de Adrian Păunescu
Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.
Dar colinda din colinde,
N-are roluri, n-are mască,
Şi pe ea tot omul lumii
E chemat să o rostească.
Steaua, Sorcova şi Capra,
Pluguşorul şi Ajunul,
Le vor învăţa copiii,
Nu le va uita niciunul.
În colindă, cel puternic
Şi cel sfînt este Cuvîntul,
Cum uneşte într-o noapte
Omul, cerul şi pămîntul.
Noi prea multe ale noastre
Le-am pierdut la cotitură,
Prin colindele acestea
Revenim la starea pură.
Ca-ntr-o stampă din strătimpuri
Pe la geamuri sunt copiii,
Şi ies oamenii la ceruri,
Cu toţi morţii şi toţi viii.
N-am murit ca neam al lumii
În vreo clipă viforoasă,
Cît colindele colindă
Şi copiii sînt acasă.
Cum şi astăzi ne întoarcem
Şi pe prunci îi vom deprinde
Să nu uite niciodată
Oameni, ţară şi colinde.
Vin copiii să dezlege
Din obraji fantasme roşii,
Hei, primiţi-i cu colindul,
Că tresar în ei strămoşii.
Şi-i colindul semn heraldic
Şi-i cultură în mişcare,
Că prin el deschidem firea
Şi că spiritul nu moare.
Şi în sufletul prielnic
Pentru fapte osebite
Clopoţeii pun ninsoare,
Cerul, florile-şi trimite.
N-a murit colindul nostru,
Se mai poate, se mai poate,
Leru-i ler, florile dalbe,
La mulţi ani cu sănătate.
