Foto – toonsmag.com * Caricatură – Papa Francisc „luminat” de idei înțelepte.
Notă: Acest articol este oarecum lung, dar cine vrea să se lămurească cu privire la aspectul semnalat în titlu merită să parcurgă textul pâna la capăt…
În anul 2019 creștinătatea afla cu stupoare cum în vest, în ne-biserica Romei, ultra ereticul papă Francisc a hotărât să modifice rugăciunea domnească „Tatăl nostru” așa cum i s-a părut lui că ar suna mai bine.
Iată știrea din anul respectiv:
Papa Francisc a aprobat modificarea rugăciunii „Tatăl Nostru”. Ce se va schimba
Avea dreptate ereticul papă?
Evident că nu avea. De altfel, mulți credincioși și clerici ortodocși au criticat infama îndrăzneală de a crede că un om (și acela eretic condamnat) poate știi mai bine decât Dumnezeu cum trebuie alcătuită o rugăciune ce vine direct de la El.
Dar nu numai în spațiul eretic latin a apărut modificarea respectivă, ci și în Ortodoxie. Unii credincioși și clerici considerând că exprimarea „nu ne duce pe noi în ispită” ar fi nepotrivită au început să schimbe în rugăciunile lor personale sau în cadrul slujbelor Bisericii spunând „și nu ne lăsa pe noi duși în ispită” sau ceva asemănător cu inovația papistașă prezentată mai sus.
Să vedem și de ce nu au dreptate cei care schimbă sau de ce nu e bine să modificăm de capul nostru cuvintele Sfintei Scripturi.
Este general cunoscut faptul că rugăciunea „Tatăl nostru” a fost rostită de Mântuitorul în Predica de pe Munte, – Matei 6, 9-13 – atunci când a rostit și „Fericirile”, învățându-i pe ucenici și pe cei care Îl ascultau cum trebuie să se roage, dar și în Evanghelia Sfântului evanghelist Luca.
Trebuie precizat că Sfântul Apostol și Evanghelist Matei a scris Evanghelia în limba aramaică, apoi el însuși a rescris-o în limba greacă, căci era limba de circulație în spațiul mediteraneean în antichitate – conform mitropolitului Bartolomeu Anania în introducere la versiune tradusă de el a Bibliei.
Originalul aramaic
Abwoon d’bwashmaya
Nithqadash shmakh
Tey tey malkhutha
Neqwe sebyanach aykanna
d’bwashmaya aph b’arah.
Havlaan lachma d’sunqanaan yaomana,
Washboqlan khaubeyn (wachtaheyn)
Aykana daph …… khayyabayn.
Welaa tahlaan l’nesyuna
Ela patzan min bisha.
Metool dilakhie malkhutha
Wahayla, wateshbukhta
Al ahlam almin.
Ameyn!
Text grecesc
- Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς,
- ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου ·
- ἐλθέτω ἡ βασιλεία σου ·
- γενηθήτω τὸ θέλημά σου,
- ὡς ἐν οὐρανῷ καὶ ἐπὶ τῆς γῆς ·
- τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δὸς ἡμῖν σήμερον ·
- καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν,
- ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν ·
- καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν,
- ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ.
- [Ὅτι σοῦ ἐστιν ἡ βασιλεία καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα εἰς τοὺς αἰῶνας ·]
- ἀμήν.
Transliterație:
- Páter hēmôn, ho en toîs ouranoîs
- hagiasthḗtō tò ónoma sou;
- elthétō hē basileía sou;
- genēthḗtō tò thélēma sou,
- hōs en ouranôi, kaì epì tês gês;
- tòn árton hēmôn tòn epioúsion dòs hēmîn sḗmeron;
- kaì áphes hēmîn tà opheilḗmata hēmôn,
- hōs kaì hēmeîs aphíemen toîs opheilétais hēmôn;
- kaì mḕ eisenénkēis hēmâs eís peirasmón,
- allà rhûsai hēmâs apò toû ponēroû.
- [Hóti soû estin hē basileía, kaì hē dýnamis, kaì hē dóxa eis toùs aiônas;]
- Amin.
Traducere latină ( Vulgata )
-
- Pater noster, qui es in caelis,
- sanctificetur nomen tuum,
- adveniat regnum tuum,
- fiat voluntas tua,
- sicut in caelo, et in terra.
- Panem nostrum supersubstantialem from nobis hodie;
- et dimitte nobis debita nostra,
- sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;
- et ne inducas nos in tentationem,
- sed free nos in Malo.
Latinescul in-ducas și grecescul eis-enenkes reflectă, de asemenea, un aspect aparte al teologiei biblice, în care afirmarea unicității lui Dumnezeu și a acțiunii sale în lume duce la conștientizarea dramatică că Dumnezeu însuși „conduce” credinciosul „spre încercare” (așa cum este povestit, de exemplu, în Cartea lui Iov ).
Cuvântul italian „indurre” este o distribuție fidelă a latinului inducas , el însuși o traducere a grecului 〈eisenénkēis〉 („duce” pe noi în ispită – n. admin).
Sursa: koaha.org/wiki
În anii din urmă, însă, „teologii” apuseni au început să afirme că: „Fraza trebuie probabil interpretată ca „Nu ne permite să cădem când suntem ispitiți”: rugăciunea ar cere, așadar, puterea necesară pentru a învinge ispita , mai degrabă decât să fie scutită de testul care, mai presus de toate, ar veni de la Dumnezeu însuși.” – Aceeași sursă ca mai sus.
Dar pentru a ne lămuri cu privire la această controversă să apelăm la cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul:
FILOCALIA Volumul III MAXIM MĂRTURISITORUL edit. HUMANITAS 2009 pp. 147-150 , pdf APOLOGETICUM 2005 pag. 181-184.
Întrebarea 44
Către cine zice Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”(Facere III, 2)? Dacă zice către Fiul, cum e pus Adam alături de Dumnezeu, nefiind din fiinţa Lui? Iar dacă zice către îngeri, cum îl pune pe înger alăturea de Sine, ca egal după fiinţă, zicînd: “ca unul din noi”?
Răspuns
Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului că Scriptura închipuie pe Dumnezeu vorbind, după dispoziţia lăuntrică din sufletul celor providenţiaţi. Ea
indică astfel voia dumnezeiască prin figuri proprii nouă după fire. [1] Nici aci, aşadar, Scriptura nu înfăţişează fără o pricină anumită pe Dumnezeu spunând: “Iată, Adam s-a făcut ca unul din noi“, ci Îl înfăţişează spunînd aceasta după călcarea poruncii. Şi adaugă şi cauza acestei rostiri, pe care aţi uitat s-o puneţi în întrebare şi care lămureşte tot înţelesul. Căci spunînd: “Iată, Adam s-a făcut ca unul din noi“, adaugă: “cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci“. Deodată, adică cu îndemnul ce i l-a
dat, diavolul l-a învăţat pe om şi politeismul, spunîndu-i: “În ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. De aceea Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: “S-a făcut ca unul din noi“, care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea şapelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Şi ca să nu-şi închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: “Dacă veţi umbla împotriva mea cu viclenie, şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie” (Levit. XXVI, 27-28). Întru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de ironie. Şi să-şi mai amintească acela cum i-a pregătit Dumnezeu lui Ahab amăgirea, înfăţişîndu-i minciuna drept adevăr [2], ca greşind acela să aducă Dumnezeu peste el pedeapsa cea dreaptă (3 Regi XXII, 15 ş.u.). Scriptura urmăreşte, aşadar, să-l amăgească pe Adam când înfăţişează pe Dumnezeu zicînd despre el că “s-a făcut ca unul din noi”. Căci astfel cum ar adăuga Dumnezeu: “cunoscînd binele şi răul“, ca şi cum ar avea şi El o cunoştinţă compusă şi constătătoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputinţă să o cugetăm despre Dumnezeu, cu atât mai puţin să îndrăznim să o spunem despre Acela care singur e simplu după fiinţă, după putere şi după cunoştinţă, şi care nu are decât cunoştinţa binelui [3], mai bine zis, e însăşi fiinţa, însăşi puterea şi însăşi cunoştinţa. Dar nici măcar vreuna din fiinţele raţionale care îşi au existenţa de la şi după Dumnezeu nu are deodată şi la un loc, în mişcarea simplă a cugetării, cunoştinţa compusă a celor contrare, deoarece cunoştinţa unuia din cele două lucruri care îşi sunt contrare produce ignoarea celuilalt lucru. Căci nu poate fi amestecată cunoştinţa a două lucruri contrare şi nu coexistă nicidecum. Cunoştinţa acestui lucru înseamnă necunoştinţa celuilalt dintre cele contrare, aşa cum nu se poate ca ochiul să perceapă deodată ceea ce-i sus şi ceea ce-i jos, şi ceea ce-i pe amândouă laturile, ci e de trebuinţă o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte. [4]
Scriptura înfăţişează, aşadar, pe Dumnezeu ca şi când şi-ar însuşi pătimirea lui Adam sau mustră pe Adam fiindcă a ascultat de sfatul şarpelui, făcându-l să-şi dea seama de nebunia politeistă sădită în el prin amăgirea Satanei. Dacă aşa este, s-a lămurit de-ajuns nedumerirea. De altfel, dacă afli singur ceva mai înalt, împărtăşeşte-mi şi mie din darul hărăzit ţie de Dumnezeu pentru cunoaşterea lucrurilor. Iar cuvântul: “Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci“, socotesc că urmăreşte providenţial să despartă cu fapta lucrurile neamestecate, ca răul să nu se facă nemuritor, conservându-se prin împărtăşirea de bine. Căci Cel ce a făcut pe om vrea ca cunoştinţa aceluiaşi om să nu fie amestecată, stând în acelaşi timp în legătură cu cele ce-şi sînt contrare. [5]
SCOLII
[1] Dumnezeu îi grăieşte lui Adam potrivit cu ideea despre dumnezeire, pe care o învăţase acela de la diavol.
[2] Cel ce iubeşte minciuna e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire ceea ce a cultivat de bunăvoie şi să afle din experienţă că a îmbrăţişat din neatenţie moartea în loc de viaţă.
[3] Dumnezeu are numai cunoştinţa binelui, fiind însăşi fiinţa şi cunoştinţa binelui. Iar cunoştinţa răului nu o are, întrucît nu are nici puterea lui. Căci numai dacă are
cineva prin fire putere pentru un lucru are şi cunoştinţa lui în chip fiinţial. Deci răul se cugetă în fiinţele raţionale ca ceva ce vine pe urmă, în mod accidental, împotriva firii, datorită pasivităţii lor, dar nu în baza unei puteri naturale.
[4] Cunoştinţa celor contrare e contemplată pe rând de cei capabili de ea.
[5] Cel ce şi-a convins conştiinţa să ţină răul pe care îl face ca bine prin fire, acela şi-a întins puterea de activitate a sufletului ca pe o mână şi a luat în chip vinovat din pomul vieţii, socotind răul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, aşezînd prin fire în conştiinţa omului mustrarea pentru rău, l-a despărţit de viaţă, ca pe unul ce a devenit rău prin hotărîrea voinţei. Aceasta ca nu cumva săvârşind răul să-şi poată convinge conştiinţa că răul este prin fire bun.
În textul de mai sus, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne descoperă că Dumnezeu poate întrebuința viclenia sau ironia pentru a da o lecție omului neascultător sau trufaș.
De asemenea pasajul scripturistic la care face referire Sfântul relevă o măsură extremă întrebuințată de Creator asupra creției sale – omul – atunci când acesta își atrage asupra sa mânia divină și anume ducerea în primejdie, în ispită sau chiar spre moarte.
Așadar Dumnezeu caută să-l amăgească/ducă în înșelare pe Adam/în ispită, ca unul ce a greșit prin neascultare și merită să i se vorbească în chip ironic și viclean, căci a căutat să fie, să ajungă (conform sfatului șarpelui) dumnezeu (lucru imposibil, după cum știm, căci nu există alți dumnezei în afară de El).
Deci încă de la începutul omenirii Dumnezeu a făcut uz de viclenie/ironie/ducere în ispită ca răspuns la neascultarea/viclenia și trădarea lui Adam și a Evei.
Vedem astfel cum capătă sens fraza rostită de Însuși Mântuitorul în rugăciunea domnească „și nu ne duce pe noi în ispită”.
Aceasta nu poate fi decât o rugă către Dumnezeu Tatăl pentru a nu întrebuința această pedeapsă de o duritate extremă atunci când răutatea noastră o cere.
Dar să citim și întâmplarea cu regele Ahab, amintită de Sfântul Maxim, unde se vede și mai clar cum îl „tratează” Domnul pe conducătorul Israelului din acea vreme:
III REGI, CAP. 22
14. Iar Miheia a zis: „Viu este Domnul! Ce-mi va spune Domnul, aceea voi grăi!”
15. Apoi a venit el a rege şi regele i-a zis: „Miheia, să mai mergem noi oare cu război împotriva Ramot-Galaadului sau nu?” Şi i-a zis acela: „Du-te, că vei izbuti. Domnul îl va da în mâna regelui!”
16. Şi i-a zis regele: „Iar şi iar te jur, ca să nu-mi grăieşti nimic, decât ce este adevărat, în numele Domnului”.
17. Şi a zis el: „Iată, văd pe toţi Israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n-au păstor. Şi a zis Domnul: Ei n-au domn, să se întoarcă fiecare cu pace la casa sa”.
18. Atunci regele lui Israel a zis câtre Iosafat, regele Iudei: „Nu ţi-am spus eu oare că el nu prooroceşte de bine pentru mine, ci numai de rău?”
19. Miheia însă a zis: „Nu este aşa. Nu eu grăiesc; ascultă cuvântul Domnului. Nu este aşa. Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, şi toată oştirea cerească sta lângă El, la dreapta, şi la stânga Lui”.
20. Şi a zis Domnul: „Cine ar îndupleca pe Ahab să meargă în Ramot-Galaad şi să piară acolo?” Unul spunea una, şi altul alta.
21. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi ademeni”. Domnul a zis: „Cum?”
22. Iar acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui”. Domnul a zis: „Tu îl vei ademeni şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis!”
23. Şi iată cum a îngăduit Domnul duhului celui mincinos să fie în gura tuturor acestor prooroci ai tăi; însă Domnul n-a grăit bine de tine!”
24. Atunci s-a apropiat Sedechia, fiul lui Chenaana, şi, lovind pe Miheia peste obraz, a zis: „Cum? Au doară s-a depărtat Duhul Domnului de la mine, ca să grăiască prin tine?”
25. Iar Miheia a zis: „Iată, ai să vezi aceasta în ziua când vei fugi din cămară în cămară, ca să te ascunzi”.
26. A zis regele lui Israel: „Luaţi pe Miheia şi-l duceţi la Amon, căpetenia cetăţii, şi la Ioaş, fiul regelui, 27. Şi spuneţi: Aşa zice regele: Aruncaţi-l în temniţă şi-l hrăniţi numai cu puţină pâine şi cu puţină apă, până ce mă voi întoarce biruitor”.
28. Iar Miheia a zis: „Că ai să te întorci biruitor, aceasta n-a grăit-o Domnul prin mine”. Apoi a zis: „Ascultaţi, toate popoarele!”
29. După aceea a purces regele lui Israel şi Iosafat, regele Iudei, împreună asupra Ramot-Galaadului. 30. Şi a zis regele lui Israel către Iosafat: „Eu îmi schimb hainele şi intru în luptă, iar tu îmbracă-ţi hainele de rege!” Şi şi-a schimbat hainele regele lui Israel şi a intrat în luptă.
31. Regale sirian însă a poruncit celor treizeci şi două de căpetenii ale carelor de război şi a zis: „Să nu vă luptaţi nici cu mic, nici cu mare, ci numai eu regele lui Israel”.
32. Căpeteniile carelor, văzând pe Iosafat, au crezut că acesta este cu adevărat regele lui Israel şi s-au repezit asupra lui, ca să se lupte cu el. Iosafat însă a strigat.
33. Atunci căpeteniile carelor, văzând că nu este acesta regele lui Israel, s-au abătut de la el.
34. Iar un om şi-a întins arcul şi a lovit din întâmplare pe regele lui Israel într-o încheietură a platoşei, şi acesta a zis cărăuşului său: „Întoarce îndărăt şi mă scoate din oaste, că sunt rănit”.
35. Şi s-a pornit luptă mare în acea zi şi regele a stat În carul lui în fala Sirienilor toată ziua, iar seara a murit; şi a curs sânge din rana sa pe podul carului.
36. Şi la asfinţitul soarelui s-a dat de veste la toată tabăra, zicând: „Să meargă fiecare la cetatea lui, fiecare la ţinutul lui!” 3
7. Şi murind regele, a fost dus şi l-au înmormântat în Samaria.
38. Şi au spălat carul lui în iazul Samariei; şi câinii i-au lins sângele lui Ahab, iar desfrânatele s-au scăldat în spălătura acelui sânge, după cuvântul pe care l-a grăit Domnul.
39. Celelalte fapte ale lui Ahab, tot ce a făcut el şi casa cea de fildeş pe care a făcut-o el şi toate cetăţile pe care el le-a zidit sunt scrise în cronica regilor lui Israel.
40. Adormind cu părinţii săi, în locul lui Ahab s-a făcut rege Ohozia, fiul său.
Capitolul 22 din cartea III Regi, din Vechiul Testament (a se citi în întregime) ne vorbește despre dorința regelui lui Israel, Ahab, de a porni război împotriva Siriei, împreună cu regele Iosafat al Iudei (căci Țara Sfântă era împărțită atunci) pentru niște teritorii pe care le considerau evreiești.
Dar cum Ahab făcuse fapte urâte înainte lui Dumnezeu și fusese blestemat de Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, ni se arată aici în mod cât se poate de clar cum Domnul îl duce intenționat în ispită/la război pentru a muri.
Să recitim:
„20. Şi a zis Domnul: „Cine ar îndupleca pe Ahab să meargă în Ramot-Galaad şi să piară acolo?” Unul spunea una, şi altul alta.”
Aici se vede dorința expresă a lui Dumnezeu de a-l împinge în război pe Ahab unde trebuia să „piară”.
Și mai departe:
21. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi ademeni”. Domnul a zis: „Cum?”
22. Iar acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui”. Domnul a zis: „Tu îl vei ademeni şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis!”
23. Şi iată cum a îngăduit Domnul duhului celui mincinos să fie în gura tuturor acestor prooroci ai tăi; însă Domnul n-a grăit bine de tine!”
Așadar Domnul a permis unui duh (nu spune dacă demon sau înger) să ademenească, să ispitească, dar CONFORM VOII DUMNEZEIEȘTI EXPRIMATĂ MAI SUS, pe Ahab într-un război cu sirienii pentru a fi ucis.
Conform celor relatate de Sfântul Prooroc Miheia (contemporan cu Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul) Dumnezeu a dus în înșelare, evident prin acel duh, întâi pe cei aproximativ 400 de prooroci și prin aceștia pe Ahab. Rezultatul a fost, cu toate măsurile lui de precauție, că regele Ahab a fost omorât.
În acest fel vedem că NU AU DREPTATE cei ce se feresc să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” în varianta originală cu formula „și nu ne duce pe noi în ispită”.
Deci Dumnezeu POATE duce pe om în ispită, îi poate vorbi cu viclenie, îl poate atrage spre primejdie, pedeapsă de un anumit fel sau altul mergând până la moarte, DAR acestea ca rezultat al comportamentului nechibzuit, viclean sau răuvoitor al omului ce stăruie în păcate grave. Evident, Dumnezeu fiind prin excelență BUN și DREPT nu pedepsește decât pe cel ce merită, însă noi suntem datori să ne rugăm și SĂ NU NE DUCĂ ÎN ISPITĂ știindu-ne oameni păcătoși și răi…
Sensul real al pasajului contestat este acela de a ne ruga ca Domnul să ne ferească pe noi de cea mai dură dintre pedepse, aceea în care El – Creatorul – se implică în mod direct în sancționarea omului vinovat.
Această umilă analiză nu caută să se substituie tâlcuirilor deja existente la „Tatăl nostru”, însă am observat că Sfinții care s-au preocupat de acest subiect nu s-au aplecat asupra lui în amănunțime pentru a lămuri cu precizie aspectul discutat mai sus.
Cu toate acestea, cu ajutorul Sfântului Maxim Mărturisitorul și cu autoritatea lui în domeniul explicațiilor teologice descoperim că traducerile care privesc rugăciunea domnească NU sunt în nici un caz greșite și NU trebuie să ne apucăm de modificări în Sfânta Scriptură considerând că sensul unei rugăciuni nu ar fi acela pe care ni-l înfățișează dumnezeieștii evangheliști.
Să ne amintim și că cine va schimba o literă…
„Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor.; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 18-19)
Avertismentul nu se referă evident la pasajele cunoscute ca fiind traduse deficitar în textul biblic, dar aici nu este cazul de așa ceva (de o traducere greșită), căci rugăciunea Tatăl nostru este tradusă cu „nu ne duce pe noi în ispită” în toate variantele, încă din vechime.
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism 