MASACRUL DE LA LUNCA PRUTULUI – 6-7 februarie 1941 Bucovina de Nord

Related image

6-7 februarie 1941 – 2018

Au trecut 77 de ani de la masacrul din comuna ucraineană Lunca. Sute de români şi-au pierdut viaţa sub gloanţele nemiloase ale grănicerilor sovietici. În perioada ianuarie-februarie 1941 sătenii au încercat să treacă graniţa sovieto-română pentru a scăpa de cizma bolşevică. Din păcate însă, au fost trădaţi şi marea lor majoritate a fost ucisă. Cadavrele au fost îngropate în 4 gropi comune, săpate chiar lânga locul unde oamenii au fost împuşcaţi, lângă Prut. Cei care au scăpat au fost arestaţi şi închişi în penitenciarul din Cernăuţi.

Image result for masacrul de la lunca prutului

77 de ani s-au scurs de la Masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 în Lunca Prutului, ținutul Herța, regiunea Cernăuți, considerat una dintre cele mai cumplite atrocități comise de soldații ruși împotriva românilor care doreau să evadeze din ”paradisul proletarilor”.

După o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiștii numeau „paradisul proletarilor”, foarte mulți români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică și Regatul României, pentru a se refugia în țara rămasă liberă.

În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România.

La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat și a inundat zona în care erau îngropați martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase și înhumate în cimitirul din satul Mahala.

Cei 57 de români au reușit să se refugieze în Regatul României și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnați la moarte. Ceilalți au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Nu a fost însă decât un episod, poate mai puțin cunoscut, din drama românilor bucovineni. Mii dintre ei au fost uciși, câteva luni mai târziu, în masacrul de la Fântâna Albă, iar 150.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în Siberia până în anul 1941, când România a declarat război URSS pentru a-și recupera teritoriile cotropite de rusul sovietic pentru a se refugia în Regatul României. – activenews.ro

Anunțuri

Video – MAREA ADUNARE CENTENARĂ DE LA CHIȘINĂU – 25 martie

Foto- ProTV.md

 

Proclamația Marii Adunări Centenare, citită în Chișinău pe 25 martie 2018

100 de ani de la UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA – 27 martie

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

Sursa: istoria.md 

Camera Deputaţilor şi Senatul se vor reuni, marţi, într-o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, în care va fi adoptată o „Declaraţie solemnă pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, România, la 27 martie 1918”. – Şedinţă solemnă a Parlamentului, astăzi, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

Video – Sinaxa de la Bănceni (3-4 martie). ÎPS Longhin, pr. Teodor Zisis, pr Serafim Zisis și mai mulți părinți români mărturisitori împotriva ecumenismului

Se pare că există unele probleme de traducere, pe care le-ar fi făcut pr-le Matei Vulcănescu, din greacă în română (în cele ce le-au spus părinții Teodor și Serafim Zisis). Așa afirmă pr. Ciprian Staicu:

„… în afară de exprimările simple și ușor de înțeles, aproape toate problemele de nuanță teologică au fost redate eronat de părintele Matei Vulcănescu, diferența între ceea ce spune vorbitorul și ce ajunge în final la auditoriu fiind de cel puțin 60%.
Așa că, cu tot respectul, părinte Matei, poate ar fi bine ca la asemenea întâlniri să traducă un om precum Tatiana Petrache sau dl Croitoru de la Atena sau altcineva, căci altfel ajungem în situația ca pr. Serafim Zisis să vorbească de Sfântul Juvenalie, să lege activitatea lui de Sinodul tâlhăresc de la Efes (449), iar sfinția voastră să spuneți că Sfântul Juvenalie a fost primul episcop al Ierusalimului (oare nu am învățat la istorie de Sfântul Iacob, fratele Domnului?), iar cuvintele referitoare la sinodul din 449 să nu le mai traduceți, adaptându-vă din mers și scoțând o frază întreagă din traducere, ca să nu se vadă ca ați spus un neadevăr.
De asemenea, când pr. Teodor Zisis vorbește despre succesiunea apostolică, una zice el, alta se aude pe românește. Pentru mine este foarte deranjant să aud într-o limbă ceva, iar în traducere cu totul altceva, iar singurii care au de pierdut sunt cei care ascultă această Sinaxă, pentru care mulți s-au pregătit și am fi participat și noi, dacă dragostea vlădicului Longhin s-ar fi extins și asupra noastră…. În rest, vom face o sinteză de idei, pe care apoi trebuie să le verificăm, să vedem dacă concordă cu cele vorbite de teologii greci și apoi le vom pune pe site.
Cu respect, pr. Ciprian – SURSA

Dacă e adevărat că există o traducere defectuoasă, n-ar trebui să se supere nimeni, ci să se facă un transcript mai fidel discursurilor celor doi părinți greci și să se publice alături de aceste filmări.


Filmarea din 3 martie.

Filmarea din 4 martie.

Gura preotului îngrădit de erezie adevăr grăiește – fără să vrea

Ascultați următorul fragment dintr-o predică la Duminica Ortodoxiei (25 februarie). Mai precis între minutele 03:28 – 03:58.

Spune părintele Ciprian Ioan Staicu:

Și dacă ar fi să facem o comparație între noii convertiți, și-s foarte mulți în Occident și mai ales în America, noii convertiți la Ortodoxie și noi înșine, am putea să spunem: „fraților, voi sunteți ortodocșii și noi suntem ca niște păgâni„.

Dacă n-am avea din pruncie Taina Sfântului Botez, noi am fi mai răi decât împărații prigonitori din primele secole. Cei care nu ne cunoaștem credința, nu ne respectăm credința și n-o mărturisim altora.

Foarte de acord cu aceste cuvinte! Numai că ceea ce spune aici părintele Ciprian contravine celor afirmate de sfinția sa și de alți părinți cu care a fost în același gând la sinaxa de la Roman (din 25 ianuarie 2018) și nu numai.

Comentariu despre Sinaxa de la Roman

Acolo s-a spus că: Orice formă de comuniune bisericească cu erezia este erezie” și „Părtășia la erezie cu știință sau fără știință este tot erezie” și „Tainele săvârșite de ereticii ecumeniști nu sunt spre sfințirea și spre mântuirea celor ce le primesc, ci spre osânda lor, datorită credinței lor eretice”.

Erezia este ecumenismtul. Și, cum ar veni, toată lumea care este/a rămas în comuniune cu ecumeniștii este eretică și se osândește.

Noii convertiți la Ortodoxie la care face referire părintele Ciprian, în Occident sunt integrați în mitropoliile românești ce aparțin de BOR, bulgărești, grecești, rusești, eparhiilor aparținând Patriarhiei de Constantinopol etc. În America, noii convertiți s-au integrat fie în episcopiile și mitropoliile aparținând patriarhiilor vechi (inclusiv română) fie Bisericii Ortodoxe Americane care este în comuniune cu unele patriarhii (rusă, bulgară, cu Biserici ca cea poloneză, greacă, a Cehiei și Slovaciei). Adică acei convertiți sunt în Bisericile ce sunt în comuniune cu ecumeniștii sau cel mai adesea sunt conduse administrativ de ecumeniști. Deci conform gîndirii părintelui Ciprian Staicu, monahului Sava Lavriotul și a altor părinți români (care exagerează) ar trebui să fie eretici. Noii convertiți ar trebuie să fi eretici. Şi totusi îi numeşte ortodocşi.

N-am auzit până acum de convertiți la Ortodoxie (în Apus) în comunități care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști. De fapt, cu o singură excepție, nu am auzit de preoți care să fi întrerupt pomenirea în Occident. În America nici atât.

Excepția este preotul Ioan Sârbu: Minunat este Dumnezeu întru mărturisitorii Săi! Preotul Ioan Sârbu a întrerupt pomenirea episcopului Siluan al Italiei (parohia Oderzo, provincia Treviso) 

Nu cred că la eventualii convertiți din această comunitate s-a gândit pr. Ciprian (dacă mai este cumva acel preot în  mijlocul credincioșilor săi și nu a fost alungat). Și nu cred că s-a gândit să-i împartă în două categorii pe acești noi veniți  la drepta credință (pomenitori şi nepomenitori). Și iarăși, nu cred că s-a gândit că aceștia ar constitui o excepție de la nedreapta condamnare asupra celor ce nu s-au îngrădit de erezie, ca fiind eretici. Doar exprimarea este foarte clară la sinaxa de la Roman: Orice formă de comuniune bisericească cu erezia este erezie” și „Părtășia la erezie cu știință sau fără știință este tot erezie”.

Pur și simplu a spus adevărul, fără să vrea! Acela ca NU toți cei care sunt în comuniune, mai apropiată sau mai departată cu ereticii ecumeniști convinși  sunt eretici! 

De ce nu renunță părinții, care evident au exagerat, la intransigența lor și nu se unesc cu ceilalți, frați în aceeași luptă, pentru a reface unitatea mișcării antiecumeniste – a celor ce s-au îngrădit de ecumenism? De ce nu refac unitatea care a fost la Botoșani?…

 

Video scurt – Pr. Teodor Zisis și părinți români care au întrerupt pomenirea slujind cu IPS Longhin la Bănceni

Duminica a doua din Postul Mare, la Mânăstirea Bănceni (Bucovina de Nord – azi, Ucraina).

CAZ DRAMATIC în Franța! UNEI ROMÂNCE I S-A LUAT FETIȚA, DE LA SÂN, CU FORȚA, LA NUMAI O LUNĂ DE LA NAŞTERE!

Un caz ca atâtea altele în care cetățenii români sunt tratați ca nişte apatrizi. Un caz în care în secolul XXI nevolnicul stat de origine nu este în stare să-şi apere cetățenii, nu numai în străinătate, dar nici chiar pe cei aflați pe propriul său teritoriu. Un caz în care administrația românească se spală pe mâini, ca şi în alte dăţi, de nişte suflete de români. Mai ales de copiii răpiți de instituțiile altor state de lângă proprii părinți (români plecați pentru un trai mai bun prin țările Europei).

La fel se întâmplă şi cu ALEXANDARA POPA, prunca care la numai o lună de viață a fost răpită, la Paris, de la sânul mamei de angajați abrutizați ai unor instituții create, chipurile să apere copiii, în nici un caz să-i răpească. 

Trei aspecte de o mare graviate:

– copila este nebotezată şi a fost lipsită de hrănirea la sân cu laptele matern; 

– mama (IULIA) a fost supusă unui cumplit şoc emoțional şi a fost privată de posibilitatea de a-şi alăpta copilul (din iunie 2016, timp de un an şi câteva luni, cât a avut lapte);

– în cele din urmă fetița a fost dată în plasament unei musulmance divorțate, care mai are încă trei copii.

Iată povestea relatată de bunica fetiței, doamna Tania (un text scris probabil în 2017): 


Va relatez marea tragedie a familiei mele :

Nepotica mea Alexandra POPA este sechestrata de statul francez ( “plasament provizoriu “) de pe data de 24 iunie 2016 ( avea o luna , e nascuta pe 24 mai 2016) )  

O echipa de 15 persoane (cativa politisti si asistente sociale de la ASE Sartrouville, Franta) au patruns pe fereastra apartamentului meu, in lipsa mea si fara a prezenta nici o hartie justificativa, au impins o pe fata mea Iuliana POPA in bucatarie, i-au smuls copilasul de la san, i-au scotocit prin geanta sa ia actele copilului, i-au luat mobilul sa nu ma poata suna, au plecat si cu bebelusa de o luna si cu toate lucrurile ei ( o parte din lucrurile mele ). 

Nu am stiut nimic despre fetita cateva zile, am gasit-o pe sefa de la ASE ( un fel de protectia copilului )  Sartrouville care mi-a spus ca ar fi fost un denunt la procuror ( OPP) dar nu mi-a prezentat acea hartie, ceea ce e un abuz.

OPP ul spunea ca de la maternitate cineva ar fi sunat sa spuna ca fiica mea Iuliana, mama bebelusei ar fi facut depresie “baby blue” si ca protectia copilui voia sa stie daca copilul e bine.

Medicul care a urmarit-o pe fiica mea in timpul sarcinii, care a asistat-o la nastere si o luna dupa sarcina, Dr Fauck, a spus clar ca el a lasat-o pe fiica mea sa iasa din maternitate pentru ca era bine si ne-a dat si atestatia din fisierul atasat ( el a fost foarte indignat ca asistentele sociale nu l-au sunat pe el, ca autoritate medicala, inainte sa intre cu forta sa ia copilul . )

La audienta din 13 iulie 2016 judecatorul a recunoscut ca Alexandra, bebelusa, era bine ingrijita in momentul in care a fost luata cu forta dar ca li se pare ca Iuliana, mama fetitei, se prezinta nervoasa si revendicativa si ca ii acuza de discriminare, deci nu pot sa-i dea copilul inapoi pentru ca cica e mult prea nervoasa.

Au urmat vizite mediatizate cu fiica mea si fetita ei, in care asistentele sociale au facut totul ca sa o destabilizeze pe fiica mea, o insultau in timp ce era cu copilul la san, i-au interzis sa alapteze , etc.

In momentul in care fiica mea a facut apel la decizia judecatoreasca, i s-au intrerupt vizitele la fetita  in mod abuziv fara sa i se dea hotararea judecatoreasca. Imediat, fara vreun motiv valabil.

Vazand ca fiica mea este in soc emotional si nu are sanse sa recupereze copilul imediat, in ianuarie 2017 am cerut prin avocata mea sa-mi dea mie copilul in custodie, eu fiind cel mai apropiat membru de familie al Alexandrei.

Am prezentat la dosar toate documentele, contract de munca, fise de salariu, impozite, am o functie buna, am o locuinta buna, lucrez si sunt in perfecta stare de sanatate.

Mi s-au aprobat numai vizite “mediatizate” o ora la doua saptamani, urmand ca poate imi vor da vizite libere ( adica sa o iau cateva ore pe luna la domiciliul meu). 

Cum fiica mea a facut apel si la ultima decizie judecatoreasca, dupa ce am facut 7 vizite cu nepotica mea care s au petrecut foarte bine, acum cele de la protectia copilului incearca sa ma scoata si pe mine din circuit : la ultima vizita nu am putut vedea fetita pentru ca chipurile o streseaza locul respectiv, nu au spus inca nimic de mine.

Cele de la protectia copului au abuzat de hotararea judecatoreasca care imi dadea dreptul la vizite « mediatizate » si m-au obligat sa fac vizite in prezenta la doua psiholoage adica “terapeutice” , in timp ce sunt cu copilul in brate ma intreba de toate decesele din familie si daca mi am facut doliul, pe mine care lucrez si sunt o femeie de un mare echilibru.

Pe scurt incearca sa ma elimine si pe mine ca sa nu iau copilul sa creasca in familie. Nu pot sa ma faca nebuna dar pot inventa ca nu mi-am facut doliul sau alte tampenii.

Va rog sa ma ajutati , cum credeti ca ar fi mai bine sa actionez ? Ma gandeam daca ati putea semnala cazul la Ambasadorul Frantei la Bucuresti  si sa-i precizati ca Alexandra copila sechestrata, are familie, ma are pe mine care am o situatie foarte buna, sunt sanatoasa si am posibilitatea sa-i angajez bona sau sa o dau la cresa , in rest ma ocup eu.

Mama ei Iuliana este de asemenea sanatoasa, nu are nici o problema psihica ci numai probleme de tiroida care sunt tratate. Problema este ca in fata autoritatilor nu poate sa-si ascunda revolta pentru ce i s-a facut si nu se prezinta calma. A dovedit prin acte si prin fapte ca a ingrijit bine copilul.

1. Au fost doua audiente la tribunalul pentru copii din Versailles ( una pe 12 iulie 2016 si alta pe 3 ianuarie 2017) avand consecinta prelungirea plasamentului provizoriu.

A mai fost o contestatie la curtea de Apel din Versailles pe 14 octombrie 2016, judecatoarea a recunoscut ca bebelusa Alexandra a fost bine ingrijita de mama ei Iuliana in momentul in care a fost luata, si ca fiica mea s-a preocupat de Alexandra cu multa dragoste si dupa plasamentul provizoriu.

Apelul a fost respins pentru ca fiica mea nu a prezentat atestatie ca merge la psihiatru, a prezentat numai atestatie de la endocrinolog  cum ca era in hipertiroidie dupa ce a nascut.

2. Procesul in curs este in faza de contestatie a doua oara la curtea de Apel Versailles, audienta este pe 23 iunie 2017. Din pacate fiica mea nu intelege ca trebuie sa mearga la expert, si-a pierdut increderea in sistem si ii e frica sa nu i se inventeze lucruri in plus fata de socul post traumatic smulgerii copilului de la san. Apelul l-a facut ea, eu incerc sa obtin deocamdata vizite libere prin avocata mea urmand sa cerem la urmatoarea audienta din ianuarie 2018 sa mi dea mie garda copilului.

3. Am cerut anul trecut sprijinul consulatului pentru ca fetita Alexandra era plina de eczeme pe ceafa si era crescuta de o asistenta frantuzoaica care avea peste 70 de ani. Consulatul a trimis cateva scrisori recomandate si la judecatorul de la tribunalul de copii si la ASE Sartrouville (care negau problema in ciuda fotografiilor). Nu li s-a raspuns nimic dar in schimb cele de la ASE Sartrouville au schimbat asistenta maternala cu o tanara araboaica si au spus ca cea in varsta a iesit la pensie in decembrie 2016 ( avea de mult varsta de pensionare)

4. Referitor la cererea mea de a lua garda provizorie , mie mi s a raspuns ca se va face o acheta printr-o asociatie SJIE ( “neutra”, dupa ei, dar nu prea am incredere) ca sa evalueze relatia mea cu fetita Alexandra , locul unde locuiesc, relatia cu fiica mea ( desi nu vom locui impreuna).

Dna  Pucheu de la SJIE mi a spus la telefon ca imi va face raport bun ( acolo vizita cu fetita s-a petrecut foarte bine, si a fost multumita si de conditiile in care locuiesc)

Intrebarile “capcana “ au fost ce faceti daca bate fiica dumenavoastra la usa ? De stiut ca fiica mea nu a facut nimic rau copilului din contra s-a ocupat foarte bine si avem atestatii si documente la dosar.

Nu e vorba de maltraitance ci de faptul ca vorbeste mult si acuzator si se enerveaza. – (cine nu s-ar enerva dacă i s-ar răpi propriul copil și ar avea de-a face numai cu personaje sinistre care nu înțeleg că fetița are nevoie de mamă și mama de fetiță? – n. adm).

Ultima vizita cu fetita la ASE si cu cele doua psiholoage pe 24 mai s-a petrecut bine, nu cred ca vor avea tupeul sa-mi inventeze si mie tulburari psihice.

Problema este ca si-a pierdut increderea (Iuliana, mama – n. adm.) in sistem si vrea sa iasa din soc singura, nu stii ce pot sa-i inventeze ca sa-si justifice actiunea “commando “ cand au luat copilul fara nici o hartie.


După cum am subliniat la început fetița, care acum are aproape 2 ani, a fost dată în plasament în casa unei musulmance divorțată şi cu încă trei copii. Fapt cu atât mai grav cu cât fetiţa încă nu este botezată. 

Tatăl este cetățean fracez, dar mama, Iuliana, nu a fost căsătorită cu el şi nu stau împreună. Tatăl n-a recunoscut copilul şi numele de familie este cel al bunicii și evident al mamei. 

Fetița este cetățean român.

În urma audienței, la tribunal, din 15 decembrie 2017 i-au fost acordate în sfârșit două vizite „mediatizate” pe lună, după ce nu își mai văzuse fetița de 6 luni.

Bunicii Alexandrei i s-a respins cererea de a lua fetița, dar i s-a dat o vizită liberă de două ore pe lună.

S-a făcut cerere de botez și a fost respinsă de către judecătoare.

Se pare ca au primit de la Ambasada României de la Paris ceva promisiuni de ajutor, dar cam știm cum sunt ambasadele românești…

Închipuiți-vă o mamă, la numai o lună de la naştere, să i se smulgă copilul de la sân, în mod brutal de către un grup de polițişti şi de angajați ai unei instituții satanice, apoi purtată prin tribunale şi comisii de evaluare, suspectată că ar avea probleme psihice. Prin ce traumă poate să treacă sărmana femeie! 

Cei care vor să o ajute în orice fel, pot să-i scrie pe adresa de facebook: 

http://https://www.facebook.com/julie.dupont.5439

Impresionante sunt fotografiile cu hăinuțe întinse, dar pe care nu are cine să le îmbrace!

Putem scrie Ministerului de Externe, Ambasadei Franței de la Bucureşti, Ambasadei României de la Paris, Ministerului pentru Românii de Pretutindeni etc. Dar de mare folos vor fi rugăciunile!