21 octombrie – Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sf. Mucenic Oprea; Sf. Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel

Cuviosul parintele nostru Visarion, s-a nascut în Bosnia, din parinti crestini ortodocsi, Maxim si Maria, în anul mântuirii 1714, si a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânar, calatorind pe la multe locasuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mânastirea Sfântul Sava, de lânga Ierusalim, a îmbracat schima monahiceasca, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. Dupa un timp, a venit în Slovenia si s-a asezat la mânastirea Pacra, unde pentru râvna sa catre cele sfinte, s-a învrednicit de darul preotiei. La trei ani dupa hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca sa-si întareasca si mai mult sufletul în dreapta credinta a Bisericii Rasaritului. La putina vreme dupa întoarcerea sa din aceasta calatorie, a venit în Tara Ardealului, unde papistasii cautau prin silnicie sa smulga credinta dreptmaritoare din sufletele românilor ortodocsi. Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însusi Ziditorul tuturor, ca sa mântuiasca din pierzare pe românii drept-credinciosi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credinciosilor râvna pentru credinta cea adevarata. Traia o viata de aspra înfrânare, hranindu-se numai cu mâncare slaba de legume. Pentru chipul mult îmbunatatit al vietii sale, drept-credinciosii români nu numai ca-l ascultau si urmau povetele lui, dar cuprinsi de o mare însufletire duhovniceasca, îi sarutau mâinile si picioarele cele sfinte. În drum spre Sibiu a fost prins de stapânirea catolica si târât la judecata. În fata celor care-l judecau, el a stat drept si fara frica, marturisind ca dreapta credinta a Bisericii Rasaritului este singura adevarata si mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta sa arate unitilor ratacirea lor si sa-i îndemne sa se lase de ea. Pentru aceasta marturisire a dreptei credinte, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temnita din Kufstein, în creierul muntilor tirolezi, unde dupa suferinte grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vietii celor vrednici, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi se face pomenirea Cuviosului marturisitor Sofronie. Visarion si SofronieCuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri. Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte. Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati. În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Tot în aceasta zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea. Acest marturisitor al dreptei credinte s-a nascut în Salistea Sibiului, pe vremea împaratesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, si împreuna cu sotia si copiii lui, ducea o viata de buna cucernicie si placuta lui Dumnezeu. Pe vremea aceea, semeata împarateasa multa silnicie facea credinciosilor de sub stapânirea ei, ca sa-i rupa de la Legea Rasaritului si sa-i plece unirii cu Roma. Le rapea bisericile, pe preoti îi izgonea, pe cei care nu se clatinau de la dreapta credinta si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri si poveri si umplea temnitele cu ei. În amaraciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sa nu-i lase sa piara cu totul. Si Dumnezeu si-a plecat urechea cu mila si a ridicat pe Oprea din Saliste, barbat drept si inimos, sa le fie aparator în cumplita lor primejdie. Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apararea dreptei credinte. Mai întâi îsi întari sufletul cu post si rugaciune, cu binecuvântarile preotilor izgoniti de la sfintele lor altare si cu bunele povete de la batrânii întelepti. Apoi cauta, prin muntii si vaile salistene, gloatele drept-credinciosilor, pretutindeni îmbarbatând pe cei ce patimeau, mângâind pe cei ce suspinau, si sprijinind pe cei ce se clatinau. Când se înfatisa înaintea capeteniei de la cârma tarii si-i ceru oprirea prigoanelor si sloboda marturisire a dreptei credinte, capetenia îl mustra ca pe un razvratit si-l ameninta cu temnita si moartea, daca nu se pleaca unirii cu Roma. Vazând aceasta neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena sa se plânga împaratesei si sa-i ceara libertate pentru Legea Rasaritului, aratând ca unirea cu Roma s-a facut atât de ascuns, încât nici preotii n-au stiut ce este. Împarateasa, cu viclenie i-a spus ca i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat porunca pentru si mai mari prigoane, iar Oprea sa fie întemnitat de îndata ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticalosie, evlaviosul Oprea a ramas în Banat ca cioban la oi. Dar, dupa putin timp, înainte de Sfintele Pasti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rabda suferintele drept-credinciosilor, merse iarasi la Viena si ceru împaratesei oprirea prigoanelor si încheia jalba: „sau vladica de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara”. Împarateasa porunci ca fericitul Oprea sa fie prins si osândit la temnita pe viata în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a asteptat vreme îndelungata sotia sa Stana, stând la usa bisericii, îmbrobodita în negru, plângând si cerând mila ca sa-si poata creste copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temnita cu cununa nepieritoare a sfintilor mucenici.

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII

Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta. De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Priveghiati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri. Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

Tot în aceasta zi, se face si pomenirea Sfintilor preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preotilor si al credinciosilor ortodocsi români din Transilvania s-au ridicat numerosi aparatori ai dreptei credinte în fata încercarilor autoritatilor habsburgice de a-i înstraina de „Legea stramoseasca”. Între ei s-au numarat si preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, sate care tineau pe atunci de „scaunul” Saliste. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucuresti de Mitropolitul Neofit al Tarii Românesti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniatiei, a fost prins si întemnitat la Sibiu, unde a patimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu conditia de a nu mai savârsi cele ale preotiei, si a trai si a munci ca un simplu taran. În 1752 a fost delegat, alaturi de credinciosul Oprea Nicolae din Saliste, sa plece la Viena, pentru a prezenta împaratesei Maria Tereza plângerea credinciosilor din partile de sud ale Transilvaniei (Fagaras, Sibiu, Sebes si Orastie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiti de împarateasa, dar în loc sa li se dea un raspuns la plângerile lor, au fost aruncati în fioroasa închisoare Kufstein, din Muntii Tirolului. În anii care au urmat, reprezentantii clerului si ai credinciosilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritatilor habsburgice sa elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe împaratul Iosif al II-lea sa-l elibereze dupa o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta ca nu se mai stie nimic despre el. Înseamna ca amândoi si-au sfârsit zilele în temnita de la Kufstein, jertfindu-si viata pentru credinta ortodoxa, câstigând însa cununile muceniciei. Preotul Ioan din Gales a fost hirotonit la Bucuresti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numarat printre cei mai îndrazneti aparatori ai credintei ortodoxe, în fata oricaror încercari ale autoritatilor habsburgice de a impune o alta credinta. În anul 1756 a fost arestat si dus în lanturi la Sibiu. Împarateasa Maria Tereza a dat ordin sa fie dus în închisoarea cetatii Deva, urmând sa fie retinut acolo pâna la moarte. Dar spre sfârsitul anului urmator, a fost dus sub aspra paza militara la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brasovean – Radu Duma – scria ca în anul 1776 câtiva negustori din Brasov l-au cercetat în închisoare, marturisindu-le ca mai bine va muri acolo, decât sa-si lase credinta stramoseasca”. Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârsisera viata si alti marturisitori si mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnitat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reusit sa trimita o scrisoare tarinei Ecaterina a II-a si Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga sa se intervina pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortareata este si un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care patimeste în robie de 24 de ani pentru credinta ortodoxa”. Acesta era preotul Ioan din Gales, cel întemnitat în 1756, deci cu 24 de ani în urma. Pentru marturia lor ortodoxa si moartea lor martirica, Sfintii Preoti Martiri Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, sunt cinstiti ca sfinti de catre obstea credinciosilor de pretutindeni si mai cu seama de cei din Transilvania, din mijlocul carora s-au ridicat. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Reclame

Persecutorii Ortodoxiei n-au viață lungă! Apărătorul papistaș al Uniației Adolf Nikolaus von Buccow și crimele sale din Ardeal

A fost guvernator al Transilvaniei în anii 1762, 1763 și 1764, dar moartea l-a prins încă în funcție (biografia la sfârșitul articolului).


Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a  îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși  din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și  actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. (1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. (2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

,,Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație .(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. (8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși ,ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.

8) Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.

 9) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’

Note:

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.

2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.

3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.

4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.

5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.

6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.

7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculae

surse: Wikipedia.ro; Revista Luceafarul; foaienationala.ro/

cersipamantromanesc.wordpress.com


Adolf Nicolae von Buccow, baron (n. 7 ianuarie 1712, ? – d. 18 mai 1764, Sibiu, judeţul Sibiu) a fost general-comandant al Transilvaniei şi preşedinte al guvernului acestei provincii între 1762-1764, în perioada când ea a fost sub stăpânirea austriecilor.

Originea şi familia

Unul dintre strămoşii săi a fost duce de Braunschweig-Celle.

Tatăl lui Adolf Nicolae a fost Georg.

Baronul A. N. von Buccow a fost căsătorit şi a avut un fiu.

Activitatea

A intrat în armata austriacă şi s-a distins în războiul de 7 ani, când a participat la luptele de la Leuthen, Hochkirch şi Torgau, în ultima fiind grav rănit. În 1745 a primit gradul de general.

A fost numit general-comandant în Transilvania în anul 1761, în acelaşi an primind Ordinul Terezian. A fost primul dintr-un şir de trei generali care vor fi şi preşedinţi ai guvernului Transilvaniei, funcţii în mod normal separate.

Fiind cunoscut ca persoană energică, a fost trimis de la Viena în mod special pentru a face ordine în chestiunile religioase din Transilvania. La 5 aprilie 1761 Buccow a sosit la Sibiu şi a încercat să intre imediat în legătură cu călugărul ortodox Sofronie din Cioara, care era în fruntea unei mari mişcări religioase a românilor care se opuneau unirii bisericii cu Roma. Încercând să reducă tulburările religioase româneşti iniţiate de Sofronie, nu a ţinut cont de guvernatorul Transilvaniei şi de guvern, astfel că a intrat în conflict cu Ladislau Kemény, guvernatorul provinciei. În privinţa chestiunii religioase, Buccow a ordonat ca bisericile ortodocşilor să fie luate şi să fie date greco-catolicilor, chiar dacă ortodocşii erau majoritari în localitate. El s-a remarcat printr-un ordin pe care l-a dat şi în urma căruia au fost arse foarte multe biserici şi mănăstiri româneşti ortodoxe din lemn.

Au mai existat şi alte motive de conflict cu guvernatorul Transilvaniei, cum ar fi proiectul de militarizare a graniţei transilvănene. Buccow a influenţat Curtea de la Viena în aşa fel încât a obţinut demisia forţată a lui Kemény, el fiind cel ales în locul acestuia,în 1762.

În guvernarea sa scurtă, dar cu accente absolutiste, generalul Buccow s-a remarcat prin trei aspecte principale: rolul pe care l-a jucat în reprimarea mişcării religioase a românilor ortodocşi, înfiinţarea regimentelor de grăniceri în Transilvania şi introducerea unui nou sistem de impozitare.

Moartea

La 15 mai 1764 a plecat de la Sibiu la Avrig, deşi era bolnav, pentru a o felicita pe soţia lui Brukenthal cu ocazia zilei sale onomastice. La 17 mai s-a întors la Sibiu cu starea sănătăţii înrăutăţită.

A murit în jurul orei 20 în seara zilei de 18 mai 1764.

A fost înmormântat la 24 mai în biserica catolică din centrul Sibiului.

Bibliografie

  • Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, nr. IX, Tipografia „Cartea Românească din Cluj”, Sibiu, 1944

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Lupta vlahilor din Moravia pentru păstrarea identității și pentru credința ortodoxă

Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic…Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
 
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”. 
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi” 
Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”. 

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

Problematica comunităţilor străvechi româneşti din Cehia şi Slovacia este, sau ar trebui să fie, una arzătoare pentru autorităţile de la Bucureşti şi nu numai pentru ele, ci şi pentru noi, românii de rând, care nu ştim mai nimic despre existenţa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintă cu siguranţă cele mai misterioase comunităţi de români din afara graniţelor ţării. Până şi de gorali (românii din Carpaţi Poloniei) s-a scris şi s-a vorbit mai mult. Probabil din aceste motive, şi nu numai, românii din Moravia au fost astăzi aproape complet slavizaţi. Limba lor din prezent mai conţine doar câteva cuvinte neaoş româneşti. Cu toate acestea, tradiţiile şi mai ales conştiinţa lor etnică au rămas neatinse de depărtarea de ţară. Probabil, pe viitor, ei vor renaşte naţional şi cultural. Iar de acest lucru suntem respnsabili noi, cu toţii!

Scoborâtori din dacii liberi sau transhumanţi din Ardeal?
Toate sursele istorice indică faptul că aceste comunităţi româneşti din nordul Carpaţilor, astăzi complet izolate geografic şi administrativ de România, au origini străvechi, fiind la fel ca românii din ţară, originari din dacii liberi. Un argument în plus referitor la vechimea lor în regiunea Moraviei de azi, este faptul că cehii i-au găsit deja acolo, când sosiseră să se stabilească.
Chiar ei, cehii, au denumit regiunea în care trăiau românii Valassko, pentru a marca astfel componenţa etnică a celor care au ocupat din timpuri imemoriale partea de nord-est a Moraviei. Valaska era şi numele temutului baltag purtat tot timpul asupra lor de aprigii păstori români, care nu se codeau să-l folosească atunci când situaţia o cerea.
Desen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.    Sursa foto: WikipediaDesen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.
Referitor la istoria valahilor din Cehia, istoricii şi cercetătorii sunt împărţiţi în două tabere. Prima dintre ele, susţine că aceşti oameni sunt descendenţi direcţi din daci, având ca argument faptul că în timpul regelui Burebista, statul unitar dac se întindea în partea sa de vest până în Elveţia de astăzi, deci cu mult dincolo de ţinuturile Moraviei. Ceilalţi istorici cred că vlahii moravi au fost la originile lor păstori români din Ardeal care din cauza faptului că erau oprimaţi de unguri, au migrat între secolele 14-17 dinspre Ardeal spre Moravia, alegând în cele din urmă să se stabilească acolo.
Conform studiilor realizate de istoricii cehi şi slovaci, păstorii români stabiliţi în Moravia proveneau din provinciile istorice româneşti ale Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi chiar din Banat.
O trupă folclorică din Valahia Moravă.    Sursa foto: ShutterstockO trupă folclorică din Valahia Moravă.
Oricare le-ar fi originea, vlahii moravi au fost dintotdeauna neamuri de păstori, ciobănitul şi creşterea animalelor fiind în mod tradiţional ocupaţia lor de bază. Din nefericire, fiind obligaţi de istorie şi condiţiile geografice să trăiască înconjuraţi de o mare de slavi, vlahii moravi şi-au pierdut treptat graiul românesc iniţial, din care au mai păstrat câteva cuvinte. De fapt, aceşti oameni vorbest o limbă distinctă, un dialect bizar, de neînţeles, cuprins din cuvinte cehe, slovace şi arhaisme româneşti.
Din fericire, românitatea lor a fost salvată şi prezervată exemplar în cultura, ethosul, foclorul, cântecele şi costumele lor, precum şi în  „arta” ciobănitului, ocupaţie la care nici cehii, nici slovacii nu se pricep atât de bine precum ei.
Ciobanii războinici care au speriat dinastia de Habsburg şi Muzeul Vlahilor din Roznov
Între cuvintele româneşti păstrate integral în dialectul vlahilor moravi, se remacă termeni precum baci, brânză, jintiţă, putină, ciomag, şiţă, zgardă, colaci. Prima lor menţionare istorică datează din anul 976, când cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes menţionează în scrierile sale un schimb de populaţie între Bizanţ şi regatul Moraviei. În urma schimbului de populaţie amintit, mai multe familii de păstori vlahi din Valea Timocului şi alte regiuni sud dunărene care aveau relaţii tensionate cu regimul instituit de basileul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, au ales să plece în Moravia. Acolo, talentul lor de păstori pricepuţi le-a asigurat deopotrivă prosperitatea materială, şi aprecierea regilor moravi.
O altă perioadă de migraţie şi stabilire a păstorilor români în Moravia a fost aceea în care rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg. Conform istoricului Ştefan Meteş care a publicat în anul 1977 lucrarea „Emigrări româneşti din secolele XII-XX”, ultima mare migrare medievală a românilor în Moravia a avut loc în perioada tulbure şi presărată de războaie şi invazii, în care guvernator al Transilvaniei era Iancu de Hunedoara.
Regiunea Valassko din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockRegiunea Valassko din Moravia.
În Evul Mediu şi în perioada renascentistă, valahii moravi au trăit ca oameni liberi şi prosperi, care datorită dârzeniei lor aveau numeroase obligaţii militare. Încă din perioada medievală, valahii moravi au dus o viaţă culturală şi politică separată de cea a grupurilor etnice cu care se învecinau.
Conform documentelor vremii, vlahii de aici trăiau de asemenea după regulile impuse de faimosul Drept Cutumiar Valah sau Jus Valachorum, denumit şi Lex Anitqua Valachorum.
Cronicarul Jan Amos Comenius relatează în anul 1620 despre:
Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic…Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
Mai târziu, în anul 1624, acelaşi cronicar nota că:
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”.
Sat al valahilor din Moravia.    Sat al valahilor din Moravia.
Însă în secolele următoare, doar o parte a valahilor moravi a continuat să-şi păstreze credinţa ortodoxă, majoritatea convertindu-se la protestantism. Din aceste motive, Biserica Catolică şi regii Habsburgi au trecut la represalii:
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi”, scriau cronicile vremii, în timp ce în arhivele oraşului Zlin din anul 1621 stă scris că : „Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”.
În acelaş an, Albrecht von Wallenstein, comandantul militar din aprtea regimului Habsburgilor al regiunii Vsetin se plângea de valahii care nu mai vroiau să lupte sub comanda sa, iar un alt comisar al Habsburgilor scria că „Valahii sunt din firea lor înclinaţi să fraternizeze cu duşmanii”.
În faţa Habsburgilor, păstorii războinici valahii au opus o rezistenţă dârză. Ciobanii români au efectuat numeroase raiduri de pedepsire şi răzbunare faţă de autorităţi.
Valahii moravi au mers până într-atât încât au jefuit şi incendiat oraşele Malenovice, Zlin şi Valasske Mezinci.
Disperat, Wallenstein se plângea împăratului că valahii luptă organizaţi în cete şi în primii ani de război, aceşti ciobani luptători ieşeau mereu victorioşi în luptele cu trupele imperiale.
Procesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.    Sursa foto: ShutterstockProcesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.
Datorită vitejiei lor, alături de valahi au venit şi protestanţii unguri, astle că ân anul 1621 toată Moravia de la est de râul Morava era controlată de valahi. Însă după înfrângerea ungurilor şi valahilor de către Habsburgi în urma bătăliei de la Olomuc. Valahii nu s-au supus niciodată cu adevărat, chiar dacă autorităţile austriece au recurs inclusiv la execuţii publice pentru a-i înspăimânta.
Astfel că trupele de ciobani români au intrat într-o alianţă neobişnuită alături de ungurii care se aliaseră cu turcii, şi au atacat Vsetin-ul şi ajungând până aproape de Brno. Cu toate acestea, valahii nu au continuat lupta alături de unguri, deoarece păstrau încă o duşmănie ancestrală contra turcilor. După pacea semnată în anul 1624 între unguri şi Habsburgi , cei din urmă s-au folosit de această oportunitate şi i-au atacat pe valahi lângă Vsetin.
Doar că dârzenia şi furia ciobanilor războinici a fost fără margine, cronicile notând cu uimire că aceste clanuri de păstori luptători au măcelărit armatele Habsburgilor şi au capturat oraşul Lukov după care s-au aliat cu trupele daneze şi împreună, într-o premieră istorică absolută şi neaşteptată, ciobanii noştrii şi armatele regatului Danemarcei au capturat oraşul Hranice în anul 1626. Contra-atacul lui Wallenstein i-a forţat să se retragă în munţii lor, iar ultima răscoală a valahilor moravi a avut loc în anul 1640, când păstorii au profitat de invazia suedezilor în Moravia. Alianţa dintre suedezi şi valahi a fost una de succes până în momentul în care suedezii s-au retras în anul 1643 pentru a se concentra pe luptele lor cu danezii.
Din nefericire, în anul 1644 o campanie masivă a Habsburgilor contra vlahilor a dus la o victorie completă a autorităţilor austriece. Represaliile au fost deosebit de crude culminând cu incendierea satelor vlahe, dezarmarea populaţiei, distrugerea recoltelor mşi confiscarea animalelor domestice, în timp ce aproximativ 20% din totalul populaţiei masculine a fost ucisă în lupte sau executată.
Şopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockŞopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.
Valahii care au fugit au fost urmăriţi de trupele imperiale şi ucişi pe loc. Istoricii susţin că în timpul acelei adevărate campanii de exterminare, circa o treime din populaţia vlahilor moravi a fost ucisă. Vlahilor rămaşi în viaţă le-a fost impus să jure credinţă Habsburgilor şi să se convertească la catolicism, în caz contrar fiind condamnaţi la moarte. Cel puţin aşa dictează Conscriptio Valassko din 16 februarie 1644. În urma acelei campanii de exterminare, fraţii noştri vlahi din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată. Din acel moment, vlahii şi-au pierdut progresiv limba şi credinţa, supravieţuind doar etnic, folcloric şi cultural.
Din fericire, în prezent, vlahii din Cehia şi Slovacia se bucură de toate drepturile care se cuvin unei asemenea minorităţi etnice care a contribuit în timp la civilizaţia şi cultura Carpaţilor de nord-vest. În Cehia, spre exemplu, autorităţile sunt mândre de moştenirea culturală, istorică şi spirituală pe care au adus-o valahii în Tatra. Drept dovadă, acolo, în oraşul Roznov (avem un oraş cu nume similar şi în Romania) există un mare Muzeu al Culturii şi Civilizaţiei Valahe, care găzduieşte numeroase colecţii şi piese unice din patrimoniul acestor români, prea puţin cunoscuţi în România.
Sursa: descopera.ro 
Citiți și:

Răscoala lui HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN. 231 de ani de la moartea martirică – 28 februarie

Detalii despre moartea celor trei eroi, conducători de răscoală: 

https://danielvla.wordpress.com/2014/03/02/executia-lui-horea-si-closca-in-28-februarie-1785-si-sinuciderea-lui-crisan-230-de-ani-de-la-rascoala-motilor-din-1784/

DOCUMENTAR: Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan – o revoltă ţărănească relatată de marile ziare ale Europei

Răscoala ţărănească din Transilvania din 1784, numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi. Răscoala de la 1784 a izbucnit pe 2 noiembrie şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când capii răscoalei au fost capturaţi şi executaţi într-un mod cumplit de către autorităţi.

Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan din Alba Iulia

La începutul secolului al XVIII-lea, se instalase în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămăseseră în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapusese cea austriacă. Iobagii români ajungeau să fie impozitaţi de două ori. Într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.

Dările care îi apăsau erau: zeciuiala din produsele agricole şi animale, plocoanele, cărăuşiile, cazarea funcţionarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. Nobilimea deţinea monopolul vânatului, morăritului şi pescuitului, cotropise păduri, păşuni şi multe terenuri agricole ceea ce îi nemulţumea pe ţărani. Au mai fost supuşi unor obligaţii privind mineritul, construirea de cuptoare, transportul lemnului şi al minereului. În plus, iobagii aveau voie să se căsătorească numai cu aprobarea nobililor.

Impozitele au crescut masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

Deşi împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranţă pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania şi le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au efectele scontate. Fiul ei, Iosif al II-lea, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În timpul călătoriei a adunat un număr impresionant de petiţii, cam 19.000, la fel şi cu prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783. Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena pentru a-i prezenta împăratului nedreptăţile la care sunt supuşi ţăranii români din Transilvania, ultima audienţă fiind în aprilie 1784.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala din anul 1784.

Conducătorii răscoalei

mon

Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, a fost, alături de Ion Oargă (Cloşca) şi Marcu Giurgiu (Crişan), conducătorul răscoalei ţărăneşti. Horea era un ţăran ager la minte, care făcuse serviciul militar în Austria, unde învăţase limba germană. La izbucnirea răscoalei, Ion Oargă (Cloşca) avea 37 ani şi fusese deja la Viena de trei ori, ducând împreună cu Horea petiţiile adresate de ţărani împăratului Iosif al II-lea. A fost pe toată durata răscoalei cel mai apropiat colaborator şi prieten al lui Horea. Marcu Giurgiu (Crişan) a comandat acţiunile ţăranilor răsculaţi din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud şi Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul ţăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad şi la Hălmagiu.

Începutul

Pe 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crişan cu vestea că Horea a dus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacăn, îndemnându-i pe iobagi ca în acea zi să vină câţi mai mulţi, cel puţin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întrunesc circa 500- 600 de ţărani iobagi, iar Crişan le arătă o cruce aurită, susţinând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să-i îndrume să-şi hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărăteşti de la Alba-Iulia.

La 2 noiembrie, Crişan a adunat iobagii răsculaţi în afara satului Curechiu, încercând să îi convingă să continue drumul spre Alba Iulia, dar ţăranii erau speriaţi de intervenţia trimişilor nobilimii. Ei se temeau că mergând la Alba Iulia le vor fi atacate familiile rămase acasă. Adunarea ţăranilor s-a mutat la biserica din sat, unde până la urmă Crişan a reuşit să îi convingă să atace nobilimea. De la Curechiu mulţimea iobagilor s-a îndreptat spre Crişcior, unde a sosit înainte de vremea amiezii. Aici a avut loc primul atac, fiind ucişi aproape toţi nobilii întâlniţi în cale, iar casele şi clădirile care le aparţineau au fost devastate şi bunurile jefuite. În jurul orei 15:00, tot pe 2 noiembrie, iobagii au atacat oraşul Brad, unde după ce au ucis o parte din nobilii care opuneau rezistenţă.

Gorunul lui Horea de la Ţebea - marchează locul unde a fost pusă la cale intreaga revolta, Horea chemandu-i pe toti locuitorii Tarii Zarandului adunati aici la lupta. Foarte aproape de acest loc se gaseste si mormantul lui Avram Iancu.

Desfăşurarea

Mişcarea începută în comitatul Zarandului se întinde şi în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie, cete de ţărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brabişca, pe Valea Mureşului, iar în următoarele două zile ţăranii distrug şi ard toate curţile nobililor. O mulţime de nobili şi preoţi unguri a fost executaţi. Ţăranii veniţi din Zarand îi pun în mişcare şi pe iobagii de pe Valea Streiului şi din Ţara Haţegului, unde de asemenea, mulţimea ţăranilor răsculaţi devastează şi dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la graniţa Ţării Româneşti.

La 5 noiembrie răscoala ajunge la Deva, dar eşuează în încercarea de a cuceri oraşul. Horea adresează nobilimii refugiate în oraş un ultimatum, care rezuma ideile politice şi sociale ale răscoalei:

„Nobilul comitat, împreună cu toţi stăpânii de moşii şi cu toată seminţia lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moşii să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nemeşeşti. Şi ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele şi nobilii stăpâni de moşii se vor învoi la aceasta, ţăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile oraşului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”.

Programul cerea şi eliberarea ţăranilor arestaţi, preconiza eliberarea naţională şi organizarea, după planurile lui Horea, a unei “republici populare”.

Răscoala s-a întins, ajungând şi în părţile Aradului, Maramureşului şi Sibiului, la ea participând şi ţărani saşi şi maghiari. Pentru a câştiga timp, autorităţile militare şi civile au semnat armistiţii cu răsculaţii. Au avut loc lupte grele între răsculaţi şi trupele imperiale, succesul fiind de partea ţăranilor.

La 7 decembrie, ţăranii au fost învinşi la Mihăileni, iar peste o săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.

Înfrângerea şi execuţia căpeteniilor

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor ardeleni.

Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia. S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfăşurarea răscoalei şi pe cei trei conducători ai acesteia. Crişan s-a spânzurat în închisoare cu legăturile de la opinci, iar Horea şi Cloşca au fost supuşi celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum: „Rota fragendos”, frângerea pe roată fără „lovitură de graţie”, pentru a nu îi scuti de chinuri.

Documentele vremii spun că  cei doi au fost duşi la locul execuţiei, Dealul Furcilor, urcaţi în câte un car şi însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana şi de 300 de pedestraşi. Au fost aduşi să privească execuţia câte trei bătrâni şi câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfăşurat răscoala, ca “să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”.

Potrivit sentinţei, celor doi trebuia să li se frângă cu roata toate membrele, iar corpurile să fie tăiate în patru. “Capul şi părţile corpului să le fie duse să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se arăta în sentinţă.

 Execuţia  conducătorilor rebelilor Valahi, gravură de Johann Andreas Brinhauser  Sursa: www.europeana.eu

Urmările şi ecourile răscoalei

Conform ordinului împăratului, ca “toţi românii care vor fi neîndoios cunoscuţi că au comis maltratări, să fie mutaţi cu vitele şi ustensilele lor”, sute de moţi au fost strămutaţi în Banat şi Bucovina. Moţilor li se acordă libertatea păşunatului, scutirea de cărăuşie, desfiinţarea servituţii personale şi a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimţământul nobilului şi dreptul la învăţătură.

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broşuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură şi filosofi au apărat şi explicat acţiunea ţăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae”.

În arhiva celebrului cotidian lodonez The Times se găseşte un articol din 31 ianuarie 1785, care relata „la cald” despre răscoala lui Horea. Articolul a fost inserat în secţiunea „Ştiri”, pe prima coloană din a treia pagină (din totalul de patru câte avea la acea vreme ziarul) şi încerca să explice cauzele răscoalei, manifestând o clară simpatie faţă de români.  La vremea aceea, Times era un cotidian proaspăt apărut pe piaţă, primul număr apărând în 1 ianuarie 1785. Nici nu se numea încă The Times, numele sub care au apărut primele 940 de numere, până la 1 ianuarie 1788, fiind The Universal Daily Register.

the-times-primul-numar

Ziarul londonez se arăta sceptic că situaţia în Transilvania va reveni la normal în scurt timp, deşi, de fapt, răscoala încetase de peste o lună, Horea fiind capturat în 27 decembrie 1784. Dar, acum 231 de ani, unei ştiri din Apuseni îi luau multe, multe săptămâni pentru a ajunge la Londra.

Iată o traducere a textului, publicat sub titlul „O relatare despre insurgenţii din Transilvania”, furnizată de blogul Septem Castra:

„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.

Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme  au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului (austriac – n.r.); dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate.

Au văzut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor; au simţit că trebuie să îşi ia soarta mâini; au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale; ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoarce la îndatoririle lor”.

În arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca există un număr al publicaţiei Transilvania din 1925 în care se vorbeşte despre relicvele lui Horea, Cloşca şi Crişan, obiecte personale care se presupune că au fost recuperate de la aceştia după execuţie şi care constau într-un pandativ şi două inele. Vă punem la dispoziţie extrasul din arhivă:

relicve-hcc

Surse: Octavian Beu, Răscoala lui Horia 1784-1785, Bucureşti 1935, http://www.enciclopediaromaniei.ro, http://www.istorie-pe-scurt.ro, Septem Castra (www.7castra.wordpress.com), Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca (documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/1925)

Documentarea: Bianca Ioniţă 

Sursa: rador.ro

Ţăranii din 1907 au oprit înstrăinarea pământurilor prin jertfa lor de sânge. Ce se întâmplă acum în România şi cât de gravă este situaţia

După cum citim la articolul:

Răscoala ţăranilor

Campania Jurnalul National - 1907-2007: Un secol de Flamanzi

Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară (nu neapărat khazară – n. admin) din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care – spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei – ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.

În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat „Petiţia Proclamaţie”, care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.

Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca „dezvoltarea comerţului” pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.

Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.

Arendaşii evrei sau „cămătarii de pământ” – cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa „Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească” – erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.

Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.

Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată „Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.

Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari.

Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.

Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.

La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.

La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.

Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.

Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.

Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.

În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, „Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. „Siberianul” sau „nihilistul” – cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant – „turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes”. Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: „conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova.

Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă).

Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:

„Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”.

În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. „Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia – afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland.”

Sursa: bisericasecreta

Ce se întâmplă acum?

http://s2.ziareromania.ro/?mmid=203091dfb91c8eb445

La începutul anului 2014 situaţia terenurilor era cam aşa:

„Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, străinii deţin deja peste 1 milion de hectare, adică echivalentul suprafeţei a 3 judeţe. Până acum străinii au putut cumpăra doar în numele unor societăţi comerciale cu acţionariat străin, din 2014 însă România va fi obligată să liberalizeze achiziţia de terenuri şi pentru străinii persoane fizice.”

Adică mai puţin de 10% din suprafaţa agricolă a ţării era deţinută de străini prin firme, căci persoanele fizice străine nu puteau cumpăra pământ.

„Străinii au cumpărat foarte multe terenuri comasate în suprafeţe mari, restituite către foştii proprietari, suprafeţe de 50-100-200 de hectare, se arată într-o analiză publicată de România Liberă. 

„Pentru străini prioritare sunt «zona 1 de cultură», respectiv zona Bărăganului, sudul ţării şi zona Banatului. În Banat au investit foarte mult italienii. De fapt ei au fost primii care au investit în România. Încă din anii 1998-2000 cumpărau terenuri în zona aceea. În sudul ţării au investit foarte mult străinii de origine arabă, danezi, eglezi, germani, în teren agricol care este foarte productiv”, a declarat Stelian Fuia, fost ministru al Agriculturii.

Şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii spune că investitorii străini până acum s-au înfruptat cu «crème de la crème» în materie de terenuri: „Cam 80% din milionul de hectare de teren cumpărate de străini sunt terenuri foarte productive pentru agricultură. Dar să nu uităm, străinii au cumpărat şi foarte multă pădure”.

La fel cum britanicii sau germanii au fost obligati de Tratatul de aderare la UE sa ne deschida piata fortei de munca de la 1 ianuarie, si romanii au fost obligati de acelasi Tratat sa deschida piata terenurilor agricole pentru cetatenii Uniunii Europene,  scrie Incont.ro.

Străinii care deţin cel mai mult teren în România în momentul de faţă sunt italienii (23%), germanii (15%), arabii (10%), maghiarii (8%) şi spaniolii (6%).

Pe 7 ianuarie legea, care trebuia sa intre in vigoare la inceputul lui 2014, a fost trimisa la Parlament pentru reexaminare de catre presedintele Basescu. Motivul invocat de seful statului este cine controleaza tranzactiile cu terenuri. Legea infiinteaza in acest scop Autoritatea pentru Administrarea si Reglementarea Pietei Funciare, care este de fapt fosta Agentie a Domeniilor Statului cu un alt nume

Potrivit unui comunicat de presa al Administratiei Prezidentiale, titlul legii transmise promulgarii face referire la „unele masuri de reglementare a vanzarii – cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan de catre persoane fizice”, transmite Mediafax.

„Aceeasi mentiune se regaseste si in Art. 1 lit. b) din lege. In acelasi timp, Art. 2 alin. (2) prevede ca legea se aplica atat persoanelor fizice, cat si «persoanelor juridice avand nationalitatea unui stat membru al Uniunii Europene». In consecinta, consider ca aceste prevederi contradictorii pot crea o confuzie cu privire la sfera de aplicare a prezentei legi”, se arata in cererea de reexaminare, semnata de seful statului. …” Sursa: realitatea.net

După o amânare a preşedintelui Traian Băsescu, din ianuarie 2014, legea vânzării terenurilor a intrat în vigoare pe 11 aprilie 2014. Detalii despre lege găsiţi AICI.

Acum, în 2015, situaţia se pare că e foarte gravă. S-a ajuns ca Jumătate din terenurile agricole sunt deținute sau administrate de străini. Numai în judeţul Arad Străinii au cumpărat 1.200 hectare de pământ. Ba mai grav, Ungaria încurajează etnicii maghiari din România să cumpere pământ la noi, după 2014 pentru al revinde statului ungar: UNGARIA cumpără TRANSILVANIA. 30% din terenurile agricole din România sunt deja controlate de străini.

Ţăranii nu mai se mai pot opune ca în 1907. Nu mai e foametea şi condiţiile inumane de atunci. Nu mai sunt presaţi de ceva pentru a acţiona. Ţăranul e pe cale de dispariţie. Doar bătrânii mai muncesc, iar cei cu suprafeţe de teren mici, nu au nici posibilităţi tehnice de exploatare. Pământul va fi din ce în ce mai mult acaparat de străini. Românul doarme şi nu e în stare să se opuna… Clasă politică naţionalistă nu avem pentru a face legi în favoarea românilor. Niciodată în istoria ei România n-a trecut printr-o situaţie asemănătoare. În privinţa istoriei ţărilor române, de până la unirile din 1859 şi 1918, situaţia poate fi comparabilă doar cu a Transilvaniei, asaltată de invaziile maghiară, germană (săsească) şi secuiască. Dar, după cum vedem, situaţia se cam repetă cu ungurii, dar şi cu alţi străini. Doar că de data asta la nivelul întregii Românii. Statul român e în disoluţie! Cine să îl salveze??

Speranţa mai este doar în Dumnezeu… Poate s-o îndura de noi, să nu ne ia ţara, de tot…