PROTEST pentru familia Cameliei Smicală ASTĂZI la ora 17:00, Piața Victoriei

Vineri, 17 ianuarie 2020, ora 17:00, Piata Victoriei, vă chemăm cu mic cu mare să ne fiți alături pentru susținerea familiei Simicală!

„Copiii au fost găsiți, ridicați de către 5 mașini de poliție, iar pe mine mă vor închide”, a scris dr. Camelia Smicală, miercuri 15 ianuarie, seara, pe contul ei de social media.

Lucrurile nu mai pot merge asa!
Vă așteptăm la protest, să arătăm că nu suntem indiferenți ! – https://www.facebook.com/events/519960081959096/

Organizator „Frăția Ortodoxă”.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Copiii Cameliei Smicală, Mihai și Maria, fugiseră din centrele de plasament unde erau ținuți (Tampere – Finlanda) împotriva voinței lor, acum aproximativ o lună. Acum au fost găsiți de poliție.

ASTĂZI, între orele 17:00 – 19:00
PIAȚA VICTORIEI – BUCUREȘTI

De ziua lui Eminescu, Maria și Mihai au fost capturați pentru a treia oară în viața lor prin intervenția poliției finlandeze. Să ne înțelegem: vorbim de doi copii. Serviciul social nu a trimis o armată de psihologi să discute cu ei, ci un convoi de cinci mașini de poliție. Maria a avut încă o tentativă disperată de a fugi – fără șanse, având în vedere desfășurarea de forțe la fața locului. Copiii au fost din nou separați, după care a urmat internarea la psihiatrie. Să înțelegem că dorința de a fi cu mama lor este o afecțiune care trebuie tratată?! Imediat după, Camelia Smicală a fost ridicată de acasă și dusă pe timpul nopții într-un soi de arest, procedură care scutește autoritățile de răspundere în cazul unui gest extrem.
Nu știm ce urmează, însă știm că trebuie să fim solidari și să luăm atitudine. Este strigător la cer! – https://www.facebook.com/camelia.smicala

„Pe Maria au prins-o ca pe un animal” este descrierea unui martor al momentului.

 

Asasinarea celui mai mare organizator al românilor din secolul XX în noaptea din 29-30 noiembrie 1938

„ După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României. Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.”

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Conferință rostită la Radio în 27 noiembrie 1940)

Căpitanul pe banca acuzaţilor în procesul din mai 1938

Contextul politic

Intern

Rezultatele alegerilor generale din 20 decembrie 1937, publicate în Monitorul Oficial din 30 decembrie 1937, aveau să fie o surpriză pentru clasa politică și opinia publică românească. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, partidul care a organizat alegerile, Partidul Național Liberal, nu le-a câștigat. Totodată, cu 15,58% (66 de mandate), Mișcarea Legionară se afla la apogeul ei politic, și se pregătea pentru noi alegeri, în urma cărora spera să ajungă la guvernare. În aceste condiții, regele Carol al II-lea putea justifica instituirea unui regim dictatorial, conform noii tendințe a electoratului.[1] La 10 februarie 1938, principalii conducători de partide, cu excepția lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, au fost convocați la palatul regal, regele anunțând că “preia” responsabilitatea politică a țării. La 14 februarie, este emis un “decret-lege” prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală.[1] La 24 februarie 1938 a fost organizat un plebiscit cu privire la noua Constituție, la care votul a fost obligatoriu, fiind exprimat oral. Prin acest ultim act, s-a consfințit practic “lovitura de stat” regală.[3] După suspendarea Constituției, au fost luate măsuri drastice de menținere a ordinii, prin introducerea stării de asediu, a cenzurii, și prin înlocuirea prefecților cu ofițeri activi. În acest mod, orice urmă de opoziție putea fi imediat neutralizată. În aceste condiții, au început persecuții contra membrilor Mișcării Legionare, reali sau bănuiți, ceea ce a declanșat un fenomen de simpatie în toată țara.[4] Prin Ordinul nr.746 din 6 martie 1938, ministrul de interne, Armand Călinescu, a dat dispoziție prefecților de poliție și pichetelor de jandarmi să-i urmărească pe legionari, și în cazul în care nu respectă noua legislație, să-i aresteze.[5] Din exces de zel, autoritățile s-au dedat la provocări, distribuind circulare false, tipărite chiar de ministerul de interne, atribuite liderilor Mișcării Legionare, concomitent cu atacurile din presă, cel mai agresiv ziar la adresa Căpitanului fiind “Neamul Românesc”, editat de Nicolae Iorga. Presiunea asupra legionarilor s-a intensificat și mai mult prin publicarea Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 46.645 din 24 mai 1938, prin care se reintroducea pedeapsa cu moartea.[6] Cu toate că în mod normal articolele contra Căpitanului din “Neamul Românesc”, nu ar fi trebuit să treacă de cenzură, având conținut politic, Nicolae Iorga a avut concursul autorităților, acestea fiind publicate, în speranța unei reacții a lui Codreanu la aceste provocări.[6] Acesta nu a ținut seama de noile condiții politice și, printr-o circulară din 26 martie 1938, l-a acuzat pe Iorga, care fusese numit Consilier Regal, că este “incorect” și “necinstit sufletește”. Scrisoarea de reproș adresată lui Iorga era privată, și se adresa ziaristului și nu demnitarului.[7] Cu toate acestea, Nicolae Iorga a depus plângere contra lui Codreanu, sfătuit de Armand Călinescu, care dorea un pretext ca să-l aresteze pe Căpitan. În realitate, Consiliul de Coroană avea să se constituie 4 zile mai târziu, prin decret regal, iar Nicolae Iorga avea să fie numit consilier abia atunci, dar acest fapt nu era un amănunt de care să se împiedice Armand Călinescu sau Nicolae Iorga. În baza acestei reclamații, Tribunalul Militar al Corpului II Armată, în 29 martie 1938, a emis un ordin de urmărire pe numele lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeiat pe acuzația de “ultraj în baza unei scrisori de amenințare trimisă printr-un curier”.[6] În noaptea de 16 spre 17 aprilie, Corneliu Codreanu, alături de alți 44 de lideri legionari, au fost ridicați de autorități fără nici o înștiințare prealabilă, așa cum prevedea legea. Autoritățile au studiat atent momentul acțiunii, deoarece doreau să “captureze” cât mai multe dintre căpeteniile legionare. S-a hotărât ca operațiunea să aibă loc în seara de 16 spre 17 aprilie 1938, înainte de duminica Floriilor, astfel încât majoritatea să fie împreună cu familia, acasă.[1] Procesul s-a judecat în 19 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu fiind lipsit de multe din drepturile constituționale. De altfel, a acuzat tribunalul că îl judecă “în stil bolșevic”. În ciuda argumentelor apărării, în dispreț total față de lege, tribunalul l-a condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la 6 luni de închisoare.[6] La câteva ore după anunțarea sentinței, Consiliul de Miniștri, condus de facto de către Armand Călinescu, a decis să-i deschidă un nou proces, sub acuzația generică de “atentat contra siguranței publice”, urmând ca “dovezile” să fie “fabricate” ulterior.[3] Armand Călinescu avea să noteze în jurnal la 30 mai 1938: „A trebuit să fac eu într-o noapte rechizitoriul”.[8] Decizia i-a fost adusă acuzatului la cunoștință abia în 8 iunie, scopul politic al procesului fiind acum evident, acuzația fiind de ”înaltă trădare”.[9] Ordonanța definitivă de trimitere în judecată pentru ”înaltă trădare” a fost emisă în data de 16 mai 1938, având 7 capete de acuzare, din care instanța, la procesul derulat în perioada 23 – 27 mai, a reținut doar trei, respectiv : 1. trădare prin deținere și reproducere în public de acte interesând siguranța statului; 2. uneltire contra ordinii sociale: 3. răzvrătire.[6] Avocații înscriși pentru apărarea acuzatului au fost arestați, fiind constrânși să renunțe.[10] Materialul probatoriu a fost extrem de inconsistent, practic, documentele interesând Siguranța Națională pe care le-ar fi deținut Codreanu erau documente fără importanță, una din probele principale ale “trădării” fiind o telegramă de felicitare adresată lui Hitler în 13 martie 1938, cu ocazia Anschluss-ului.[6] Din multiplele pedepse primite, Tribunalul Militar a decis ca acuzatul să execute doar pedeapsa de 10 ani muncă silnică și șase ani degradare civică, plus plata a 2000 de lei cheltuieli de judecată. Din momentul pronuțării sentinței, soarta lui Corneliu Zelea Codreanu va depinde de conjunctura internațională, și nu de decizia Tribunalului Militar.[1][11]

Internațional

Pe plan internațional, principalul fapt care îngrijora atât politicienii români, cât și pe cei din Anglia și Franța, era ascensiunea economică și militară a Germaniei. În 1938, după realizarea Anschluss-ului, devenise clar pentru întreaga Europă, că următorul obiectiv al lui Hitler era Cehoslovacia, țară central europeană, aliată cu Franța și cu U.R.S.S. Cehoslovacia dispunea pe atunci de 34 de divizii bine înarmate, tot atât cât aveau și germanii, aveau avantajul terenului și în plus, uzinele Skoda fabricau armament greu cu o calitate recunoscută. Toate acestea făceau să se întrevadă un conflict de durată între germani și cehi. În cazul unui conflict militar, România nu putea rămâne neafectată, dat fiindcă, în calitate de semnatar al Micii Înțelegeri, al cărei artizan fusese Nicolae Titulescu[12][13], trebuia să permită trecerea trupelor sovietice pe teritoriul propriu, pentru a veni în ajutorul cehilor.[14] În lunile următoare, evenimentele internaționale s-au precipitat, presiunea asupra lui Carol al II-lea crescând. În septembrie a avut loc conferința de la München, urmată de ocuparea pașnică de către trupele germane a regiunii sudete. Efectul acestor evenimente asupra Bucureștiului a fost considerabil. Dacă marile puteri, Franța și Anglia nu mișcaseră un deget în apărarea Cehoslovaciei, care dispunea de puternice linii de apărare și de o armată puternică și bine echipată, cu atât mai mult nu aveau să miște un deget, în cazul în care Ungaria, sprijinită de Germania, va avea revendicări teritoriale sau economice. În aceste condiții, Carol al II-lea a decis efectuarea unui turneu la Paris și la Londra[14], unde a fost întâmpinat cu răceală, dat fiindcă ambele țări se pregăteau de război, având propriile probleme interne, în consecință, Carol al II-lea a fost sfătuit să se înțeleagă cu Hitler. [3] Întrevederea cu Adolf Hitler a avut loc la Obersalzberg, în data de 24 noiembrie 1938.[15] Cancelarul Germaniei i-a comunicat monarhului că după Anschluss și rezolvarea problemei germanilor din regiunea sudetă, interesele Germaniei în Europa de sud-est sunt exclusiv economice.[16] Documentele legate de convorbirea cu Hitler nu relevă că s-ar fi abordat vreo problemă legată de politica internă a României, și nicidecum vreo chestiune legată de Mișcarea Legionară.[3]

Asasinatul

Nici ancheta din 1940, nici cercetările ulterioare nu au reușit să stabilească momentul cert în care a apărut ideea suprimării Căpitanului. Cert este că încercări mai fuseseră făcute. Cea mai cunoscută tentativă de asasinat asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, a aparținut dizidentului legionar Mihai Stelescu, asasinat ulterior de foștii săi colegi de cuib, numiți Decemviri. [17] Altă tentativă de asasinat asupra Căpitanului, tot la sugestia „Palatului” va fi cea în care a fost implicat Prefectul de Neamț, V.Emilian, abilitat de către Ministrul de Justiție, Istrate Micescu, cât și de către Armand Călinescu, Ministrul de Interne. Tentativa este confirmată chiar de Codreanu, printr-o circulară emisă la începutul lunii februarie 1938, după ce acesta fusese prevenit de către generalul Sichitiu.[18] Prima consemnare cunoscută privind un proiect oficial de asasinare a Căpitanului se regăsește în notele din jurnalul lui Armand Călinescu, cu privire la un plan aparținând gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), notă datând din 1 martie 1937.[8] Din notă rezultă că motivația celor doi era de a fi numiți în guvern, în schimbul „suprimării lui Codreanu”, plus încă „vreo 30 de gardiști principali”.[19]

Lista victimelor

Corneliu Zelea Codreanu, avocat, 39 de ani, Căpitanul Mișcării Legionare

Nicadorii

Nicolae Constantinescu, economist, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Ion (Iancu) Caranica, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Doru Belimace, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Decemvirii

Ion Caratănase

Iosif Bozântan

Ștefan Curcă

Ioan Pele

Ioan Gh. State

Ioan Atanasiu

Gavrilă Bogdan

Radu Vlad

Ștefan Georgescu

Ioan Trandafir

Statutul juridic al celor 14 victime

În momentul comiterii asasinatului, toate cele 14 victime se găseau în custodia autorităților statului, fiind condamnate definitiv în urma unor procese, respectiv : Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică și 6 ani degradare civică, Nicadorii și opt dintre Decemviri, condamnați la muncă silnică pe viață, doi dintre Decemviri, Ioan Trandafir și Ștefan Georgescu, condamnați la câte 10 ani de muncă silnică, autoritățile fiind responsabile pentru integritatea lor corporală. În consecință, asasinarea celor 14, se încadrează din punct de vedere juridic în categoria crimă politică cu premeditare, cu circumstanțe agravante prin funcțiile oficiale ale atentatorilor. La care se adugă și profanarea de cadavre. Așa a încadrat asasinatul Comisia specială de anchetă criminală înființată prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, dispunând și arestarea complicilor la asasinat.[2] Prin modul în care a fost plănuit și executat de către autoritățile statului, în speță, tocmai de persoanele puse să apere legea, acest asasinat se încadrează la categoria „terorism de stat”.[20]

Pregătirea asasinatului

Odată ce Căpitanul a fost condamnat, Armand Călinescu, împreună cu prefectul Poliției Capitalei, Gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), au trecut la etapa următoare, asasinarea Căpitanului. O notă din jurnalul său, din data de 1 martie 1937, dezvăluie intențiile acestuia, cu aproape un an înainte de a fi numit de rege Ministru de Interne:

„ Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins și el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier și de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primește numai cu condiția de a-i aproba planul de lucru. El nu merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, și Rex apoi, victime. ”

O altă însemnare din jurnalul premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenții ale lui Carol al II-lea:

„ 13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu.”

Este posibil ca regele să fi avut în vedere și alți fruntași țărăniști, precum profesorii Forțu și Gerota. Armand Călinescu era și el țărănist, „calul troian” al regelui infiltrat în PNȚ. Activitățile conspirativ-criminale ale lui Armand Călinescu, ministru de interne și Gavrilă Marinescu, prefect al poliției, adică tocmai cei puși să asigure respectarea legii, se înscriu clar în categoria „terorism de stat”[20], cu circumstanțe agravante prin natura funcțiilor lor publice, acordând legionarilor dreptul la auto-apărare prin orice mijloace.[21] Planul a fost pus în aplicare, astfel că în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii au fost strangulați de jandarmi lângă Tâncăbești, în timp ce erau transferați de la închisoare din Râmnicu Sărat la închisoarea Jilava. Cadavrele au fost împușcate în spate, arse cu acid, după care au fost aruncate într-o groapă comună lângă Jilava, peste care s-a turnat o placă de beton.[2]

Desfășurarea asasinatului

Plutonierul de jandarmi, Constantin Sârbu, cel care l-a strangulat pe Corneliu Zelea Codreanu, în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, înființate prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, având drept misiune „instruirea principalilor vinovați de prigoana contra legionarilor”, a furnizat o descriere amănunțită a asasinatului:

„…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunși la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucții asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang după gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca nici într-o parte, nici în alta. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat. În mâini aveam ștreangurile. Am pornit. În mașina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:

„Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinți: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniște de mormânt. Cu perdelele trase, mașinile și-au continuat drumul până la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineața. Aici ne așteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era făcută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața in jos și împușcați în spate, pentru a se simula astfel împușcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncați în groapa comună… ”

[22]

Depoziția maiorului Iosif Dinulescu, cel ce comanda jandarmii din mașina în care se găsea Corneliu Zelea Codreanu, conturează precis responsabilitățile la nivel înalt pentru acest asasinat:

„ Într-o zi am fost chemat de către fostul Președinte de Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea și generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu și 13 adepți ai lui trebuiau să fie uciși; aceasta ar fi fost și dorința regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu și camarazii lui au fost scoși din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închiși, și au fost puși într-un camion. Legionarii au fost puși în așa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în același timp legați cu brațele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mișcare; erau chiar constrânși să stea continuu cu capul în sus. Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am așezat lângă șofer. Se călătorea pe șoseaua dintre Ploiești și București, când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în fața fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu și cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumați, în timp ce mașina își continua drumul în plină viteză. Puțin timp după aceea, am ajuns la București, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaților s-a tras — în urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de pușcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportați de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marțială și că a fost o datorie patriotică importantă. Certificatele de moarte se confecționaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară Zeciu, locotenent-colonel Dumitru și de primul comisar regal, colonel Pascu. S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate și purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deși involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împușcați pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de lei.”

(Declarația maiorului Iosif Dinulescu la Comisia de anchetă instituită de Înalta Curte de Casație, București, noiembrie 1940)

Comunicatul oficial

Asasinatul a fost confirmat oficial la Radio, la ora 13, în 30 noiembrie 1938, printr-un comunicat al Parchetului Militar:

„ În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București–Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe șoseaua Ploiești–București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment, transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte și ceață densă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispare în pădure. Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împușcați: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică și șase ani interdicție. Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnați la muncă silnică pe viață. Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnați la muncă silnică pe viață.

Georgescu Ștefan, Trandafir Ioan, condamnați la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu.”

[23][24]

Implicații imediate

Pe plan intern

După comunicatul oficial al Parchetului Miltar din data de 30 noiembrie 1938, atmosfera printre legionari era extrem de incertă, multora nu le venea a crede că liderul suprem al mișcării fusese ucis. Circulau știri contradictorii, printre care și cea privind evadarea reușită a Căpitanului, pe care autoritățile doreau s-o ascundă.[25] La această situație de incertitudine a contribuit și soția Căpitanului, Elena Codreanu, care s-a deplasat la Jilava pentru a cere informații autorităților, fiind informată că nu s-a adus nici un cadavru în noaptea precedentă.[6] Pentru autorități, suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii, considerați simboluri ale sacrificiului de sine, intrați încă de atunci în mitologia legionară, a reprezentat „rezolvarea” unei probleme politice. O confirmă și depoziția maiorului Dinulescu din Jandarmerie, făcută în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, în 1940.[24] În urma asasinatului, atât în rândul legionarilor, cât și a celorlalți opozanți ai dictaturii regale s-a instalat teama de noi asasinate. În consecință, în cursul lunii decembrie 1938, s-a înregistrat un val de adeziuni la politica noului regim, cu deosebire în contextul înființării Frontului Renașterii Naționale.[26]

Asasinarea lui Codreanu, ca și represiunea tot mai dură au operat o selecție la nivelul conducerii legionare, astfel că au ieșit la suprafață lideri dispuși să continue lupta cu orice risc. Liderii perioadei de după asasinarea Căpitanului, care au încercat să reorganizeze Mișcarea Legionară în noile condiții de ilegalitate, au fost Horia Sima, Alexandru Cantacuzino și Vasile Cristescu.[27]

Pe plan internațional

Cu toate că în timpul proceselor înscenate lui Corneliu Zelea Codreanu, din primăvara lui 1938, cât și după, deși guvernul german nu avusese nici o reacție oficială, propaganda germană a încurajat presa național-socialistă să atace în mod violent regimul de la București pentru modul în care fusese judecat și asasinat Căpitanul. Carol al II-lea a decis să „reziste”, înapoind decorațiile primite de la Adolf Hitler, la fel procedând și căpeteniile naziste decorate de monarhul român. După semnarea acordului comercial româno-german, atacurile reciproce s-au domolit.[3] Franța a salutat asasinarea liderului legionar, dat fiindcă vedea în legionari o coloană a V-a nazistă în România, chestiune dezmințită de cercetările ulterioare.[3]

„Cu un curaj pe care toți sunt unanimi în a-l recunoaște, în ciuda amenințărilor lansate zilnic contra persoanei sale de membrii Gărzii de fier, el (Armand Călinescu) a ars cu fierul roșu acest cancer ce risca să infecteze țara: arestarea lui Codreanu, judecarea și condamnarea sa au constituit o ușurare pentru toate elementele naționale ale României, convinse, în sfârșit, că acest national-socialism de import era în solda Berlinului și finanțat copios de nazism, așa cum aveau să stabilească ulterior dovezi irefutabile.”

(René Touraine – Cahiers Franco – Roumains) La fel și presa centrală din Paris, saluta asasinarea Căpitanului, ca și masacrele ulterioare :

„Capitanul a fost ucis „în tihnă” în închisoarea lui. Și nu treisprezece din partizanii săi au căzut odata cu el, ci sute si sute.”

Paris-Soir, Dimanche, 18 februarie 1939.[28]

Controverse asupra motivației asasinatului

De-a lungul timpului, au fost emise mai multe ipoteze asupra motivației autorităților de a comite acest asasinat fără precedent în istoria României. Prima ipoteză a fost emisă chiar de către legionari. Imediat după anunțul oficial din 30 noiembrie 1938, la nivelul conducerii legionare, atât cei din primul eșalon, aflați în închisori, cât și la nivelul eșalonului doi, al liderilor locali, aflați în libertate, s-au purtat discuții asupra responsabilității pentru asasinarea liderului suprem. În principal, acuzațiile s-au îndreptat asupra „Comandamentului de prigoană”, cel care în perioada de dinaintea asasinatului organizase un număr de atentate vizând destabilizarea regimului. Pentru mulți lideri locali radicali, era evident încă din august 1938, că liderul suprem nu avea cum să mai scape cu viață, considerând că doar prin acțiuni violente pot răsturna dictatura regală.[29] Valul de atentate, deși de mică amploare, în majoritatea cazurilor, fără victime, nu a fost asociat imediat cu mișcarea legionară, și nici nu a pus în mod serios în pericol stabilitatea regimului. De abia ulterior asasinării lui Codreanu s-a dovedit că atentatorii erau legionari, acțiunea lor fiind pusă în legătură cu Horia Sima, necunoscut de autorități, care apare abia în februarie în evidențele Siguranței, fiind dat în consemn la frontieră.[30] Pretextul invocat neoficial de autorități, la care face aluzie și Carol al II-lea în memoriile sale, a fost tentativa de asasinat asupra Rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă, din data de 28 noiembrie 1938.[31] Deși o parte din atentatori erau legionari, chestiune dovedită abia în februarie 1939, atentatul asupra rectorului a fost folosit drept pretext pentru suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu.[32] Preventiv, cei doi studenți care au tras efectiv asupra profesorului și a gărzii de corp a acestuia, au fost împușcați fără judecată în momentul arestării, ei neapărând printre acuzați la proces. Tot la proces s-a dovedit că motivația atentatorilor era strict personală, dat fiindcă profesorul Goangă abuzase sexual de logodnica unuia din ei.[33][34] Preotul Ștefan Palaghiță, printre primii care au scris o istorie a Mișcării Legionare, apărută în 1951 la Buenos Aires, retipărită și în România în 1990[35], este primul care împarte legionarii de după asasinarea Căpitanului în două categorii, „codreniști” și „simiști”, atribuindu-i lui Horia Sima absolut toate evenimentele negative de după condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. El îl acuză pe Sima de îndepărtare de la linia impusă de Căpitan, afirmând că totul s-ar datora colaborării acestuia cu Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații. În opinia autorului, Horia Sima ar fi fost implicat în tentativa de asasinat comisă de către Mihai Stelescu, de asemenea, că ar fi trădat în 1938 un număr de lideri legionari, asasinați ulterior, că ar fi plănuit și pus în practică asasinarea lui Armand Călinescu, împreună cu Carol al II-lea și cu Moruzov, etc… Acuzațiile preotului Ștefan Palaghiță, au fost ulterior reluate în parte de către dr. Șerban Milcoveanu[36] Aceleași teorii despre Horia Sima, care ar fi fost „informator al lui Moruzov, plătit cu 200 000 de lei pe lună (70 de salarii medii)” au fost reluate de curând fără a se cita vreo sursă concretă.[37] Eugen Cristescu, cel care a condus Serviciul Secret de Informații după asasinarea lui Moruzov, unul din cei mai mari dușmani ai acestuia, nu pomenește absolut nimic despre aceste amănunte în memoriile sale.[38] Horia Sima apare în evidențele poliției abia în 1937[39], iar în cele ale Siguranței abia la sfârșitul lui februarie 1939.[40] În perioada comunistă, singura lucrare de sinteză despre Mișcarea Legionară a fost scrisă de către doi istorici oficiali ai Partidului Comunist Român, Mihai Fătu și Ion Spălățelu.[41] Deși aveau acces la absolut toate arhivele, din motive ideologice, cei doi autori au făcut puține eforturi de a demonta opiniile false despre Mișcarea Legionară. Din contră, au preluat o parte din afirmațiile preotului Ștefan Palaghiță, comițând alte falsuri. Între altele, dânșii afirmă că în cursul întâlnirii din 24 noiembrie 1938, Adolf Hitler „personal” i-ar fi cerut lui Carol al II-lea, să aducă Garda de Fier la putere, iar monarhul, furios, ar fi ordonat „încă din tren” suprimarea Căpitanului. Autorii citeză în sprijinul acestei afirmații o lucrare nepublicată, aflată pe atunci în arhivele Securității, memoriile lui Ioan Mocsony-Stârcea.[42] Lucrarea nu a fost publicată nici până în ziua de azi. Susținută cu îndârjire de istoriografia comunistă, această idee falsă este reluată și de alți istorici, precum Constantin C. Giurescu[43]. Istoricii actuali sunt de cu totul altă părere în ceea ce privește motivația ordinului de suprimare a lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor. Iată ce afirmă prof. Francisco Veiga :

„ Arestarea precipitată a lui Codreanu, ca și acuzația gravă de complot împotriva securității statului, trebuie legată de acest cadru : redeschiderea procesului a avut loc după un sfârșit de săptămână în care guvernul ceh realizase mobilizarea parțială a trupelor sale. În acele momente era ușor să se facă o comparație între legionari și naziștii sudeți. Codreanu putea fi cu ușurință un Henlein român în viitorul apropiat, sau, cel puțin, așa vedeau lucrurile fruntașii dictaturii carliste. […] Monarhul s-a întors în țară atât de nervos, încât chiar din Cehoslovacia a hotărât că-l va elimina fizic pe Codreanu.”

[14]

Dominația germană asupra economiei românești, în acel moment certă, ar fi implicat ulterior într-o oarecare măsură, și o dominație politică – iar germanii, pragmatici ca de obicei, n-ar fi ezitat să-l folosească pe Codreanu, așa că monarhul a decis să pună capăt în mod cât se poate de brutal acestei istorii.

Reacții publice la asasinat

Nu s-au semnalat proteste publice în urma comunicatului Parchetului Militar din 30 noiembrie 1938, pe de o parte datorită cenzurii, pe de altă parte datorită faptului că orice activitate politică era interzisă. Patriarhul Miron Cristea, prim ministru în funcție, referindu-se la procesul înscenat Căpitanului, avea să afirme în predica pascală din 1938, parafrazând sfatul lui Caiafa, consemnat de Ioan 18,14, adăugând și o calomnie curentă la adresa lui Codreanu:

„ “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc, vrea să dea foc țării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul!””

[44]

Se afirmă adesea,[45], fără a se aduce vreo dovadă, că Nicolae Iorga ar fi adresat una sau mai multe scrisori instanței, în care declara că-și retrage plângerea. De asemenea, se insinuează că marele savant ar fi fost oarecum manipulat de către Armand Călinescu, neștiind ce implicații avea să aibă plângerea sa adresată Parchetului. Cu toate acestea, în plângerea sa, Nicolae Iorga menționează clar :

„ „scrisoarea ce mi-a adresat-o pârâtul privește întregul guvern din care facem parte, dovadă strigătul de „voi” […]…puteți face uzul pe care-l credeți potrivit în cursul procesului de această scrisoare pe care mi-o smulge cea mai legitimă apărare””

[46]

La procesul de „înaltă trădare” înscenat Căpitanului, la care au pledat în apărarea lui o serie de personalități ale vieții politice și culturale interbelice, printre care Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, etc…, Iorga nu s-a aflat printre aceștia, deși avea un cuvânt greu de spus. Tot Gheorghe Racoveanu își amintește afirmațiile lui Nicolae Iorga, făcute în cadrul unei ședințe a Senatului, în care acesta comenta asasinarea Căpitanului :

„ “Ei, Domnilor! V-ați speriat? V-ați speriat de niște copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle : Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluției bolșevice? Și Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu sînt canadian și vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poți să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîșie. Ei, dar de ești vînător cu experiență, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l țintești între ochi, toată liota se împrăștie!”. ”

[44]

Este vorba despre atașatul militar canadian J.W. Boyle, salvatorul coloniei românești din Odesa, în timpul revoluției bolșevice.

Ancheta din 1940

Prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înființată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta și instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de dictatură regală.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de ședințe, în care s-au luat 60 de interogatorii și 58 declarații de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desființată.[2] În urma acestor anchete, comisia a emis inițial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, dar și de următoarele, respectiv: generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei, generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeșanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost președinte al Curții de Apel București, colonel V.Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ștefan Gherovici și colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu și Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareșal al Palatului, dispărut, Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliției Capitalei, Nicu Ștefănescu, fost director în Siguranța Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliției Capitalei, agenții de poliție ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comșa și Nicolae Lescenco, jandarmi : plutonier major Nițu Ștefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Casotă, Neacșu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Tașcă și Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre și soldatul Barabas Ion.[2] În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicați 55 prefecți de județ, 55 comandanți de jandarmi, cel puțin tot atâția comisari, inspectori și ofițeri de jandarmi, plus 20 de executanți ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emițând o parte din ele, care a condus la alte arestări. O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcărești, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliției, colonelul Ștefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru închisoarea Jilava. În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 65 deținuți la Jilava, cei 33 menționați anterior, plus încă alții, care fuseseră arestați ulterior.[2] Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestați în fața justiției. Deși comisia nu a reușit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităților, din documentele de arhivă, cuprinzând declarațiile martorilor și participanților la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente și de asemenea, se pot deduce responsabilii.[2] Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informații, arestat în seara zilei de 6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, șeful Abwehr-ului, de la Veneția. Acesta, în calitate de șef direct al lui Nicu (zis Niky) Ștefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să „smulgă mărturisiri” legionarilor arestați. De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 22 septembrie 1939, în cadrul operațiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu.[37] Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care tocmai fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său. Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat și de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un „dosar compromițător” despre doamna Lița Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, și-i „regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câștigat de general.[37] Adversar ireductibil al activităților ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspirațiilor acestuia în cadrul SSI.[47]

Asasinatul în memorialistică și literatură

„Cine a început cu metodele sîngeroase? Ei. Luptă au vrut, luptă au găsit. Și au fost învinși. Și în război mor oamenii, în ciuda unei echități de ordin individual, de ce n-ar muri și în timp de pace, dacă așa cere binele obștesc?”

„Comunicatul e monstruos și tîmpit, ca mai tot ce face acest guvern. Toată lumea și-a dat seama, pînă la cel mai naiv, că oamenii au fost făcuți scăpați și împușcați.”

(Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)[48]

„ Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: – L-au împușcat pe Căpitan. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”

(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)[49]

„ După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României. Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.”

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Conferință rostită la Radio în 27 noiembrie 1940)[50]

Referințe

^ a b c d e Țiu, Ilarion : Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, Ed. Vremea, 2007.

^ a b c d e f g Pe marginea prăpastiei, 21 – 23 ianuarie 1941, Ed. Scripta, 1992, ISBN 973-95414-5-3, Vol.1, Raportul Comisiei Speciale de Anchetă Criminală.

^ a b c d e f Heinen, Armin : Legiunea Arhanghelul Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999.

^ Dorian, Emil : Jurnal din vremuri de prigoană, București, Editura Hasefer, 1996, p. 40.

^ Zamfirescu, Dragoș : Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 246.

^ a b c d e f g Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu, vol. II, ed. Radu-Dan Vlad, București, Ed. Mica Valahie, Ianuarie 2013, ISBN: 978-606-8304-50-2.

^ Arhiva SRI, Fond „P”, Dosar 110.237, vol.3, f. 9 – 10.

^ a b Călinescu, Armand : Însemnări Politice, Ed. Humanitas, 1990.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 252/1938, f. 20-21.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 15/ 1938, f. 138.

^ Constantiniu, Florin : O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 2012, ISBN: 978-606-8162-16-4.

^ Potra, George G.: Titulescu – Opera politico-diplomatică, vol.1, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007.

^ Mica Înțelegere, „Monitorul oficial“, nr. 53 din 11 iunie 1921.

^ a b c Veiga, Francisco : Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Ed. Humanitas, 1995, ISBN 973-28-0590-0.

^ „M.S. Regele a fost invitat la dejun de cancelarul Hitler”, în Universul, an LV, or. 322, 23 noiembrie 1938, p. 1.

^ Calafeteanu, lon, Români la Hitler, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 18-23.

^ Sima, Horia : Istoria Mișcării Legionare, Ed. Gordian, Timișoara.

^ Codreanu, Corneliu : Circulări și Manifeste, 1927-1938, ediția a V-a, München, Colecția “Europa”, 1981, p.268 – 269.

^ Șinca, Florin. „Dorită de rege, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu e pusă la punct de Gavrilă Marinescu și Armand Călinescu”. Historia.

^ a b Scurtu, Ioan : Regele reîntregirii. Regele contestat. Regele detronat, în „Dosarele istoriei”, An XI, nr. 5 (117) 2006, p. 42.

^ Stoenescu, Alex Mihai : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, pag.143, Ed. RAO, 2010, ISBN: 9786068255057.

^ Declarația Plt. Sârbu, „Buna Vestire”, 9.11.1940.

^ „Universul”, 55 (1938), nr. 329 din 2 decembrie, p.17.

^ a b Scurtu, Ioan : Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Ed. Mica Valahie, aprilie 2012, ISBN PDF: 978-606-8304-05-2.

^ Totu, Vera : Împlinirea destinului, în Permanențe, an IV, nr. 5/2001.

^ „Noui declarații de încadrare în ordine a foștilor legionari, în Universul, an LVI, nr. 1 bis, 3 ianuarie 1939, p. 5.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 15/1938, f.183-184.

^ Paris-Soir, Dimanche, 18 februarie 1939.

^ <DANIC, Fond DGP, dosar nr. 237/1937, f. 29 – 31.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 253/1939, f.16.

^ „Poliția din Cluj a dovedit cine sunt atentatorii asupra d-lui rector Ștefănescu-Goangă”, în Universul, an LVI, nr. 42, 13 februarie 1939, p.13.

^ „Procesul atentatorilor de la Cluj”, în Universul, an LVI, nr. 42, 13 februarie 1939, p.13.

^ „Atentatul contra rectorului Universității din Cluj, Ștefănescu-Goangă, în noiembrie 1938. Adevăratele motive ale atentatului. Cuvântul de apărare rostit de Ion Pop, în ședința secretă, în fața Tribunalului Militar din Cluj”, în Țara și Exilul, an XVII, nr. 11-12, septembrie-octombrie 1981, p.8.

^ Țene, Ionuț (8 decembrie 2010). „Cum, unde și de cine a fost împușcat Rectorul clujean Florian Ștefănescu Goangă!”. Napocanews.

^ Palaghiță, Ștefan, Garda de Fier spre reînvierea României, București, Editura Roza Vânturilor, 1993, 366 p.

^ Milcoveanu, Șerban: Corneliu Z. Codreanu, altceva decât Horia Sima (Biblioteca „Învierea”), Ed. Crater, 1996, ISBN-10: 9730002444, ISBN-13: 978-9730002447.

^ a b c Troncotă, Cristian, Moruzov și Frontul Secret, Ed. Elion, București, 2004.

^ Din Memoriile lui Eugen Cristescu, Consiliul Securității Statului, Direcția Învățământ, SECRET, Seria 1495, 1968.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 17/1937 , f. 108- 109.

^ DANIC, Fond DGP, dosar nr. 253/1939, f . 16.

^ Fătu, Mihai, Spălățelu, Ion : Garda de Fier. Organizație teroristă de tip fascist, București, Editura Politică , 1971, 430 p.

^ I. Mocsony Styrcea, Memorii, Arhiva I.S.I.S.P., fond nr.2, dosar nr.192, vol.3, fila 1001.

^ Constantin C. Giurescu : Amintiri, vol. II, Ed. Sport-Turism, 1976 – 337 pagini

^ a b Racoveanu, Gheorghe : Mișcarea Legionară și Biserica, Ed. Samizdat, București, ISBN 973-8166-06-3.

^ Alexandru, Livia-Irina. „Asasinarea lui Nicolae Iorga, un act de violență gratuită”. Historia.

^ ASRI , fond ”Penal”, dosar 110 237/1938, f. 64.

^ Watts, Larry : O Casandră a României: Ion Antonescu și lupta pentru reformă 1918-1941, Editura Fundației Culturale Române, 1993 – 438 pagini, ISBN: 9739155502.

^ Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.5, 1 iulie – 31 decembrie 1938, Ed. Machiavelli, 2002.

^ Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Ed. Litera, 2010, ISBN: 978-973-67-53985

^ „Glasul strămoșesc”, Sibiu, nr.10, 15 decembrie 1940.

SURSA

Avem „privilegiul” de a fi contemporani cu mari ereziarhi: Lepădatul Bartolomeu îi anunță pe călugării din Athos că unirea cu papistașii este inevitabilă

Personal am o nedumerire: Bartolomeu este un mare ereziarh sau un mare smintit? Sau și una și alta? Am impresia că moșul ăsta nu e numai eretic, ci poate și bolnav psihic…

Patriarhul Constantinopolului consideră că doar diferențele istorice, mai degrabă decât dogmele, separă ortodoxia și catolicismul, deci unitatea lor este inevitabilă.

Patriarhul Bartolomeu din Constantinopol a declarat că există doar controverse istorice decât dogmatice între creștinii ortodocși și catolici. El a spus acest lucru în timpul ultimei sale vizite la Sfântul Munte Athos.

În special, potrivit surselor UJO, în timpul unei vizite la mănăstirea greacă Pantokrator, Patriarhul Bartolomeu, în prezența fraților și oaspeților mănăstirii, a susținut că unitatea Bisericii Ortodoxe cu romano-catolicii era inevitabilă.

În opinia sa, împărțirea care există acum între ortodocși și catolici are rădăcini istorice, dar nu se află în domeniul dogmei.

Patriarhul Bartolomeu este convins că catolicii sunt „exact aceiași creștini ca noi”. El a subliniat, de asemenea, că darul Papei Francisc referitor la sfintele moaște ale Sfântului Apostol Petru este o mărturie a bunelor intenții ale Bisericii Catolice în raport cu Biserica Ortodoxă.

Sursele UJO au spus că, în timpul discursului Patriarhului Bartolomeu, au fost prezenți arhimandritul Gabriel, starețul mănăstirii Pantokrator, arhimandritul Alexie, starețul mănăstirii Xenofont, arhimandritul Efrem, starețul mănăstirii Vatoped, frații mai multor mănăstiri și oaspeți. Majoritatea fraților mănăstirilor, după asemenea cuvinte ale șefului lor din Fanar erau nedumeriți, dar niciunul dintre cei prezenți nu a protestat împotriva Patriarhului Bartolomeu. În plus, unii călugări, după cuvintele conducătorului lor din Fanar, că unitatea cu catolicii este inevitabilă, au strigat (ce au strigat, având în vedere că mai sus se spune că nimeni nu a protestat, ei știu – n. adm.).

Potrivit martorilor oculari, numeroasele gărzi de pază ale patriarhului nu au permis nimănui dintre călugări să înregistreze discursul patriarhului Bartolomeu.

Anterior, UJO a scris că în Belgia, Patriarhul Bartolomeu și starețul mânăstirii athonite Xenofont s-au rugat împreună cu catolicii.

Sursa: https://spzh.news/en/news/66683-glava-fanara-na-afone-ubezhdal-bratiju-v-neobkhodimosti-jedinenija-s-katolikami

Pseudo-mitropolitul ecumenist Teofan vrea evacuarea, în pragul iernii, a credincioșilor din parohia Schit Orășeni, după ce a obținut o hotărâre judecătorească, definitivă de evacuare a părintelui Ioan Ungureanu

Preiau articolul, destul de lung totuși, de pe marturisireaortodoxa.ro:

În prag de iarnă, în plin Post, mitropolitul eretic Teofan „Vekkos” pregătește evacuarea cu bodyguarzii a comunității de la Schit Orășeni

Credincioșii antiecumeniști din Parohia Schit Orășeni se confruntă cu perspectiva alungării din parohia lor de către mitropolitul eretic Teofan, care intenționează să îl impună cu bodyguarzii pe preotul ecumenist Constantin Bolohan, împotriva voinței majorității credincioșilor.
Acceptând decizia instanțelor de judecată și dorind să o pună în aplicare de bunăvoie, fără tulburări sociale, membrii parohiei uzează de pârghiile legale pe care le mai au la dispoziție pentru a afla dacă dispoziția legală poate fi interpretată în modul în care o face MMB, încercând suspendarea ei temporară până când se vor lămuri toate aspectele.
Dacă legea va decide în cele din urmă ca ei să părăsească parohia, iar grupusculul ecumenist să intre în locul lor, oamenii sunt determinați să continue lupta antiecumenistă din afara zidurilor materiale ale bisericii lor și să aducă cazul lor la cunoștința CEDO, pe de o parte, iar comportamentul mitropolitului ecumenist Teofan la cunoștința viitorului sinod ecumenic de condamnare a ecumenismului, indiferent când se va desfășura, cerându-i acestuia ca mitropolitul să primească tratamentul pe care l-au primit în istoria Bisericii toți arhiereii eretici.

 

La data de 9 octombrie 2019, Tribunalul Suceava a admis apelul formulat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei la hotărârea civilă a Judecătoriei Suceava, prin care se respinsese cererea de evacuare a părintelui Ioan Ungureanu din Parohia “Schimbarea la Față” Schit Orășeni.

Tribunalul a decis ca părintele Ioan Ungureanu să fie evacuat din toate proprietățile care compun parohia din Schit Orășeni.

Pentru a evita orice conflict în care să fie implicați membrii parohiei, părintele Ioan a decis să pună de bunăvoie în aplicare sentința tribunalului.

Astfel, și-a procurat un modul de locuit și s-a mutat în perimetrul privat pe care este construit paraclisul Sfinților Sila, Paisie și Natan, din fața bisericii parohiale.

Mai înainte însă, părintele a predat toate bunurile parohiei proprietarilor lor de drept, membrii parohiei Schit Orășeni, care s-au întrunit în data de 20 octombrie 2019 într-o ședință a adunării parohiale, invitaţi fiind chiar şi cei ce îl contestă pe părintele Ioan.

Adunarea a decis cu un număr de 254 de voturi să închidă biserica parohială și să o țină așa până când situația se va lămuri și părintele Ioan va fi repus în slujire în parohie sau până când în biserică va fi instalat un preot ortodox, nepomenitor, sau pomenitor al unui nou mitropolit al Moldovei care să nu fie ecumenist, așa cum este mitropolitul Teofan Savu.

Membrii parohiei au decis să nu părăsească incinta bisericii și a curții parohiale, care le aparțin de drept, și să nu permită instalarea preotului Constantin Bolohan, care nu este dorit de niciunul dintre ei în această parohie.

Pentru a se evita orice conflict cu autoritățile și a se demonstra buna credință în aplicarea hotărârii tribunalului, parohia a trimis o notificare forțelor de ordine locale și Corpului Executorilor Judecătorești din județ, în care se menționa că hotărârea instanței a fost pusă în aplicare de bunăvoie și nu se impune nicio intervenție a statului pentru a impune decizia instanței.

În această notificare se făcea precizarea că poporul nu are niciun motiv să părăsească incinta bisericii, care le aparține, și să o predea preotului ecumenist Bolohan, cu atât mai mult cu cât capătul de cerere prin care mitropolia cerea să i se predea bunurile mobile (cheile parohiei, documentele etc.) a fost disjuns din dosarul de evacuare de urgență și a fost trimis în judecata pe cale ordinară, cu termen de judecată pe data de 30 ianuarie 2020.

Credincioșii consideră că nu s-ar cuveni să părăsească incinta și să o predea mitropoliei nici chiar în cazul în care aceasta primește o hotărâre definitivă și executorie în acest sens la sfârșitul procesului care urmează a se desfășura în ianuarie 2020, cu atât mai puțin să fie nedreptăţiţi şi deposedaţi în acest fel cu mult înainte.

Părea că lucrurile vor intra pe un făgaș normal, că Mitropolia s-a mulțumit cu evacuarea persoanei preotului și că va lăsa acest Post mare al Bisericii netulburat, concentrându-se asupra câștigării bătăliei juridice de la începutul anului viitor, din procesul disjuns din cererea de evacuare.

În urmă cu câteva zile însă, a început să circule informația potrivit căreia mitropolitul  Teofan se pregătește să evacueze din parohie întreaga comunitate, care i se opune încă din 2016, pentru că a semnat documentele eretice din Creta.

În acest scop, mitropolitul Teofan, care, atunci când nu este “încoronat” “prințul Bisericii” la sinagoga ieșeană sau când nu se sărută prietenește cu papa eretic Francisc, în pelerinaje pe care acesta din urmă le organizează în metropola dată de Hristos spre păstorire mitropoliţilor ortodocşi ai Moldovei, pozează într-un om blând, smerit și împăciuitor, în apărătorul valorilor ortodoxe, a decis să evacueze în plin Post al Nașterii Domnului și în prag de iarnă o întreagă parohie din averea sa și din biserica sa, pentru a face loc unui preot, a cărui singură valoare spirituală este aceea că “face ascultare de înaltu’”, și unei grupări de strânsură, compusă în mare parte din cetățeni al căror standard moral nu îi recomandă ca membri ai unei parohii ortodoxe.

Pentru a realiza această faptă, care i-a îngrozit, prin neomenia şi spiritul ei necreștin și chiar blasfemator, dacă ținem seama de perioada liturgică în care se petrece, chiar și pe unii dintre cei care sunt chemați să o pună în aplicare, mitropolitul  a angajat o firmă de pază și protecție de top, cu sediul central în capitală, pe care se spune că dorește să o mențină în localitate pe timp nelimitat, pentru a-i păzi “parohia” și “preotul paroh” în teritoriile din care dorește să îi evacueze pe mărturisitorii care îl sprijină pe părintele Ioan Ungureanu.

Știm că Mitropolia Moldovei este o instituție de utilitate publică, care trăiește din trei surse de venituri: bani de la bugetul de stat, donații scutite de orice impozit pe care ceilalți cetățeni români îl datorează statului și activități comerciale specifice, de asemenea scutite de impozite.

Nu putem să nu ne întrebăm: De unde are o instituție care trăiește dintr-un regim fiscal preferențial al statului sumele necesare pentru a plăti pe durată nelimitată o firmă de protecție și pază pentru a ține în post un preot adus într-o parohie împotriva credincioșilor acelei parohii? În ce capitol al bugetului mitropolitan sunt incluse cheltuielile cu firma de protecție și pază? În ce capitol din legea cultelor este inclusă finanțarea de la bugetul de stat și scutirea de impozite pentru angajarea unor trupe de mercenari care să îi țină pe credincioșii ortodocși departe de biserica pe care au construit-o cu banii, cu munca și cu dragostea proprie? Rugăm autoritățile financiare ale țării să ne dea un răspuns, dacă binevoiesc şi au cadrul legal să o facă.

Dacă tot suntem la capitolul finanțe, nu putem să nu observăm că presa botoșăneană face un zid opac în jurul mitropolitului Teofan și al acoliților din teritoriu. Presa este o instituție cu o componentă comercială importantă, iar fidelizarea sa este de așteptat să se facă mai mult prin oportunități comerciale decât prin principii înalte.

Nu știm cum a reușit să fidelizeze mitropolitul Teofan presa laică în așa manieră încât punctul de vedere al părintelui Ioan Ungureanu și al poporului din Schit Orășeni să nu conteze și să nu se audă deloc (aproape niciun ziarist din Botoșani sau Iaşi nu l-a contactat să îl întrebe pe preot care e punctul său de vedere, cum se face în astfel de cazuri, într-o ţară în care presa face din orice nimic cazuri monumentale pe care le rostogoleşte în spaţiul public până la saţietate), dar dacă se întâmplă ca MMB să fi investit financiar în diverse campanii de presă (ceea ce nu este neobișnuit, nici condamnabil, în mod normal, în relații sociale dintre diverse entități, de preferință din mediul privat, pe o piață liberă), ne permitem să întrebăm cu ce resurse a fidelizat MMB, instituție de utilitate publică, cu regim fiscal preferențial, toată presa din zona Moldovei? Dacă nu a investit bani, atunci ce a făcut încât presa să vadă o singură realitate la Orășeni, realitatea descrisă de MMB? Nu credem că a făcut-o prin rostirea adevărului de credinţă, de care actualul mitropolit este străin.

Aflăm din unele surse că un profesor de sport dintr-un liceu botoșănean, care lucrează la firma de pază contractată de MMB, s-a lăudat în fața elevilor că va participa la operațiunea de evacuare a preotului Ioan Ungureanu și că a arătat un document emis de primarul Comunei Cristești, în care acesta din urmă îi arată profesorului respectiv titlurile de proprietate ale parohiei, incluzând acolo chiar și paraclisul construit pe teren privat, care nu aparține în niciun caz mitropoliei.

Întrebăm respectuos Inspectoratul Școlar Județean Botoșani: Pentru ce este plătit un profesor de sport într-un liceu botoșănean, să îi învețe pe copii educația fizică sau să se laude cum va înlătura un preot dintr-o parohie?

Printre adepții preotului ecumenist Bolohan se vorbește că, după ce îi vor elimina pe membrii antiecumeniști ai parohiei din biserică, angajații firmei de pază și protecție vor face… dosare penale oricui va îndrăzni să critice noua “orânduire”.

Nu ar fi lipsit de importanță să ni se spună de când a fost învestită o firmă de pază și protecție cu abilități de cercetare penală, pentru a putea face dosare penale?         

Aceste întrebări sunt retorice, deoarece mitropolitul Teofan şi-a creat o adevărată “jamahirie mitropolitană” la Botoşani, căreia îi este “ayatollah”, subordonându-şi multe dintre instituţiile statului, puse să lucreze intens pentru evacuarea preotului Ioan Ungureanu. Toate strigătele de ajutor ale cetăţeanului Ioan Ungureanu, unul dintre românii căruia în acest moment i se încalcă aproape toate drepturile constituţionale, au rămas fără niciun ecou din partea unui stat cu pretenţii europene, de separare a puterii laice de cea religioasă.

Anterior apariției informației că părintele Ioan și toată comunitatea vor fi scoși afară din parohie, mitropolitul a încercat, printr-un nou demers viclean, să pozeze în fața opiniei publice ca părinte îndurerat care îl cheamă pe părintele Ioan Ungureanu la “împăcare”.

Mai precis, imediat după anunțarea câștigului în instanță, mitropolitul l-a trimis pe arhimandritul Ioan Harpa să îl contacteze pe părintele Ioan, pentru “a-i da o ultimă șansă, lucru destul de suspect pentru cineva care tocmai câştigase o bătălie judiciară.

Prin acest gest, mitropolitul voia în primul rând să nu fie pus în situaţia de a interveni în forţă contra poporului credincios, ştiind că astfel îşi va ştirbi imaginea atent creată de părinte grijuliu, de “cumătru” susţinător al demografiei în rândurile preoţimii, de sprijinitor al tradiţiilor moldoveneşti, despre care nu ştie nimic, fiind originar din cealaltă parte a ţării etc.

Apoi, credea că în condiţiile în care părintele Ioan a pierdut procesul, îl va determina să reia pomenirea, situație în care ar fi renunțat probabil la punerea în executare a hotărârii judecătorești, fiind pregătit și pentru cazul în care părintele refuza, pentru a se putea prezenta poporului ca un exemplu de îngăduință și dragoste părintească față de un preot care refuză să se pocăiască și să își ceară iertare de la cel care a făcut toată această tevatură pentru a-și ascunde greșeala dogmatică pe care a făcut-o în Creta, din pricina căreia nu mai este vrednic de a fi mitropolit al Moldovei și Bucovinei, tron pe care au stat de-a lungul timpului numeroși sfinți, sfințiți ierarhi, mari cărturari și iubitori de popor, cu care mitropolitul Teofan nu are nici în clin, nici în mânecă.

Ce legătură poate exista între “prințu’ di la Bisăricili” Teofan și cărturarul de nivel european mitropolitul Dosoftei? Ce legătură poate fi între părintele poporului, mitropolitul Iosif cel Milostiv, și mitropolitul Teofan, care, prin barbaria persecuției pe care a aplicat-o la Schit Orășeni, unde a distrus o comunitate ortodoxă care s-a opus ereziei înaltpreasfinţiei sale, și-a câștigat un loc în istorie alături de ierarhi eretici persecutori din vechime, precum Ioan Vekkos și Ioan Calecas?

Părintele Ioan Ungureanu a refuzat să dea curs acestor invitații otrăvite și mincinoase, preferând să se mute într-un paraclis foarte mic și într-un modul de locuit, unde iarna poți degera oricând, decât să abandoneze lupta contra ereziei, pe care a început-o în anul 2016, când a încetat pomenirea unui mitropolit care a dovedit cu prisosință că nu merită să fie întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Moldova.

Și-l închipuie cineva pe mitropolitul Varlaam participând în orașul pe care Hristos i l-a dat spre păstorire la un pelerinaj papistaș, sărutându-se cu cel care se află într-o cădere la fel de grea precum cele ale lui Adam și Iuda, așa cum a făcut-o mitropolitul “pelerin” Teofan, spre stupefacția tuturor care ne așteptam măcar să dispară din peisaj în acele zile, dacă nu are curajul să ia o atitudine tranșantă contra acelui pelerinaj cu impact simbolic pentru papismul din Moldova?

Refuzând propunerile de compromis ale mitropolitului eretic, părintele Ioan a decis să lupte până la capăt pe calea legală și numai când nimic nu va mai putea fi făcut să accepte că aceasta este voința lui Dumnezeu și să continue lupta din afara zidurilor materiale ale parohiei pe care a clădit-o de la zero în cei aproape 20 de ani de preoţie şi jertfă. Nu va accepta sub nicio formă erezia ecumenistă a mitropolitului Teofan de dragul păstrării dreptului de a sluji în parohia în care are tot oricum dreptul deplin să slujească, în virtutea faptului că pedeapsa caterisirii pe care a primit-o este invalidată de canoanele Bisericii (31 ap., 15 I-II, 3 sin. III ec.).

Astfel, părintele a adresat tribunalului din Suceava o contestație în anulare contra deciziei Tribunalului Suceava, prin care a fost evacuat, pe motiv că judecătorii au ignorat probe importante prezente în dosar. Contestaţia se va judeca pe data de 10 decembrie.

În plus, a adresat o cerere de lămurire a opozabilității hotărârii judecătorești, argumentând că interpretarea art. 898 din Codul de Procedură Civilă nu poate să se refere la membrii parohiei, atunci când spune că împreună cu locatarul abuziv vor fi evacuați toți cei ce se află în proprietatea respectivă fără un titlu de proprietare opozabil creditorilor, deoarece membrii parohiei au un titlu de proprietate opozabil creditorilor: este titlul de proprietate al parohiei, pe care preotul uzurpator Bolohan l-a folosit împotriva poporului credincios.

Acel titlu de proprietate spune că proprietar pe toate terenurile din care urmează a se face evacuarea silită este Parohia Schit Orășeni. Conform art. 43 din Statutul BOR, “parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anumit teritoriu și subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial…”.

Parohia Schit Orășeni este comunitatea creștinilor ortodocși din satul Schit Orășeni, care se află în cadrul Centrului Eparhial Iași, adică în Biserica Ortodoxă Română, chiar dacă refuză să facă, cu acordul deplin al sfintelor canoane mai sus invocate, ascultare de un episcop care propovăduiește erezia ecumenistă cu capul descoperit.

Împotriva membrilor acestei parohii nu s-a pronunțat nicio decizie de excomunicare sau vreo altă pedeapsă bisericească. Prin urmare, aceștia sunt membri de drept ai parohiei și au dreptul de proprietate intact față de bunurile din care dorește să îi scoată MMB.

Mai mult, ei au și dreptul canonic străvechi de a nu fi de acord cu un anumit preot, mai ales când acesta este impus de către mitropoliți eretici și apărați de firme de protecție și pază.

Acest drept inalienabil este consemnat în Pidalion, colecţia de legi a Bisericii, unde se spune : “Întâi, că după dreptul cuvânt unii ca aceştia [ierarhi şi preoţi] trebuie a se alege de Arhierei şi de sinierei, urmând şi împreună alegerile cele de la popor, şi al doilea, că poate cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi mireni se cuvine împreună să aleagă cu episcopii şi preoţii pe cei ce urmează a se hirotonisi lor preot (sau arhiereu)”[1].

Canonistul sârb Nicolae Milaş vorbeşte despre acelaşi lucru : „Dar la comentarul canonului 4 al sinodului I ecumenic am citat mai multe mărturii chiar de pe vremea când s-a ţinut acest sinod laodiceean[2], precum şi din vremurile următoare, din care mărturii se vede că prin canonul prezent nu a fost despuiat poporul de dreptul legal de a participa în limite determinate la alegerea persoanelor preoţeşti şi mai ales de episcopi”[3].

Prin urmare, condiţia ca parohia să fie condusă de un preot numit de chiriarh, cuprinsă în definiţia parohiei din Statutul BOR, nu poate fi interpretată în sensul ca parohia să fie condusă de un preot numit de chiriarh împotriva voinţei populare.

Alungarea credincioșilor din parohia lor, în baza unui act de caterisire necanonic pronunțat de mitropolitul ecumenist Teofan contra preotului Ioan Ungureanu, într-o mascaradă de proces în care mitropolitul și-a judecat propria cauză, îi pune în postura de a nu își mai putea exercita dreptul la liberă exprimare religioasă, mai ales că mitropolitul intenționează să îl și trimită în închisoare pe preotul Ioan Ungureanu, la capătul unui proces penal pentru exercitare ilegală a funcției de preot, aflat pe rol la Judecătoria  Botoșani.

Un astfel de abuz, săvârșit cu ajutorul puterii de stat, ar contraveni jurisprudenței CEDO, care a decis, într-o speță în care a fost condamnat statul român (Szabo & Tothpal c. România, 2019), că statul nu are dreptul de a susține conducerea unui cult în a impune unui grup dizident din cultul respectiv voința și doctrina conducătorului cultului. Adică, exact ce face mitropolitul Teofan la Schit Orășeni.

În așteptarea momentului în care vor simți “dragostea” și “grija părintească” a mitropolitului Teofan “Vekkos”, credincioșii și preotul au depus o cerere de suspendare temporară a executării, până când se vor lămuri toate aspectele ridicate mai sus.

Dacă deznodământul acestui demers va fi alungarea întregii comunități care îl susține pe părintele Ioan Ungureanu din parohia proprie sau obligarea acesteia să îl accepte pe preotul ecumenist Bolohan în schimbul primirii lor la slujbele din parohie, credincioșii din localitate vor continua lupta în instanțele internaționale.

Două sunt demersurile pe care intenționează să le facă:

  1. La CEDO, unde să reclame faptul că li s-a furat proprietatea, printr-un Statut BOR ce contravine în unele prevederi legislaţiei civile cu privire la proprietate, și li s-a prejudiciat grav dreptul la liberă exprimare a credinței ortodoxe;
  2. La viitorul sinod ecumenic, care va condamna erezia ecumenistă, unde vor cere caterisirea și anatemizarea mitropolitului eretic Teofan Savu și a funcționarilor săi episcopali care au pus la cale acest abuz.

La CEDO, vor arăta că prin decizia tribunalului sucevean au fost privați de dreptul de a se manifesta ca ortodocși în propria parohie, că au fost alungați de acolo pentru că s-au opus ereziei mitropolitului, care i-a oprimat cu ajutorul puterii statului, că statul român nu dă doi bani pe o decizie CEDO în care a fost condamnat cu câteva luni mai înainte pentru o speță similară, în care i s-a pus în vedere să nu mai intervină în favoarea unui conducător de cult care dorește să se impună față de o grupare dizidentă a acelui cult.

La viitorul sinod ecumenic, chiar dacă acesta se va desfășura peste sute de ani, oamenii sunt determinaţi să transmită din generație în generație strănepoților lor obligația de a-l chema pe mitropolitul eretic Teofan în judecată și a-i cere caterisirea (dacă sinodul va fi în această generaţie) și anatemizarea, după modelul  aplicat unor eretici precum Origen sau Teodor de Mopsuestia, daţi anatemei la sute de ani după ce au trecut din viaţă.

Printre capetele de acuzare pe care sătenii le vor introduce la acel sinod se vor afla:

  1. afirmații eretice de genul celor potrivit cărora pe altarul ortodocșilor și al papistașilor s-ar afla “Același Cristos”, iar “protestanții, putem spune că au o pâine sfințită și un vin sfințit”;
  2. poziția față de monofizism și semnătura pe acordul de recunoaștere a acestora ca “Biserică” (documentele BOR legate de dialogurile cu monofiziții, în care mitropolitul Teofan a fost implicat activ, pot fi citite pe această pagină);
  3. semnarea actelor eretice din Creta și impunerea lor brutală în eparhie și, mai ales, în satul lor, Schit Orășeni;
  4. activitatea slujbașilor episcopali de distrugere a comunității, exploatarea tuturor patimilor în cel mai necreștin mod imaginabil, cu scopul de a-i învrăjbi și a-i face să se urască unii pe alții;
  5. trădarea tuturor credincioșilor mitropoliei în ziua în care a participat la pelerinajul papistaș, în loc să i se opună, cum au făcut toți ierarhii ortodocși din istorie, cei bulgari cu câteva săptămâni înainte…
  6. dezbinarea produsă după semnarea documentelor din Creta în toate familiile ortodoxe din Moldova, în toate parohiile, între ortodocșii care au reacționat corect la căderea în erezie și cei ce nu au reușit încă să înțeleagă ce este de făcut și au fost asmuțiți cu viclenie împotriva celor ce au mărturisit de către slujbașii mitropolitani, care i-au descris ca „schismatici”, „în afara Bisericii” etc.

Oamenii sunt conştienţi că la instanțele bisericești locale nu are niciun rost să își caute dreptate, deoarece ierarhii actuali sunt părtași la aceeași erezie, iar dacă mai e vreunul cu cuget ortodox nu are curaj să și-l arate sinodal.

Dovadă recentă stă faptul că episcopul apostat Sofronie Drincec de la Oradea nici măcar nu a fost deranjat cu vreo întrebare de către sinodul BOR, care s-a ținut în urmă cu o lună, pentru faptul că a fost pomenit ca episcop uniat la slujbele uniate la care participa, faptă reclamată sinodului de un grup de credincioși din eparhia respectivă.

În locul unui dosar de caterisire a episcopului Sofronie, Mitropolia Ardealului a introdus în sinod un dosar ce cuprinde promisiunea de canonizare al părintelui Arsenie Boca. Poate este o simplă coincidență, dar poate fi și o lucrare gândită, în speranța că ardelenii vor uita acest prim pas făcut de episcopul orădean spre integrarea Bisericii noastre în “Biserica soră” papistașă, după modelul greco-catolic.

Abuzul pe care se pregătește să îl facă MMB contra sătenilor din Schit Orășeni se vrea o lecție servită tuturor din Patriarhie care ar îndrăzni să mai înfrunte ierarhia eretică actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

O astfel de “pastorație” poate fi acceptată în lumea interlopă, probabil, nicidecum Bisericii lui Hristos, care trebuie să fie transpunerea în lume a relației de iubire treimice.

Lecția pe care vrea să o predea MMB la Orășeni ar trebui să îi învețe pe toți câte ceva. Pe preoții pomenitori care s-au codit să întrerupă pomenirea ar trebui să îi învețe că atunci când patriarhul și episcopii săi îl vor accepta pe papa deschis (mai deschis decât au făcut-o deja în primăvară), sfințiile lor nu vor mai putea întrerupe pomenirea, așa cum visau, când spuneau că “nu e încă momentul”.

Dacă nu au făcut-o când a trebuit, atunci când se vor trezi va fi prea târziu, și probabil vor avea soarta pe care le-o pregătește mitropolia moldoveană mărturisitorilor din Schit Orășeni, lăsați singuri contra unui aparat represiv gigantic, alcătuit din ierarhia ecumenistă și aparatul aservit de stat.

Credincioșilor care, cu inima deschisă, încearcă să aducă o jertfă lui Hristos, contribuind la patrimoniul bisericesc, abuzul incalificabil al MMB le dă de înțeles că tot poporul ortodox este redus la o stare de “iobăgie duhovnicească” pe moșia ierarhilor eretici.

După discuții numeroase cu oameni de lege, cunoscători ai fenomenului, concluzia e că cea mai bună metodă „profilactică” pentru credincioșii ortodocși care doresc să fie ctitori de biserici sau să ajute Biserica în vreun fel este fie să nu o facă cât timp acest statut abuziv este în vigoare și să ceară ierarhiei schimbarea prevederilor legate de proprietate din acesta, pentru ca drepturile și statutul în Biserică al credincioșilor să nu mai poată fi puse în discuție, ci să respecte canoanele în domeniu, iar clerul inferior să nu fie la cheremul ierarhilor, mai ales după ce, în cele mai multe cazuri, acești preoți sunt cei ce coordonează ctitorirea bisericilor pe care ulterior le acaparează eparhii, fie să o facă cu contracte civile precise, în care să se asigure că jertfa lor rămâne a lui Hristos şi a poporului ortodox, nu a unui episcop eretic, care îi poate da afară din parohiile lor și din Casa lui Dumnezeu oricând doreşte.

Credincioșii trebuie să aibă grijă ca, după ce au construit un lăcaș de cult, să îi pună în vedere preotului să nu facă acte de proprietate în numele eparhiei, fără acordul lor, așa cum se întâmplă acum, pentru a nu risca să fie excluși cu totul de la această proprietate, adică să devină chiriași în propria muncă.

Pe turla parohiei Schit Orășeni scrie încă PAROHIE ORTODOXĂ LIBERĂ DE ECUMENISM. Împotriva acestei declarații, mitropolitul Teofan a dezlănțuit cea mai brutală persecuție din toată Ortodoxia din zilele noastre.

Inscripția va rămâne pe turla clopotniței cât va binevoi Dumnezeu. Dacă va fi voia lui Dumnezeu ca oamenii să se mute permanent cu totul peste drum, în micuțul paraclis dedicat sfinților ocrotitori, unde deja se închină de câteva săptămâni, o vor face, dar parohia Schit Orășeni din judeţul Botoşani, leagănul natal al Sfântului Cuvios Sila, va continua să nu îl accepte pe mitropolitul Teofan ca ierarh, cât timp va fi eretic și nu se va pocăi, nici pe preotul trimis de acesta, care își ocupă parohia cu ajutorul forțelor de ordine și pază, fără a avea nicio mustrare de conștiință din acest motiv, după ce, cu ani în urmă, recunoscuse că părintele Ioan Ungureanu are dreptate, lucru recunoscut de mai toți din zonă.

Rămâne de văzut cum îl vor mai putea privi în ochi pe mitropolit credincioşii botoşăneni şi vor mai asculta cum i se cântă “Întru mulţi ani…” celui care îi persecută pe restauratorii şi ctitorii celei mai vechi vetre monahale din zonă şi celei mai frumos restaurate biserici monument istoric, unde ştiu că au un Sfânt local, pe Sfântul Sila, plecat apoi la Sihăstria Putnei ?

Cu mila lui Dumnezeu, se va putea spune și de acum încolo că lupta contra ereziei ecumeniste continuă în Schit Orășeni, cu ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului și ale Sfinților Sila, Paisie și Natan.

Putem fi siguri că rănile adânci ale acestei cumplite nedreptăţi, făcute prin această evacuare, se vor vindeca, dar semnele lor vor rămâne în Veşnicie, și de ele va da seama mitropolitul persecutor, în toată măsura împotrivirii înaltpreasfinției sale faţă de Dumnezeu şi de Cuvintele Sale.

Note:

[1] Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura Credinţa strămoşească, 2007, p. 426.

[2] Canonul 13 al acestui sinod a fost invocat până la refuz de către avocații MMB ca dovadă că poporul nu are niciun drept în numirea preoților.

[3] Dr. Nicolae Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea I, Arad, Tipografia diocezană, 1934, pp. 91-92.

Statul dușman! Ambasada României din Finlanda refuză să o găzduiască pe Camelia Smicală și copiii săi. Finlandezii amenință că nu își va mai vedea copiii

Camelia Smicală, doctorița româncă ai cărei copii au fost luați de statul finlandez și apoi separați între ei, a anunțat vineri seară că s-a deplasat până la Ambasada României, cerând găzduire pe teritoriul acesteia, pentru a fi protejată de abuzurile autorităților finlandeze împotriva ei și a copiilor ei. I s-a refuzat solicitarea, oferindu-i-se în schimb o invitație la discuții. De partea cealaltă, Serviciul Social (autoritatea finlandeză de Protecție a Copilului – n.r.) a anunțat-o că nu i se va mai permite să-și vadă copiii sau să ia legătura cu aceștia. Maria este ținută drept pedeapsă la carceră, neavând dreptul elementar de a se adresa măcar avocatului, iar Mihai a fugit la un prieten necunoscut. 

Ambasada României a spus că nu o poate găzdui pe Camelia Smicală, care a cerut repatrierea în țară. Drept represalii, Finlanda a amenințat-o că nu-și va mai vedea copiii vreodată. Reacția MAE

ACTUALIZARE 23:50 Ministerul Afacerilor Externe a făcut vineri precizări referitoare la situația Cameliei Jalaskoski-Smicală, românca ce solicitase azil în Ambasada României la Helsinki și repatrierea sa împreună cu cei doi copii minori ai săi, în urma abuzurilor repetate la care fuseseră supuși de autoritatea finlandeză de gestionare a minorilor. M.A.E. arată că nu poate acorda azil în Ambasada României unui cetățean român sau comunitar, această măsură fiind aplicabilă doar cetățenilor non-U.E. sau apatrizilor. Mai mult, interiorul unei Ambasade nu este echivalent cu teritoriul statului de care aparține, potrivit Dreptului diplomatic actual.

„În cursul zilei de astăzi, ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu a dispus ca ambasadorul României la Helsinki să o contacteze de urgență pe doamna Jalaskoski și să o invite la o discuție, la sediul misiunii diplomatice, pentru a clarifica solicitările sale și posibilitățile de asistență consulară, în conformitate cu prevederile legale aplicabile. MAE precizează, totodată, că ambasadorul României o contactase deja telefonic pe doamna Jalaskoski, în cursul zilei, pentru a transmite disponibilitatea de a continua discuțiile cu privire la situația acesteia.
Astfel, ambasadorul României la Helsinki, Răzvan Rotundu, a contactat-o telefonic pe doamna Jalaskoski și a invitat-o la sediul misiunii pentru o discuție clarificatoare. În cadrul conversației telefonice, ambasadorul României la Helsinki, Răzvan Rotundu, a reiterat întreaga deschidere a Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv a misiunii diplomatice de a continua dialogul, asistența consulară și demersurile în beneficiul doamnei Jalaskoski și a celor doi minori, cetățeni români, cu respectarea dreptului internațional și european și a legislației statului de reședință.
Doamna Jalaskoski a refuzat invitația, condiționând derularea discuției în sediul Ambasadei de acceptarea solicitării sale de acordare de azil în Ambasadă.
Ținând cont de cele de mai sus, și având în vedere solicitarea doamnei Jalaskoski de acordare de către statul român a azilului, Ministerul Afacerilor Externe face următoarele precizări:
  • Azilul este o formă de protecție acordată de către un stat pe teritoriul său (deci nu în interiorul unei Ambasade, al cărei teritoriu, în dreptul diplomatic actual nu este echivalent cu teritoriul statului de care aparține) unei persoane având cetățenia unui alt stat sau unui apatrid și vizează protejarea persoanei în cauză în situațiile în care viața, integritatea fizică sau libertatea acesteia ar fi amenințate pe motivul apartenenței la o rasă, religie, naționalitate, la un anumit grup social sau pentru opinii politice;
  • Întrucât doamna Camelia Jalaskoski este cetățean român, această formă de protecție nu este aplicabilă în cazul său;
  • Conceptul de azil nu poate fi invocat în relația dintre statele membre ale Uniunii Europene, având în vedere că Uniunea Europeană plasează protejarea drepturilor fundamentale printre valorile sale. Norma UE în materie, respectiv  Regulamentul (UE) nr. 604/2013, se referă exclusiv la cererile formulate de cetățeni ai unui stat terț (stat non-membru UE) sau de apatrizi.
De asemenea, ambasadorul României la Helsinki a exprimat întreaga disponibilitate a Ambasadei României la Helsinki de a prelua cererile de eliberare a unor documente de călătorie pentru cei doi minori, după prezentarea documentelor necesare și cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege.
MAE menționează că situația doamnei Camelia Jalaskoski și a celor doi copii minori ai acesteia se află în mod constant în atenția prioritară a Ministerului Afacerilor Externe și a Ambasadei României la Helsinki, care a întreprins, încă din anul 2016, multiple demersuri de asistență consulară pe lângă serviciile locale de protecție a copiilor, autoritățile judiciare competente, Ministerul Afacerilor Externe și alte autorități centrale finlandeze”, a explicat Ministerul Afacerilor Externe, vineri, pe pagina web a instituției.
ȘTIRE INIȚIALĂ Camelia Smicală, doctorița româncă ai cărei copii au fost luați de statul finlandez și apoi separați între ei, a anunțat vineri seară că s-a deplasat până la Ambasada României, cerând găzduire pe teritoriul acesteia, pentru a fi protejată de abuzurile autorităților finlandeze împotriva ei și a copiilor ei. I s-a refuzat solicitarea, oferindu-i-se în schimb o invitație la discuții. De partea cealaltă, Serviciul Social (autoritatea finlandeză de Protecție a Copilului – n.r.) a anunțat-o că nu i se va mai permite să-și vadă copiii sau să ia legătura cu aceștia. Maria este ținută drept pedeapsă la carceră, neavând dreptul elementar de a se adresa măcar avocatului, iar Mihai a fugit la un prieten necunoscut.
„Am fost până în fața ambasadei. Ambasadorul a spus că nu ne poate găzdui în ambasadă dar că mă invită la discuții. Bănuiesc că a anunțat poliția, care ne-ar fi așteptat la poarta ambasadei. Socialul a sunat și a spus ca din acest moment nu mai vad și nu voi mai vorbi cu copiii vreodată. Maria este la carceră și nu are voie să vorbească măcar cu avocatul ei. Mă acuză iar că aș fi vrut sa fur copiii,pentru faptul că am cerut ajutorul României. Copiii cer sa fie duși în România, deci, chiar și dacă ar fi fost adevărat, nu ar fi fost vorba despre răpire. Aș fi avut milioane de posibilități să fur copiii dacă aș fi dorit. Nu am dorit asta.
Pentru siguranța lui Mihai, el s-a dus la un prieten (nu știu unde), iar eu sunt terminată. Repet, Maria este la carceră, fără a avea dreptul de a vorbi măcar cu avocatul ei.
Poliția finlandeză ne vânează”, a mărturisit Camelia Smicală vineri pe Facebook.
În cursul zilei de joi, românca dăduse detalii emoționante despre felul cum autoritățile finlandeze au găsit de cuviință să îi „protejeze” fiica, smulgând-o de acasă și încredințând-o unui cuplu străin, fapt considerat ca fiind „în interesul superior” al copilului.
„Maria. La opt ani a primit întâia lecție despre cruzime: predată laconic și fără cuvinte, de oameni plătiți să facă asta.
A fost luată pe sus din căminul ei, nu înainte să-și vadă mama imobilizată, maltratată, înfrântă. Tot ce a mai auzit până să fie urcată într-o mașină, a fost propriul plâns amestecat cu urletele lui Mihai. Frate și soră, făceau acum obiectul unei confiscări.
Au livrat-o unui cuplu, într-o casă în care familiare îi erau doar hainele de pe ea. Dintr-odată n-a mai avut pe nimeni din cei pe care-i iubea, nimic din ceea ce cunoștea, iar cum să se adapteze la această singurătate devastatoare, era strict problema ei. Plângea încontinuu și ăștia, finlandezii, ca s-o liniștească, zbierau în cor. Să tacă odată! Așa a învățat să plângă în ea ca să nu mai fie auzită, și să-i cruțe de prezența ei ascunzându-se sub pat – o altă lecție folositoare pentru un copil trăitor în cea mai fericită țară. Toate acestea in numele interesului ei superior, ceea ce nu e totuna cu învechitul bine elementar.
Este doar o secvență din opera celui mai slăvit sistem de protecție pe nume Lastensuojelu. Și totuși: „vă iubesc pe toți din rai” este declarația cu care Maria își sfârșește fiecare zi, după ce își spune rugăciunile. Meditați la asta, dragilor…s-ar putea să fie o lecție cu adevărat folositoare”, a povestit Camelia Smicală, joi, pe Facebook.
Platforma Civică ÎMPREUNĂ, care a inițiat numeroase demersuri către autoritățile române pentru a le determina să intervină în favoarea cetățencei române din Finlanda, a transmis vineri pe pagina proprie de social media un apel la mobilizare cetățenească, în lipsa vreunei acțiuni instituționale a Statului Român.
„România hăituită sub ochii noștri care alegem!
Acum, în aceste clipe, Camelia si copiii ei sunt batjocoriți în primul rând de autoritățile române: „Ca urmare a faptului că am cerut repatrierea, Maria a fost băgată la carceră și Mihai a fugit. Ambasadorul României la Helsinki a spus ca nu ne primește în ambasadă. Eu sunt cu Mihai in drum spre ambasadă și vom face live de acolo. Mihai refuză să se mai întoarcă acolo. Situația este disperată”. Camelia Smicală, acum!”, a scris Platforma civică ÎMPREUNĂ, vineri, pe Facebook.
Ambasada României în Republica Finlanda nu a emis încă vreun punct de vedere în acest caz, ultima postare de pe pagina de Facebook a instituției fiind de luni, când au fost anunțate programul și localizarea secțiilor de votare pentru turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Amintim că, până la data de 31 decembrie, Finlanda deține președinția rotativă a Consiliului U.E., pe care a preluat-o la 1 iulie de la România. Potrivit paginii web a Consiliului U.E., programul președinției finlandeze se axează pe patru priorități principale: consolidarea valorilor comune și a statului de drept; o U.E. mai competitivă și mai favorabilă incluziunii sociale; consolidarea poziției U.E. ca actor global în cadrul acțiunilor de combatere a schimbărilor climatice; protejarea securității cetățenilor în mod cuprinzător. Finlanda va fi prima președinție care va integra noile priorități ale Agendei strategice 2019-2024 în lucrările Consiliului.

Sfinții martiri și mărturisitori năsăudeni – Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu și cei împreună cu ei

Image result for sfintii nasaudeni

Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc.

Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.

În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.

La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! – şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.

La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el. – doxologia.ro

Video – de la marşul Stop 5G desfăşurat în seara asta în Capitală

5 g.jpg

5 g poze 1.jpg

5 g poze 2.jpg

În această seară s-a desfășurat, în Bucureşti, pe traseul Ministerul Comunicațiilor – Ministerul Justiției – Parcul Izvor marșul Stop 5G.

Iată câteva dintre ideile transmise de protestatari, dar şi înregistrări video de la marş:

„Le spunem foarte clar că dacă (guvernanții) vor insista să încalce legea vom merge în contencios administrativ și îi vom da în judecată! Va fi o premieră în activismul românesc! Suntem hotărâți! Fără studii medicale medicale, nimic nu poate să meargă înainte!”

,,Viața și proprietatea noastră sunt mai importante decât tehnologia voastră!,,

 

 

 

Pe aceeaşi temă:

Protest/marș – Stop 5G! Duminică 20 octombrie ora 16:30 începând de la Ministerul Comunicațiilor