Străjerii de schit

Un poem dedicat luptătorilor pentru ortodoxie de la Schitul Orăşeni.

STRĂJERII DE SCHIT

În lumea asta largă şi nebună
În care toţi vânăm deşertăciuni
Este un loc anume ce ne-adună
Şi ne invită să trăim minuni !

Rai pământesc, colină preasfinţită,
Un colţ de taină verde la vedere,
Pumn de ţărână îndumnezeită,
Plămadă de istorie şi lacrimi şi durere !

E taină sus,e taină dedesubt…
Păşeşti cam vinovat iarba ce ştie
Că rădăcina ei s-a adăpat şi-a supt
Din lacrimi şi sudori spre veşnicie !

De sub pământ, monahii de-altădat,
Ce-au adormit aici, spre odihnire,
În abur de lumină, au plecat
La Împăratul împăraţilor şi al lor Mire !

La ceas de noapte sigur se adună
Întru a lor biserică de-odinioară
Să roage, să mai pun-o vorbă bună
La Sfinţii din icoane şi de-afară !

Dar azi sunt trişti şi supăraţi şi-ndureraţi
Că le e tihna mult prea tulburată
De vrajba cea iscată între fraţi
Şi că bisericuţa lor e atacată !

Măicuţa Domnului, îndurerată, strânge
La piept Dumnezeiescul Prunc,cu-nfiorare,
Cu nevăzute lacrimi plânge, plânge,
Că ortodox pe ortodox vrea să doboare !

E casa lor biserica, e-a lor !!!
Vor linişte-n locaşul mic şi sfânt !
Nu vor s-o dea ecumeniştilor, nu vor !
Se răsucesc monahii sub pământ !

Ca la tâlhari au năvălit străini
(Străini dac-ar fi fost…era mai bine !)
Şi au întins apucătoare mâini
Să-nhaţe munca satului, fără ruşine !

Treizeci de feţe cu sclipiri de ură
Au regizat prohodul unui frate ,
Să nu-i mai iasă ADEVĂR din gură
Şi l-au lovit ,colegial , din spate !

Şi-adus-au şi flăcăi şi-o dubă-albastră
Pentru cei care i-ar fi tras de barbă !
Dar Dumnezeu este de partea noastră
Şi sunt cu noi şi cei ascunşi sub iarbă !

Noi vrem biserica aşa precum a fost –
Nu vrem războaie, pacea-i bucuria !
O vom păzi precum soldaţii-n post
Să nu o pângărească erezia !

Acum biserica e teatru de război,
Redută tragică în vremi nedemne !
De ce vă trebuie,ce-aveţi cu noi ?
Dacă o socotiţi doar nişte… „lemne”!?!

Năvălitorii-n pauze se odihnesc
Dorm la hotel şi plănuiesc finala !
Pe trepte reci, de piatră străjuiesc
Cei care ştiu că-n altă parte-i gala !!!

Nu ne-au lăsat şi nu ne lasă Sfinţii –
Ne cer credinţa să o apărăm !
Dacă în lupi s-au transformat părinţii
Noi suntem pui de lei şi-aicea stăm !

Credinţa să o apărăm – e DATORIE !
Biserica – a fost întruna atacată !
Străjer să fii pentru Ortodoxie
Oricine-ai fi : tată şi mamă,tu , băiat ori fată!

– Cinstire vouă, curajoşi săteni,
Eroi contemporani cu erezia !
Voi , cei de-aici, din Schitul Orăşeni,
Voi străjuiţi cu demnitate – ORTODOXIA !

Creştini adevăraţi,cu sufletul curat,
Voi faceţi cinste Preotului vostru ,
Care de ani şi ani v-a învăţat
Că a trăi în ADEVĂR e rostul nostru !

Sămânţa a fost bună şi-a rodit ,
Semănătorul azi e pus pe cruce!
Calvarul lui cu voi l-a împărţit
Şi-orinde-ar fi, nu singur se va duce !

La rai cu el, spre Golgota-mpreună ,
Cu cei de dedesubt însoţitori,
Pentru credinţa noastră, cea străbună
Se merită să mori de mii şi mii de ori !

La aşa Preot – aşa credincioşi !
La un aşa trecut – prezentul – pe măsură !
Rămâneţi cum sunteţi, buni şi frumoşi,
Nu vă contaminaţi de a lor ură !

Biserica veghind,cu îngeri vă-nsoţiţi
Şi privegheaţi alăturea de ei !
Colibă-n cer acum vă pregătiţi
Pentru că v-apăraţi de lupi…ca nişte miei !

Din zi în noapte, până-n zori de zi
În frig, flămânzi, neobosit ,
Cu trupul v-apăraţi dreptul de-A FI
Ai lui Hristos şi-ai Maicii Lui până-n sfârşit !

Şi Sfântul Sila vine-n ceas de noapte
Să-şi întărească fraţii , să-i aline,
De pe sub flori se-aud tainice şoapte
„– Să fiţi cuminţi şi buni – şi va fi bine !

La răstignire dac-aţi stat la rând
Pe uşa bisericii sfinte
Cu dragoste ura călcând
Veţi fi răsplătiţi, ţineţi minte !

Dator Dumnezeu nu vrea niciodată
Să fie şi EL vă cunoaşte !
V-aşteaptă cu Sfântă răsplată :
Să-nviaţi împreună de Paşte ”!

Şi dacă vom muri – am biruit !
Răniţi de-om fi – ne-o vindeca Hristos !
Vinovăţia noastră-i c-am iubit
ORTODOXIA şi pe Sfântul Cuvios !

Căci dacă vom muri – tot vii vom fi !
Aşa Părintele ne-a învăţat !
Cu noi e Dumnezeu, cu noi va fi ,
Deci să ne bucurăm : HRISTOS A ÎNVIAT !

Părintele merge-nainte
Martiric şi de neoprit !
Păzeşte-l, Preasfinte Cuvinte,
C-atâta de mult Te-a iubit !

Tot singur, în durere-mpietrit,
De fraţii-n sutană junghiat ,
Pentru-ADEVĂR hăituit şi lovit
Ducându-şi crucea cântă
HRISTOS A ÎNVIAT !

Paraschiva Rădoi

Anunțuri

Baladă după Creta

miorita

 

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Șchiopătând pe cale

Au căzut la vale,

La vale de sus

Cam înspre Apus (!?)

Păstori de mioare,

Oi cuvântătoare,

Păstori de păstori,

Mândri purtători,

De sarici gătate

Și chimire late,

De cușme gătite

Și bâte-aurite…

Sufletul și trupul

Le-au schimbat cu lupul,

La ceas de vânzare

De-naltă trădare

Și-au înstrăinat

La cei răi au dat

Toată avuția,

Toată bogăția –

Turma cea frumoasă

Cu oi tot de rasă,

Stâna cea străveche

Ca pe-o haină veche!

Fără milă și rușine

Să le fie la baci bine,

Ciobănia să-și păstreze,

Din cușmă să nu-i reteze,

Chimirul – la fel de lat

Și-uite-așa… la lupi ne-au dat!

Păcurarii s-au pupat,

Pe lupi i-au îmbrățișat,

Și s-au împăcat,

Fluiere-au schimbat

Au semnat,

Au parafat,

Împreună s-au rugat

Și credință și-au jurat

Și-uite-așa… la lupi ne-au dat!

 

Pesemne s-au sfătuit

(Ca de la lup la lup au grăit!)

Pe-oile mai breze

Să… disciplineze!

Să le intre-n minte

Că lupu-i cuminte!

 

Nu mai e ce-a fost

Și nu are rost

Ca să se trezească

Să se-mpotrivească

Vreun baci mititel –

C-o fi vai de el!

Ori vreo mioriță

Tare de guriță

Să zbiere prea tare

Că a fost vânzare

Fără… autorizare

Și că eticheta

“Brânza made-n Creta”

Nu are valoare

Doar atât: că doare!

Păstorii noștri, păstori,

De turme conducători,

Sufletul și trupul

Le-au schimbat cu lupul

Și-au venit  ‘napoi

Lupi-păstori  la oi!

S-au întors în țară

Numai foc și pară

Și-acum mușcă ei

Oi și mielușei:

Turma o-ngrozesc,

Stâna dosădesc,

Bagă fiori reci

În oi și berbeci!

 

Firea și-au schimbat

Nu-s ca altădat!

Sunt neiertători

De te trec fiori!

Cine îndrăznește

Și prea behăiește

Deschizând gurița

I se ia blănița!

Și e dat afară

Din zori până-n seară;

Staulul se ia

Se dă altuia,

Straiele – la fel

Se iau de la el

Și la colț e pus

Cu mâinile sus…

 

Și meniul și-au schimbat

Păstorii de altădat:

Papă (!!!) drept mâncare

Oi protestatare –

La foc mic pârlite

Și-apoi jupuite

Aproape pe viu –

C-așa-i în meniu!

Ca să ia aminte

Să fie cuminte

Turma cea rămasă

Că altfel… e groasă!

Vai, păstori, păstori,

De oi vânzători,

Cum nu v-ați temut,

Cum de ați putut

O așa trădare

Să dați spre vânzare

Toată Avuția,

Toată Bogăția,

Vouă-ncredințată

De cerescul Tată?

Vouă, spre grijire

Dată-n păstorire

De Baciul din cer

Blândul Sfânt Oier?

 

Nu voi ați jurat

Când ați îmbrăcat

Straie de păstor

Să-I fiți de-ajutor:

Oi să păstoriți,

Stâna sa-I păziți,

Turma s-apărați,

Toată s-o păstrați?

 

Că ați vândut oi…

O fi vai de voi

Ca acum de noi!

Dar c-ați îndrăznit

Și v-ați înfrățit –

Ba v-ați și pupat

Și îmbrățișat

Cu lupul viclean,

Ce se dă cioban,

Care ne-a mâncat,

Miei a sfâșiat,

Oi a alungat,

Foc la stâne-a dat…

Cu ei v-ați rugat?!?

 

Oare ce veți face

Cu-a voastre cojoace,

Când, chemați la cer,

De Sfântul Oier,

Ce răspuns veți da

Când vă v-a-ntreba:

Oile Mele, oile Mele,

Ce-ați făcut, Păstori, cu ele?

Paraschiva Rădoi

 

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii

Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalți tineri îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie considerându-l sfântul acestei închisori1.

Cu toată firea lui blândă și atitudinea plină de modestie, lui Maxim Virgil toată lumea i-a zis ”domnu” Maxim.

Chiar și după anul 1990, de acum bătrâni ieșiți la pensie când toți eram ”tu” și ”mă”, pentru toată lumea Maxim Virgil a rămas ”domnul” Maxim. (…)

În fața atitudinii de sfânt creștin pe care a avut-o și față de cei 22 de ani de închisoare neîntreruptă pe care a executat-o, n-am mai îndrăznit niciunul să ridicăm fruntea prea mult în fața lui ci a rămas pentru toată lumea ”domnu” Maxim.

(Gheorghe Andreica – Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pp. 118, 127)


1. Este vorba despre închisoarea Târgșor, în care Virgil Maxim a fost încarcerat între anii 1948-1950. Deși avea vârsta de 26 de ani la acea dată, Virgil Maxim a fost transferat la Târgșor deoarece încă figura ca elev în evidențele Securității, căci la la data arestării din timpul guvernării antonesciene era în clasa a VIII-a.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Virgil Maxim la 70 de ani – marturisitorii.ro

“Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mîini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, şi el s-a supărat.

La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: “Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: “De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru, şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: “Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după cîtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: “Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gît şi vrînd să-l mîngîi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitîndu-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis: “Du-te! Şi tu eşti liber! Noi sîntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…””

Sursa: Petru-Voda.Ro via: marturisitorii.ro 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim

ÎN VECI ORTODOCŞI – de Adrian Păunescu

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Adrian Păunescu

ortodox.md

Pomenirea mărturisitorului Radu Gyr, poetul temniţelor comuniste – 29 aprilie

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04). (mai precis pe 29. 04. 1975) 

Sursa: http://www.radugyr.ro  

Imagini pentru radu gyr

Eram tot la Aiud în secția bolnavilor T.B.C. Cameră cu priciuri din lemn, suprapuse, acoperite cu câte o rogojină și pătură. (…)

Aici, când din greșeală au fost scoase două camere la plimbare, m-am întâlnit cu cel mai prețuit dintre noi, Radu Gyr. Adus din spate, cu ochelarii mari peste nasul acvilin – un om deosebit de amabil. Tandru, m-a îmbrățișat, m-a luat de braț, strâns, și am făcut câteva cercuri împreună. M-am simțit mic, jenat parcă de atâta atenție pe care ni-o acorda și pe care socoteam că nu o meritam. (…)

Doamne, cât de mare-a fost Gyr! Cât de mult ne-a fost lumină! Cât de mult ne-a fost sprijin! Cât de mult ne-a fost călăuză! Cât de mult ne-a fost solidaritate! Cât de mult ne-a fost gând! Cât de mult ne-a fost mângâiere! Cât de mult ne-a fost dragoste! Cât de mult ne-a fost credință! Cât de mult ne-a fost putere, curaj!

Versurile lui au fost ca oazele într-un pustiu! Ca izvorul limpede care umezesc buzele arse de soare! Ca făclia ce te însoțește în beznă! Ca mâna ce te călăuzește pe drumul cel bun!

Toți marii poeți au fost răbufniri ai timpului lor. Ai Neamului ce i-a zămislit la timpul potrivit. Poeții ne-au dat din măreția sufletelor lor ceea ce era mai de preț în vremea trăirii lor. Lui Gyr i-a fost dat să existe într-o perioadă cu totul și cu totul deosebită și menirea lui a fost să ne fie călăuză, elan, solidaritate, curățenie sufletească. Era cu noi pretutindeni: la plimbare, în celulă, la carceră, la izolare… Cânta cu noi în zilele de Crăciun:

Stăm în beznă grea
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Îngerii grăbiți
Pentru osândiți
Nu aduc colinde…

Sau ne descoperea trăirile:

Tăcem, parcă tăcem de veacuri,
Ca niște funduri vechi, de lacuri…
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Când totul era la pământ, pustiul și groaza se întindea ca o pecingine și farul speranței pâlpâia ca o lumânare în noaptea nesfârșită, Gyr ne trimitea pe unde:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

(Deliu Iulian Bălan – Frate de cruce sau K-1942, Ediție îngirjită de Virgil Rațiu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, pp. 37-40)

Titlul de mai sus nu este o preţiozitate, o exagerare, menită să atragă atenţia unor avizaţi sau necunoscători.

Este o certitudine constatată nu numai de mine, ci şi de mulţimea deţinuţilor politici anticomunişti care s-au învrednicit, mulţi fără voia lor, să ducă crucea unui neam obidit timp de aproape jumătate de veac. Este o certitudine pentru oamenii peste care a căzut piatra de moară a proceselor, pe cât de nedrepte şi viclene, pe atât de inumane şi groaznice. Montate măiestrit de cei de altă lege au avut ca scop destrămarea a tot ce a avut spiritualitatea românească mai reprezentativ.

Încercările de rezistenţă au avut o eficacitate scăzută pentru că organul de opresiune era foarte bine organizat; aveau consilierii N.K.V.D.-ului care au mai distrus un popor, ştiau exact cum trebuie procedat şi suficiente cozi de topor locale iute, vândute ocupantului.

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omenească, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor încercări la care nu se mai poate rezista se frânge şi moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se agate, un suflu de viaţă cât de firav pe care să se sprijine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor născător de energii nebănuite care se transformă într-un fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi frică.

Salvarea a fost, prin excelenţă, minunata poezie a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului şi nu numai ea, au purtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.

Lansarea la Craiova a volumului de poezii „Sângele temniţei” a prilejuit auditoriului audierea unui expozeu ţinut de poetul Mircea Nicolau şi el ispăşitor a unei condamnări de peste 20 ani de muncă silnică, din care îmi permit să redau câteva fragmente.

„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, a unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră…”

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în faţa căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor…

Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii ţării.

Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din uriaşul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. Sensibilitatea crescută în focul unei tinereţi entuziaste, pregătită pentru mari transformări, dar urmărită mereu de ura contemporană care n-a înţeles, mai bine zis n-a vrut să înţeleagă, măreţia idealului legionar, sau a înţeles şi frica de cele ce-i aşteptau i-a unit, ştiind că biruinţa Mişcării însemna sfârşitul corupţiei din sferele puterii politice cele mai înalte în frunte cu Carol al II-lea.

Perfecţiunea şi frumuseţea poeziilor lui Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în câteva ipostaze, se datorau, pe lângă talentul cu care a venit pe lume şi culturii sale deosebite.

Anii de studenţie au fost dominaţi de filozofia creştină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea etc…, cu care a fost camarad de crez şi generaţie.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendinţelor vădite de a minimaliza creaţia valorică, nu numai a lui Gyr, dar şi a tuturor celor care ridicaseră steagul dreptăţii româneşti.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălaţi până la saturaţie cu doctrină duşmănoasă împotriva credinţei în Dumnezeu, ca tineretul entuziast şi credincios să le fie stavilă?

Curajul vârstei, idealurile înalte puse în slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor puşi pe căpătuială în ţara săracă.

N-au putut să ne ierte. Au îmbulzit puşcăriile cu floarea tineretului studenţesc care călit în cuibul legionar a trecut sub crucea grea a neamului îngenuncheat; şi iată cum în vălmăşagul ciclopic se ridică pârghia de rezistenţă viguroasă şi de neînfrânt, poezia lui Radu Gyr.

Cine era făuritorul acelor petarde de flăcări, care prin lumina lor au ridicat la luptă o generaţie de tineri, într-un timp atât de scurt, şi mai ales într-o vreme când se simţea nevoia unei transformări radicale în gândirea şi mentalitatea zilei.

Cine putea să scrie:

Sfântă tinereţe legionară

Cu piept călit de fier şi sufletul de crin

acel… iureş neînfricat de primăvară

cu fruntea ca un iezer carpatin… „

Seceta morală şi economică ridica nori negri la orizontul ţării în anii 1930-37.

El! Acest firav, cu suflet de stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe.

El care purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în acelaşi scop, fiecare fiind o ţandăra de adevăr, ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen şi margine din jumătatea de secol de îngenunchere naţională. Căci, dacă noi, cei ferecaţi în lanţuri şi ziduri pentru un crez am supravieţuit, numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări ciuntite, cei rămaşi în aşa-zisa libertate le-a fost mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul?

Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor întemniţaţi, al cărui număr nici nu se cunoaşte.

Poate cineva, ori cine ar fi, să pătrundă în adâncul amărăciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi în stradă în care mila creştină era „Ajutor legionar” şi tratat ca atare.

Nu-l văd pe acest „cineva” fiindcă suferinţa nu se poate măsura, iar jalea nu are o margine, timp ori spaţiu.

Dar iată cum spuneam mai înainte, firicelul de nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele lui Gyr, bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzeşte şi catifelează lanţuri şi cătuşe:

Temniţă, temniţă, turbată căţea

Cum ţi-ar da foc inima mea.

Viaţă, viaţă de-afară zăludă

Cum joci în somnul meu paparudă…”

Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? Cum de n-au murit cei care ani de nopţi am văzut iar soarele?

Răspunsul îl dă el în „Rugăciunea din celulă”:

,,Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă!

Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei

în noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsită

Toate năpârcile ei!”

Se pot umple mii şi mii de pagini cu exemple care de care mai luminoase, ori mai sumbre din care se vede de ce n-a murit poetul, de ce n-am murit noi, purtătorii de lanţuri şi cătuşe.

Miracolul, pentru că miracol a fost, pe care temnicerii şi mai marii lor nu l-au putut pricepe sau înţelege, nici nu aveau cum, era altă plămadă, altă frământătură.

RUGĂCIUNEA, Comunicarea cu Dumnezeu, a fost secretul salvării noastre. Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură.

Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş.

Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne lumina ziua, ne încălzea noaptea, ne umplea gamela. Eram bogaţi.

În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarea de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne! Ce personalităţi de cultură putrezeau acolo! Binecuvântatul calorifer era firul de telefon, care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afară de cazul când un nou venit de afară aducea veşti. Se bătea „K” ceea ce însemna eliberarea liniei şi atunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt.

Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului.

Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni. Cum să-ţi mai fie foame sau frig când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină

Lângă-o lacrimă de rai

Verdea culme carpatină

Rotunjeşte dulce plai…”

(Din balada unui plai de munte) şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de „clopotarul din stele”, de „iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de eroi din baladele sale.

Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulţi dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gât şi cu o încântare ce nu poate fi înţeleasă în adâncimea ei decât de cei ce au trăit-o, cartea lui.

Cartea lui! Pe care a visat-o acolo, elegantă, curată, sfântă.

Îmi limpezesc sufletul cu versurile nemuritoarelor balade, pe care şi eu le-am purtat în cap, multe au fugit în uitare, dar le descopăr cu adânca emoţie cu care le furam prin morse, cu aceeaşi tresărire de bucurie cerească, cu care zgâriam pe bucăţica de săpun, tremurând de frică.

Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine. La ei s-a gândit poetul martir când le-a dat viaţă sângerând.

Dacă tinerii României şi – care s-au dovedit că pot fi eroi – l-ar căuta şi l-ar găsi pe Radu Gyr ar avea bucuria şi surprinderea, că au dat de un izvor de frumuseţi nebănuite, ar deveni mai buni, mai frumoşi, mai patrioţi.

Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?

Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!

Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 124-129)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net