 29, 33, 37-38 Laod.). Constatările sunt determinate de relatarea referitoare la un preot ortodox care mânca împreună cu un episcop eretic. Sfântul spune că pentru această cădere, preotul, dacă se oprește de la împreună mâncarea cu ereticul, poate fi repus în slujire, după ce își face o perioadă de pocăință și se oprește de la slujire pentru o perioadă. De asemenea, în dialogul cu Taleleu, Sfântul Teodor arată, pe de o parte, că nu este o scuză faptul că cineva are cugetarea ortodoxă, dacă se face părtaș la erezie, deoarece cel ce face acest lucru o face de bunăvoie, iar pentru acest lucru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu.

Lui Serghie ipatul și vărul primar, Sfântul Teodor îi recomandă “dar mai presus de orice lucru să fugi de părtășia cu erezia luptătoare împotriva lui Hristos, căci împărtășirea de ea înnegrește și pierde sufletul”[45].

În Scrisoarea 500 către Isihie protonotarul, Sfântul Teodor spune că este interzis a mânca, a bea și a cânta cu ereticii (condamnați[46]), nefiind de acord cu rânduiala unor monahi care fuseseră prigoniți pentru credință, dar se limitau în relațiile cu ereticii la a se feri de binecuvântarea lor, la a cânta cu mai-marii lor și a se împărtăși de la ei[47].

În Scrisoarea 531, adresată fiului Dorotei, Sfântul sfătuiește ca dacă cel ce a fost în părtășie (împărtășire) cu erezia a mărturisit acest lucru înainte de moarte și s-a pocăit și a primit împărtășania ortodoxă, atunci el să poată fi pomenit la slujbele de pomenire a morților, dar dacă a murit în părtășie cu erezia (iconoclastă) să nu se facă slujbe, deoarece “ereticească este pâinea aceea, iar nu trupul lui Hristos”[48]. Ideea este reluată în discuția cu monahul Simeon, în care spune: “cu care împărtășanie [au murit], de aceea u și parte” , deoarece “pâinea [ereticească] și paharul ereticesc este împărtășire cu potrivnicul”[49].

Contextul ereziei ecumenismului după pseudosinodul din Creta

În cazul ereziei ecumenismului, începătorii ereziei sunt toți teologii și ierarhii ortodocși care, participând la activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor, și-au adus o contribuție directă la alterarea învățăturii eclesiologice ortodoxe și/sau au încălcat sfintele canoane ale Bisericii, ce interzic comuniunea de rugăciune și de orice fel cu ereticii, participând la diferite manifestări cultice de tip ecumenist.

În cazul pseudosinodului din Creta, începătorii ereziei sunt cei ce au conceput direct documentele eretice care au fost semnate de către ierarhii prezenți acolo (patriarhul ecumenic Bartolomeu, episcopul Ioannis Zizioulas și toți membrii comisiilor dogmatice care au participat la elaborarea acestor documente). Toți ierarhii care au semnat acele documente, fie direct în Creta, fie ulterior, s-au făcut părtași la erezia ecumenistă prin semnătura pusă pe acele documente. Din acest motiv, în toate documentele pe care le-am prezentat ierarhilor români participanți la acel sinod, i-am numit “părtași la erezie”, ținând cont și de relatărilor unor ierarhi străini, precum IPS Ierotheos Vlachos, contestatar deschis al documentelor cretane, care a susținut că delegația română a susținut doctrina ortodoxă în dezbateri, dar că a cedat la un moment și a semnat documentele în forma lor finală.

Prin semnătura pusă și prin acceptarea publică ulterioară a acestor documente ca ortodoxe, s-au făcut propovăduitori pe față ai ereziei eclesiologice din documentele cretane, întrunind condiția necesară întreruperii pomenirii lor la sfintele slujbe, situația fiind oarecum similară celei a “sinodului adulter” din 809, deosebirea făcându-o erezia mult mai gravă propovăduită de semnatarii din Creta.

Prin analogie cu modul în care i-a catalogat Sfântul Teodor Studitul pe ierarhii participanți la sinodul din 809, se poate considera că ierarhii români, fie semnând direct documentele eretice din Creta, fie aprobându-le în sinodul local de la București, fie neluând poziție publică împotriva lor, propovăduindu-le poporului ca ortodoxe și persecutându-i pe preoții și credincioșii ortodocși care se opun acestor documente, s-au făcut începătorii ereziei în Biserica Ortodoxă Română, pe care au importat-o, prin părtășia la semnarea actelor sinodale cretane, putând fi considerați, din acest punct de vedere[50], eretici (condamnabili[51], însă necondamnați sinodal încă, ca și cei de la “sinodul adulter”). Aceeași analogie se poate aplica și celorlalți ierarhi semnatari ortodocși din întreaga lume, care, făcându-se prin propria semnătură părtași în sinod la documentele respective, au legiferat erezia la nivel panortodox, implementându-o ulterior la nivel local.

În ceea ce îi privește pe cei ce au rămas în comuniune cu ierarhii participanți la sinodul din Creta, ei s-au făcut părtași la erezia ecumenistă, legiferată în Creta, prin faptul că nu au întrerupt pomenirea cu episcopii care au acceptat într-o formă sau alta acel pseudosinod, deoarece pomenirea ierarhului înseamnă mărturisirea învățăturii pe care acesta o propovăduiește, după cum ne învață Sfântul Ghenadie Scholarios: “părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»[52][53](s.n.).

Aici se impun câteva distincții obligatorii, operate și de către Sfântul Teodor Studitul, foarte importante pentru stabilirea comportamentului pe care trebuie să îl avem față de cei rămași în comuniune cu cei ce au adoptat deciziile din Creta.

Când vorbește despre acceptarea ereziei iconoclaste, condamnate deja sinodal, Sfântul Teodor identifică șase categorii de părtășie la erezie (pe care în această epistolă o numește “plecare [în fața] ereziei”), cărora le corespund șase tipuri distincte de epitimie, pentru cei ce se leapădă de aceasta. Iată cele șase categorii[54]:

  1. “Unii s-au plecat ereziei de bunăvoie, fără să-i silească cineva[55].
  2. Alții în urma bătăilor.
  3. Alții numai prin amenințare.
  4. Alții fără amenințări și chinuri, doar din frică.
  5. Alții ca să nu cadă din ale lor.
  6. Unii din neștiință”.

Pentru recuperarea acestora, Sfântul recomandă abținerea de la Sfânta Împărtășanie timp de trei ani, pentru cei ce au acceptat erezia de bună voie, trei pentru cei ce au cedat bătăilor, doi pentru cei ce au cedat amenințărilor, fricii sau comodității, și un an, pentru cei neștiutori. Celor căzuți dintre preoți, Sfântul le recomandă repunerea în tagma preoțească, dacă încetează să se mai împărtășească din tainele necredincioșilor, iar dacă au semnat o adeziune față de erezie să fie opriți de la slujire, până când un sinod ortodox va decide dacă sunt vrednici să mai fie preoți. Situația preotului este discutată și în epistola către Macarie egumenul.

Vedem din acest pasaj că modul în care s-a produs părtășia la erezie (căderea) este important și în ceea ce privește stabilirea gradului de vinovăție și a epitimiei prin care cel vinovat se poate curăți de vina sa și se reîntoarce în sânul comunității ortodoxe. Sfântul Teodor ia în calcul și circumstanța agravantă a comuniunii cu ereticii condamnați deja de un sinod și pe cea atenuantă a aderării la erezie ca urmare a persecuției.

Atunci când recomandă ruperea comuniunii cu cei ce au aprobat sinodal adulterul împăratului Constantin al VI-lea, după ce stabilește criteriile potrivit cărora episcopul ortodox care nu a participat la sinod și îl denunță ca tâlhăresc, dar pomenește de frică mitropolitul eretic, poate fi frecventat, la fel și preoții săi, în timp ce preotul ortodox care pomenește de frică episcopul eretic trebuie chemat doar la binecuvântarea mesei și la psalmodiere, dacă nu a slujit cu ereticii, sfântul interzice mâncarea împreună cu cei ce s-au însoțit în chip nepăsător cu cel ce a binecuvântat adulterul imperial sau cu alți eretici (probabil dintre cei ce l-au aprobat sinodal), dar adaugă un sfat esențial din care putem deprinde și noi modul în care s-ar cuveni să ne comportăm în toate situațiile ce nu țin de comuniunea liturgică față de cei ce acceptă sinodul din Creta: “Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea, nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri”[56] (s.n.). În această recomandare, Sfântul are în vedere ruperea comuniunii numai cu cei ce se fac direct părtași cu promotorii ereziei, fără să le pese că fapta lor este o încălcare evidentă a legii lui Dumnezeu, nu însă și cu restul oamenilor, care intră în comuniune, într-un fel sau altul cu ei. Dar și cu aceștia care stau la masa ereticilor, adică în comuniune strânsă cu ei, numai după ce se constată neînduplecarea lor, la capătul unui efort de a le explica o dată sau de două ori: “iar de la cei cu care nu mâncăm, nici darul nu trebuie primit, dacă, învățat o dată sau de două ori, el rămâne indiferent și nu se lasă înduplecat de noi”[57].

Ținând cont de toate aceste distincții, trebuie să observăm, aplicat la situația în care ne aflăm, că există ierarhi români care au semnat acele documente din convingere ecumenistă, aceia fiind în cuget, predică și acțiune eretici cu mult înaintea sinodului din Creta, manifestându-se astfel, de-a lungul timpului, prin diverse acțiuni (participări la întrunirile ecumeniste ale CMB[58], afirmații scandaloase cu caracter eretic[59], semnarea unor documente ecumeniste eretice[60], intercomuniune euharistică[61] sau împreună-slujire a unor Taine și ierurgii cu ereticii[62]); există ierarhi care au semnat acele documente cu rezerve și cu mustrare de conștiință (mitropolitul Olteniei a ținut să facă precizarea sub semnătura pusă că înaltpreasfinția sa crede cu tărie într-una singură sfântă, sobornicească Biserică Ortodoxă[63]); există episcopi care nu au semnat direct acele documente, dar care au luat act de ele în timpul ședinței de sinod din 28 octombrie 2016. Unii dintre aceștia din urmă au făcut-o cu cuget ecumenist eretic, alții după ce au criticat anterior documentele (cum a fost cazul episcopului Alexandriei, despre care există o relatare de presă[64] că s-ar fi declarat, cu câteva luni înainte de sinod, contra acestuia, episcopul Macarie din Europa de Nord, care ar fi criticat acele documente la un moment dat[65]). Există episcopi care nici nu au participat la ședința sinodului din octombrie 2016 (cum e cazul arhiepiscopului Sucevei), dar și aceștia s-au făcut părtași la documentele din Creta, prin faptul că nu au luat poziție deschisă contra acestora. Indiferent de modul în care s-au făcut părtași la erezia ecumenistă, toți episcopii români sunt în comuniune cu aceasta prin faptul că niciunul dintre ei nu a luat o poziție clară contra acelui sinod, așa cum învață sfântul Teodor Studitul, care spune că, pentru a fi considerat ortodox, episcopul trebuie să nu fi participat „la sinodul adulter și să îl numească adunătură mincinoasă”[66]. Prin atitudinea lor au permis intrarea ereziei în Biserica Ortodoxă Română, devenind începătorii ei la nivel local. Niciunul dintre ei nu este nevinovat pentru faptul că s-a făcut părtaș la erezie, ci, în cuvintele Sfântului Teodor Studitul, “dacă mintea celui ce s-a împărtășit nu este de acord cu fapta [împărtășirii], acest lucru este și mai mult o lepădare, fiindcă – de vreme ce știa că face un lucru străin [de credință] – a păcătuit întru cunoștință, netemându-se de Dumnezeu, Care ucide și sufletul și trupul, prin azvârlirea în gheenă, ci [înfricoșându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf. Mt. 10,28)”. Există doar doi episcopi ortodocși români care nu au acceptat în niciun fel documentele de la Creta: preasfințitul Iustinian Sigheteanul, care a trecut la Domnul în ziua acceptării documentelor de către sinodul local, considerându-le neortodoxe, și preasfințitul Vasile Someșanul, pe care starea gravă de sănătate l-a împiedicat să se pronunțe în vreun fel asupra acestui sinod.

Această vinovăție trebuie stabilită precis, în raport cu etapa căderii în care se află, cum precis trebuie stabilită și atitudinea corectă față de ierarhi, pentru a nu cădea într-o cugetare sau acțiune schismatică. Din acest punct de vedere, se impune a se ține seama de faptul că toți ierarhii care s-au făcut părtași ereziei din Creta (sau eretici, în sensul arătat mai sus) sunt condamnabili, dar nu sunt încă condamnați de către un sinod ecumenic, în mod nominal, alături de întemeietorii acestei erezii. Sunt nefrecventabili, în sensul în care preoții și credincioșii au dreptul și datoria[67] de a întrerupe pomenirea lor, dar nu sunt încă caterisiți și scoși în afara Bisericii, prin urmare nu operează sancțiunea canonică aspră a caterisirii sau afurisirii pentru toți cei ce păstrează comuniunea cu ei. Și nu în ultimul rând, mai au încă timp să se pocăiască și să se lepede de erezia la care s-au făcut părtași și pe care o impun în Biserica noastră, așa cum au făcut-o alți episcopi de-a lungul istoriei, care au recunoscut greșeala și s-au întors. Este foarte relevantă poziția unor capi ai ereziei iconoclaste, precum Grigore al Neocezareei, care a cerut să fie reprimit în comuniunea ortodoxă în ce-a de-a treia ședință de la Niceea, din 787. Sub conducerea Sfântului Tarasie, sinodul ecumenic i-a reprimit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor[68]. Reprimirea lor în treapta episcopală a fost disputată la sinod, dar în cele din urmă chiar și monahii rigoriști au acceptat acest lucru: “Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, așa îi primim și noi”[69].

La rândul lor, clericii și credincioșii s-au făcut părtași la erezie prin comuniunea cu episcopii lor, participanți sau de acord cu sinodul din Creta. Și în ceea ce îi privește, există diferențe în privința modului în care s-au contaminat cu ecumenismul, foarte importante mai ales din perspectiva pastorală a recuperării lor, în lupta de curățire a Sfintei Biserici de erezie.

Există clerici și credincioși care au o cugetare eretică ecumenistă formată cu mulți ani înainte de sinodul din Creta. Este cazul unor preoți, ieromonahi, monahi, monahii, stareți, starețe, teologi, profesori universitari din facultăți de teologie sau profesori din învățământui liceal teologic, funcționari eparhiali, protopopiali, intelectuali laici, credincioși obișnuiți, mai ales din spații de confluență confesională, care au trăit împreună cu ereticii atât de mult, încât sunt incapabili de distincții teologice și dogmatice. Aceștia sunt adepții ideii că între Ortodoxie și ereziile de extracție creștină nu există diferențe semnificative, ci doar mici disensiuni teologice, care trebuie depășite prin dialogul ecumenist, pentru a se “reface unitatea pierdută a creștinilor”. O deviză sub care i-am putea aduna este expresia uzitată adesea “toți ne închinăm Aceluiași Dumnezeu”, pe care o aplică chiar și în relațiile interreligioase, nu doar în cele intercreștine. La modelarea conștiinței acestor oameni au contribuit intens încălcările canoanelor care opresc cu strășnicie comuniunea cu ereticii, dar și “ecumenismul practic”, propovăduit intens în această societate globalistă, care tinde să șteargă toate hotarele dintre oameni și religii (inclusiv pe cele dogmatice). Ei sunt cei mai fervenți luptători contra celor ce au întrerupt pomenirea ierarhilor, deoarece, având o gândire eretică deja conturată, pur și simplu nu pricep mobilul luptei celor care contestă sinodul din Creta.

În condițiile în care aceștia acceptă hotărârile sinodului din Creta ca fiind în perfect acord cu ceea ce își închipuie că este imperativul misionar al Bisericii Ortodoxe actuale și le consideră ortodoxe, iar ecumenismul îl consideră ca “o atitudine de dialog și cooperare cu ceilalți creștini”, ei pot fi considerați eretici, deoarece au parcurs întregul proces al formării unui cuget eretic. Față de aceștia poate opera direct sfatul apostolului că “după întâia și a doua mustrare se cuvine să ne depărtăm” (Tit 3,10), mai ales în ceea ce privește comuniunea bisericească (împreuna participare la slujire trebuie evitată, cu precădere în privința clericilor), dar nu încă și prevederile canoanelor care sancționează împreună-rugăciunea și împreună-viețuirea cu ereticii (cei ce continuă să aibă legături neliturgice cu ei, după întâia și a doua mustrare, cu speranța recuperării lor, nu pot fi condamnați ca atunci când ar avea legături cu ereticii din afara Bisericii, dar dacă rămân în comuniune bisericească cu ei se fac părtași la erezie), deoarece nu au fost încă condamnați de către un sinod ecumenic ortodox.

Există preoți care rămân în comuniune cu ierarhul și în părtășie cu erezia din inerție, pentru că au fost educați că ascultarea față de episcop este cel mai important lucru din activitatea unui preot. Mulți dintre aceștia contestă deciziile luate în Creta, dacă le înțeleg, sau consideră că ele nu sunt atât de grave încât să determine “păcatul capital” al ruperii comuniunii cu ierarhul. Unii au gândire și chiar kerygma ortodoxe, dar păstrează comuniunea cu episcopul pentru că s-au învățat cu simulacrul de luptă care s-a practicat timp de generații în BOR, în care preoții, mai ales ieromonahii, contestau, mai mult sau mai puțin public, deciziile ecumeniste ale ierarhiei, dar continuau să fie în comuniune cu ea, amăgindu-se că sunt luptători contra ecumenismului și că într-o zi acest tip de luptă va da roade. Roadele au fost, din păcate, documentele din Creta.

Există preoți care nu știu și nu înțeleg mare lucru despre ce s-a întâmplat în Creta, preferând să creadă versiunea oficială despre situația creată. La aceste motive de a rămâne în părtășie la erezie se mai pot adăuga indiferența, lașitatea, comoditatea, ignoranța, frica.

Niciunul dintre aceste motive nu îi apără pe preoții pomenitori de pericolul pe care îl impune părtășia și nici de vina de a se alătura unei gândiri eretice, cu care sunt de acord, prin pomenirea ierarhului (chiar dacă, în cazul unora, în mod superficial, formal) și de a ține în ignoranță și în părtășie la erezie poporul pe care îl păstoresc.

Riscul pe care îl impune rămânerea poporului în părtășie la erezie este ilustrat de Sfântul Vasile cel Mare într-o scrisoare a sa adresată episcopilor din Galia și Spania, cărora le descrie ravagiile pe care le făcea în rândul poporului arianismul, erezia condamnată la sinodul I ecumenic, dar revitalizată de domnia împăratului Valens: “Urechile celor simpli au fost amăgite și obișnuite cu înșelăciunea ereziei. Copiii cei mici din Biserică sunt deprinși cu învățăturile stricate – dar ce ar putea face? Botezurile sunt săvârșite de eretici, la fel și prohodirea celor adormiți, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristați, sprijinirea celor în necazuri și ajutorările cele de tot felul , ca și săvârșirea Sfintelor Taine. Prin toate acestea se naște o legătură cu ei în popor și ajung să fie cu toți într-un cuget, încât în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această înșelăciune îndelungată să îi putem întoarce din nou la cunoștința adevărului”[70].

Observăm că Sfântul Vasile îi numește pe “copiii cei mici ai Bisericii” pe credincioșii obișnuiți, care, rămânând mult timp în legătură cu erezia și cu ereticii (condamnați sinodal), “se naște o legătură cu ei în popor și ajung să aibă același cuget”, sau o “legătură de armonie”, cum o numește versiunea oficială a colecției PSB. Procesul de părtășie la erezie este unul dinamic, care începe prin acceptarea, de bunăvoie sau nu, a ereziei și se continuă prin expunerea îndelungată la conviețuirea liturgică și socială cu ereticii.

Există foarte mulți credincioși care se opun acordării statutului de bisericitate ereziilor papistașă sau protestantă, dar care rămân în ascultarea preoților lor din diferite motive. Cei mai mulți dintre ei nu au înțeles ce s-a petrecut în Creta sau au primit varianta oficială a ierarhiei, transmisă prin intermediul preoților. Mulți nu au auzit niciodată despre ecumenism. Foarte mulți sunt preocupați de cele ale vieții cotidiene și nu își dedică timpul necesar cercetării celor sufletești. Unii tratează problemele duhovnicești și bisericești cu aceeași superficialitate cu care sunt tratate cele politice sau mondene. Mulți nu au instrucția teologică și pregătirea duhovnicească necesare pentru a înțelege situația și a se poziționa corect față de ea.

Indiferent de motivul pentru care episcopii, clericii și poporul s-au făcut părtași la erezie, realitatea este că se află în comuniune cu erezia și riscă ca, în viața veșnică, să aibă aceeași soartă cu cei ce au creat erezia respectivă și o propovăduiesc, dacă nu se eliberează de aceasta prin întreruperea comuniunii cu ecumenismul și cu cei ce îl propovăduiesc. Despre acest lucru, Sfântul Teodor Studitul scrie, într-o scrisoare adresată patriarhului Teodor al Ierusalimului: “Alții au naufragiat deplin în privința credinței; alții, măcar că nu s-au scufundat de la cugetele eretice, dar din pricina părtășiei lor cu ereticii, au pierit și ei odată cu aceia”[71]. Nu pot fi considerați părtași la deciziile din Creta cei care efectiv nu au avut posibilitatea să ia cunoștință de acestea, din diverse motive (sunt prea bătrâni, sunt prea tineri, sunt prea bolnavi, sunt în incapacitate medicală de a înțelege, locuiesc izolați și alte situații care i-au împiedicat în mod obiectiv, nu din cauza delăsării, să se informeze, nu au instrucția și capacitatea intelectuală să înțeleagă ce se întâmplă, au fost păcăliți de propaganda oficială și nu au avut capacitatea de a vedea înșelăciunea dintr-un exces de bunăcredință etc.).

Cât timp sunt în comuniune cu erezia, împărtășania cu Sfintele Taine administrate de episcopi și preoți părtași la erezie se face spre osânda celor ce le iau, așa cum se întâmplă cu cei ce se împărtășesc cu nevrednicie din diverse motive (nespovedanie, spovedanie iresponsabilă, neîmplinirea canonului etc.), după spune Sfântul Apostol Pavel: “Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși, și bolnavi, și mulți au și murit” (1Cor. 11,29-30).

Nu în ultimul rând, cei ce se află în părtășie cu erezia riscă condamnarea de către un sinod ecumenic ortodox și scoaterea în afara Bisericii, împreună cu cei ce propovăduiesc deschis și convins erezia și cu cei ce sunt începătorii ei. În acest moment, ei sunt condamnabili, dar nu încă condamnați de către un sinod. Din acest motiv, din punct de vedere canonic, nu li se poate aplica tratamentul care se aplică ereticilor condamnați de un sinod și care au fost deja scoși în afara Bisericii, interzicându-li-se celor ce au rămas în interiorul acesteia să aibă vreo legătură cu ei, sub sancțiunea caterisirii sau a afurisirii[72].

Foarte mulți dintre cei preocupați de evoluția situației din Biserică după sinodul din Creta consideră că cei ce s-au făcut părtași la erezia ecumenistă prin acceptarea deciziilor sinodului nu mai au nevoie să fie condamnați, deoarece sinodul ROCOR a condamnat deja ecumenismul și ei sunt implicit condamnați de acea condamnare.

Într-adevăr, sinodul local al ROCOR a dat anatemei în 1983 la Vancouver la modul general ecumenismul și pe cei ce îl propovăduiesc și au legături conștiente cu ereticii [membrii protestanți și catolici ai CMB][73], dar nu a condamnat nominal și nu au caterisit și pe începătorii ereziei și pe cei ce rămân în comuniune cu aceștia. Numai după o condamnare oficială a ereziarhilor și a celor ce se află în comuniune cu ei aceștia ies în afara Bisericii și devin eretici în sensul în care sfintele canoane interzic orice legătură cu ei. Până atunci, datoria noastră este să ne îngrădim de cei ce sunt în comuniune cu erezia, dar să încercăm să îi determinăm și pe ei să ia decizia de a se îngrădi de erezie (în cazul ierarhilor, de a o lepăda cu totul).

Cei care i-au catalogat deja pe toți membrii Bisericii Ortodoxe Române rămași în comuniune cu ierarhia ca eretici și se comportă față de ei de ca și când aceștia ar fi deja cu totul în afara Bisericii se raportează la Biserica Ortodoxă Română ca la ceva străin, ca la altceva decât Biserica strămoșească, pe care avem datoria să o curățim de erezie, pentru a ne relua într-o bună zi viața bisericească împreună cu credincioșii, cu preoții și cu episcopii care acum sunt părtași la erezie, dar pe care sperăm să-i recuperăm printr-un efort pe care trebuie să-l facem până în ultimul moment. A-i cataloga pe toți ca eretici și a gândi Biserica Ortodoxă Română ca ceva străin este începutul gândirii schismatice. Dacă Sfântul Teodor Studitul a făcut distincția între eretici și părtași la erezie, nenumindu-i pe toți la grămadă eretici, chiar dacă admite că sunt părtași la gândirea eretică, dar și la vrăjmășia cu Dumnezeu ce derivă din aceasta, de ce să ștergem noi, în acest stadiu al luptei, această distincție, lăsând loc interpretărilor și atitudinilor greșite față de cei ce au acceptat, într-o formă sau alta, ecumenismul în Biserica noastră?

Unii spun că nu mai trebuie să așteptăm un sinod ecumenic, deoarece acesta nu va mai veni niciodată, pentru că ecumenismul este atotstăpânitor. Istoria Bisericii a cunoscut erezii care au dominat viața bisericească zeci de ani, pentru ca la un moment dat Dumnezeu să se îndure de poporul său și să le aducă izbăvirea. Cei ce cred că nu va mai putea fi făcut un sinod ortodox se grăbesc să facă ei lucrarea lui Dumnezeu, ignorând faptul că prin canonul 15 I-II suntem chemați să ne îngrădim de erezie și să așteptăm, nu să dăm anateme, să-i caterisim și să-i afurisim din postura de clerici sau mireni pe eretici.

Dacă nu va mai exista un sinod ecumenic care să îi scoată în afara Bisericii pe cei ce vor rămâne fideli ecumenismului, atunci ecumeniștii își vor continua mișcarea centrifugă la care s-au angajat la sinodul din Creta și vor ajunge la un moment dat în punctul în care vor realiza mult dorita lor “unitate a creștinilor”, adică se vor uni propriu-zis cu ereticii, ieșind de la sine din Biserica Ortodoxă și aderând la o structură religioasă străină Ortodoxiei dimpreună cu toți cei ce îi vor urma, împlinind ei condamnarea și scoaterea în afara Bisericii pe care nu le-a mai putut face un sinod ecumenic (așa au făcut greco-catolicii, când au ieșit din Biserica Ortodoxă). Oprirea pomenirii ierarhilor care s-au făcut părtași la erezia ecumenismului în acest moment are ca scop tocmai evitarea punctului în care ei ar ajunge la “potirul comun”, când ar fi deja eretici cu totul și nu s-ar mai putea salva. Un semnal de alarmă similar ar fi și un sinod ecumenic, care ar opri ierarhia ortodoxă și pe cei ce o urmează din drumul înspre în afara Bisericii, pe care merg acum.

Din toate cele spuse până acum, rezultă că nu se cuvine ca toți cei ce se află în Biserica Ortodoxă Română să fie numiți fără niciun fel de distincție eretici. Este adevărat că toți cei ce acceptă părtașia la erezia ecumenistă sunt în comuniune cu aceasta, dar motivele diferite pentru care o fac îi determină pe unii să nu aibă o cugetare și o acțiune eretică, chiar dacă toți poartă riscul și responsabilitatea asocierii cu erezia, de care trebuie să se lepede neîntârziat. Îl putem considera eretic propriu-zis pe preotul care propovăduiește și crede că papistașii și protestanții nu au taine[74] și că ecumenismul este erezia tuturor ereziilor, dar rămâne în comuniune cu episcopul său din frică, din neînțelegerea corectă a deciziilor luate în Creta, din neînțelegerea exactă a prevederilor canonice care îi permit să se despartă de episcopul său sau din alt motiv decât adeziunea conștientă și asumată la erezia propovăduită? Dar pe creștinul care se află în comuniune cu episcopul său, dar nu știe nimic despre erezia ecumenistă, despre ecumenism în general? Ce fel de mărturisire eretică face acesta?

Datoria noastră este să îi avertizăm pe cei ce continuă legătura cu ierarhii propovăduitori ai învățăturilor ecumeniste (și chiar și pe ierarhii care s-au asociat ereziei din frică sau comoditate) că rămânerea în comuniunea cu ei îi expune riscului de a deprinde învățăturile și practicile ecumeniste eretice ale acestora și de a continua căderea începută prin acceptarea părtășiei la erezie până în punctul în care, pe nesimțite, vor cugeta, vor mărturisi și se vor comporta în mod eretic, ajungând la ceea ce Sfântul Teodor numește “părtășie totală” cu erezia, adică devenind la fel cu cei cu care se află în părtășie. În rest, nu este al nostru să îi catalogăm ca eretici, să îi tratăm ca eretici, să ne comportăm de ca și când noi suntem singurii ortodocși rămași pe lume. Smerenie, dragoste, durere, nădejde și răbdare[75]– acestea trebuie să fie trăsăturile atitudinii noastre față de cei ce sunt încă în legătură cu erezia.

Cum trebuie să facem lucrarea noastră, atât față de cei ce sunt deja eretici în gândire și faptă, cât mai ales față de cei ce sunt părtași la această erezie, ne învață chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne spune, în altă parte, că părtașul la erezie și ereticul sunt împreună vrăjmași ai lui Dumnezeu: “De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor.

Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă”[76].

Mihai-Silviu Chirilă

[1] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 36. Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Sofia, București, 2006, p. 35.

[2] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 373.

[3] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 36. Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, ed. cit., pp. 35-36.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Împotriva apotactiților și ghemeliților, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Sofia, București, 2006, p. 215.

[5] “De acum înainte”, conform deciziei canonului I al sinodului al III-lea ecumenic, adică din momentul condamnării de către sinod.

[6] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumenița, Galați, 2015, pp. 449-450.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 172.

[8] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 452. Lui Nichita egumenul, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 131.

[9] În cazul celor adormiți, cu care împărtășanie au [murit], de aceea au și parte (Scrisoarea 534. Lui Simeon Monahul, ed. cit., p. 156)

[10] III,5

[11] Ibidem.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 172.

[13] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., 2015, p. 455.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, ed. cit., p. 172.

[15] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 340, Fiului Taleleu, în ed. cit., p. 97.

[16] Ibidem, nota 4.

[17] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 466. Lui Iacov monahul, ed. cit., p. 137.

[18] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., 2015, p. 455.

[19] Sf. Marcu al Efesului (Marci Evgenici, Metropolitae Ephesi), Opera anti-unionistica, ed. ab. L. Petit, vol. X, fasc. II, Roma,pp. 127(8-9), 130(18-24), 132(5-8, 34-35), 133(1-6); Vasilide,pp. 102-103; PG 160, 69C, 97C, în Stâlpii Ortodoxiei. Viața și nevoințele celui întru sfinți părintelui nostru Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, Editura Egumenița, Galați, f.a., p. 79.

[20] Epistola lui Kir Marcu al Efesului către Theofan, PG, 160, 1096-1100, în Stâlpii Ortodoxiei. Viața și nevoințele celui întru sfinți părintelui nostru Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, ed. cit., p. 151.

[21] Stâlpii Ortodoxiei, p. 160.

[22] Ibidem, p. 167.

[23] “În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune şi iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăţie şi a început a domni singur. Şi fiind tânăr şi cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură şi la desfrânare. Pentru aceea a izgonit şi pe soţia sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei şi-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfinţitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvânteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimând dumnezeieştile legi şi neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor şi săvârşitor acelei nunţi fărădelege… Deci o fărădelege ca aceea începându-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetăţile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Aşa au început a face domnii şi stăpânii care erau în Bosfor şi Gothii şi cei care stăpâneau şi prin alte părţi, despărţindu-se de femeile lor, şi cu sila ţinându-le în chip călugăresc, luând în locul lor altele.” (Viața Sfântului Cuvios Teodor Studitulhttps://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-teodor-studitul).

[24] Interpretând disputa miheiană, arhimandritul Vasilios Papadakis, în Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei (ed. cit., p. 292), avertizează: “În sfârșit, alții, din rândul iubitorilor de dezbinări și schisme în Biserică au dat despărțirilor sale temporare de Sfinții Tarasie și Nichifor caracter de lege bisericească și canon inviolabil, susținând, în dezacord cu sfintele canoane [13-15 I-II, vezi nota 524] și cu Sfânta Tradiție că avem datoria de a înceta comuniunea cu episcopii noștri nu numai din motive de ordin dogmatic, ci și pentru încălcarea unor canoane ale Bisericii”.

[25] Scrisoarea 36, Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, ed. cit., p. 38. Există totuși o oarecare întrepătrundere între erezia miheiană și iconoclasm, deoarece viața Sfântului Teodor ne spune că împăratul Constantin l-a amenințat pe patriarhul Tarasie cu reînvierea iconoclasmului, dacă nu acceptă decizia sa. Astfel se încearcă o justificare a deciziei sinodului din 806 de a accepta căsătoria împăratului, pe considerentul că astfel se evită riscul uriaș al reînvierii iconoclasmului. Un detaliu foarte important este acela că începătorul ereziei miheiene, preotul Iosif, care l-a cununat pe împăratul adulter, este și călăuzitor al luptei celor care au reînviat lupta contra icoanelor: “Însă plaga cea veche, răul cel dinlăuntrul sânului, Iosif, cel numit mai de demult cununător al însoțirii adulte, iar acum batjocoritor al lui Hristos, însuși s-a făcut călăuzitor celor pe care i-a avut mai înainte în grijă” (Scrisoare 223, Fiului Navcratie, ed. cit., p. 85).

[26] “Prin acceptarea celui ce a cununat în chip adulter, au hotărât sinodal o dogmă împotriva Evangheliei și a Mergătorului înainte și a canoanelor, întărind fărădelegea ca iconomie și dând anatemei și izgonind pe preoții și ierarhii care voiau să aibă autoritate canoanele și pe cei ce nu cugetă același lucru [cu adulterul acceptat de ei], precum știți” (Scrisoarea 53, Citețului Ștefan și celor împreună cu el (ed. cit., p. 68). Disputa s-a terminat o dată cu moartea împăratului și cu caterisirea definitivă a preotului Iosif, care îl cununase pe împărat.

[27] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, ed. cit., p. 58.

[28] „În cea de-a șasea și a șaptea ședință a sinodului au fost anatemizați trei patriarhi ai Constantinopolului și alți episcopi iconoclaști” (Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei Editura Egumenița, Galați, 2015, p. 268). “Și s-a adunat sinodul acesta împotriva păgânilor și prihănitorilor de creștini luptători [iconomahi] ai Sfintelor Icoane, pe care anatematisindu-i, și mai ales pe Anastasie, pe Constantin și pe Nichita, care în vremea luptătorilor de iconae au stătut minciuno-patriarhi ai Constantinopolului…” („Prolegomena despre Sfântul și Ecumenicul al Șaptelea Sinod”, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, f.l., Editura Credința strămoșească, 2007, p. 320). La cei trei patriarhi eretici face referire sfântul în Scrisoarea 53, Citețului Ștefan și celor împreună cu el (ed. cit., p. 65).

[29] Ibidem, p. 169, nota 1.

[30] Dacă nu s-a pocăit sincer.

[31] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 531. Fiului Dorotei, ed. cit., p. 154.

[32] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 50.

[33] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 48. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.

[34] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40, Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 49.

[35] Distincția dintre cele două teme pe care le abordează o face sfântul în această epistolă, când vorbește despre căderea lui Flubutus: “nemărturisind ei în prima lor înfângere – cea pentru adulter și însoțire adulteră – s-au comportat exact pe dos în situația de față”.

[36] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 223. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 85.

[37] Scrisoare 244, Unei egumene, ed. cit., p. 89.

[38] Despre faptul că s-a temut să îi ceară preotului să nu îl pomenească pe ereziarh la liturghie (Scrisoarea 553, către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, ed. cit., p. 159).

[39] Scrisoarea 553, către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, ed. cit., p. 159.

[40] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 384. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 111.

[41] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 294, Lui Macarie egumenul, ed. cit., p. 91.

[42] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. cit., p. 511.

[43] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 340, Fiului Taleleu, în ed. cit., p. 97.

[44] Interdicția este reiterată în Scrisoarea 393, în care la întrebarea dacă se poate mânca, la vreme de mare nevoie, cu cei întrutotul necredincioși sau cu cei ce au părtășie cu ei, sfântul răspunde “sub nicio formă, nicidecum decât dacă este un caz extrem și nu în chip indiferent, ci numai dacă e vreo adevărată trebuință, [dar și atunci] o dată sau de două ori” (Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, ed. cit., p. 121).

[45] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 144, Lui Serghie, ipatul și vărul primar, ed. cit., p. 79.

[46] Că vorbește despre ereticii condamnați vedem din referirea la închisoarea imperială din Smirna, unde îl aruncase Leon Armeanul.

[47] Scrisoarea 500. Lui Isihie protonotarul, ed. cit., pp. 152-153.

[48] Scrisoarea 531. Fiului Dorotei, ed. cit., p. 155.

[49] Scrisoarea 534. Lui Simeon monahul, ed. cit., p. 156.

[50] Al realității canonice create prin facilitarea apariției ereziei în Biserică.

[51] Condamnarea de către un sinod ecumenic nu înseamnă că cei condamnați devin eretici doar din momentul condamnării sau că devin mai eretici din momentul condamnării, ci că din acel moment ei și învățătura lor sunt despărțiți total de cugetarea dreaptă a Bisericii, această tăiere din trupul Bisericii creând o nouă realitate canonică, cei îi obligă pe toți cei ce doresc să rămână în Ortodoxie să întrerupă orice legătură cu cei condamnați sinodal.

[52] Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viața singuratică.

[53] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., p. 455.

[54] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, ed. cit., p. 121.

[55] Adică au devenit prin părtășia de bunăvoie, din convingere, eretici, acceptând învățătura eretică și crezând în ea.

[56] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 49. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.

[57] Ibidem.

[58] La diferite întruniri, la adunări generale CMB, cum au fost cele de la Porto Alegre sau Busan.

[59] De genul aceleia potrivit căreia s-a pierdut unitatea Bisericii și niciuna dintre comunitățile creștine actuale nu poate spune că este adevărata una, sfântă, apostolească și sobornicească Biserică; că Biserica era una doar în primul mileniu și că Biserica Ortodoxă și papismul sunt aproape același lucru; că musulmanii cred și ei în Hristos; că se impune o redefinire a dogmelor Bisericii; că sfintele canoane sunt perimate sau valabile pentru o anumită epocă istorică și trebuie “contextualizate” etc.

[60] Acordurile de la Busan, acordurile de recunoaștere a monofiziților ca ortodocși, acordurile de la Ravenna sau Chieti, prin care se recunoaște primatul papal etc.

[61] Împărtășirea cu greco-catolicii, primirea ereticilor la împărtășire în biserici ortodoxe etc.

[62] Diferite sfințiri, sfințirea Agheasmei mari cu greco-catolicii etc.

[63]https://sinodultalharesc.tk/20-33-de-ierarhi-nu-au-semnat-documentele-sinodului-din-creta-singurii-care-au-semnat-cu-totii-au-fost-luptatorii-ierarhi-bor/.

[64]https://www.aparatorul.md/episcopul-galaction-de-la-alexandria-se-dezice-de-sinodul-talharesc-din-creta/.

[65]https://www.atitudini.com/2016/07/cinste-lui-p-s-macarie-al-europei-de-nord-se-opune-hotararilor-sinodului-din-creta-sa-dea-domnul-sa-duca-pana-la-sfarsit-lupta-cea-buna/.

[66] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, ed. cit., p. 58. Pe această temă, Sfântul Paisie Aghioritul spune: “Atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul [episcop] nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta: este vinovat. În timp ce dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu” (Cuvinte duhovniceştiI. Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 344). Raționamentul are un corespondent secular în principiul juridic Qui tacet consentire videtur si loqui debuisset ac potuisset, “Se consideră că cel ce tace este de acord, dacă ar fi trebuit și s-ar fi putut exprima”.

[67] Arhidiacon Ioan N. Floca, op. cit., p. 346; Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, partea I, traducere de dr. Nicolae Popovici și Uroș Kovincici, Tipografia Diocezană, Arad, 1934, p. 323.

[68] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. cit., p. 267.

[69] Ibidem, 265.

[70] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., p. 63. Traducerea colecției PSB a Patriarhiei Române dă următoarea versiune: “Urechile oamenilor simpli au fost amăgite și obișnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educați cu învățăturile stricate. Ce trebuie să facem? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veșniciei, îi vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferință și lipsuri, dau ajutor de tot felul și împart darul Sfintelor Taine. Prin toate aceste lucruri săvârșite de ei, se naște în aceste popoare o legătură de armonie cu ei, așa că în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această îndelungată înșelăciune să-i mai putem întoarce din nou pe calea adevărului” (Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București 2010, p. 396).

[71] Epistola 15, cartea a doua, în Arhim. Vasilios Papadakis, op. cit., p. 279.

[72] Această distincție a încercat să o facă în cursul verii părintele Claudiu Buză, apărându-se după ce a fost acuzat că, prin participarea la rugăciune împreună cu membrii Consistoriului Mitropolitan din București, s-ar fi făcut… părtaș la erezie. Sfinția sa a încercat să demonstreze că starea celor ce s-au făcut părtași la erezia din Creta nu este identică celei a ereticilor condamnați de un sinod ecumenic și scoși în afara Bisericii, în sensul că cei ce s-au făcut părtași la erezie sunt condamnabili, dar nu sunt încă condamnați de un sinod ecumenic și, prin urmare, sfinția sa nu poate fi judecat ca și când ar fi călcat canoanele care interzic rugăciunea împreună cu ereticii condamnați deja de Biserică (can. 45, 46 ap. ș.a.). În sensul acesta a afirmat că sunt „nevinovați” (în sensul juridic în care cineva se bucură de prezumția de nevinovăție, chiar dacă evidențele îl încriminează în ochii tuturor, până în momentul rămânerii definitive și executive a deciziei de condamnare a sa) cei care s-au făcut părtași la erezia din Creta, nu pentru că ar fi în realitate nevinovați de participarea la erezie. Întrebat de către părinții prezenți la întâlnirea de la Beiuș dacă este de acord că, indiferent de modul în care s-au făcut părtași la erezie, cei ce rămân în comuniune (din motivele enumerate mai sus de către Sfântul Teodor Studitul, care determină și gradul lor de vinovăție) cu erezia și cu ierarhii care o propovăduiesc se fac vinovați și riscă să aibă același tratament cu aceia, părintele Claudiu Buză a fost de acord, motiv pentru care părinții întruniți la Beiuș au considerat că nu se găsesc motive pentru care sfinția sa să fie considerat începătorul unei noi învățături eretice (o stare intermediară de nevinovăție a celor ce s-au făcut părtași la erezie). Este de la sine înțeles că părintele Claudiu nu este de acord cu nevinovăția celor ce s-au făcut părtași la erezie, altfel, pentru ce ar fi sacrificat totul pentru a rupe comuniunea cu aceia? Pentru ce ar fi riscat să fie numit “cel de-al doilea Iuda” de către episcopul locului, dacă ar fi crezut că părtașii la erezie nu riscă nimic în privința mântuirii?

[73] “Anathema to Ecumenism – Those who attack the Church of Christ by teaching that Christ’s Church is divided into so-called „branches” which differ in doctrine and way of life, or that the Church does not exist visibly, but will be formed in the future when all „branches” or sects or denominations, and even religions will be united into one body; and who do not distinguish the priesthood and mysteries of the Church from those of the heretics, but say that the baptism and eucharist of heretics is effectual for salvation; therefore, to those who knowingly have communion with these aforementioned heretics or who advocate, disseminate, or defend their new heresy of Ecumenism under the pretext of brotherly love or the supposed unification of separated Christians, Anathema!”;

(https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/09/30/anatema-oficiala-a-bisericii-impotriva-ecumenismului/).

[74] Un astfel de preot a fost chiar unul dintre consistorialii care au mărturisit acest lucru în fața părintelui Claudiu Buză, la judecarea apelului sfinției sale.

[75] Despre limitele răbdării în această lucrare, recomand studiul părintelui ieromonah Grigore Sanda, egumenul de la Lacu Frumos, publicat în urmă cu câteva săptămâni pe această temă.

[76] https://ioanguradeaur.wordpress.com/category/cuvantari-impotriva-anomeilor-catre-iudei/.

http://ortodoxinfo.ro/2017/11/06/partasia-la-erezie-expresie-biblica-si-patristica/

https://saccsiv.wordpress.com/2017/11/06/teolog-mihai-silviu-chirila-studiu-despre-partasia-la-erezie/#more-31759

Via: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com