Vremea este a sluji Domnului!

1.jpeg

De ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, în municipiul Urziceni a avut loc un eveniment important: sfințirea picturii noii biserici cu hramul Sfânta Treime. Momentul a fost așteptat atât de parohieni, cât și de credincioșii municipiului, după numeroase polemici izvorâte din nevoia de a avea în centrul vechi al orașului o biserică nouă, ridicată pe locul unei construcții ce punea în primejdie siguranța credincioșilor, o adevărată ruină ce se dorea închisă și conservată. Însă, a rânduit Dumnezeu ca noul sfânt locaș să fie ridicat pe locul vechii biserici într-un timp foarte scurt, de numai doi ani, fiind apoi târnosit pe 29 mai 2011, în Duminica a șasea după Sfintele Paști, a orbului din naștere.

Inițial, aflând despre eveniment, m-a încercat o ușoară nostalgie, amintindu-mi de slujirea în această biserică pe timpul a zece ani, cu bune și cu rele, cu bucurii și cu întristări, cu încercări și cu binecuvântări. Ceea ce însă m-a răscolit cel mai tare a fost momentul din noiembrie 2016 când protopopul locului a dat citire hotărârii episcopului Vincențiu de a fi oprit de la slujire, pe o perioadă nedeterminată, pentru faptul că întrerupsesem pomenirea numelui PS sale pe motivul acceptării ereziilor legiferate la Creta, în 2016, în cadru sinodal al BOR, la data de 29 octombrie a aceluiași an, când „s-a luat act cu apreciere” a acelor hotărâri eretice.

Mi-am revenit imediat gândindu-mă la frumoasa lucrare pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o alături de fiii duhovnicești care au urmat calea îngrădirii de erezie.

În cadrul predicii rostite de către PS Vincențiu după încheierea Sfintei Liturghii a surprins neplăcut, conform spuselor unor credincioși ai parohiei Sfânta Treime, cuvintele de dispreț față de nevrednicia mea, prin care spunea, citez cu aproximație din cuvintele acelora, că „a mai trecut unul care s-a spânzurat ca un Iuda”, „un eretic” căruia „nu-i va merge bine nici lui, nici celor ca el până la sfârșit”.

Îmi pare rău că, după atâta vreme, pseudo-episcopul Vincențiu nu a înțeles că un preot poate întrerupe pomenirea ierarhului său conform Canonului 15, I-II Constantinopol, că este „un drept și o datorie” a acestuia (după spusele părintelui profesor Ioan Floca la tâlcuirea Canonului 15) atunci când un pseudo-episcop propovăduiește erezia cu capul descoperit (în public).

De aceea, e firesc să ne întrebăm: cine este trădătorul? Cel care a folosit Canoanele Bisericii îngrădindu-se de erezie, sau cel care a călcat în picioare dogmele Bisericii și învățăturile Sfinților Părinți acceptând legalizarea panereziei ecumenismului la nivel eparhial? De ce am fost asemănat cu „un nou Iuda” în procesul în care PS Vincențiu și-a judecat propria cauză și de ce numește „spânzurare” mărturisirea adevărului ce face parte din misiunea preoțească a fiecăruia dintre noi? Cu alte cuvinte, întreruperea canonică a pomenirii numelui minciuno-episcopului este o practică perimată, căzută în desuetudine, un „privilegiu” pierdut odată cu apariția ereziei episcopocentriste a lui Zizioulas! Să înțelegem că Biserica, în viziunea PS Vincențiu, nu mai este hristocentrică și că erezia poate fi propovăduită cu capul descoperit, fără dreptul canonic ca un cleric să întrerupă pomenirea pseudo-ierarhului său devenit un fel de papă, un locțiitor al lui Hristos în propria eparhie.

Apoi, care este erezia de care mă fac vinovat? Întreruperea pomenirii este erezie? Dacă da, atunci și Sfântul Fotie cel Mare, autorul Canonului 15, poate fi acuzat de „erezie și schismă” împreună cu toți Sfinții care au întrerupt pomenirea de-al lungul timpului! Să nu fie!

Cât despre cei care suntem pe această cale a îngrădirii, de unde știe PS sa că nu mergem bine până la sfârșit, atâta vreme cât facem ceea ce din punct de vedere canonic și patristic nu este greșit? Atunci cine merge bine până la sfârșit? Ierarhia BOR care a legiferat sinodal panerezia ecumenismului, care acum așteaptă venirea papei în România sub clătinarea clopotelor ce vor fi trase la Catedrala Națională, a cavalcadei de la Iași, capitala ortodoxă a moldovenilor și a pseudo-canonizării ce va avea loc la Blaj, a cochetării pe tema autocefaliei cu schismaticii ucrainieni sau cei care se împotrivesc acestor nelegiuiri și trădări cum nu a mai cunoscut neamul ortodox românesc?

„Mărturisire spre Înviere. Trei ani de rezistență antiecumenistă în BOR”: Sinaxa interortodoxă Botoșani II, 1 mai 2019

Iertați-mi îndrăzneala de a vă întreba , dar „vremea este a sluji Domnului”: ați vorbit în predicile de la amvon, în pastorale sau în conferințele preoțești despre aceste provocări ale ecumenismului, papalității și schismei ucrainene? Ați îndemnat preoții să facă misiune de catehizare și informare cu privire la aceste probleme pe care le considerăm de maximă importanță și de actualitate? Ați luat atitudine în Sinod împotriva „Săptămânii de rugăciune ecumenistă” și ați mărturisit împotriva prezenței BOR în CMB, hotărârilor de la Balamand, Chambessy, Busan, Kolymbari? Tăcerea în eparhie sau căutarea altor vinovați decât cei reali poate fi un răspuns!

Făcând ceea ce trebuie în eparhia pe care o păstoriți, mărturisind adevărul, veți aduce bucurie Îngerilor și Sfinților în cer, Maicii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit pentru păcatele noastre, veți da viață și motivație păstorilor ca să fie făclii luminoase pentru păstoriți și veți ajuta ca bisericile să fie împodobite nu doar cu veșmânt pictural, ci și cu virtuțile creștinești întrupate în credincioși dornici de mântuire, să fie cetăți întărite din care să răsune ca un tunet glasul Evangheliei și a păstorilor care drept învață cuvântul adevărului.

PS voastră,

Eu nu vă consider asemenea lui Iuda și nu văd starea în care vă găsiți ca pe o mergere la spânzurătoare, ci văd în acestea timpul pe care Dumnezeu vi l-a dat pentru pocăință și îndreptare. Încă vă mai puteți ridica din această cădere și încă mai puteți lua atitudine în Sinodul BOR. Altfel, puterile sufletești vor slăbi, conștiința se va toci, mintea se va întuneca și inima se va învârtoșa, călcând cu totul în picioare făgăduințele făcute la hirotonie că veți păstra Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți neschimbate.

Preot Claudiu Buză, Urziceni

23 mai 2019

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

Vedeți și: 

Video – Părintele CLAUDIU BUZĂ este APĂRAT DE CREDINCIOȘII MĂRTURISITORI DIN BISERICĂ în momentul când se anunță oficial oprirea (necanonică) de la slujire

Reclame

Comemorare – 14 mai, Ziua națională a martirilor din temnițele comuniste

INVITAȚIAE. Ziua nationala a martirilor din temnițele comuniste. Vă invităm marți, pe 14 mai, ora 19,oo, în Piața Revoluției (Palatului Regal) din Capitală, va avea loc a doua ediție a manifestării memoriale dedicate martirilor temnițelor comuniste, conform Legii 127/2017. Această lege a  instituit ziua de 14 mai ca „zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste”. În expunerea de motive a Legii 127/2017, se arată că această zi a fost aleasă în amintirea celui mai mare val de arestări politice din istoria României (noaptea de 14 mai 1948). Circa zece mii de tineri, foarte mulți dintre ei studenți, au fost arestați în acea noapte fatidică, în baza unui plan al autorităților comuniste, umplând pușcăriile și lagărele de exterminare.  Luptătorii anticomuniști și urmașii acestora, împreună cu mai multe organizații ale societății civile au luat inițiativa acestei adunări comemorative, pentru prima oară în anul 2018. Locația aleasă nu este întâmplătoare: clădirea Ministerului de Interne a reprezentat, după 1948, unul dintre centrele de detenție și anchetă ale Securității, mii de opozanți ai regimului comunist fiind torturați în temutele celule din subteranele clădirii. Organizatorii cheamă bucureștenii să se adune pe 14 mai, începând cu ora 19,oo, în scuarul dintre Memorialul Revoluției și statuia lui Iuliu Maniu, cu candele și lumânări aprinse. În deschiderea adunării, un sobor de preoți vor oficia o slujbă de pomenire. Pe fundalul cântecelor Rezistenței și ale închisorilor comuniste, pe un ecran vor fi proiectate chipurile celor trecuți prin temnițele comuniste. Foști deținuți politici și personalități vor susține scurte alocuțiuni. Totul se va încheia, după căderea întunericului, cu un marș al Memoriei, participanții purtând lumini, ca simbol al nestinsei amintiri a celor sacrificați în închisorile și lagărele comuniste. Inițiatorii deplâng faptul că anul trecut toate instituțiile publice au ignorat această zi, neorganizând nici o manifestare, deși Legea 127/2017 recomandă explicit acest lucru. „Ingratitudinea manifestată de instituțiile publice față de amintirea acestor oameni este condamnabilă, ea fiind o sursă neputinței societății românești de a ieși din marasmul de astăzi”, au declarat urmașii luptătorilor anticomuniști, grupați în cadrul societății civile în fundații și asociații care au luat inițiativa acestei manifestări.

Noua Dreaptă

LEGIUNEA DIN CER – A trecut la Domnul Petre Petre, fost partizan în Munții Buzăului

A mai plecat un luptător… PETRE PETRE a trecut la cele veșnice…

Primim de la Buzău trista veste a plecării dintre noi a camaradului nostru PETRE PETRE, luptător în Rezistența anticomunistă, fost deținut politic, un suflet ales, de o noblețe aparte, încununare fericită a virtuților creștine și a bunului simț românesc.
Pe 6 iulie ar fi împlinit 98 de ani… Și nu știm cum vor arăta de aici înainte, fără dânsul, manifestările memoriale la care era nelipsit, când zeci sau sute de participanți, cel mai adesea tineri, îl înconjurau cu dragostea lor și savurau amintirile depănate de dânsul.
În lumea Rezistenței anticomuniste va rămâne neștearsă amintirea firii blajine și chipului luminos pe care strălucea voioșia, bunătatea și dragostea ce o revărsa neîncetat în jurul său. Apariția lui Petre Petre crea oriunde sentimentul întâlnirii cu un sfânt. Părea atât de nelumesc și răspândea atâta isihie, încât aducea pretutindeni pacea și înțelegerea între oameni.
Casa lui din apropierea Buzăului devenise în ultimii ani un adevărat loc de pelerinaj pentru tinerii care descopereau, sub părul argintiu și modestia deosebită, un munte de dârzenie și mărturisire, un atlet al lui Hristos. De multe ori ne-am întrebat: ce socoteli tainice va fi avut Dumnezeu, păstrându-l pe acest om ieșit nevătămat din atâtea întâlniri cu moartea? La începutul mileniului al treilea, Petre Petre, apropiind binecuvântata vârstă a centenarului, a fost unul dintre acei martori ai unui ev de sânge și foc, puși deoparte de Dumnezeu, asemenea Proorocului Ilie, pentru a da mărturie. Mărturie asupra vitejiei unei generații întregi rămasă în gropile comune ale lagărelor și temnițelor. Mărturie că se poate trăi demn și fără compromisuri. Mărturie că fără Hristos, omenirea riscă să devină, de fiecare dată, doar o nouă hetacombă a suferinței și ororii.
Dumnezeu să îi facă drumul lin și fie ca sufletul său, de acolo, din ceata drepților, să vegheze asupra noastră și asupra acestei țări pe care a iubit-o mai mult ca pe orice altceva, și căreia i-a închinat toate suferințele și durerile sale.
„Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea…!
Camaradul PETRE PETRE! Prezent!

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Președinte, Coriolan Baciu ; Secretar: Florin Dobrescu

REPERE ALE UNEI EXISTENȚE EXEMPLARE

Petre Grigorescu (acesta era numele sub care s-a născut) a fost unul dintre acei români care la cumpăna veacului trecut au îndrăznnit să se opună fățiș ocupației sovietice și regimului ateo-comunist instaurat de aceasta, aderând la un grup de rezistență armată localizat în Munții Buzăului și organizat de avoatul Nicolae Păun (apărător al lui Corneliu Codreanu în 1938) și doctorul Corneliu Șercăianu.
În timpul masivelor arestări din 14-15 mai 1948, Petre Grigorescu, pe atunci angajat al schelei petroliere Berca, a ascuns un camarad fugar în propria vie, iar în iunie același an a reușit el însuși să scape de arestare, alăturându-se grupării de partizani conduse de cei doi lideri legionari locali. Petre Petre avea să fie însărcinat cu aprovizionarea cu alimente a grupului, ceea ce necesita dese deplasări nocturne, pe o distanță de circa 60 km, până în satul Pleșcoi. În iarna 1948-48, într-o noapte cu lună, reușeste cu greu să scape dintr-o încercuire a Securității.
Îmbolnăvindu-se, este internat clandestin de un prieten medic. Aici va afla de capturarea grupului de Rezistență și de căderea în luptă cu Securitatea a învățătorului Constantinescu. dar trebuie să părăsească spitalul atunci când Securitatea începe să facă verificări în fișele pacienților.
După un periplu prin mai multe sate unde a fost adăpostit, avea să fie arestat în casa surorii sale din Valea Sibiciului. După o scurtă anchetă la Securitatea din Pătârlagele, a fost dus la Buzău, unde a trecut printr-o anchetă deosebit de violentă, fiind bătut de securiști și strivit sub cizme. Tratat o perioadă pentru as e reface, anchetele au reînceput cu o virulență și mai mare. S-a remarcat în cruzime sublocotenentul Nelu Dumitrescu, acest călău aplicând un arsenal inimaginabil de torturi, de la bătaia la tălpi și pe corp cu țevi de fier, cabluri sau bastoane de corn și până electrocutare repetată, precum și simularea execuției în câmp. În acel infern a trecut pe lânga ispita sinuciderii, dar a fost salvat miraculos de o viziune a mamei sale…
După îndelungi anchete, a fost condamnat la patru ani detenție, în cadrul unui lot numeros de buzoieni, dintre care 12 erau preoți. Torturile din timpul anchetei îi rupseseră însă coastele, acestea străpungând pielea și formând plăgi infectate. Timp de aproape un an nu i s-a acordat nici un ajutor medical, fiind lăsat să se chinuiască astfel, după care a fost trimis la spital, unde a fost îngrijit cu multă omenie de medicul maghiar Papp, care i-a făcut mai multe intervenții chirurgicale, vindecându-se cu greu.
A urmat o perioadă petrecută în penitenciarul-spital TBC de la Tîrgul Ocna, unde a cunoscut pe mulți marturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, între care Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Victor Corbuț, Jenică Popescu, Aristide Lefa, viitorii preoți Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu.
Cumplita temniță suterană de la Fortul 13 Jilava a fost, de asemenea, unul din locurile sale de suferință, după care a urmat Caransebeș.
Eliberat în 1955, după șase ani de detenție, cu doi peste expirarea pedepsei, a fost primit cu bucurie de famailia care îl crezuse mort, neavând nici o veste despre el.
A lucrat la schela petrolieră din Moinești și la o întreprindere din Onești, unde s-a și căsătorit, întemeind mult dorita familie și primind de la Dumnezeu primul copil. Dar avea să fie din nou arestat, în noaptea de 17-18 iunie 1958, în cadrul unui alt mare val de arestări politice, fiind condamnat la 18 ani muncă silnică și confiscându-i-se puțina sa avere. Anchetele au durat 15 luni, fiind presărate cu torturi foarte violente, în care i-au fost distruse iremediabil timpanele, dar și cu utilizarea unor substanțe psihotrope, în vederea anihilării voinței. Detenția a fost executată în penitenciarul Aiud, destinat în cea mai mare parte legionarilor. Aici, fără nici o asistență medicală, s-a vindecat în mod inexplicabil de ulcer. Ultima parte a detenției a petrecut-o în lagărele de muncă forțată de la Salcia și Insula Mare a Brăilei.
Eliberat odată cu toți deținuții politici, ca urmare a grațierii din 1964, adoptată de comuniști la presiunile internaționale, s-a angajat la mai multe întreprinderi, fiind în repetate rânduri convocat la Securitate, unde i s-a cerut să devină informator, Petre Petre refuzând întotdeauna aceste propuneri. Ca urmare a refuzurilor sale, a fost nevoit să muncească doar ca muncitor necalificat, calificându-se la locul de muncă și ducându-și viața în demnitate. Al doilea copil i s-a născut după eliberare.

După evenimentele din decembrie 1989, a participat entuziast la acțiunile de regrupare și reorganizare a foștilor luptători, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, în Partidul „Totul pentru Țară” și Fundația „George Manu”, participând la înființarea și activitățile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Era nelipsit, în fiecare an, de la manifestările Zilelor Rezistenței de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde era înconjurat cu drag de participanții care savurau amintirile depănate de dânsul.

Dumnezeu să-l ierte!

Mărturisitorul Virgil Maxim – 22 de ani de la urcarea la Cer

Virgil (născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova) e cel dintâi dintre cei trei băieți ai familiei Maxim Constantin și Alexandrina.

Într-o vreme în care neamului românesc îi va fi greu încercat destinul, Constantin Maxim (inginer agronom, ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului”) avea să se îngrijească de soarta fiecăruia dintre odrasele sale: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieți! Pe cel mai mare îl vom face învățător. Neamul și țara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuți. Iar pe al treilea îl vom face ofițer, căci țara și neamul trebuie apărate”.

Ion Maxim a fost și el închis de comuniști, înscenându-i-se un proces pentru delapidare; Alexandru Maxim, mezinul, erou și martir, și-a dat viața în luptă contra comunismului, căzând răpus de gloanțele Securității, în confruntarea armată de la Mesentea, județul Alba.
Educația – într-o „nouă școală spirituală”
Virgil Maxim va urma cursurile Școlii Normale, mai întâi la Ploiești (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Odată cu dobândirea cunoștințelor, și-a împlinit chemarea pe linia talentului artistic cu care era dotat și care i-a fost recunoscut de cei din jur. Dragostea și căldura manifestate față de colegii săi din școală aveau să-l facă iubit între aceștia.
În 1937 depune legământul, ca frate de cruce; educația primită îi va marca tinerețea ce avea să fie „destinată unei jertfe nebănuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, în rânduiala Lui sfântă, ne chema să ne pregătim din timp, peste ani”. Astfel, a îmbrățișat încă din timpul școlii calea spre curățenie și desăvârșire spirituală, pe linia Bisericii lui Hristos și a spiritului românesc, îndemnat și încurajat de profesorii care-și împlineau menirea pedagogică. Nu lipsește de la slujbele oficiate la capela școlii și, ca elev intern, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conștiința în lumina în care arde dragostea lui Hristos.
Condamnarea: 22 de ani în temniță
Este arestat de pe băncile școlii, la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociație clandestină”, din care avea să ispășească, până la decretul din 1964, aproape 22. Ca și filosoful Petre Țuțea, Virgil Maxim avea să-și dăruiască rodul crescut din pământul suferințelor sale trupești spre a „rămâne în veșnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; și lui trebuie să-i mulțumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el”.
Aici e Aiudul, aici e Aiud…
Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud, Gherla, Aiud – iată parcursul lui Virgil Maxim, în urcușul său duhovnicesc, prin suferință și rugăciune, spre biruință.
Încă din prima zi a detenției sale a împărtășit fraților de suferință nădejdea că: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi… Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aștepta aici și noi nu știam”. Având acest înțeles, a înfruntat orice încercare prin care a trecut și a dat răspuns bun!
În închisoare face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învățăturilor Lui Hristos, în care și-au dat măsura devenirii titani de proporțiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, Părintele Arsenie) Papacioc, Pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim și atâția alții.
În închisoare (și mai ales în timpul perioadei în care s-a aflat în colonia de muncă de la Galda, 1946-1948) se dedică unui program duhovnicesc intens, după modelul Părinților pustiei. Pentru deținuții din grupul din care face parte și Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții – prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul – prilej de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.
Prezența preoților în închisori a înlesnit împărtășirea cu marele har al ascultării (pe care o făceau și față de stăpânirea lumească – umil act de acceptare a pedagogiei divine) și, atunci când aceasta a fost posibil, cu mari greutăți și riscuri, în timpul regimului comunist, cu Sfânta Euharistie – Trupul și Sângele lui Hristos.
Programul s-a întregit cu aprofundarea prin studiu, meditație și viață duhovnicească intensă a disciplinelor teologice, ajungându-se la intensificarea exercițiului rugăciunii isihaste și învățarea Scripturilor pe de rost (a Noului Testament, mai ales), fiecare luând de la preoții investiți haric, binecuvântarea pentru pravila personală: Lumea temniței ardea în dorința de depășire a simplei cunoașteri, năzuind integrarea în ființa hristică a omului nou, creștin, cu conștiință de slujitor al Lui Hristos în viața neamului.
Între elevii de la Târgșor
Întărit astfel, avea să fie dus de pronia divină la închisoarea Târgșor, destinată de comuniști elevilor (deși avea deja 26 de ani, Virgil Maxim figura în dosarul său ca „elev”). Rugându-se Lui Dumnezeu, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere față de o comunitate de suflete”.
Astfel, cei mai mulți au aflat în Virgil Maxim un far și o pildă în orientarea și creșterea lor duhovnicească, pentru a înfrunta cu bine încercările la care aveau să fie supuși, în timpul detenției, de către comuniști, mai ales în „reeducarea” care avea să se dezlănțuie și la Târgșor. Aici introduce programul deprins la Aiud: candela vie a rugăciunii (când înceta unul să se roage – pe ascuns – începea următorul, apoi rugăciunea trecea de la o celulă la alta, până se întorcea în același loc).
Personalitate vie a temnițelor
Pe tot parcursul întemnițării sale, Virgil Maxim s-a străduit să-și înmulțească talanții ce-i erau sădiți în suflet, chiar în condițiile dure ale detenției, reușind să găsească „metode de transformare a spiritului și mentalității acestei lumi”, să convertească „suferința în jertfă acceptată, pentru ispășirea păcatelor proprii și atragerea atenției divine”… să înfrângă teama, frica și neîncrederea. În afara îndemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost grăitor prin atitudinea pe care a avut-o în cele mai grele împrejurări. Cum să nu te minunezi că, chiar atunci când a trecut prin reeducarea de la Gherla, a găsit resurse de a rezista, bineînțeles primind ajutorul de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis… Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai feroce schingiuiri… Chinurile trupești nu-mi distrugeau rezistența morală… Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.
MĂRTURII
Pr. Nicolae Grebenea: „Frumos, bine dezvoltat,… fața prosperă, meditativ; prin inteligență, bun simț și prin ținuta lui, stârnea admirația tuturor” („Amintiri din întuneric”).
Pr. Liviu Brânzaș: „Virgil Maxim este unul dintre cei mai cunoscuți deținuți din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârșită a devenit mediu de înălțare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă… Puțini sunt astăzi, în România, care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – și îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său” („Raza din catacombă”).
Mihai Rădulescu: „A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simțindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălțate, ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons, cu cât rugăciunea urca mai sus, în înălțimi fără de sfârșit înecate în umbre dense până la beznă… Virgil Maxim nu a fost un creștin ca tot altul, ci unul ieșit din comun, prin formarea sa profund teologică, ca și prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).
Poet isihast
Fără a intenționa să facă literatură, și cu atât mai puțin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenției niște „sinteze, sub formă de metaforă, ale unor stări și stadii de viață duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/ zidit, de teama unei rearestări, într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamiliști, la Brazi).
Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în fața lumii românești prinosul de har al suferinței: „când te vei împărtăși din potirul mistic al acestor poeme ale credinței, poate vei simți în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereți martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaș).
De la libertate la liberare
După eliberare, Virgil Maxim va duce o viață urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători și va conviețui într-o familie creștină cu Petruța Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana.
Câțiva ani va funcționa ca profesor, dar va fi scos din învățământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educație creștinească elevilor. Va munci ca necalificat, până la calificarea în meseria de zidar, fiind mereu șicanat moral și psihic. La 48 de ani, abia, își va lua bacalaureatul! Dacă ar fi urmat o formă de învățământ superior, urcușul pe plan intelectual nu își mai împlinea menirea la vârsta sa; astfel se va dedica educației fiicei sale.
Va trece cu bine peste toate încercările și va ieși triumfător cu ceilalți foști deținuți politici ai regimului comunist. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferință și susținut material pentru a edita două lucrări aparte. Una, izvorâtă din harul poetic pe care l-a fructificat, alta, din calitatea de mărturisitor al temnițelor.
Moștenirea lui Virgil Maxim
Este vorba de „Nuntașul cerului” – poeme creștine cu isihaste și „Imn pentru crucea purtată” – considerată printre primele și cele mai desăvârșite cărți de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic și neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă și mulțumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruțiu).
Spirit profetic al generație sale, Virgil Maxim și-a îndemnat urmașii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (în Gazeta de Vest) și scrisori adunate de camarazii săi într-o broșură (tipărită în 1998 cu numele „Lămuriri legionare”), până a închis ochii și a trecut la Domnul, la 19 martie 1997.
Singurul care ar fi putut fi Patriarhul țării
La înmormântarea sa, la Sălciile-Prahova, s-au adunat cu satul întreg (unde era iubit; după ce ieșise la pensie, își petrecea acolo câte o jumătate de an) și camarazii sosiți din întreaga țară. Cu această ocazie am auzit o consăteancă mai în vârstă afirmând despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, care confirmă ținuta de înaltă trăire creștinească.

Faptul că vocea lui, dintre toate câte s-au înălțat din mijlocul suferinței, are autoritate, este de necontestat; mărturisirea Părintelui Arsenie Papacioc este concludentă: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulți o intuiau, dar el o și prezenta cu toate virgulele, cu tot înțelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competență că e singurul care ar putea fi Patriarhul țării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat” (monahul Moise, „Sfântul închisorilor” – mărturii despre Valeriu Gafencu).

An de an, suferința lui Virgil Maxim și pătimirea fraților de cruce, copiii întemnițați de regimul comunist, sunt omagiate în luna august prin comemorarea de la Târgșor. Aici, în vecinătatea Închisorii, a fost înălțat, după 1990, un Monument închinat foștilor deținuți politici.

În anul 2012, Asociația Prezent a ridicat o Troiță în satul lui Virgil Maxim, Sălciile, în apropierea casei în care a locuit (astăzi casă parohială, donată de Virgil Maxim bisericii din sat) și în apropierea cimitirului în care își doarme somnul de veci, așteptând a doua venire a Mântuitorului.
Extras din: „Sfinții Închisorilor. 28 biografii exemplare”, Editura Evdokimos, 2015

„ALIANȚA NAȚIONALIȘTILOR” împiedicată să participe la alegerile europarlamentare de Înalta Curte de Casație și Justiție

O alianță, numită Alianța Naționaliștilor formată din Partidul România Mare, Partidul Blocul Unității Naționale și Noua Dreaptă a fost împiedicată de Î.C.C.J. să se înscrie la Biroul Electoral Central în vederea participării la alegerile europarlamentare. Nu știu cât de naționalistă ar fi fost această alianță și ce ar fi putut ei face pentru România din Parlamentul satanistei U.E., dar e interesant că se fac eforturi să-i împiedice să participe.

Alianța Naționaliștilor, împiedicată să participe la alegerile europarlamentare. Partidul Noua Dreaptă merge înainte!

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a respins contestaţia formulată de reprezentanţii Alianţei Naționaliștilor (PRM-BUN-Noua Dreaptă) la decizia BEC privind înscrierea în alegerile europarlamentare.

Cele 120.000 de semnături strânse până în acest moment de cele 3 partide și o muncă de peste o lună de zile au fost practic anulate de decizia ÎCCJ. Acum suntem în situația de a lua de la capăt această muncă și Noua Dreaptă își afirmă hotărârea de a relua strângerea
de semnături în nume propriu.

Deși au mai rămas doar două săptămâni până la termenul limită de depunere a semnăturilor (28 martie), membrii și simpatizanții
Partidului Noua Dreaptă incep de astazi o misiune aproape imposibila, pentru strangerea semnaturilor
in vederea participarii Partidului Noua Dreapta la alegerile europarlamentare din 26 mai.

Prin această campanie, covârșitor de grea pentru noi, vrem să arătăm că pentru Noua Dreaptă nimic nu este imposibil. Că elanul și entuziasmul naționalismului pot depăsi obstacole de neimaginat!

Totuși, suntem conștienți de greutatea luptei la care am (re)pornit și nu excludem posibilitatea de a nu reuși să strângem
numărul necesar de 200.000 de semnături până la data de 28 martie. Chiar și în acest caz semnătura voastră nu este în van! Noua Dreaptă cheamă în ajutor orice voluntar naționalist care poate completa un tabel cu semnături. Orice sprijin, oricât de mic, este de folos! Intensitatea eforturilor noastre este de înteles, pentru că este în joc onoarea României și a
naționalismului românesc: în urma alegerilor din 26 mai Țara noastră risca să rămână SINGURA care nu trimite un partid
naționalist în Parlamentul European! Iar acest lucru, în contextul revoluției naționaliste din Europa, este inacceptabil
pentru mentalitatea și spiritul ofensiv al Noii Drepte!

Sursa: Noua Dreaptă

 

Mărturisirea de credință antiecumenistă a Ieroschimonahului Paisie Prodromitul

67440_schitul-prodromu-athos
După întreruperea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, din Decembrie 2016, la schitul Prodromu din Sf. Munte Athos, starețul Arhim. Atanasie a reușit prin provocări și minciuni să întoarcă situația de partea sa, întâi prin introducerea la slujire la Altar  a preoților ecumeniști, neregulamentar, fără aprobarea Sinaxei schitului, apoi prin provocarea demisiei care a fost ultima lui arma și cea mai eficientă. Aceasta a provocat derută, după ce mai înainte era gata să semneze o declarație oficiala de întrerupere a pomenirii împreună cu Sinaxa. Apoi după demisie și-a lăsat și niște hârtii pe care să le semneze Obștea, prin care să se declare dacă sunt de acord cu demisia lui. Aceasta a fost altă manevră care i-a reușit pe deplin, deoarece noi, neavând experiență, am luat-o ca pe o măsură legală și regulamentară, pe când ea era o tehnică de manevră. Dar el de fapt s-a înșelat singur, crezând că înșală pe alții, căzând singur în cursa care a pregătit-o altora. Fiindcă fiind fricos și temându-se de oameni  și de pierderea scaunului, el s-a îngrijit și cum să revină înapoi pe scaun, înainte de a-și da demisia. Deci totul a fost calculat și, cum era de așteptat, a reușit, deoarece fii veacului acestuia sunt mai deștepți în înțelepciunea lor, decât fii luminii. Ultima manevra și cea mai infamă a fost ca să șteargă orice urmă de întrerupere a pomenirii la Prodromu, prin minciunile făcute publice pe site-ul Patriarhiei Romane în iunie 2017, la care am răspuns printr-o dezmințire.
Realist fiind, eu nu mi-am făcut prea mari iluzii de izbândă prin oprirea pomenirii, dar aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu „ca să se descopere gândurile de la multe inimi.” Noi am fost învinuiți, că vrem să facem dezbinare, schismă, că vrem să pierdem schitul, așa cum și Altcineva, la fel a fost învinuit înainte de noi că vrea sa dărâme Templul, toate cu scopul de a-și acoperi propria slăbiciune și lașitate. Marii antiecumeniști când au fost puși în situația practica de a pierde ceva, au dat bir cu fugiții. Mai sunt aceștia stareți, povățuitori? Nu sunt decât niște maimuțe, care știu doar să zâmbească frumos, ca să dea bine și care se laudă că ei sunt Mucenici, fiindcă fac ziduri trecătoare dar pierd la greu suflete omenești. Dar totul îți poate ierta cineva, mai puțin decât să nu încerci să te ridici mai presus de el. Durerea mare este că așa îi povățuiesc și pe ucenicii lor: să disprețuiască adevărul, să iubească minciuna, lingușirea și închinăciunile prin piețe. Vai lor și ucenicilor lor! Una este diplomația și alta mărturisirea adevărului. Nici o împărăție nu a dăinuit pe neadevăr și minciună. Toate s-au prăbușit. Mai degrabă s-au mai târziu. Așa și castelul de hârtie al ecumenismului se va prăbuși, dar cei ce l-au susținut vor fi umpluți de rușine. Când toată minciuna s-a dat pe fata, atunci a început prigoana. Am fost învinuit că am trădat secretele schitului și am fost aruncat în drum fără nici un drept de apel. Apoi am fost învinuit că am susținut și spus alte secrete ale mănăstirii, în legătură cu niște afaceri neoneste ale mănăstirii, lucruri despre care  doar le-am confirmat ca adevărate, dar nu le-am pornit nici provocat eu, ci prostia și lăcomia lor de bani. Pentru aceasta nu am fost primit nici să stau măcar o noapte în schitul Prodromu, după ce am petrecut acolo 25 de ani. Prigoana s-a întins și asupra celor cu care mai aveam eu legătură, mai ales cu părintele Iulian, căruia i s-a interzis să mă mai primească la spovedanie, cu amenințarea izgonirii din schit. Mai ceva ca pe timpul inchiziției! Nu mai vorbesc de ceilalți frați, cărora li s-a impus să nu mai vorbească despre Sinodul din Creta, altfel vor fi dați afară din Schit. Nu spun de epitetele cu care am fost etichetați. Eu nu am fost de partea dură a celor care au întrerupt pomenirea.
Ceea ce am făcut, adică oprirea pomenirii, am făcut cu binecuvântarea pr. Stareț Atanasie și Duhovnicului Iulian, și mai apoi și a Sinaxei și nu am silit nici influențat pe nimeni să facă asemenea mie, știind riscurile unei astfel de poziții, ci doar mi-am arătat poziția și hotărârea de a nu pomeni. Nu am încurajat la împotrivire și răscoală, ci am vrut să arat că oprirea pomenirii trebuie făcută în Biserica și nu în afara Bisericii, iar dacă ești scos de ei și prigonit din Biserica, aceasta nu este problema noastră, ci a lor, căci nu înseamnă că m-au și scos din Biserica, ci ei singuri s-au scos din Biserica, prin mărturisirea strâmbă. De aceia nu am fost adeptul împotrivirii fizice sau verbale violente, ca să fim fideli cuvântului Evangheliei care zice: „vă vor scoate pe voi din Sinagogi (biserici)” cu toate că până la un anumit punct e bună și împotrivirea, dar în limitele pe care ți le impun Canoanele și regulamentele bisericești și monahale. Contrar celor spuse de alții, nu văd niciun sens în a mai sta cu niște oameni, cu care ai întrerupt comuniunea euharistică și de rugăciune, pentru a-i sili să facă sau să creadă ca tine. Tocmai în aceasta constă și oprirea pomenirii, a te depărta de cei ce au comuniune cu un eretic. Din cauză că unii nu au înțeles corect acest Canon, spunând că nu e drept să fim izgoniți și umiliți, s-a ajuns să fim catalogați toți ca tulburători și schismatici.

În această privință, eu nu am fost de acord nici cu interpretarea forțată că oprirea pomenirii se face pentru a a se aduna un Sinod ca să fie judecat episcopul eretic și pentru asta trebuie să oprească pomenirea cât mai mulți și în acest sens dând obligativitate acestui Canon ca și unui Sinod. Oprirea pomenirii se face nu pentru a-l scoate pe eretic din Biserică, ci pentru a îngrădi Biserica și pe noi de erezie, fiindcă ereticul este deja în afara Bisericii, dar încă nu este caterisit și își exercita ilegal în fața lui Dumnezeu funcția de episcop. Se poate întâmpla să nu fie un Sinod ortodox degrabă și până atunci eu voi sta în comuniune episcopul eretic? Scopul nostru nu este de a provoca un Sinod, căci asta nu prevede canonul 15, ci a ne îngrădi de erezie. Canonul 15 tocmai îmi da posibilitatea sa tai comuniunea cu un astfel de episcop, înainte de un Sinod, fără a fi sancționat de acesta și nimic mai mult. Canonul 15 ne da posibilitatea ca să oprim pomenirea dar nu ne obligă, ci ne obligă conștiința și erezia să ne despărțim de ereticii și de părtașii lor. Ne obligă erezia vădită de sfintele Canoane și Sinoadele  Ecumenice care spun să fugim de eretici și de părtașii lor, adică de cei condamnați și de cei necondamnați, care se împărtășesc cu ei.

Trebuie să înțelegem, totuși, că oprirea pomenirii este o măsură de excepție în Biserica, în lipsa pronunțării unui Sinod ortodox, după care se va reveni la normal. Obligatoriu pentru restabilirea adevărului sunt hotărârile unui Sinod, iar în lipsa acestuia folosim măsură opririi pomenirii. Noi dacă vom adopta poziția cea bună, Biserica singură va reveni la Ortodoxie, căci Biserica suntem noi, iar ereticii vor rămâne pe dinafara, cu toate că acum se pare ca sunt înăuntru. Deci oprirea pomenirii nu este regulă în Biserica, ci se aplică doar în cazuri de erezie, de prigoană în Biserica. Nu toți cei care nu au oprit pomenirea sunt și eretici, ci doar cei ce învață pe alții o erezie și îi silesc să fie de acord cu ei. Pentru aceasta eu am păstrat încă comuniunea de rugăciune cu cei ce pomenesc până la o vreme, sperând în întoarcerea lor, mai ales știind că majoritatea nu sunt ecumeniști, ci mulți pomenesc din frică și din oportunitate, fără a mă împărtășii cu Sfintele Taine, decât în unele cazuri de excepție, unde am știut că episcopul nu prigonește pe cei ce au oprit pomenirea și nu-i socotește schismatici, cu toate că formal a acceptat Sinodul din Creta. Aceasta am socotit-ca o iconomie până la un timp, pentru a mărturisi adevărul. Dar mult timp adevărul nu poate sta cu minciuna, căci adevărul aduce la lumina minciuna, care nu mai răbdă să fie dată pe față.  A spus unul din sfinții Athosului, pr. Dionisie de la Kolciu, că cine nu știe să facă pogorământ, nu este adevărat mărturisitor, fiindcă de sila prigoanei mulți nu au puterea de a opri pomenirea, sau nu au unde se duce, toate Bisericile fiind ocupate în chip samavolnic de ei, și atunci putem să spunem că toți cei ce pomenesc sunt părtași la erezie sau eretici, dacă ei nu împărtășesc erezia, ci o detestă? Vedem că Biserica a făcut pogorământ cu aceștia la Sfintele Sinoade și că ei s-au întors în Biserică doar prin blestemul ereziei, de aceia trebuie să înțelegem situația critică și concretă, dar să nu facem nicio concesie ereziei și celor care o sprijină pe față. Aceștia sunt prigonitori și nu vor avea nici un cuvânt de îndreptățire, și vor fi judecați că au avut părtășie de bunăvoie cu ereticii condamnați deja de Biserica conform Canonului 45 apostolic sau ei înșiși au propovăduit o nouă erezie. Deci lupta trebuie dusă strict în limitele canonului 15, nu confundate lucrurile și amestecate, adică starea Bisericii înainte de o hotărâre Sinodală  și starea de după un Sinod. Biserica acum este într-o stare de luptă, fiindcă și oprirea pomenirii este  iconomie a Bisericii făcută pentru perioada de prigoană, nu este o stare normală de a nu pomeni pe episcop la Sfânta Liturghie; deci trebuie să înțelegem că trebuie să facem iconomie și cu frații noștri mai slabi, care nu au oprit pomenirea până vor putea să ia și ei poziția cea buna în lupta cu erezia.

Nu am avut mare speranța în reușită opririi pomenirii de obște, știind greutatea și răutatea celor care țin mai mult la liniștea lor, decât la pacea Bisericii, dar am încercat totuși să facem ceva, măcar să trezim conștiința Bisericii, iar în continuare nu e treaba noastră, ci treaba lui Dumnezeu. Dacă am reușit sau nu se va vedea în timp. Am păstrat tăcerea până acum, dar văzând lipsa de rușine și de bun simț a ecumeniștilor, care continuă să-și îndreptățească faptele lor în numele așa zisei iconomie cu ereticii, ca și cum ar avea ei dreptate, în loc să se pocăiască în sac și în cenușă, am hotărât să nu mai tac. Căci tăcerea este al treilea fel de ateism. Iconomia se face până la o vreme, în vederea întoarcerii sau cu cei care se pocăiesc și se întorc, dar dacă cineva stăruie în greșeală, pentru acela nu mai este iconomie. După cum vedem și „Preafericitul” Patriarh Daniel, care în virtutea unei iconomie false, calcă în picioare, în continuare, toate Sf. Canoane și rânduieli îndemnând și pe alții prin faptă și cuvânt să o facă, atunci cum vom tăcea? Desigur, atunci „pietrele vor striga”! Iconomie se face cu pliroma Bisericii, cu cei care nu cunosc încă bine legile bisericești, nu cu cei ce știu și nu fac și strâmbă legea lui Dumnezeu. Acestora li se aplica vai-urile adresate de Mântuitorul cărturarilor și fariseilor fățărnici. Propovăduiesc și aceștia „dulcea și Sfânta Ortodoxie”, dar după capul și mintea lor, grăbindu-se toți cât de repede să se lepede de Hristos și să-l înscăuneze pe Antihrist. Noi nu-i urâm, ci urâm faptele și răutatea lor cu care se grăbesc să înăbușe Adevărul în numele adevărului. Căci propovăduiesc și ei un adevăr, dar un adevăr relativ în funcție de interesele și de mersul vremii, iar pe adevărații apărători ai Adevărului îi prigonesc. Ca și iudeii din vremea Mântuitorului. Căci după ei există mai multe adevăruri, dar după spusa lui Petre Țuțea:  „mai multe adevăruri, nici un adevăr”. Doamne luminează mintea mai marilor noștri, ca „drept să învețe cuvântul adevărului” și să ne povățuiască pe calea mântuirii, să înceteze dezbinarea și prigonirea dintre frații aceleiași Sfinte Mame – Biserica, ca în unire și-n dragoste să te putem slăvi pe tine: Tatăl, Dumnezeul cel ceresc și pe Fiul Tău, pe care L- ai trimis pentru mântuirea noastra, Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțita în veci. Amin.
Ieroschimonah Paisie Prodromitul
11 februarie 2019
Notă – daniel vla:
Personal, deși din canonul 15 I-II Constantinopol nu reiese că întreruperea pomenirii ar fi obligatorie, consider că în contextul celorlalte canoane, scrieri ale Sfinților Părinți, și Sfânta Evanghelie aceasta este o datorie a oricărui cleric (sau mirean) responsabil și râvnitor – ruperea comuniunii cu oricine propovaduieste o erezie.
De asemenea, consider că daca unii nu au facut-o, asta se datorează unor neputințe personale ale acelora . Iar pentru neputința lor, Biserica a aplicat iconomia în privința comuniunii și legăturilor pe care trebuie să le păstrăm cu ei (cu pomenitorii).