Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.
Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.
Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.
Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.
În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.
Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)
Sursa: fericiticeiprigoniti.net
Câteva poezii de Nichifor Crainic
Ţara De Peste Veac
Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.
Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.
Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !
În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.
Cântecul Potirului
Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.
Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.
Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.
Cântecul foamei
De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.
Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.
Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.
În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.
O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.
Noaptea Invierii
Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.
Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.
E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.
Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.
Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.
Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.
Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.
Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.
Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristor a-nviat!”
Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.
Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.
Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.
Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.
Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, fraged, era doar un pui.
Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.
O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !
Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
