„Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari
Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,
Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,
Lucind peste morminte cu faţa ei senină
Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin(ă);
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer
E-unirea Românimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,
Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las Românimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!
Ridic cupa de aur în sânta pomenire
Celui ce priceput-a înalta lui menire!”
__________
Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.
Sursa: mihai-eminescu.ro