Vremea este a sluji Domnului!

1.jpeg

De ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, în municipiul Urziceni a avut loc un eveniment important: sfințirea picturii noii biserici cu hramul Sfânta Treime. Momentul a fost așteptat atât de parohieni, cât și de credincioșii municipiului, după numeroase polemici izvorâte din nevoia de a avea în centrul vechi al orașului o biserică nouă, ridicată pe locul unei construcții ce punea în primejdie siguranța credincioșilor, o adevărată ruină ce se dorea închisă și conservată. Însă, a rânduit Dumnezeu ca noul sfânt locaș să fie ridicat pe locul vechii biserici într-un timp foarte scurt, de numai doi ani, fiind apoi târnosit pe 29 mai 2011, în Duminica a șasea după Sfintele Paști, a orbului din naștere.

Inițial, aflând despre eveniment, m-a încercat o ușoară nostalgie, amintindu-mi de slujirea în această biserică pe timpul a zece ani, cu bune și cu rele, cu bucurii și cu întristări, cu încercări și cu binecuvântări. Ceea ce însă m-a răscolit cel mai tare a fost momentul din noiembrie 2016 când protopopul locului a dat citire hotărârii episcopului Vincențiu de a fi oprit de la slujire, pe o perioadă nedeterminată, pentru faptul că întrerupsesem pomenirea numelui PS sale pe motivul acceptării ereziilor legiferate la Creta, în 2016, în cadru sinodal al BOR, la data de 29 octombrie a aceluiași an, când „s-a luat act cu apreciere” a acelor hotărâri eretice.

Mi-am revenit imediat gândindu-mă la frumoasa lucrare pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o alături de fiii duhovnicești care au urmat calea îngrădirii de erezie.

În cadrul predicii rostite de către PS Vincențiu după încheierea Sfintei Liturghii a surprins neplăcut, conform spuselor unor credincioși ai parohiei Sfânta Treime, cuvintele de dispreț față de nevrednicia mea, prin care spunea, citez cu aproximație din cuvintele acelora, că „a mai trecut unul care s-a spânzurat ca un Iuda”, „un eretic” căruia „nu-i va merge bine nici lui, nici celor ca el până la sfârșit”.

Îmi pare rău că, după atâta vreme, pseudo-episcopul Vincențiu nu a înțeles că un preot poate întrerupe pomenirea ierarhului său conform Canonului 15, I-II Constantinopol, că este „un drept și o datorie” a acestuia (după spusele părintelui profesor Ioan Floca la tâlcuirea Canonului 15) atunci când un pseudo-episcop propovăduiește erezia cu capul descoperit (în public).

De aceea, e firesc să ne întrebăm: cine este trădătorul? Cel care a folosit Canoanele Bisericii îngrădindu-se de erezie, sau cel care a călcat în picioare dogmele Bisericii și învățăturile Sfinților Părinți acceptând legalizarea panereziei ecumenismului la nivel eparhial? De ce am fost asemănat cu „un nou Iuda” în procesul în care PS Vincențiu și-a judecat propria cauză și de ce numește „spânzurare” mărturisirea adevărului ce face parte din misiunea preoțească a fiecăruia dintre noi? Cu alte cuvinte, întreruperea canonică a pomenirii numelui minciuno-episcopului este o practică perimată, căzută în desuetudine, un „privilegiu” pierdut odată cu apariția ereziei episcopocentriste a lui Zizioulas! Să înțelegem că Biserica, în viziunea PS Vincențiu, nu mai este hristocentrică și că erezia poate fi propovăduită cu capul descoperit, fără dreptul canonic ca un cleric să întrerupă pomenirea pseudo-ierarhului său devenit un fel de papă, un locțiitor al lui Hristos în propria eparhie.

Apoi, care este erezia de care mă fac vinovat? Întreruperea pomenirii este erezie? Dacă da, atunci și Sfântul Fotie cel Mare, autorul Canonului 15, poate fi acuzat de „erezie și schismă” împreună cu toți Sfinții care au întrerupt pomenirea de-al lungul timpului! Să nu fie!

Cât despre cei care suntem pe această cale a îngrădirii, de unde știe PS sa că nu mergem bine până la sfârșit, atâta vreme cât facem ceea ce din punct de vedere canonic și patristic nu este greșit? Atunci cine merge bine până la sfârșit? Ierarhia BOR care a legiferat sinodal panerezia ecumenismului, care acum așteaptă venirea papei în România sub clătinarea clopotelor ce vor fi trase la Catedrala Națională, a cavalcadei de la Iași, capitala ortodoxă a moldovenilor și a pseudo-canonizării ce va avea loc la Blaj, a cochetării pe tema autocefaliei cu schismaticii ucrainieni sau cei care se împotrivesc acestor nelegiuiri și trădări cum nu a mai cunoscut neamul ortodox românesc?

„Mărturisire spre Înviere. Trei ani de rezistență antiecumenistă în BOR”: Sinaxa interortodoxă Botoșani II, 1 mai 2019

Iertați-mi îndrăzneala de a vă întreba , dar „vremea este a sluji Domnului”: ați vorbit în predicile de la amvon, în pastorale sau în conferințele preoțești despre aceste provocări ale ecumenismului, papalității și schismei ucrainene? Ați îndemnat preoții să facă misiune de catehizare și informare cu privire la aceste probleme pe care le considerăm de maximă importanță și de actualitate? Ați luat atitudine în Sinod împotriva „Săptămânii de rugăciune ecumenistă” și ați mărturisit împotriva prezenței BOR în CMB, hotărârilor de la Balamand, Chambessy, Busan, Kolymbari? Tăcerea în eparhie sau căutarea altor vinovați decât cei reali poate fi un răspuns!

Făcând ceea ce trebuie în eparhia pe care o păstoriți, mărturisind adevărul, veți aduce bucurie Îngerilor și Sfinților în cer, Maicii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit pentru păcatele noastre, veți da viață și motivație păstorilor ca să fie făclii luminoase pentru păstoriți și veți ajuta ca bisericile să fie împodobite nu doar cu veșmânt pictural, ci și cu virtuțile creștinești întrupate în credincioși dornici de mântuire, să fie cetăți întărite din care să răsune ca un tunet glasul Evangheliei și a păstorilor care drept învață cuvântul adevărului.

PS voastră,

Eu nu vă consider asemenea lui Iuda și nu văd starea în care vă găsiți ca pe o mergere la spânzurătoare, ci văd în acestea timpul pe care Dumnezeu vi l-a dat pentru pocăință și îndreptare. Încă vă mai puteți ridica din această cădere și încă mai puteți lua atitudine în Sinodul BOR. Altfel, puterile sufletești vor slăbi, conștiința se va toci, mintea se va întuneca și inima se va învârtoșa, călcând cu totul în picioare făgăduințele făcute la hirotonie că veți păstra Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți neschimbate.

Preot Claudiu Buză, Urziceni

23 mai 2019

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

Vedeți și: 

Video – Părintele CLAUDIU BUZĂ este APĂRAT DE CREDINCIOȘII MĂRTURISITORI DIN BISERICĂ în momentul când se anunță oficial oprirea (necanonică) de la slujire

Reclame

Părintele Claudiu Buză, predică la Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda

Monahia Teofilia Țuicu, plecată din obștea Mânăstirii Aninoasa, întrerupe comuniunea cu pseudo-ierarhul Calinic al Argeșului și Mușcelului și cu toți clericii ecumeniști din B.O.R.

Mărturisire a dreptei credințe și condamnare ecumenismului – Monahia Teofilia Țuicu

Hristos a înviat! Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru mila Sa cea mare pe care mi-a arătat-o mie roabei Sale; nu m-a lăsat și nu m-a părăsit în toate încercările vieții mele. Din om de rând, logodnica Sa m-a făcut prin cinul monahal pe care mi l-a rânduit și pe care l-am primit. Mulțumesc că în ograda Sa a rânduit să mă nasc, să fiu o oaie în “Staulul” pe care Însuși Mântuitorul l-a întemeiat – Sfânta și Unica Lui Mireasă – Biserica Ortodoxă. Cel mai mare dar pe care l-am primit a fost să fiu, și eu, mădular nevrednic al Uneia Sfinte Sobornicești și Apostolești Biserici – Biserica Ortodoxă.

Totul a fost măreț și minunat, peste tot cerul senin și curat, dar iată că furtuna a venit și negura s-a întețit. Ani de zile din Sfânta Scriptură și Scrierile Sfinților m-am hrănit; în aceste cuvinte m-am odihnit și sufletul meu s-a călit. Nu este nimic mai mare în viața aceasta decât a fi ortodox, decât a avea Cap unic pe Domnul nostru Iisus Hristos. În Ortodoxie mă simt ca acasă, nimic nu-mi lipsește, toate sunt din plin și bune foarte. Tot ceea ce este mântuitor doar în Biserica Ortodoxă se află. Ea este Mireasa lui Hristos cea neîntinată. De câțiva ani, citind mai mult din scrierile apologetice, conștiința mea teologică s-a ascuțit și mi-am dat seama mai mult că, în afară de dragoste, cucernicie, și evlavie, Biserica cuprinde și lupta pentru credință. Tezaurul pe care l-am primit prin Sfinții Părinți cu multă sudoare s-a făurit. Dușmanul Mirelui nu se bucură de Mireasa Lui și din timpuri îndelungate a vrut s-o necinstească. Astfel divolul și-a găsit uneltele potrivite, oameni cuprinși de patimi trupești și sufletești, care prin mândrie, orgolii și ambiții personale au răstălmăcit legea și învățătura dumnezeiască. Asftel au apărut ereziile luptătoare de Dumnezeu. Diavolul fiind potrivnic lui Dumnezeu a născocit aceste împotriviri la poruncile pe care Dumnezeu pentru mântuirea noastră ni le-a revelat. De două mii de ani și mai ales după persecuțiile generalizate împotriva Creștinismului, când din exterior Biserica a avut pace, lupta din interior, prin aceste erezii, s-a întețit. Sinoadele Ecumenice și Locale au analizat aceste abateri de la Dreapta Credință, le-au condamnat și au formulat și explicat, prin intermediul canoanelor, dogmele dumnezeiești, dogmele Bisericii, care au fost făcute de Dumnezeu odată cu Biserica. Toate acestea sunt cuprinse în cartea numită Pidalion care constituie cârma Bisericii. Toate ereziile sunt contrare acestor canoane.

Dintre toate aceste erezii cea mai groaznică, cea mai mare și mai subtilă este ecumenismul numit de Sfântul Iustin Popovici a-tot-erezie (panerezie) pentru că în ea “… se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; Iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de «a-tot-erezie»” (Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Sf. Iustin Popovici, pe coperta spate).

Dogmele reprezintă adevărurile de credință și ele nu pot fi împuținate, înmulțite sau modificate. Orice alterare a dogmelor este o problemă soteriologică, este o ieșire din Biserică, o pierdere a mântuirii.

Cu cât am citit mai mult din cuvintele Sfinților am realizat că în o sută de ani de ecumenism aproape totul s-a schimbat. “Ortodoxia” pe care o trăim noi astăzi este o falsă ortodoxie, o credință formală secătuită de duhul autentic ortodox descoperit de Sfinții Părinți.

Fericitul Arhiepiscop Averchie Taușev spune despre aceasta:

“…să avem limpede în minte faptul că în această epocă mai tot ce poartă numele preasfânt și scump de «ortodoxie» , nu este de fapt ortodox mai curând este adeseori «ortodoxie mincinoasă și uzurpată» , de care trebuie să ne temem și să ne ferim ca de foc. Spre deosebire de această credință contrafăcută, adevarata Ortodoxie a fost dată și trebuie primită fără înnoiri, și nimic care să fie potrivnic Sfintelor Scripturi și Dogmelor Bisericii nu trebuie acceptat ca învățătură ori ca regulă în Biserică. Ortodoxia adevarată se gândește doar să slujească lui Dumnezeu și să mântuiască sufletele, și nu se îngrijește de bunăstarea lumească și vremelnică a oamenilor. Ortodoxia adevarată este duhovnicească, și nu materialnică, ori psihologică, ori pamântească” (Apostazia și antihristul după învățăturile sfinților Părinți, pp.156,157).

De asemenea am luat cunoștință de toate abaterile și concesiile doctrinare pe care reprezentanții noștri, ierarhi și preoți le-au săvârșit în acest ultim veac de apostazie. În 1961, Biserica noastră Ortodoxă Română a intrat ca membru cu drepturi depline în organismul paneretic CMB (Consiliul mondial al bisericilor); de asemenea ierarhi de-ai noștri au intrat și în alte structuri și organisme protestante și papistașe având numeroase dialoguri pe picior de egalitate, cu aceste formațiuni eretice; s-au semnat documente în care sunt recunoscute ereziile ca “biserici” și au fost recunoscute tainele monofiziților (condamnați la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon), papistașilor, anglicanilor și ale altora, prin consimțirea existenței unui minimalism dogmatic, în cadrul unor întruniri ecumeniste la Porto Alegre, Busan, Balamand etc., prin documentele de la Lima (documentele BEM – botez, euharistie, preoție); au avut loc momente de rugăciuni în comun și liturgice cu ereticii; în multe cazuri au fost împărtășiți eretici cu Sfintele Taine: s-au înmulțit discursurile și elogiile aduse ereticilor și instituțiilor acestora: papismul a fost numit “biserică” soră și ereticii frați întru Hristos: eretici papistași și greco-catolici au fost primiți la ortodoxie fără botez: din învățământul teologic au fost scoase disciplinele apologetice și, prin misionarism sau alte discipline, a fost introdusă tematica ecumenistă; tot mai rar au fost tipărite cărți apologetice ale Sfinților culminând cu prezentul în care editarea și tipărirea lucrărilor apologetice au dispărut cu desăvârșire; s-a trecut la o cenzură acerbă a cărților de cult; s-a scos cu desăvârșire Sinodiconul sau Slujba din Duminica Ortodoxiei în cadrul căreia se citesc anatemele date de Biserică ereticilor; Prohodul a fost cenzurat, scoțându-se treisprezece strofe: a fost scoasă toată rânduiala de primire la Ortodoxie a ereticilor din Molitfelnic; pe general, tot ceea ce arată că cei din afara Bisericii sunt eretici, a fost scos pentru ca oamenii nemaiștiind adevărul, să se înlesnească unirea cu ereticii.

Această fărădelege a culminat cu organizarea sinodului eretic din Kolymbari – Creta în care ereziile au fost recunoscute ca “biserici” . Cuvintele de “erezie” și “eretic” au fost cu totul abrogate și, în prezent, acestea nu se mai regăsesc în vocabularul și predicile ierarhilor noștri. Prin semnarea și acceptarea acestor documente eumenismul a fost sinodal aprobat, devenind temelie a relațiilor Bisericii cu ereziile. Semnând și acceptând aceste documente, fie in Creta fie în cadrul Ședinței Sfântului Sinod, ierarhii noștri au apostaziat de la Dreapta Credință susținând că Biserica și-a pierdut unitatea, aceasta fiind redobândită prin unirea Ortodoxiei cu ereziile.

Și fărădelegea nu a luat sfârsit aici. După acordarea anticanonică a “autocefaliei” organizației schismatice din Ucraina, Sinodul Bisericii noastre și-a exprimat dorința constituirii unui exarhat în Ucraina. Astfel demersul către organizația schismatică nu reprezintă altceva decât recunoașterea acestei structuri schismatice.

 “…Ierarhii noștri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și cele 7 Sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor…”

(extras din cartea “Biserica și noile erezii”, editată de Fundația Justin Pârvu, iunie 2016, pag. 27).

La sfârșitul acestei luni ereticul papă Francisc va efectua o vizită în țara noastră. Sinodul permanent al Bisericii Ortodoxe Romane va avea o întâlnire cu acesta. Se va efectua o rugăciune în comun. Clopotele Catedralei Naționale vor bate pentru prima dată cu ocazia primirii papei. Se vor desfășura procesiuni papistașe în București și Iași. Vor fi “beatificați” șapte “ierarhi” greco- catolici la Blaj. Toate acestea demonstrează că papa va fi primit cel puțin ca un patriarh ortodox, ca exponent al unei “biserici” în adevaratul sens al cuvântului. Aceasta reprezintă propovăduirea pe față a papismului și ecumenismului, constituind astfel cel mai mare act ecumenist de trădare și apostazie de după sinodul eretic din Creta cu efecte dezastruoase pentru Biserică și creștini, poate chiar mai mari ca cele provocate de pseudosinodul din Creta.

În temnițele comuniste au suferit și s-au săvârșit mulți Sfinți ale căror jertfe demonstrează incontestabil desăvârșirea și sfințenia la care au ajuns. Mulți dintre ei și-au dat viața ca celălalt să traiască. Aceasta reprezintă jertfa supremă după cum ne spune Însuși Mântuitorul Iisus Hristos : “Nu este dragoste mai mare ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”. Până în ziua de față Sinodul Bisericii noastre Ortodoxe Române nu a făcut nici o canonizare în rândul acestor Sfinți și nici măcar nu există vreun proces de canonizare. Aceasta denotă faptul că ierarhia nu-L mai cinstește pe Dumnezeu și pe Sfinții proslăviți de El. Sfinții fac parte din Biserica Biruitoare iar lipsa de cinstire a acestora ne poziționează în contradicție cu aceasta (Biserica Biruitoare).

Cu câțiva ani în urmă printr-o hotărâre a conducerii țării a fost autorizată construirea unei mega moschei în centrul capitalei. Nici până în ziua de astăzi nu s-a auzit vreo voce din cadrul ierarhiei care să se opună acestei hotărâri ofensatoare pentru Ortodoxie.

În problema actelor electronice și a vaccinării ierarhia nu numai că nu a dezaprobat, dar a și susținut promovarea acestora prin circulare și predici adresate poporului dreptcredincios.

În cadrul mănăstirii Aninoasa în care am viețuit, ecoul acestei frământări nu s-a dorit să fie auzit. De multe ori am dorit să discutăm la masa de obște sau în cadrul sinaxelor mănăstirii aceste probleme de credință. Întotdeauna mi s-a închis gura, s-a refuzat dezbaterea pe motive de credință, spunându-mi-se de fiecare dată că nu e treaba mea să vorbesc de credintă, e treaba doar a ierarhilor.

Mereu am avut în minte cuvintele sfântului Maxim Mărturisitorul:

“…a tăcea în vreme de erezie înseamnă a te lepăda de Hristos” sau “nu există nimic mai silnic decât o conștiintă care te acuză și nimic mai îndrăzneț decât o conștiință care te apară” sau “cel care nu-L mărturisește pe Hristos, în mod corect adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mediator între Răsărit și Apus, pag. 200).

Părintele Justin Pârvu ne spune în cartea “Biserica și noile erezii” (pp. 44-47):

“Monahii sunt păstrători ai adevărului. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creștine? Nepăsătoare la durerile aproapelui lor? Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile fraților noștri. Și ce biruință este mai mare în fața lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire? Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu te descuraja! Nu au fost ei cei ce-au dat tonul și au fost prezenți în toate problemele care frământau creștinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învățătură vin ei să ne aducă nouă acum? Ce a făcut Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării și i-a adus în cetate să fie la dispoziția credincioșilor, ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplație, de dragoste? Aceasta este smerenia, să dormi liniștit la chilia ta? Monahul a fost și va rămâne ochiul de veghe al Creștinătății.

 Deci monahii sunt candele vii și ochii permanent trezvitori ai vieții noastre creștine. Să le spună întotdeauna de unde bate vântul și încotro se îndreaptă ca să se pregătească creștinul și să știe cum să se apere. Și așa, împreună, să înfruntăm greutățile acestui veac și să ne facem moștenitori ai vieții celei veșnice!

 Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că pe lângă rostul pravilei și al Liturghiei, Vecerniei, Utreniei, și Pavecerniței, mai au și rostul de apărători direcți ai acestor valori, de veghetori ai neamului. Noi nu ne putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile și cu Vecerniile pe care le-am făcut aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea noastră.

 Părinții noștri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii și lor li se cere acum un cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorități mici sau mari, cum sunt ei puși în rânduială, să nu se gândească doar la un pătrișor de chilie călduroasă, împodobită cu icoane și cu ramuri de măslin, aduse din toate părțile lumii. Să se gândească la o viață mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la cea veșnică, unde ne așteaptă o aspră judecată. Pe lânga aceste obligații călugărești, de ce ai venit frate aici? “Am venit, dorind viață pustnicească”. Viața pustnicească este a osândei, este viața grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor și a loviturilor.

 Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale biruinței, trebuie să conștientizeze că aceste biruințe nu vin decât prin suferințe, greutăți, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferințele tale, lupta ta și rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la călugărie în fața altarului. Și eu cred că miile de călugări care au căzut în fața Sf. Altar împreună cu nevoințele părintelui Arsenie Papacioc, cu rugăciunile părintelui Ilarion Argatu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătușu, cu rugăciunile părintelui Antim Găina de la Secu și mulți alții, lângă dânșii formăm și noi oarecum pârghia de rezistență ortodoxă. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite și în camilafce călcate și puse la steif. Ne-am zidit în suferințe și necazuri”.

Prin aceste cuvinte mi-am dat seama de atribuțiile pe care le am ca monahie în legatură cu credința.

În cartea “Sfinților Catacombelor Rusiei” m-a marcat un text al Sf. Chiril, Mitropolitul de Kazan, primul locțiitor al Patriarhului Tihon pomenit la 26 ianuarie:

“… Dar Tainele săvârșite de serghianiștii care sunt hirotoniți corect și nu sunt caterisiți de la slujirea de preot sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc în credință, în simplitate, fără discuții și îndoieli privind eficiența lor, și nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii. Dar, în acelasi timp, ele slujesc spre judecată și spre condamnare pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se apropie de ele înțelegând bine neadevărul care există în serghianism și, prin lipsa lor de opoziție față de aceasta, arată o indiferență criminală față de batjocorirea Bisericii. De aceea este esențial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se rețină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiștii. Acelasi lucru este esențial pentru laicii care au o atitudine conștientă față de detaliile vieții bisericești” (pp. 221, 222).

Pentru toate acestea, având frica lui Dumnezeu și dorind să primesc cuvântul și exemplul Sfinților am purces la îngrădirea de panerezia ecumenismului prin întreruperea comuniunii euharistice cu ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului și cu toți ierarhii și clericii Bisericii Ortodoxe Române care au acceptat erezia. De asemenea am părăsit mănăstirea în care am viețuit, conform recomandărilor Sf. Vasile cel Mare, din cauza indiferenței și a acceptării tacite a ereziei, din cauza interdicției de a nu mai vorbi de credință.

Mă rog bunului și milostivului Dumnezeu să curățească Biserica de erezie și să întoarcă pe ierarhi și obștea din care provin la adevărul credinței în sânul Bisericii noastre Ortodoxe Române. Amin.

Sursa:

Sfinții și Marii Duhovnici călăuzesc noi suflete pe calea împărătească a mărturisirii: Monahia Teofilia Țuicu, fostă viețuitoare la mănăstirea Aninoasa se îngrădește canonic de semnatarii ereziilor din Creta

 

PROTEST autorizat împotriva papei și ecumenismului – Sâmbătă 25 mai, la baza Dealului Patriarhiei

PROTEST autorizat împotriva papei și ecumenismului – Sâmbătă 25 mai, la baza Dealului Patriarhiei

SÂMBĂTĂ, 25 MAI, ORELE 12:00 – 17:00, LA BAZA DEALULUI PATRIARHIEI.

Când papa a fost în vizită în Georgia mii de ortodocși au protestat în stradă. Acum, când se apropie vizita marelui ereziarh la noi, ca de obicei, românii sunt dezbinați și imobili… 

DACĂ ACUM, LA UN PROTEST AUTORIZAT NU VENIȚI, VEȚI AVEA CURAJUL SĂ VĂ ARĂTAȚI OPOZIȚIA ÎN CHIAR ZILELE CÂND ERETICUL PAPĂ VA FI AICI? SAU ORTODOCȘII ROMÂNI AU MURIT? 

VEȚI ASISTA IMPASIBILI CÂND PATRIARHUL ÎL VA PRIMI CA PE UN IERARH CU SUCCESIUNE APOSTOLICĂ???

 

Notă: 

Inițial s-a vrut un protest și pe 18 mai, însă din cauza faptului că autorizația a fost obținută pe 17 mai, nu a fost timp de răspândire a informației. Protestul va fi pe 25.

Vedeți și: 

RĂSPÂNDIȚI – Text împotriva primirii ereticului papă Francisc ca un arhiereu în România

Bulgarii l-au lăsat pe papă să se roage singur în Catedrală. Ca un eretic, în fața Altarului ADEVĂRATEI BISERICI!

Comemorare – 14 mai, Ziua națională a martirilor din temnițele comuniste

INVITAȚIAE. Ziua nationala a martirilor din temnițele comuniste. Vă invităm marți, pe 14 mai, ora 19,oo, în Piața Revoluției (Palatului Regal) din Capitală, va avea loc a doua ediție a manifestării memoriale dedicate martirilor temnițelor comuniste, conform Legii 127/2017. Această lege a  instituit ziua de 14 mai ca „zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste”. În expunerea de motive a Legii 127/2017, se arată că această zi a fost aleasă în amintirea celui mai mare val de arestări politice din istoria României (noaptea de 14 mai 1948). Circa zece mii de tineri, foarte mulți dintre ei studenți, au fost arestați în acea noapte fatidică, în baza unui plan al autorităților comuniste, umplând pușcăriile și lagărele de exterminare.  Luptătorii anticomuniști și urmașii acestora, împreună cu mai multe organizații ale societății civile au luat inițiativa acestei adunări comemorative, pentru prima oară în anul 2018. Locația aleasă nu este întâmplătoare: clădirea Ministerului de Interne a reprezentat, după 1948, unul dintre centrele de detenție și anchetă ale Securității, mii de opozanți ai regimului comunist fiind torturați în temutele celule din subteranele clădirii. Organizatorii cheamă bucureștenii să se adune pe 14 mai, începând cu ora 19,oo, în scuarul dintre Memorialul Revoluției și statuia lui Iuliu Maniu, cu candele și lumânări aprinse. În deschiderea adunării, un sobor de preoți vor oficia o slujbă de pomenire. Pe fundalul cântecelor Rezistenței și ale închisorilor comuniste, pe un ecran vor fi proiectate chipurile celor trecuți prin temnițele comuniste. Foști deținuți politici și personalități vor susține scurte alocuțiuni. Totul se va încheia, după căderea întunericului, cu un marș al Memoriei, participanții purtând lumini, ca simbol al nestinsei amintiri a celor sacrificați în închisorile și lagărele comuniste. Inițiatorii deplâng faptul că anul trecut toate instituțiile publice au ignorat această zi, neorganizând nici o manifestare, deși Legea 127/2017 recomandă explicit acest lucru. „Ingratitudinea manifestată de instituțiile publice față de amintirea acestor oameni este condamnabilă, ea fiind o sursă neputinței societății românești de a ieși din marasmul de astăzi”, au declarat urmașii luptătorilor anticomuniști, grupați în cadrul societății civile în fundații și asociații care au luat inițiativa acestei manifestări.

Noua Dreaptă

LEGIUNEA DIN CER – A trecut la Domnul Petre Petre, fost partizan în Munții Buzăului

A mai plecat un luptător… PETRE PETRE a trecut la cele veșnice…

Primim de la Buzău trista veste a plecării dintre noi a camaradului nostru PETRE PETRE, luptător în Rezistența anticomunistă, fost deținut politic, un suflet ales, de o noblețe aparte, încununare fericită a virtuților creștine și a bunului simț românesc.
Pe 6 iulie ar fi împlinit 98 de ani… Și nu știm cum vor arăta de aici înainte, fără dânsul, manifestările memoriale la care era nelipsit, când zeci sau sute de participanți, cel mai adesea tineri, îl înconjurau cu dragostea lor și savurau amintirile depănate de dânsul.
În lumea Rezistenței anticomuniste va rămâne neștearsă amintirea firii blajine și chipului luminos pe care strălucea voioșia, bunătatea și dragostea ce o revărsa neîncetat în jurul său. Apariția lui Petre Petre crea oriunde sentimentul întâlnirii cu un sfânt. Părea atât de nelumesc și răspândea atâta isihie, încât aducea pretutindeni pacea și înțelegerea între oameni.
Casa lui din apropierea Buzăului devenise în ultimii ani un adevărat loc de pelerinaj pentru tinerii care descopereau, sub părul argintiu și modestia deosebită, un munte de dârzenie și mărturisire, un atlet al lui Hristos. De multe ori ne-am întrebat: ce socoteli tainice va fi avut Dumnezeu, păstrându-l pe acest om ieșit nevătămat din atâtea întâlniri cu moartea? La începutul mileniului al treilea, Petre Petre, apropiind binecuvântata vârstă a centenarului, a fost unul dintre acei martori ai unui ev de sânge și foc, puși deoparte de Dumnezeu, asemenea Proorocului Ilie, pentru a da mărturie. Mărturie asupra vitejiei unei generații întregi rămasă în gropile comune ale lagărelor și temnițelor. Mărturie că se poate trăi demn și fără compromisuri. Mărturie că fără Hristos, omenirea riscă să devină, de fiecare dată, doar o nouă hetacombă a suferinței și ororii.
Dumnezeu să îi facă drumul lin și fie ca sufletul său, de acolo, din ceata drepților, să vegheze asupra noastră și asupra acestei țări pe care a iubit-o mai mult ca pe orice altceva, și căreia i-a închinat toate suferințele și durerile sale.
„Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea…!
Camaradul PETRE PETRE! Prezent!

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Președinte, Coriolan Baciu ; Secretar: Florin Dobrescu

REPERE ALE UNEI EXISTENȚE EXEMPLARE

Petre Grigorescu (acesta era numele sub care s-a născut) a fost unul dintre acei români care la cumpăna veacului trecut au îndrăznnit să se opună fățiș ocupației sovietice și regimului ateo-comunist instaurat de aceasta, aderând la un grup de rezistență armată localizat în Munții Buzăului și organizat de avoatul Nicolae Păun (apărător al lui Corneliu Codreanu în 1938) și doctorul Corneliu Șercăianu.
În timpul masivelor arestări din 14-15 mai 1948, Petre Grigorescu, pe atunci angajat al schelei petroliere Berca, a ascuns un camarad fugar în propria vie, iar în iunie același an a reușit el însuși să scape de arestare, alăturându-se grupării de partizani conduse de cei doi lideri legionari locali. Petre Petre avea să fie însărcinat cu aprovizionarea cu alimente a grupului, ceea ce necesita dese deplasări nocturne, pe o distanță de circa 60 km, până în satul Pleșcoi. În iarna 1948-48, într-o noapte cu lună, reușeste cu greu să scape dintr-o încercuire a Securității.
Îmbolnăvindu-se, este internat clandestin de un prieten medic. Aici va afla de capturarea grupului de Rezistență și de căderea în luptă cu Securitatea a învățătorului Constantinescu. dar trebuie să părăsească spitalul atunci când Securitatea începe să facă verificări în fișele pacienților.
După un periplu prin mai multe sate unde a fost adăpostit, avea să fie arestat în casa surorii sale din Valea Sibiciului. După o scurtă anchetă la Securitatea din Pătârlagele, a fost dus la Buzău, unde a trecut printr-o anchetă deosebit de violentă, fiind bătut de securiști și strivit sub cizme. Tratat o perioadă pentru as e reface, anchetele au reînceput cu o virulență și mai mare. S-a remarcat în cruzime sublocotenentul Nelu Dumitrescu, acest călău aplicând un arsenal inimaginabil de torturi, de la bătaia la tălpi și pe corp cu țevi de fier, cabluri sau bastoane de corn și până electrocutare repetată, precum și simularea execuției în câmp. În acel infern a trecut pe lânga ispita sinuciderii, dar a fost salvat miraculos de o viziune a mamei sale…
După îndelungi anchete, a fost condamnat la patru ani detenție, în cadrul unui lot numeros de buzoieni, dintre care 12 erau preoți. Torturile din timpul anchetei îi rupseseră însă coastele, acestea străpungând pielea și formând plăgi infectate. Timp de aproape un an nu i s-a acordat nici un ajutor medical, fiind lăsat să se chinuiască astfel, după care a fost trimis la spital, unde a fost îngrijit cu multă omenie de medicul maghiar Papp, care i-a făcut mai multe intervenții chirurgicale, vindecându-se cu greu.
A urmat o perioadă petrecută în penitenciarul-spital TBC de la Tîrgul Ocna, unde a cunoscut pe mulți marturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, între care Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Victor Corbuț, Jenică Popescu, Aristide Lefa, viitorii preoți Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu.
Cumplita temniță suterană de la Fortul 13 Jilava a fost, de asemenea, unul din locurile sale de suferință, după care a urmat Caransebeș.
Eliberat în 1955, după șase ani de detenție, cu doi peste expirarea pedepsei, a fost primit cu bucurie de famailia care îl crezuse mort, neavând nici o veste despre el.
A lucrat la schela petrolieră din Moinești și la o întreprindere din Onești, unde s-a și căsătorit, întemeind mult dorita familie și primind de la Dumnezeu primul copil. Dar avea să fie din nou arestat, în noaptea de 17-18 iunie 1958, în cadrul unui alt mare val de arestări politice, fiind condamnat la 18 ani muncă silnică și confiscându-i-se puțina sa avere. Anchetele au durat 15 luni, fiind presărate cu torturi foarte violente, în care i-au fost distruse iremediabil timpanele, dar și cu utilizarea unor substanțe psihotrope, în vederea anihilării voinței. Detenția a fost executată în penitenciarul Aiud, destinat în cea mai mare parte legionarilor. Aici, fără nici o asistență medicală, s-a vindecat în mod inexplicabil de ulcer. Ultima parte a detenției a petrecut-o în lagărele de muncă forțată de la Salcia și Insula Mare a Brăilei.
Eliberat odată cu toți deținuții politici, ca urmare a grațierii din 1964, adoptată de comuniști la presiunile internaționale, s-a angajat la mai multe întreprinderi, fiind în repetate rânduri convocat la Securitate, unde i s-a cerut să devină informator, Petre Petre refuzând întotdeauna aceste propuneri. Ca urmare a refuzurilor sale, a fost nevoit să muncească doar ca muncitor necalificat, calificându-se la locul de muncă și ducându-și viața în demnitate. Al doilea copil i s-a născut după eliberare.

După evenimentele din decembrie 1989, a participat entuziast la acțiunile de regrupare și reorganizare a foștilor luptători, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, în Partidul „Totul pentru Țară” și Fundația „George Manu”, participând la înființarea și activitățile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Era nelipsit, în fiecare an, de la manifestările Zilelor Rezistenței de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde era înconjurat cu drag de participanții care savurau amintirile depănate de dânsul.

Dumnezeu să-l ierte!