14 mai – Pomenirea martirilor din închisori – ZI NAȚIONALĂ – 70 de ani de la marile arestări ale elitelor românești din 14 mai 1948. “Mesajul meu este să iubim neamul acesta!” – fostul deținut politic Ioan Maluș

Pe 14 mai se împlinesc 70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri – cei mai mulți elevi și studenți – au fost aruncați în beciurile Securității, primind apoi, după simulacre de procese, condamnări uriașe la închisoare. Începând din 2017, ziua de 14 mai a devenit oficial Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Citiți și 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

Este un prilej de aducere aminte, dar și de cinstire a supraviețuitorilor. Este un prilej, de asemenea, de a aduce în fața cititorilor noștri chipul unuia dintre cei mai încercați români ai ultimului secol, un botoșănean care merită nu doar prețuirea noastră, ci și mulțumirea și recunoștința.

Ioan Maluș (centru)

Ioan Maluș este, la 95 de ani, un supraviețuitor al temnițelor comuniste. Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani (alături de fratele său, Vasile Maluș, trecut la cele veșnice pe 19 aprilie 2018) – Ioan Maluș se așază în fața noastră drept mărturie a unui timp pe care vrem-nu vrem, nu avem voie să îl uităm.

“Mesajul meu este să iubim neamul acesta!”

Într-un timp în care valorile acestui popor sunt arse cu fierul roșul al ideologiilor de tot soiul, un om ne vorbește despre onoare, demnitate, cinste, onestitate. Și despre Dumnezeu. “Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spune Ioan Maluș, fără a acuza pe nimeni – nici măcar pe Dumnezeu – pentru suferințele îndurate.

A fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti. Avea 25 de ani și nimic, din acea zi, nu mai avea să fie la fel. “În perioada asta comunistă, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră. Ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Era un student care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. “Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta… Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, sunt cuvintele lui Ioan Maluş.

Cu atâta suferință atârnată de suflet, Ioan Maluș nu își urăște torționarii. Nu hulește, nu plânge, nu cere nimic drept compensație pentru chinul acelor timpuri. Locuiește și astăzi, într-o singurătate chinuitoare după ce soția a plecat la cele veșnice, în apartamentul său simplu din Botoșani.

“Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură…”

Ioan Maluș s-a născut pe 16 martie 1923, în satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, din județul Botoșani. Este arestat pe 14 martie 1948, când cobora de pe locomotiva de la trenul de marfă, de către Ruchenstain și Lungu. Făcea parte din lotul Mihai Puscașu, alături de alți câțiva. A fost torturat crunt în timpul anchetei la Securitatea din Botoșani și la cea din Suceava. Se spune că era cărat la tribunal într-o pătură, pentru că nu mai putea merge din cauza torturilor la care a fost supus.

De prin anul 1938, povestește Ioan Maluș, fiind elev la gimnaziul industrial, a înclinat spre naționalismul creștin. “Apoi m-am gândit că trebuie să luptăm pentru reîntregirea țării. Și, mereu, împotriva bolșevicilor, a comuniștilor”. 

Citim în sentința nr. 351 din 21 martie 1949, prin care Ioan Maluș era condamnat la ani grei de închisoare: “Aspectul subversiv, fascist și paramilitar al organizatiei în care au activat acuzatii din acest lot s-a stabilit în cursul dezbaterilor, atît prin masurile organizatorice inspirate dupa tipicul legionar, cât și prin scopul urmarit”.

Judecata, de fapt un simulacru de proces, s-a petrecut în incinta pușcăriei din Suceava. “Apărător, din oficiu, mi-a fost un evreu care, în loc să mă apere, întărea acuzațiile. Au încercat să mă trateze luând în considerație statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotivă. Dar, până la urmă, au ajuns la concluzia ca sunt nereeducabil! Și am fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională”.

Ioan Maluș este condamnat și trimis la Gherla. Este închis la Izolare, celula 62, un an si jumatate. A primit o singură vizită în celulă. “Cred că vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru că noi i-am zis că ne simțim bine și că n-avem altă declarație de făcut”. 

Greu de imaginat prin ce au trecut acești, a căror vină nu li se putea ierta: își iubeau Țara și credeau în Dumnezeu.

“Se speriaseră și cei din alte camere de suferința mea. Au făcut cu mine “morișca”: m-au pus pe doi suporți și m-au bătut la tălpi, în serie, când Ruchenstain, când Lungu. Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură. Ca să mai pot mișca degetele, am pus picioarele în tineta cu urină… Anchetatorii mei se mâniau mai cu seamă când le spuneam că nu mi-e frică de moarte…”.

Demonii trecutului…

În iulie 1955 va fi eliberat, însă decenii la rând va fi urmărit de Securitate, în încercarea de a-l racola: Nu vrei matale sa fii patriot? “Am fost încercat și după ce am ieșit. Au venit să mă facă informator. M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot, că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în pușcărie nu am facut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au amenințat. Mă duc singur, nu am nevoie!”.

Dacă a meritat atâta suferință? Privește cu amară tristețe la ce se întâmplă astăzi. “Lipsește educația tineretului. Nu mai este educat tineretul așa cum au fost noi. Acum… Am intrat în Uniunea Europeană. Dar la noi nu a dispărut sămânța de comunism. Timp de 40 de ani s-a înrădăcinat și la orice cotitură tot apar din nou”, spune Ioan Maluș. “A dispărut noțiunea de neam. Noi nu putem uita sacrificiile moșilor și strămoșilor. S-a udat pământul acesta cu sânge de martiri. Trăim astăzi datorită sacrificiilor lor”, mai spune bătrânul.

Nu regreta nimic din ce a fost. Doar că nu a murit lângă camarazii săi. “Da, regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viață. Poate că am mai adunat păcate. Cineva s-a intalnit la Canal cu fratele meu, Vasile. I-a spus: Ai un frate, Maluș? Da! Am stat cu el la Suceava, să știi că fratele matale este un martir! Așa i-a spus… Dacă muream atunci…”, spune batrânul cu lacrimi in ochi.

România este singura țară postcomunistă în care, deși comunismul a fost condamnat oficial, nu există o lege a lustrației. Cei care în urmă cu 60-70 de ani au torturat și ucis se bucură de pensii uriașe. Urmașii lor sunt astăzi pe posturi-cheie, conduc destinele țării și ne dau lecții de moralitate. Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea în urmă cu câțiva ani: “Lustrația nu este destinată să măsoare vinovăția, rolul ei este să identifice responsabilități și să obțină de la uneltele opresiunii recunoașterea acestor responsabilități. Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de-a face cu ei și în viitor”. Trăim, din păcate, în acest viitor ocupat de demonii trecutului.

Florentina Toniță / Știri Botoșani

Legea nr. 127/2017 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste:

Art. 1. – Se instituie ziua de 14 mai Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Art. 2. – Sărbătorirea anuală a zilei prevăzute la art. 1 poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocațiilor bugetare aprobate.

Art. 3. – În ziua de 14 mai, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune și Agenția Națională de Presă Agerpres vor difuza, cu prioritate, emisiuni și materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste, în ziua de 14 mai 1948.

VIDEO 14 Mai 2018:

Reclame

Pomenirea studentului martir Niță Brașov – 8 mai (1950)

Niță Brașov în arest

  • Născut25 Martie 1926
  • Locul nașterii: Măstăcani, Galați
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 2 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Pitești, Văcărești, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 08 Mai 1950

Niță Brașov se naşte la 25 martie 1926, în comuna Măstăcani, din fostul judeţ Covurlui (actualmente judeţul Galaţi). După terminarea şcolii primare, urmează Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, pe care îl absolvă în 1945. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După 6 septembrie 1940, Niță Braşov activează în Frăţiile de Cruce, până la evenimentele din ianuarie 1941 (Rebeliunea legionară), la care nu participă. După această perioadă, potrivit urmăririi Siguranţei întreprinse împotriva lui, nu mai activează în organizaţia legionară. Totuşi era urmărit sistematic de Siguranţă, Poliţia Capitalei şi Jandarmerie, constatându-se că îşi păstrează vechile relaţii şi nu activează pe plan legionar. Frecventează cursurile şi locuieşte în Internatul teologic din str. Radu Vodă.

În Mişcarea legionară avea să se încadreze în timpul studenţiei, în anul 1946, în grupul studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, după cum aflăm din declaraţia dată la 21 iulie 1948: În Internatul Facultăţii din str. Radu Vodă se găsea Nicolae Bordașiu, care după câteva discuţii mi-a propus intrarea în mişcare. Se ţineau 2-3 şedinţe pe săptămână în biblioteca Asociaţiei Studenţilor. Şedinţele începeau cu jurământul, apoi apelul morţilor, se citea un verset sau un paragraf din Noul Testament, apoi o bucată din câte o carte legionară, trecându-se apoi la frământări asupra ideologiei legionare. La sfârşitul şedinţelor se strângeau cotizaţiile care, normal, trebuiau să reprezinte a 40-a parte din cheltuielile personale, dar nu se cotiza după aceste criterii, ci dădeam fiecare cât puteam.

În anul III de studii, lui Nită Braşov i s-a oferit conducerea grupului studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, dar a refuzat, deoarece, spunea el: Îmi răpeşte timpul şi nici nu mă vedeam capabil de a conduce, şef ajungând Vaman Constantin. În acest an s-a dat bătălia pentru strângerea alimentelor ce trebuiau trimise legionarilor închişi sau bolnavi. Ele erau strânse de Vaman Constantin. La aceasta am contribuit şi eu cu nişte slănină. Ca membru al grupului studenţilor legionari de la Teologie, Nită Braşov va contribui la alcătuirea unui manifest care avea să fie răspândit, cu titlul Fraţi creştini, în care printre altele se spunea: ”Ca o încercare pentru noi şi parcă pentru a le grăbi diavoleasca lor uneltire, Dumnezeu a voit ca anul acesta, sorocita a fi petrecută în post şi rugăciune, ziua Sâmbetei celei Mari a Sfintelor Patimi, să cadă la aceeaşi dată cu ziua pe care necreştinii şi-au ales-o pentru bucurii deşarte: 1 Mai. Nu s-au cutremurat necreştinii la aflarea acestei semnificaţii; semnificative potriviri. Pentru izbânda pe care o doresc, pentru ura roşie pe care o vor purta pe străzi şi pentru batjocorirea creştinătăţii şi a creştineştii noastre reculegeri se pregătesc de pe acum. Creştini, lăsaţi-i singuri pe duşmanii credinţei, însemnându-i cu dispreţul vostru; lăsaţi-i singuri ca să strige în văzduhul unui idol neputincios îndemnător la moarte. De vom fi uniţi, furia lor va fi fără putere, iar izbânda noastră nu o va zdruncina cu nimic. Fiţi uniţi români creştini; ziua de 1 mai, trebuie înlăturată anul acesta din locul ei! În Iisus încă nu vor avea curajul să lovească.”

În vara lui 1948, Siguranţa descoperă organizaţia subversivă legionară de la Facultatea de Teologie şi trece la arestări. Astfel, la 14 iulie 1948, Niță Braşov este reţinut şi încarcerat la Prefectura Poliţiei Capitalei în lotul studenţilor legionari de la Teologie. Este anchetat extrem de dur până în decembrie 1948, când Securitatea încheie Procesul-verbal de anchetă, prin care propunea că Niță Braşov să fie trimis în justiţie.

La 12 ianuarie 1949, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, dispunea trimiterea în justiţie pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 209, punctul 3 combinat cu art. 328 CP, cu aplicaţiunea art 101 şi 103 CP. Astfel, la 14 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 210 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia a II-a, Niță Braşov era condamnat la 6 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică. Condamnarea rămânea definitivă prin Decizia nr. 1531 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, din 7 iunie 1950.

După condamnare, Niță Braşov este trimis la Penitenciarul Jilava. Aici se îmbolnăveşte, fiind transportat, la 2 martie 1949, cu serviciul ambulanței la Penitenciarul Piteşti. Ciudat este că, deşi bolnav, el fusese trimis la un penitenciar care nu avea atribuţiuni de servicii medicale. Pentru care, la puţin timp, Nită Braşov era trimis tot cu serviciul ambulanței la Penitenciarul-spital Văcăreşti. Fiind bolnav de TBC, în cele din urmă a fost transferat la Penitenciarul Târgu Ocna.

Boala i se va agrava atât de mult, încât la 8 mai 1950, orele 600, Niță Braşov va trece la cele veşnice, datorită unui TBC pulmonar, faza a III-a.

(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 120-122)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Pr. Paisie Prodromitul: Este oprirea pomenirii o măsură pentru delimitarea de erezie sau de Biserică?

Schitul Prodromu vazut dinspre mare Foto: http://mihneamaruta.ro

Este oprirea pomenirii o măsură pentru delimitarea de erezie sau de Biserică? Nu de Biserică, ci de erezie. Atunci cum putem să-i socotim pe cei care au aderat la erezia ecumenismului în Creta de vreme ce au hotărât ca cei ce se împotrivesc ecumenismului sunt împotriva Bisericii? Îi putem numi eretici în cuget, de vreme ce au făcut și un sinod împotriva Ortodoxiei. Dar nu le putem contesta lucrarea harului, deoarece nu au fost caterisiți, dar de vreme ce au legiferat  o nouă erezie în Biserică și o și propovăduiesc în public, avem dreptul să nu-i mai pomenim la Sfânta Liturghie, nici să participăm la slujbele oficiate de ei sau la cele unde se pomenesc ei. Dar nu numai să oprim pomenirea, ci nici să-i numim episcopi, ci pseudo-epicopi și trădători. În caz contrar, suntem părtași cu ei la pedeapsa caterisirii, iar mirenii a afurisirii, deoarece ei se roagă împreună cu ereticii, dar  le și permit să lucreze cele preoțești, ca niște preoți adevărați , iar după un Sinod Ortodox dacă se va întruni vreodata vom cădea  împreună cu ei sub anatema, dacă nu ne vom pocăi.  Mulți eretici care au călcat Sfintele Canoane, dacă au murit în erezie, chiar dacă nu au fost dați anatemei de vreun sinod, au căzut sub blestemul Sfintelor Pravile sau Canoane ale Sfintei Biserici, și și-au luat pedeapsa după moarte, neputrezindu-le trupurile, ca mărturie că ei se chinuie în iad cu sufletele, neputând să-i dezlege nici un sinod, așa cum sunt cei trei proiestoși de la m-rea Lavra din Sf. Munte Athos care au s-au împărtășit cu catolicii-papistași la anul 1278. Dar priestamenii de astăzi nici nu vor sa audă de asta, numindu-le basme, iar noi dacă vom muri în părtășie cu erezia lor, nu vom avea parte de blestemul lor? Eretici sunt cei ce teoretizează și profesează cu perseverență erezia, ca patriarhul Bartolomeu, Ioan Ziziulas, Nifon al Târgoviștei, Daniel Patriarhul care numește Sinodul din Creta Sfânt și Mare, dar care „nu s-a ocupat de Dogme”, ci de fapt a stricat dogmele și hotarele Sfinților Părinți care-s Sfinte Canoane; Teofan al Moldovei, care nu face deosebire între  Biserica lui  Dumnezeu și sinagoga Satanei. Ceilalți sunt niște victime care execută mecanic niște ordine ale Noii Ordini Mondiale. Eretici sunt și cei ce sunt condamnați de alte Sinoade dinainte și care au început această erezie, adică protestanții, dar și cei ce se unesc cu dânșii.

Cei ce nu au semnat în Creta dar au semnat la București sunt și ei eretici, împreună și cu preoții care sunt de acord cu ei și silesc și pe alții să fie de acord cu ei prin diferite metode și răspândesc erezia mai departe, iar cei ce de silă sau frică accepta cumva erezia dar ei înșiși nu se fac propovăduitori sau susținători ai ei în mod public, nu pot fi numiți eretici dacă o fac cu scopul de a ține poporul mai puțin știutor în hotarele Ortodoxiei. Deci a-i numi pe toți eretici, cei ce nu au întrerupt pomenirea este exagerat, deoarece nu intră în prevederile Canonului 15, fiindcă pomenirea sau nepomenirea nu te face direct eretic, nici ortodox. Există niște grade de cădere și de ridicare din erezie pe care le spune clar Canonul 15, și anume: cel ce întrerupe pomenirea este vrednic de cinste, iar cel ce nu întrerupe pomenirea este vrednic de ocară prin analogie, dar nu automat eretic. Fiindcă nepomenirea este doar o măsură de îngrădire de erezie și  de mustrare a pseudo-episcopului, și nu una de condamnare, drept pentru care nu-l numește direct eretic, ci pseudo-episcop. Condamnarea definitivă o face numai un sinod. Dar noi, în mod peiorativ, îi numim de pe acum eretici deoarece nu numai că propovăduiesc o erezie, ci au făcut și un sinod împotriva noastră, numindu-ne schismatici înainte de Sinod, iar noi îi numim eretici, așa precum și ei, tot cum cu titlu declarativ, fără un Sinod Ecumenic, ci la un sinod tâlhăresc, au numit toate ereziile „biserici istorice”.

Puțini  sunt, totuși, care au curajul să vorbească împotriva ecumenismului și în special împotriva Sinodului din Creta, mulți vorbind indirect, temându-se de consecințele sinodului. Cred că a trecut vremea vorbirii în general despre ecumenism, deoarece, iată avem și un Sinod care l-a legiferat și noi dormim crezând că vom mai putea face ceva din interiorul Bisericii, asa cum se spune. Din interior dacă vrei să faci ceva, ești prigonit ca un schismatic și rătăcit. Dacă ieși din biserică, se zice că ești tot schismatic sau eretic. Deci care este soluția, fraților? În Biserică mai poți rămâne doar dacă taci, sau spui ca ei, chipurile aplicând teoria struțului „n-am văzut, nici capul nu mă doare”! Dar oare aceasta e „Biserică” în care Hristos ne-a liberat de robia păcatului și a oamenilor? Oare aceștia constituie Biserica, care și-au impus voința lor, împotriva Bisericii și a lui Hristos? Nu, aceștia sunt furi și tâlhari, care nu au întrat pe UȘĂ în staul, ci pe aiurea și care trebuie scoși afară pe unde au intrat. În cazul acesta tăcerea este complicitate, când vezi că erezia se propovăduiește la scară mondială.

Fiecare suntem responsabili de mântuire noastră proprie, dar și de a aproapelui, dar când vezi că aproapele tău, fie el stareț, duhovnic, Episcop sau preot nu te îndruma conform Sfintelor Scripturi și Sfintelor Canoane, trebuie să îți iei mântuirea în propriile mâini și a Sfinților Părinți, și să nu mai asculți de cei ce te duc în groapă, deci să îmbrățișezi SFÂNTA Neascultare. Dacă noi suntem numiți astăzi schismatici de către cei ce stau în erezie pentru simplu fapt ca suntem împotriva ecumenismului, delimitandu-ne de ei și nepomenindu-i, oare unde suntem? Am ieșit din Biserică? Nu, ei ne-au numit răzvrătiți, neascultători și schismatici fiindcă nu ascultam de dogmele lor cele stricate și nu vrem să ne unim cu ereticii. Noi suntem în Biserică, fiindcă nu ascultăm de ei, iar ei prin aceasta s-au osândit singuri și au ieșit din Biserica lui Hristos prin eres. Noi am rămas și suntem în Adevărul lui Hristos cu toate că ei pot să ne cateriseasca sau blesteme de câte ori vor voi, fiindcă blestemul va cădea pe capul lor așa cum spune la psaltire „întoarcă-se blestemul pe capul lui și nedreptatea pe creștetul lui să se pogoare”. Cei ce pentru binele poporului vor să se jertfească, să se jertfească spunând adevărul, nu cocoloșindu-i pe ucenicii lor, spunându-le să facă ascultare orbească de ei, deoarece ascultarea fără discernământ duce la idolatrie așa cum bine spunea Părintele Petroniu de la Schitul Prodromu, că nevoință fără cunoștință este idolatrie. Cine se bazează numai pe nevoință lui, pe faima lui de duhovnic cu mulți ucenici, dar nu-i învață pe ucenici dreapta socoteală și dogmele credinței și cum să se păzească de eretici și diferite înșelări și să citească Sfinții Părinți, acela devine un idol al ucenicului și pierzător. Sfântul Ignatie și Sfinții Atoniți numesc aceasta gherondolatrie, adică închinare la duhovnic ca la un guru. Acesta este adevăratul fanatism din Ortodoxie, neluminat de Duhul Sfânt, ci de o părută evlavie dinafară care se unește foarte bine cu fanatismul papal sau al ereticilor. Și Sfântul Apostol  Pavel spune ca îndeletnicirea trupească la puține folosește (adică postul, rugăciunile, milostenia, etc.) dar evlavia la toate, adică dreapta credință. Oare nu se laudă și ereticii că fac bine, fac școli, azile de bătrâni etc. Dar la ce le folosește dacă nu au dreapta credință? „Și-au luat plata lor”!

Oare nu spune Sf. Evanghelie „că mulți vor zice în ziua aceia că: Au Doamne, oare nu am făcut minuni în numele tău? Și le va zice lor: nu va cunosc pe voi” Oare nu se fac minuni și la eretici? Da, se fac dar oare se mântuiesc? Mulți au făcut minuni, dar fiindcă n-au luat seama la lucruri mici care păreau neînsemnate, o iota sau cirtă din Lege, au căzut în mândrie, erezie și alte patimi!

Dacă nu vom păzi credința curată, ascultarea este robie, nu slobozire,  este chin înainte de chin. Credința dreaptă este Capul, adică Hristos, pe care trebuie să o păzim neîntinată de vreo erezie. Ascultarea fără dragoste este argatie la un stăpân, nu bucurie în Duhul Sfânt. Cine face ascultare de duhovnic ca de un stăpân, nu din dragoste față de Dumnezeu, ci față de persoana lui, acela este un idolatru și un înșelat. Auzim adesea mulți ucenici zicând ca nu au blagoslovenie de la duhovnic să facă anumite lucruri, chiar când e vorba de a ajuta pe cineva în viata de obște, în ceea ce nu contravine vieții de obște, unde trebuie să primeze dragostea și jertfa, nu părtinirea și deosebirea, învățându-i astfel pe ucenici să fie egoiști și îngâmfați, cu duh de a porunci celor mai bătrâni, dar și celor mai tineri, neînvățându-i lupta duhovnicească adevarată cu smerenie ca să deosebească singuri binele de rău. Aceștia îi înfășoară pe ucenicii lor, ca pe niște prunci mici în scutecele lor, ca nu cumva să se lovească de vreo ispita, neurmărind mântuirea lor, ci doar folosul material și astfel rămân neîncercați, și la orice ispita mică clachează și se plâng ca niște becisnici. Nu așa ne-au învățat bătrânii noștrii, ci ne-au lăsat să ne călim în focul ispitelor, să ne luptăm singuri cu noi înșine și cu diavolul, nu cruțându-ne, ci purtându-se cu noi cu multă asprime, dar înăuntru simțindu-se inima de mama care-i durea pentru fiecare cădere a noastră, mustrându-ne cu milă, dar nu disprețuindu-ne, ci îmbărbătându-ne prin exemplul lor propriu la lupta care ne stătea înainte. Dar, acum vedem prin mănăstiri, numai niște necopți și becisnici în care nu poți să ai nici o bază, fiindcă te lasă când ți-e mai greu sau nu-i intereseaza pur și simplu decât propria persoană. Din aceștia poți să faci mărturisitori ai dreptei credințe? Nu judecăm, dar asta este situația. Dacă știe o limba străină sau știe să conducă o mașină nu-i poți sta înainte. Acum conduc șoferii pe stareț nu stareții pe șoferi, așa zicea cineva dinafara care a observat lucrul acesta. Vom asculta de acești stareți „vânzători cu duhul”, care de fapt nu au nimic cu Duhul, ci doar cu alte duhuri, ale materiei, ale slavei deșarte etc.? Cu toate că dinafară par evlavioși când îi vei întreba ceva despre dreapta credință vor da din colț în colț, spunând tot felul de inepții după ureche: că nu e treaba noastră, că vor răspunde ei! Cine va răspunde de mântuirea mea, dacă eu nu voi vedea de ea? Acesta este răspuns de duhovnic sau de stareț? Acesta este răspuns de adormit conștiințele, nu pentru a trezi neliniștea cea bună așa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul. Și atunci noi, dacă nu vom asculta de acești povățuitori falși, ci de Sfinții Părinți și Sfintele Canoane suntem în afara Bisericii, sau schismatici? Nu, fraților! Nu vă temeți de ei, că sunt călăuze oarbe, orbilor. Noi suntem în Biserică lui Hristos, și dacă nu avem povățuitori adevărați, Însuși Hristos și Sfinții Părinți ne povățuiesc prin Sfintele Scripturi. S-au dus Părinții noștri care au fost ca niște stâlpi, dar duhul lor a rămas și trebuie să-l reînviem întru noi și să ne luptăm ca niște lei pentru mântuirea noastră cu rugăciunile lor, fiindcă de la majoritatea duhovnicilor, a starețiilor și a episcopilor de azi nu mai ai ce aștepta. Sunt de acord cu Părintele Iustin care a zis că e vremea muceniciei. Nu mai avem ce aștepta de la nimeni. Trebuie să ne luam răspunderea mântuirii noastre în mâini și în mila lui Dumnezeu. Episcopul sau preotul care sub păruta grija a turmei sau a fiilor duhovnicești astăzi nu spune adevărul răspicat se va pierde împreună cu turma, chiar dacă are viața bună. Când e vorba de credință, dacă nu ești iscusit în Sfânta Scriptură, poți să fii făcător de minuni, te pierzi cu tot cu oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai mare minune decât a învia morții, este a învia un suflet din moartea păcatului prin cuvânt, iar astăzi este a arăta adevărul și a lupta pe față împotriva ereziei și a necredinței. Moartea cea mai cumplită este a nu cunoaște Sfânta Scriptura și învățăturile Sfinților Părinți, sau a-i ști doar după ureche, a sta în erezie și a mărturisi dreapta credință. Cine va voi să-și scape sufletul său îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie acela îl va câștiga, așa zice Domnul! Amin.

Ieromonah Paisie Prodromitul

04 mai 2018

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

De reținut:

„Dacă noi suntem numiți astăzi schismatici de către cei ce stau în erezie pentru simplu fapt ca suntem împotriva ecumenismului, delimitandu-ne de ei și nepomenindu-i, oare unde suntem? Am ieșit din Biserică? Nu, ei ne-au numit răzvrătiți, neascultători și schismatici fiindcă nu ascultam de dogmele lor cele stricate și nu vrem să ne unim cu ereticii. Noi suntem în Biserică, fiindcă nu ascultăm de ei, iar ei prin aceasta s-au osândit singuri și au ieșit din Biserica lui Hristos prin eres. Noi am rămas și suntem în Adevărul lui Hristos cu toate că ei pot să ne cateriseasca sau blesteme de câte ori vor voi, fiindcă blestemul va cădea pe capul lor așa cum spune la psaltire „întoarcă-se blestemul pe capul lui și nedreptatea pe creștetul lui să se pogoare”. ”

 

Pomenirea părintelui Nicolae Steinhardt – 30 martie

În scrierile monahului de la Rohia (ca și în textul de față) există și ceva referi favorabile la ecumenism, fapt oarecum scuzabil pentru generația celor ce au mărturisit în închisorile comuniste întrucât nu existau suficiente traduceri relevante despre acest subiect din Sfinții Părinți, în perioada interbelică și cu atât mai puțin postbelică. Părintele Dimitrie Bejan spre exemplu, pe care mulți îl consideră un sfânt al închisorilor, ce avea și darul înainte-vederii afirma că a făcut „sinod ecumenic„ cu ortodocși, catolici, protestanți, într-un lagăr din URSS – la fel și alți mărturisitori din închisori, nu făceau o diferență clară între Ortodoxie și papism sau protestantism, atât din lipsă de informații teologice, cât și din lipsa unor duhovnici instruiți suficient în acest sens.

Le va fi iertat Domnul acest neajuns mărturisitorilor din închisori…


Image result for nicolae steinhardt

  • Născut: 29 Iulie 1912
  • Locul nașterii: Pantelimon, București
  • Ocupația la arestare: juristconsult
  • Întemnițat timp de: 6 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Gherla, Aiud
  • Data adormirii: 30 Martie 1989
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Rohia, Maramureș

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” – Nicolae Steinhardt

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Școala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţa şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a începu să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Dârvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).

Nicolae Steinhardt, 1987

(Ispita lecturii – inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000 apud Revista Permanențe nr. 7/2005)


Notă:

Textul a fost primit de la Arhim. Serafim Man (împreună cu o prezentare a lui monahului Nicolae Dela Rohia făcută de Părintele Serafim) de T. Slama-Cazacu, la Mănăstirea Rohia, în timpul unei șederi acolo între 19-21 octombrie 1997. Părintele Serafim a afirmat că textul este inedit și a scris pe foaia respectivă: „Sunt de acord cu publicarea lui, 21 octombrie 1997”. La sfârșitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990. Monahul Nicolae – cum scrie pe piatra funerară a mormântului său din micul, dar îngrijitul cimitir al Mănăstirii – a locuit la Rohia între 1980 si 1989” (T. S.-C.).

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

„Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară.” — Nicolae Steinhardt

Veșnica lui pomenire!

 

Video – Mihai Silviu Chirilă – Conferință/Lansare de carte la București în Duminica Sfintei Cruci

Duminică 11 martie, Duminica Sfintei Cruci.

Teologul Mihai Silviu Chirilă, pr. Claudiu Buză, pr Grigorie Sanda și intervenții ale dn-ei Gabriela Naghi.

%d blogeri au apreciat asta: