NU ECUMENISMULUI, RUGĂCIUNILOR ÎMPREUNĂ CU ERETICII ȘI FALSULUI SINOD DIN CRETA!!!

Related image

crestin-ortodox.ro

Pentru că, așa cum se știe, între 18-25 ianuarie, în fiecare an are loc săptămâna ecumenistă…

Anul acesta, (18.01.2019) vor spurca, în săptămâna ecumenistă, Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche! PROGRAMUL săptămânii nelegiute în București

Text de răspândit în săptămâna de rugăciune ecumenistă și nu numai.

Se poate printa pe o foaie A4 față/verso direct de aici:  nu ecumenismului 2019

NU ECUMENISMULUI, RUGĂCIUNILOR ÎMPREUNĂ CU ERETICII ȘI FALSULUI SINOD DIN CRETA!!!

Confom Simbolului de Credință (Crezul) Biserica Ortodoxă este singura Biserică! Nu există două sau mai multe Biserici. Așa cum Mântuitorul IISUS HRISTOS este UNUL, ca și cap al Bisericii, la fel și Biserica este UNA, ca și trup al Capului Hristos. Tot ce este în afara Bisericii Ortodoxe sunt erezii, schisme sau religii păgâne. BISERICA ORTODOXĂ este formată din Biserici Ortodoxe Locale.

Așa cum încă de la înființarea ei, acum aproape 2000 de ani, Biserica a fost atacată din afară prin persecuții și din interior prin erezii (credințe greșite), așa și acum este atacată.

Dușmanii din exterior sunt astăzi artizanii Noii Ordini Mondiale – francmasonii, adepții sionismului internațional, alte religii etc. Din interior Biserica este atacată de o nouă cumplită erezie  numită Ecumenism.

O definiție dată de un sfânt:

„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evaghelic de obşte este acela de „a-tot-erezie (pan-erezie)”. De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este „legiune”.”Sf. Iustin Popovici în „Ortodoxia și Ecumenismul

În mod concret ecumenismul mai poate fi definit și ca încercarea de unire ori amestecare dintre diferitele culte așa-zis creștine sau dintre religii.

La această încercare au fost atrași și ortodocșii prin întâlniri, discuții, împreună-rugăciuni, împreună-slujiri sau diferite acțiuni comune și prin crearea Consiliului Mondial al „Bisericilor”. Numai că, Biserica (Ortodoxia) se ghidează după canoalele (legile) date de Sfinții Părinți. Aceste canoane INTERZIC rugăciunile împreună, slujirile împreună și orice comuniune cu ereticii sau cu păgânii!

Ereticii sunt: romano-catolicii și greco-catolicii (papistașii), protestanții (luterani, reformați, evanghelici etc), neo-protestanții (adventiști, baptiști, penticostali, evangheliști atc), copții, armenii, mormonii, martorii lui Iehova și mulți alții. Pentru ei se practica așa-numitul ECUMENISM INTER-CREȘTIN. * Păgânii sunt: budiștii, musulmanii, evreii care practică iudaismul (mozaici), șintoiștii, zoroastrienii, hinduiștii etc. Pentru ei se practică ECUMENISMUL INTER-RELIGIOS.

***În iunie 2016, pentru a legifera ecumenismul inter-creștin ierarhii (episcopii) trădători ai Bisericilor Ortodoxe, la presiunea unor forțe internaționale, au organizat SINODUL TÂLHĂRESC DIN CRETA. Acolo s-au semnat documente eretice, împotriva credinței Ortodoxe. Imediat, în România, câteva zeci de preoți au întrerupt, la slujbe, pomenirea numelor ierarhilor care au semnat în insula Creta (Grecia) sau au fost de acord cu deciziile luate acolo. Câteva mii de ortodocși români îi urmează pe acești preoți. Există preoți care au întrerupt pomenirea și în Grecia, Athos, R. Moldova, Ucraina, Rusia, Serbia. Majoritatea au fost pedepsiți și alungați din biserici pe nedrept de ierarhii ecumeniști și trădători. Ierarhii ecumeniști acționează necanonic! Există canoane care le dau dreptul preoților sau episcopilor să întrerupă pomenirea pe motiv de erezie (ecumenism). Căutați astfel de preoți! Mare atenție însă, căci unii au căzut în exagerări ajungând să nege harul sau să creadă că toți, în afară de ei, ar fi eretici.

Căutați preoții nepomenitori echilibrați! Reacționați împotriva ecumenismului!!!

Scopul ecumenismului este crearea unei religii unice (o unitate în diversitate a tuturor) și alături de unirea politică și economică, să creeze condițiile potrivite pentru înscăunarea unui conducător unic la nivel mondial – Antihristul!

Iată câteva canoane care interzic comuniunea cu ereticii și păgânii:

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârsească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtașire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).

CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECREȘTINII SI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagoga (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se și caterisească si să se și afurisească.

CANONUL 6 Laodiceea (ERETICII SĂ NU INTRE ÎN BISERICĂ)

Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.

CANONUL 37 Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOȘII ȘI CU ERETICII)

Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbă­tori, nici a serba împreună cu ei.

CANONUL 46 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul (†818) – (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI)

Vă sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca în­tr-o casă simplă și să se cânte numai din nevoie, asezându-se cruce la mij­loc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvâr­șească rugăciune, nici să nu se aprindă candele și lumânare.


Reclame

Pomenirea mărturisitorului Constantin Motaș – 15 ianuarie 1980

Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 313)

  • Născut: 08 Iulie 1891
  • Locul nașterii: Vaslui
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 7 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Aiud, Văcărești, Pitești
  • Data adormirii: 15 Ianuarie 1980

Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.

Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!

În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!

Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]

Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]

Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]

Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:

– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?

– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]

Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]

Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.

(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)


1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].

2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…

Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș: 

Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

Biografie

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Activitate didactică și științifică

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 19301936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 19361940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 19441945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

Funcții ocupate

  • Membru al Academiei Române
  • Membru al Academiei de Științe din România.
  • Membru al Societății de Zoologie din Franța
  • Prorector al Universității București
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
  • Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
  • Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
  • Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
  • Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
  • Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
  • Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi
  • Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia

In memoriam

O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.

Sursa: ro.wikipedia.org

169 de ani de la nașterea marelui Mihai Eminescu

Image result for mihai eminescu

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX).

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.” (Mihai Eminescu)

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2.02.1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187).

Citate din: irinamonica.wordpress.com

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

 

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

Corneliu Zelea Codreanu către Primul-Ministru Vaida Voevod (20 iulie 1933) – Scrisoare deschisă

„20 iulie 1933. Corneliu Zelea Codreanu, scrisoare deschisă în care se adresează Primului-Ministru Alexandru Vaida Voevod. „La 23 iunie 1933, Corneliu Zelea Codreanu (dând curs solicitării unui adept din Râmnicu-Sărat) a decis înființarea unei tabere de muncă în localitatea Vișani, în scopul îndiguirii apelor râului Buzău, care se revărsa în fiecare an, inundând ogoarele sătenilor pe o suprafață de câteva mii de hectare: „Voim și noi să construim: de la un pod rupt până la captarea unei căderi de apă și transformarea în forță motrică, de la construcția unei gospodării țărănești noi, până la aceea a unui sat românesc nou. (…) Aceasta este chemarea istorică a generației noastre; pe ruinele de astăzi să clădim o țară nouă, o țară mândră.” Urmând îndemnul lui Codreanu, la 10 iulie, peste 200 de legionari au ajuns la Vișani, venind pe jos de la Galați, Focșani, București, Buzău, Tecuci, Iași sau Brăila. La inițiativa lui Armand Călinescu, energicul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne și adversar declarat al legionarilor, mai multe companii de jandarmi au intervenit cu maximă brutalitate, lovindu-i fără milă pe adepții lui Codreanu.” Cristian Sandache, în cartea „Istorie și biografie – Corneliu Zelea Codreanu”, Editura „MICA VALAHIE”, 2011 Lectura: Lucian Dumbravă Muzica: „Imnul legionarilor căzuți”, varianta în limba franceză Imagini: Wikipedia”

Mitropolia Munteniei și Dobrogei îi încalcă, prin Consistoriul mitropolitan, părintelui Claudiu Buză, dreptul la recurs

Li se oferă șansa să reparea greșeala de „caterisire” oricum invalidă și ei nu sunt în stare nici măcar să dea un răspuns corect canonic…

Sigur, cred că nimeni nu se aștepta la un răspuns pozitiv din partea acestor slugoi de ecumeniști și/sau ecumeniști, dar ar fi avut ocazia sa facă dreptate, nu ei, preoții din așa-zisul Consistoriu, ci conform canoanelor, cinci episcopi plus unul.

Chiar dacă ridicau „caterisirea”, ruperea comuniunii de ecumeniști rămânea în continuare, dar cel puțin ei n-ar fi avut vina confirmării unei condamnări nedrepte pe capul lor. Așa… vor rămâne la pedeapsa lui Dumnezeu.

Consistoriul Mitropolitan al MMD îi încalcă părintelui Claudiu Buză dreptul la recurs

La mai bine de un an după depunerea apelului contra hotărârii de caterisire 1/2017 a Consistoriului Episcopal al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, părintele Claudiu Buză a primit în sfârșit înștiințarea că demersul sfinției sale a fost respins de către Consistoriul Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei.

După o deliberare de un an și jumătate, Consistoriul Mitropolitan al MMD i-a trimis părintelui Claudiu o simplă înștiințare că apelul i-a fost respins. Fără motivarea Consistoriului Mitropolitan, fără decizia Sinodului Mitropolitan.

În urmă cu o lună, siteul Protopopiatului Urziceni publica o știre referitoare la această decizie a Consistoriului Mitropolitan, adăugând și informația eronată “pedeapsa rămânând definitivă”, în condițiile în care art. 155, alin. (2) și (3) spun că sentințele în privința destituirii din slujirea clericală rămân definitive și executorii după aprobarea lor de către Sinodul Mitropolitan, pe când sentințele de caterisire se pot contesta la Consistoriul Superior Bisericesc și rămân, conform art. 164, definitive, executorii și irevocabile abia după ce au fost aprobate de către Sfântul Sinod.

Nu știm dacă cei de la protopopiat au primit informația referitoare la caracterul definitiv al sentinței de la Consistoriul Mitropolitan sau și-au făcut propria „analiză canonică”, însă cert este că părintelui Claudiu Buză i s-a adus la cunoștință de la Consistoriu doar informarea, fără a se lua în calcul faptul că mai are dreptul la recurs pe lângă Consistoriul Superior Bisericesc, iar pentru aceasta are nevoie de motivarea sentinței și mai ales de hotărârea de respingere a apelului, pe care o va contesta la Consistoriul Superior Bisericesc.

La data de 11 iulie 2017, părintele Claudiu Buză, însoțit de un grup de credincioși, a participat la ședința Consistoriului Mitropolitan al MMD. Prestația și mărturisirea făcută de sfinția sa cu acea ocazie și de către doamna doctor Gabriela Nagy au impresionat chiar și pe membrii Consistoriului Mitropolitan.

Părintele Claudiu a adresat o scrisoare Mitropolitului Munteniei, Preafericitul Daniel, cerându-i să dispună eliberarea tuturor documentelor necesare pentru a putea formula recursul la care are dreptul conform legislației bisericești.

Sursa: marturisireaortodoxa.ro

Pomenirea Părintelui Constantin Sârbu, Sfântul de la biserica Sapienției – 23 octombrie

Părintele Constatin Sârbu arestat în 1954

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”  – Pr. Constantin Sârbu

  • Născut: 10 Ianuarie 1905

  • Locul nașterii: Cav adinești, Galați

  • Ocupația la arestare: preot

  • Întemnițat timp de: 10 ani

  • Întemnițat la: Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia

  • Data adormirii: 23 Octombrie 1975

  • Locul înmormântării: București, Biserica Sapienției

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu, Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

– Nu ne pierde, bagă-ne în turma aia de porci. Și Iisus a spus: – Intrați în turma de porci și lăsați pe om. Turma s-a aruncat în mare și cei doi îndrăciți s-au tămăduit.” Și acum tălmăcește predica:

– Cei doi îndrăciți ai Evangheliei sunt capitalismul exagerat și comunismul, textual, la ora aia.

Pe mine m-a impresionat foarte mult și am zis: Doamne, ce curaj are părintele, nu-l cunoșteam. Și a dezvoltat subiectele, ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism exagerat, adică hrăpăreț. Unul rupe într-un fel și altul în alt fel, amândouă distrug sufletele oamenilor. Exact ce gândeam eu. Am venit acasă, oarecum într-o stare euforică, dar aveam totuși tristețea grijii pentru cei din jurul meu să nu-i aresteze cumva că stau acolo.

(Fragment de interviu luat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 130, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu)

 

Început de păstorire și lucrare la Biserica Sapienţei – (Minuni)

Părintele Constantin Sârbu la biserica Sapienției Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic de viaţa ei de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare avută cu Părintele Constantin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii. Discuţiile avute de câţiva colaboratori ai prezentei lucrări cu dânsa le-am înregistrat şi le reproducem cu fidelitate, modificând uneori doar succesiunea amintirilor, pentru a le putea încadra mai cu folos în desfăşurarea lucrării.

Întrebare: Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi, ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la Biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când Părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Răspuns: Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Am plecat şi – în vis -am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo, ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii, am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială.

Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte senvişuri.M-am dus la ea şi i-am spus:

– Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este  foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el!

– Lasă-mă în pace! a fost răspunsul.

I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi însă m-am întors şi i-am spus că să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce Părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de șobolani, picioare de pui, mizerie  mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici? m-a întrebat Părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem! l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu din Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem!

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: „Acum să mergem la cimitir, la nevasta mea!”

El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Le spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei, îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi Părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că Părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat.

Ce-am păţit până l-am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui, povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări, de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, Părintele voind să se ducă să seculce la Domniţa Bălaşa, eu i-am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, să nu mai stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa!

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica!

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit din închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la Biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci, stareţ era Părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica.

Părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

Am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spns unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, Părintele s-a mutat în pivniţă, unde acum este cazanul de calorifer.

Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut şi Părintele a dormit acolo vreo săptămână.

Întrebare: în ce fel a primit Părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Răspuns: Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis Părintele la poştă să expediez o scrisoare,cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt (zidul ghișeului), în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat-o:

– De ce plângi? De ce?

– Lasă-mă în pace! mi-a răspuns ea.

– Nu te las deloc!

Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo!

N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât Părintele mi-a dat mie, spre amintire, bocancii şi pantalonii cu care avenit din închisoare, pe care îi păstrez până acum.

De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandvişurile, văzând că a început să se facă o lucrare şi probabil stând de vorbă şi cu Părintele, a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică.

Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat.

Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, „Cina cea de taină” şi a auzit spunându-i-se: „Stai pe picioarele tale şi lucrează!”.

– Dumnezeu ne va ajuta! spunea el.

Tot atunci Părintele mi-a zis:

– Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

– Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

Întrebare: Când a început Părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Răspuns: Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

– Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10, m-am dus la poartă.

Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: „Hai să mergem!”. Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie, înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

La predică, ţin minte că Părintele a spus:

– Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima
noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă ,întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.

În acest fel, săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate.

Ce vom face la înfricoşata Judecată? Abia atunci ne vom da seama ce am lucrat pe pământ! Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, căci Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.

Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu, să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: „Acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!”. Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăjduieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese, şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus, tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, ci să ne străduim ca păianjenul să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă, oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului, prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor.

Sfânta Liturghie i-a impresionat pe oameni. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori Părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică.

Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani Părintelui, dar el nu primea, zicea să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile sale.

Tot atunci m-a trimis odată Părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i!

– Să vă spun şi eu ceva! i-am zis.

Şi i-am povestit de Părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo! mi-a răspuns.

Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la Părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe Părintele în multe lucrări.

Aşa îl ajuta Dumnezeu pe Părintele Sârbu, prin oameni veniţi din toate părţile. Şi Părintele se ruga pentru toţi.

Întrebare: Am văzut că ai unele însemnări din predicile Părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Răspuns: Încă de la primele slujbe ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică:

– Aici este locul tău, aici locul tău!

Şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate.

– Cum aţi intrat în biserică, zicea, nu vă mai plimbaţi de colo-colo! Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune.

Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia:

– Uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face.

Concentraţi-vă, căci atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus:

– Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică.

Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Întrebare: Te duceai în fiecare zi la Părintele?

Răspuns: Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe Părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile.

Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion, spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el, „ca să-mi rămână”. La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram şaptesprezece şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească, ne-a zis:

– Să ştiţi că nu cu puterea voastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre, ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…

Şi multe altele ne-a mai zis. Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: „Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută-mă, luminează-mă ca să fac numai voia Ta!”. Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea, să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!”. Zici un „Tatăl nostru”, te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunile de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus Părintele că dacă cineva ne roagă ceva, sau ne dăm întâlnire cu cineva, sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm numele de creştin. Deci când zicem „da”, apoi „da” să fie, iar când zicem „nu”, să fie „nu” şi mai mult de atât să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte.

Era Părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă-şi punea în gând să facă ceva, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Întrebare: Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

Răspuns: În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci Părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială.

Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii.

Peste câtva timp, m-a chemat odată Părintele şi mi-a zis:

– Cocuţo, trebuie să începem lucrarea. Ne trebuie douăzeci de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea.

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu Părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dădeau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia, căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă pe atunci nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douăzeci de saci? Dumneata te joci?

Şi mi-a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? am zis. Nouă atât ne trebuie, chiar mai mult!

El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo, a intrat o cucoană.

S-a dus la haina domnului, care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou, s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci!

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de două-trei ori pe cererea mea, a iscălit şi mi-a dat hârtia zicând:

– Du-te sănătoasă! Apoi a plecat fuga pe trepte în jos, ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, Părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altădată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii.

A aranjat Părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea:

– Du-te la Părintele, că acolo te-ai îmbolnăvit!

Şi eu m-am dus la Părintele. A ieşit Părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi dai vreo bulină, că mă doare rău stomacul, mi-e rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit!

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar ia tu o lopată din lopeţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici, pe hârtiuţa asta, ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni!

Nu mi-a dat nici o bulină. Am luat lopata aşa, de coadă şi târâş-târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nici o pastilă!

Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nici o femeie.

Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis:

– Mai stai niţel, poate-ţi mai trece până vine altă maşină!

Şi a venit alta, dar fără oameni, pentru a o reîncărca.

Atunci am luat lopata şi am zis: „Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău!”. Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină, am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe cel din partea cealaltă.

Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, Părintele l-a întrebat:

– Ce face Cocuţa?

– Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă!

Întrebare: Acolo a început un mic şantier?

Răspuns: Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi Părintele a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casă. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru,a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam, cartofi, morcovi, ouă şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvintează casa, masa şi bucatele acestea, că de la tine vin toate, Părintele luminilor”. Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i-a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea, soţul meu:

– Trei-patru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo!

Şi eu nu m-am mai dus. Dar dimineaţa, la şase şi jumătate, Mircea mă strigă:

– Cocuţo, a venit Părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă!

Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi băteacu bastonul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău!

– Bine, Cocuţo!

Şi a plecat. Dar de cum a ieşit pe poartă, am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot!

– Du-te după Părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!

Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M-am dus după Părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?

I-am spus aşa, aşa… şi am plecat la biserică.

Altădată m-am dus la Părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: „Du-te, măi Costică, şi te spovedeşte că, dacă mori, te duci în iad şi tu ştii ce-i acolo?”.

Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea:

– Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc!

Într-o zi i-am spus:- Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata!

Cum am ajuns dimineaţă la biserică, Părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine, să-l duc la spovedit!

– Du-te la alt preot, că eu sunt bătrân! a fost hotărârea Părintelelui.

Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu! De ce l-aţi refuzat?

– Măi Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac metanii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni!

Pot să mai fac eu metanii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă!

– Părinte, oricum ar fi, eu m-am supărat, eu plec!

– Du-te, Cocuţo!

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le-am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: „Nu mă duc acolo, că sunt supărată”. Şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar femeia a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i-am zis:

– Sunt supărată pe Părintele!

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit!

– Nu trebuie să te superi, pentru că Părintele, din cauza suferinţelor,a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt?

Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis:

– Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe Părintele până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi!

A doua zi m-am dus la biserică.

Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? mi-a zis.

– Că mi-e ruşine!

– Ia spune, ce-ai visat tu?

I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată!

M-a luat de după gât cu bunăvoinţă şi am început să-mi reiau lucrul.

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru ţuică!

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

– Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavolul din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i uşa, şi am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să dăm afară pe diavol! Care este rău dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…- Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis femeii:

– Dumneata eşti de vină! Evo, tu eşti de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Ştii să te închini?

Făcea şi bărbatul o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. Aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Apoi le-a zis:

– Să nu vă mai certaţi! Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveţi icoană. Văd că bani aveţi, fiindcă aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la oamenii ăştia! Eu te aştept aici.

M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele le-a dat-o şi le-a spus:

– Să vă închinaţi lui Dumnezeu! Dimineaţa, când vă sculaţi, ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi:

„Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!”.

Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi!

Eu m-am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat o carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi putut-o pricepe. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi!… Au fugit după noi, să le spunem de la ce biserică suntem, ca să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu într-înşii. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

Îmi mai amintesc o întâmplare de Paşti. Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau din biserică în biserică, în noaptea Învierii, parcă anume să tulbure Sfânta Liturghie. Ca să nu se întâmple aşa ceva şi la noi, Părintele punea credincioşi de strajă la poartă, căci în timpul slujbelor vroia linişte deplină atât în biserică cât şi în curte. Odată, în noaptea Învierii, în timpul slujbei, a auzit discuţii la poartă. A ieşit imediat din biserică să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beţi voiau să intre şi credincioşii de strajă nu-i lăsau. Părintele i-a luat, le-a deschis calea şi i-a lăsat să intre:

– Ce faci, Părinte, că sunt beţi?! spuneau creştinii noştri.

Dar Părintele le-a zis celor doi:

– Staţi aici, că este învierea, şi vă împărtăşiţi!

– Nu putem, am mâncat! au zis ei.

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam.

Împărtăşiţi-vă, dar să staţi cuminţi, să nu umblaţi prin biserică. La noi fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo!

Şi oamenii aceia au stat cuminţi, aşa beţi cum erau, şi se rugau şi plângeau şi îşi dădeau palme că ce păcătoşi sunt. Părintele i-a cunoscut cu duhul şi a vrut să arate că de Paşti, fie că eşti mâncat sau nemâncat, poţi fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi beţivii aceia au venit la treabă şi au muncit mult pentru biserică. Şi îi aduceau şi Părintelui mâncare la geam, fiindcă ştiau că n-are cine să-i gătească. Şi i-a câştigat pentru Biserică.

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

– Ce-i cu dumneata? Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

– Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea.

Întrebare: Dumneata erai acolo când s-a întâmplat asta?

Răspuns: Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

Întrebare: S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Răspuns: Eu atâta ştiu. Dar Părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu fiica mea, Steluţa, şi cu încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă:

– Ce-i cu tine, Steluţo?

– Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim!

Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concentrându-se, apoi s-a uitat la ele şi a zis:

– Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti!

La plecare, cea căreia îi dăduse Părintele vestea proastă a zis:

– De unde ştie Părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru!

Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis Părintele.

Cristinei, fata de la lumânări, îi spunea:

– De ce nu te rogi acasă?

Ea răspundea:

– Mă rog aici!

– Dar de-acasă de la tine până aici poate să dea o maşină peste tine.

Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă-te până pleci de-acasă!

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu!
Într-adevăr, le ştia pe toate.

Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era afişată şi la intrare. Ne zicea:

– Copii, noi nu suntem la mănăstire, să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi în slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele cum zic. Noi nu suntem călugări, ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, milueşte-măpe mine, păcătosul!”. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghemuşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea, el se umflă şi prinde viaţă, aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, ia viaţă.

Dacă zici rugăciunea minţii mereu, de cum ieşi pe stradă, atunci el se topeşte. Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă, căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.

Întrebare: Când a început să se construiască pridvorul?

Răspuns: După ce s-au făcut principalele reparaţii ale bisericii. A vorbit Părintele cu cineva şi au venit două tractoare cu cărămizi. Şi erau cărămizile de curând scoase din cuptor, fierbinţi. La descărcatul lor a venit atâta lume, încât oamenii stăteau unul lângă altul şi le dădeau din mână în mână.

Fiecare avea mâinile cu mănuşi sau legate cu cârpe, ca să nu se frigă. Părintele zicea:

– Rugaţi-vă, rugaţi-vă, nu vorbiţi unul cu altul nici un cuvânt! Rugaţi-vă! Să mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm slavă Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau să plece repede, să nu se afle că au venit cu cărămida asta. Ea era plătită, dar fără aprobare superioară. Era un timp când nu se dădeau materiale de construcţie pentru biserici.

Părintele ne-a spus apoi să ne rugăm să găsim şi oameni pentru a începe zidirea. Şi au venit, într-adevăr, nişte bărboşi. Nu erau călugări. Părintele îi întreba:

– Fumezi?

Dacă omul răspundea „Nu fumez aici”, Părintele îi zicea:

– Nu, nu se poate. Dacă te laşi de tot, da, altfel nu se poate să lucrezi aici. Aici este biserică, aici nu este nici casă, nici hotel!

Cu toată lipsa de zidari, nu primea la lucru pe nimeni care fuma.

Odată cu pridvorul a început să se construiască şi bucătăria şi s-a aranjat şi sălița de la casa parohială, unde se puneau hainele. Casa parohială era formată numai din camera unde erau biroul şi dormitorul. A venit o comisie, a făcut o schiţă, a văzut cum a fost, iar domnul Bartolomeu a fotografiat. Părintele Sârbu a adăugat bucătăria. Dar pe locul unde este acum bucătăria, era atunci un pom mare, un oţetar gros. N-am să-l uit niciodată. Eu am pus joagărul (ferăstrău cu 2 mânere acţionat de 2 persoane), cu domnul Constantinescu. Ne-am luptat mult să tăiem pomul; totuşi, până la urmă, eu l-am doborât. Noaptea am visat că din miezul acela al tulpinii a ieşit un cap lung, cu urechi mari, bătrân, o căpăţână de om care mi-a zis: „Am 115 ani şi nimeni nu mi-a luat viaţa. Acum tu mi-ai luat-o!”. Şi a intrat iarăşi în ciotul pomului rămas. O, dar ce bătrân a fost! Mă rugasem de toţi ca să-l taie şi până la urmă tot eu l-am tăiat.

Când au început construcţiile, mă sculam de dimineaţă, mă duceam pe la casele oamenilor şi le lăsam scris adresa bisericii, şi oamenii veneau. Un mare ajutor a avut Părintele în Moş Gheorghiţă: era deştept, muncitor şi priceput.

A fost o greutate şi cu geamurile de la biserică. Cercevelele (lemnul din mijlocul geamului, în formă de cruce) erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu şedea cuiul în ele. Trebuia să facem rame noi. Părintele voia neapărat să fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se găsea nicăieri scândură de stejar. Atunci a zis:

– Să-i spunem Cocuţei. Ea face ce face şi găseşte!

Şi a venit la mine, în Bucureştii Noi, şi mi-a spus ca în ziua următoare să nu mă mai duc la biserică, ci să mă duc să caut scândură. Lângă mine, în Bucureştii Noi, se afla un depozit de scânduri. M-am dus acolo, dar răspunsul a fost acelaşi, că nu au aşa ceva de vânzare. Plecând eu, am văzut un copil căruia îi căzuse ceasul de la mână şi el plângea căutându-l. M-am aplecat şi eu să-l caut şi am văzut jos scânduri de stejar. După ce am găsit ceasul copilului, m-am întors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus că scândurile de stejar, întrucât nu putrezesc, sunt puse numai ca un pod peste care să se aşeze scândurile de brad şi nu poate da stiva la o parte.

Am telefonat Părintelui Constantin şi a venit cu oameni de la biserică.

S-a învoit cu omul să cumpere cât aveam nevoie, apoi au dat la o parte scândurile de brad, au luat pe cele de stejar şi au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Părintele!

Plângea de bucurie!

După ce s-au făcu cercevelele, ţin minte că într-o zi le vopseam, eu pe dinafară şi un om pe dinăuntru. Şi nu ştiu cum am făcut de am vărsat bidonul de vopsea. Era o cutie mare şi pe atunci nu se prea găsea. Eu m-am speriat, mi-a fost frică ce-o să-mi facă Părintele. Dar omul care vopsea cu mine mi-a zis:

– Spune că am vărsat-o eu!

Nu după mult, trece Părintele:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

Eu, păcătoasa de mine, am minţit, că n-am vărsat-o eu, dar Părintele zice:

– De ce ai învăţat-o, măi omule, să mintă? Ea a vărsat-o!

Pe toate le ştia Părintele.

Duminicile sau în zilele de sărbătoare eu mergeam după-amiaza pe la spitale. Odată, nu mai ştiu de ce, m-am dus la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele se ferea, avea pachete în el. S-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta şi a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta şi a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiaza.

(Matilda Mircea (Cocuța) – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu, Lucrare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, p. 18-39)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net