Poezie

de

Lui Eminescu

Foto – vladherman.blogspot.ro

Lui Eminescu

de Alexandru Vlahuță

 

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Anunțuri
de

Străjerii de schit

Un poem dedicat luptătorilor pentru ortodoxie de la Schitul Orăşeni.

STRĂJERII DE SCHIT

În lumea asta largă şi nebună
În care toţi vânăm deşertăciuni
Este un loc anume ce ne-adună
Şi ne invită să trăim minuni !

Rai pământesc, colină preasfinţită,
Un colţ de taină verde la vedere,
Pumn de ţărână îndumnezeită,
Plămadă de istorie şi lacrimi şi durere !

E taină sus,e taină dedesubt…
Păşeşti cam vinovat iarba ce ştie
Că rădăcina ei s-a adăpat şi-a supt
Din lacrimi şi sudori spre veşnicie !

De sub pământ, monahii de-altădat,
Ce-au adormit aici, spre odihnire,
În abur de lumină, au plecat
La Împăratul împăraţilor şi al lor Mire !

La ceas de noapte sigur se adună
Întru a lor biserică de-odinioară
Să roage, să mai pun-o vorbă bună
La Sfinţii din icoane şi de-afară !

Dar azi sunt trişti şi supăraţi şi-ndureraţi
Că le e tihna mult prea tulburată
De vrajba cea iscată între fraţi
Şi că bisericuţa lor e atacată !

Măicuţa Domnului, îndurerată, strânge
La piept Dumnezeiescul Prunc,cu-nfiorare,
Cu nevăzute lacrimi plânge, plânge,
Că ortodox pe ortodox vrea să doboare !

E casa lor biserica, e-a lor !!!
Vor linişte-n locaşul mic şi sfânt !
Nu vor s-o dea ecumeniştilor, nu vor !
Se răsucesc monahii sub pământ !

Ca la tâlhari au năvălit străini
(Străini dac-ar fi fost…era mai bine !)
Şi au întins apucătoare mâini
Să-nhaţe munca satului, fără ruşine !

Treizeci de feţe cu sclipiri de ură
Au regizat prohodul unui frate ,
Să nu-i mai iasă ADEVĂR din gură
Şi l-au lovit ,colegial , din spate !

Şi-adus-au şi flăcăi şi-o dubă-albastră
Pentru cei care i-ar fi tras de barbă !
Dar Dumnezeu este de partea noastră
Şi sunt cu noi şi cei ascunşi sub iarbă !

Noi vrem biserica aşa precum a fost –
Nu vrem războaie, pacea-i bucuria !
O vom păzi precum soldaţii-n post
Să nu o pângărească erezia !

Acum biserica e teatru de război,
Redută tragică în vremi nedemne !
De ce vă trebuie,ce-aveţi cu noi ?
Dacă o socotiţi doar nişte… „lemne”!?!

Năvălitorii-n pauze se odihnesc
Dorm la hotel şi plănuiesc finala !
Pe trepte reci, de piatră străjuiesc
Cei care ştiu că-n altă parte-i gala !!!

Nu ne-au lăsat şi nu ne lasă Sfinţii –
Ne cer credinţa să o apărăm !
Dacă în lupi s-au transformat părinţii
Noi suntem pui de lei şi-aicea stăm !

Credinţa să o apărăm – e DATORIE !
Biserica – a fost întruna atacată !
Străjer să fii pentru Ortodoxie
Oricine-ai fi : tată şi mamă,tu , băiat ori fată!

– Cinstire vouă, curajoşi săteni,
Eroi contemporani cu erezia !
Voi , cei de-aici, din Schitul Orăşeni,
Voi străjuiţi cu demnitate – ORTODOXIA !

Creştini adevăraţi,cu sufletul curat,
Voi faceţi cinste Preotului vostru ,
Care de ani şi ani v-a învăţat
Că a trăi în ADEVĂR e rostul nostru !

Sămânţa a fost bună şi-a rodit ,
Semănătorul azi e pus pe cruce!
Calvarul lui cu voi l-a împărţit
Şi-orinde-ar fi, nu singur se va duce !

La rai cu el, spre Golgota-mpreună ,
Cu cei de dedesubt însoţitori,
Pentru credinţa noastră, cea străbună
Se merită să mori de mii şi mii de ori !

La aşa Preot – aşa credincioşi !
La un aşa trecut – prezentul – pe măsură !
Rămâneţi cum sunteţi, buni şi frumoşi,
Nu vă contaminaţi de a lor ură !

Biserica veghind,cu îngeri vă-nsoţiţi
Şi privegheaţi alăturea de ei !
Colibă-n cer acum vă pregătiţi
Pentru că v-apăraţi de lupi…ca nişte miei !

Din zi în noapte, până-n zori de zi
În frig, flămânzi, neobosit ,
Cu trupul v-apăraţi dreptul de-A FI
Ai lui Hristos şi-ai Maicii Lui până-n sfârşit !

Şi Sfântul Sila vine-n ceas de noapte
Să-şi întărească fraţii , să-i aline,
De pe sub flori se-aud tainice şoapte
„– Să fiţi cuminţi şi buni – şi va fi bine !

La răstignire dac-aţi stat la rând
Pe uşa bisericii sfinte
Cu dragoste ura călcând
Veţi fi răsplătiţi, ţineţi minte !

Dator Dumnezeu nu vrea niciodată
Să fie şi EL vă cunoaşte !
V-aşteaptă cu Sfântă răsplată :
Să-nviaţi împreună de Paşte ”!

Şi dacă vom muri – am biruit !
Răniţi de-om fi – ne-o vindeca Hristos !
Vinovăţia noastră-i c-am iubit
ORTODOXIA şi pe Sfântul Cuvios !

Căci dacă vom muri – tot vii vom fi !
Aşa Părintele ne-a învăţat !
Cu noi e Dumnezeu, cu noi va fi ,
Deci să ne bucurăm : HRISTOS A ÎNVIAT !

Părintele merge-nainte
Martiric şi de neoprit !
Păzeşte-l, Preasfinte Cuvinte,
C-atâta de mult Te-a iubit !

Tot singur, în durere-mpietrit,
De fraţii-n sutană junghiat ,
Pentru-ADEVĂR hăituit şi lovit
Ducându-şi crucea cântă
HRISTOS A ÎNVIAT !

Paraschiva Rădoi

de

Baladă după Creta

miorita

 

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Șchiopătând pe cale

Au căzut la vale,

La vale de sus

Cam înspre Apus (!?)

Păstori de mioare,

Oi cuvântătoare,

Păstori de păstori,

Mândri purtători,

De sarici gătate

Și chimire late,

De cușme gătite

Și bâte-aurite…

Sufletul și trupul

Le-au schimbat cu lupul,

La ceas de vânzare

De-naltă trădare

Și-au înstrăinat

La cei răi au dat

Toată avuția,

Toată bogăția –

Turma cea frumoasă

Cu oi tot de rasă,

Stâna cea străveche

Ca pe-o haină veche!

Fără milă și rușine

Să le fie la baci bine,

Ciobănia să-și păstreze,

Din cușmă să nu-i reteze,

Chimirul – la fel de lat

Și-uite-așa… la lupi ne-au dat!

Păcurarii s-au pupat,

Pe lupi i-au îmbrățișat,

Și s-au împăcat,

Fluiere-au schimbat

Au semnat,

Au parafat,

Împreună s-au rugat

Și credință și-au jurat

Și-uite-așa… la lupi ne-au dat!

 

Pesemne s-au sfătuit

(Ca de la lup la lup au grăit!)

Pe-oile mai breze

Să… disciplineze!

Să le intre-n minte

Că lupu-i cuminte!

 

Nu mai e ce-a fost

Și nu are rost

Ca să se trezească

Să se-mpotrivească

Vreun baci mititel –

C-o fi vai de el!

Ori vreo mioriță

Tare de guriță

Să zbiere prea tare

Că a fost vânzare

Fără… autorizare

Și că eticheta

“Brânza made-n Creta”

Nu are valoare

Doar atât: că doare!

Păstorii noștri, păstori,

De turme conducători,

Sufletul și trupul

Le-au schimbat cu lupul

Și-au venit  ‘napoi

Lupi-păstori  la oi!

S-au întors în țară

Numai foc și pară

Și-acum mușcă ei

Oi și mielușei:

Turma o-ngrozesc,

Stâna dosădesc,

Bagă fiori reci

În oi și berbeci!

 

Firea și-au schimbat

Nu-s ca altădat!

Sunt neiertători

De te trec fiori!

Cine îndrăznește

Și prea behăiește

Deschizând gurița

I se ia blănița!

Și e dat afară

Din zori până-n seară;

Staulul se ia

Se dă altuia,

Straiele – la fel

Se iau de la el

Și la colț e pus

Cu mâinile sus…

 

Și meniul și-au schimbat

Păstorii de altădat:

Papă (!!!) drept mâncare

Oi protestatare –

La foc mic pârlite

Și-apoi jupuite

Aproape pe viu –

C-așa-i în meniu!

Ca să ia aminte

Să fie cuminte

Turma cea rămasă

Că altfel… e groasă!

Vai, păstori, păstori,

De oi vânzători,

Cum nu v-ați temut,

Cum de ați putut

O așa trădare

Să dați spre vânzare

Toată Avuția,

Toată Bogăția,

Vouă-ncredințată

De cerescul Tată?

Vouă, spre grijire

Dată-n păstorire

De Baciul din cer

Blândul Sfânt Oier?

 

Nu voi ați jurat

Când ați îmbrăcat

Straie de păstor

Să-I fiți de-ajutor:

Oi să păstoriți,

Stâna sa-I păziți,

Turma s-apărați,

Toată s-o păstrați?

 

Că ați vândut oi…

O fi vai de voi

Ca acum de noi!

Dar c-ați îndrăznit

Și v-ați înfrățit –

Ba v-ați și pupat

Și îmbrățișat

Cu lupul viclean,

Ce se dă cioban,

Care ne-a mâncat,

Miei a sfâșiat,

Oi a alungat,

Foc la stâne-a dat…

Cu ei v-ați rugat?!?

 

Oare ce veți face

Cu-a voastre cojoace,

Când, chemați la cer,

De Sfântul Oier,

Ce răspuns veți da

Când vă v-a-ntreba:

Oile Mele, oile Mele,

Ce-ați făcut, Păstori, cu ele?

Paraschiva Rădoi

 

de

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii

Virgil Maxim

”Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalți tineri îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie considerându-l sfântul acestei închisori”

Maxim Virgil, de loc din comuna Sălciile – Prahova, era condamnat la o pedeapsă mare încă din anul 1942 de către regimul generalului Antonescu.

Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalți tineri îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie considerându-l sfântul acestei închisori1.

Cu toată firea lui blândă și atitudinea plină de modestie, lui Maxim Virgil toată lumea i-a zis ”domnu” Maxim.

Chiar și după anul 1990, de acum bătrâni ieșiți la pensie când toți eram ”tu” și ”mă”, pentru toată lumea Maxim Virgil a rămas ”domnul” Maxim. (…)

În fața atitudinii de sfânt creștin pe care a avut-o și față de cei 22 de ani de închisoare neîntreruptă pe care a executat-o, n-am mai îndrăznit niciunul să ridicăm fruntea prea mult în fața lui ci a rămas pentru toată lumea ”domnu” Maxim.

(Gheorghe Andreica – Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pp. 118, 127)

1. Este vorba despre închisoarea Târgșor, în care Virgil Maxim a fost încarcerat între anii 1948-1950. Deși avea vârsta de 26 de ani la acea dată, Virgil Maxim a fost transferat la Târgșor deoarece încă figura ca elev în evidențele Securității, căci la la data arestării din timpul guvernării antonesciene era în clasa a VIII-a.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Virgil Maxim la 70 de ani – marturisitorii.ro

“Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mîini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, şi el s-a supărat.

La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: “Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: “De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru, şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: “Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după cîtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: “Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gît şi vrînd să-l mîngîi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitîndu-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis: “Du-te! Şi tu eşti liber! Noi sîntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…””

Sursa: Petru-Voda.Ro via: marturisitorii.ro 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim

de

ÎN VECI ORTODOCŞI – de Adrian Păunescu

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Adrian Păunescu

ortodox.md