Un vis profetic cu Căpitanul

Un vis profetic cu Căpitanul

Image result for corneliu zelea codreanu imagini

Foto: miscarea.net

Un vis profetic cu Căpitanul

Era iarna, în ianuarie februarie 1950. Directorul închisorii Aiud era vestitul Farcaş. În faza de atunci, distrugerea deţinutului politic la Aiud, se realiza printr-o sălbatică înfometare, prin frig şi printr-o teroare a miliţianului dusă până la exercitarea dreptului de viaţă şi de moarte asupra deţinutului politic, prin pedepse corporale (inclusiv bătaia), izolare, neagra, lanţuri etc. Asistenţa medicală lipsea cu desăvârşire. Asupra sistemului nervos se apăsa cu lipsa totală a celor mai elementare instrumente care ar fi putut înfiripa o brumă de preocupări intelectuale: creionul, cartea etc. Ele constituiau pentru noi, acum, amintiri dintr-un trecut îndepărtat, ceţos. Având aşa ceva era un delict prin comiterea căreia riscai să-ţi pierzi viaţa, ca şi pentru privitul pe geam sau cârpitul unui ciorap. Mai presus de toate erau: foamea, frigul şi teroarea fără limita miliţianului. Aceste instrumente, aplicate cu sălbăticie, începuseră a-şi arăta roadele prin apariţia deceselor, ici, acolo… tot mai multe.

Mă aflam în Celular, etajul 3, pe nord, a doua celulă de lângă ,,neagra,,, cu următorii camarazi, legionari (legionarii ocupau atunci celulă cu celulă, toate spaţiile mai expuse frigului din întreg Celularul, îi înşir în ordinea în care ocupam priciul, de la geam spre uşă): subsemnatul, Aurel Câmpan, Mitică Huţanu, Aurel Timuş, Ilie Stângă şi Paul Cojocaru. Profesiunea şi vârsta:

  • subsemnatul învăţător, 25 ani;
  • Aurel Câmpan, profesor Liceul Industrial Oradea, 30 ani;
  • Aurel Timuş, funcţionar, 26 ani;
  • Mitică Huţanu, muncitor;
  • Ilie Stângă, avocat, fost chestor şef al Poliţiei Capitalei în1940, 43 ani;
  • Paul Cojocaru, avocat, fost şef al Poliţiei Legionare la Ploieşti în 1940, 46 ani.

Toţi erau condamnaţi pentru activitate legionară.

Într-o seară am avut un vis.

Se făcea că, cineva din ierarhia legionară, mi-a comunicat că trebuie să mă prezint Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu). Mi-a indicat: ,,Mergi, iată (arătând cu mâna), în direcţia aceasta. Vei întâlni o apă curgătoare, adâncă şi lată. Este o singură punte pentru traversarea ei; o vei găsi. Traversezi apa. Mergi apoi drept înainte, în direcţia pe care ţi-o indică puntea. După câteva sute de metri este un codru, la marginea căreia te aşteaptă Căpitanul,,.

Am plecat copleşit de emoţii, topit de bucurie. Îl voi cunoaşte pe Căpitan. Voi avea cinstea să mă prezint lui, ca urmare a unei dispoziţii a sa. (la data când a fost asasinat Căpitanul, eu eram complet străin de ceea ce se petrecea în ţara noastră. Aveam 13 ani şi eram un oarecare elev al Şcolii Normale din Iaşi).

Am găsit râul. Era destul de lat, curgea tumultuos, învolburat, dar am nimerit uşor puntea. Avea o lăţime de circa 30 de centimetri. Se bălăbănea. Nu avea bară sau frânghie de susţinere cu mâna. Am pornit. Încă de la primii paşi am constatat că era şubredă. Pe măsură ce înaintam, balansul era tot mai mare, stânga-dreapta, sus-jos. Pe la jumătate a început să pârâie şi s-a rupt. N-am căzut în apă ci am sărit pe puntea care ducea spre malul opus şi care era ancorată de mal. Pe coate, în genunchi, făcându-mă una cu puntea, am ajuns pe mal. M-am ridicat în picioare şi m-am orientat în direcţia pe care mi-o indica puntea. În faţa mea, se desfăşura orizontal o pajişte, mărginită, după câteva sute de metri, de poala unui codru.

Iarba proaspătă, imaculată, se înălţa până peste glezne şi era năpădită de flori fragede de toate culorile posibile. Pajiştea emana un miros îmbătător. Mângâiate de razele soarelui, aici viaţa palpita din plin: fluturi de toate culorile şi mărimile, zumzetul albinelor, cântecul în triluri diferite ale păsărilor dintre care unele se urcau în înaltul cerului, altele se rostogoleau printre flori la picioarele mele iar altele făceau cununa deasupra şi în jurul capului meu, gata-gata să mă sărute.

Îmi venea să mă tăvălesc prin iarbă, în flori, şi n-aş mai fi plecat de acolo. Dar trebuia să merg la Căpitanul.

Am privit spre codru. Era năpădit de un verde sănătos, nu avea goluri: urca în pantă, urca fără întreruperi până sus, sus, când la un moment dat se împreuna cu norii. Acelaşi soare mângâietor îl poleia de jos până sus. Înotând prin iarbă şi prin flori, urmărit de fluturi, de albine şi de păsări, am pornit în direcţia stabilită.

L-am văzut. Stătea jos, sub umbra unui gorun, îngropat în iarbă şi în flori care îi ajungeau până la umeri. Când m-am apropiat s-a ridicat. Era înalt, larg în umeri, adunat la mijloc, era îmbrăcat într-un costum vernil, cu o cravată de culoarea codrului care îl învecina. Faţa-i smeadă, luminată de doi ochi mari, verzi, era adumbrită de sprâncene negre, bogate. Fruntea, potrivit de lată, era continuată de un păr negru, bogat, pieptănat peste cap, cu şuviţe bogate, uşor ondulate, care tindeau, pe dreapta şi pe stânga, să-i ocrotească urechile. Era aşa cum mi-l închipuiam din povestirile unora care îl cunoscuseră şi din poze. Era un Făt –Frumos al frumuseţilor paradisiace care îl înconjurau.

Învăluindu-mă cu o privire blândă, încurajatoare, cu o voce sensibil baritonală, mi s-a adresat:

,,Ai venit. Foarte bine. Ia stai jos aici,,. S-a aşezat şi el lângă mine. ,,Uite aici registrul acesta. Poftim linie şi creion. Deschide la prima filă. Scrie sus, cu caractere mari: TABEL NOMINAL. Liniază doar această rubricaţie: numărul de ordine, un spaţiu mic, apoi un spaţiu suficient pentru numele şi prenumele,,.

În câteva minute am executat prima pagină.

,,Scrie acum la numărul 1: Huţanu Dumitru,,.

Am scris.

,,La numărul 2: Câmpan Aurel,,.

– Am scris.

,,La numărul 3: Timuş Aurel,,.

Abia terminasem de scris numele lui Timuş şi, din seninul care ne înconjura, s-au dezlănţuit tunete şi fulgere. O zdreanţă de nor era deja deasupra noastră, aruncându-ne câteva picături. Căpitanul a pus palma streaşină la ochi, a privit cercetător cerul şi mi-a spus:

– ,,Închide registrul. Pune-l sub haină. Vom continua după ce trece norul acesta, că e mic… ,,.

Şi…m-am trezit. Era noapte, n-am putut stabili cât să fi fost ceasul. Celula era învăluită în întuneric. Viscolul urla şi făcea să se scârţâie uşile de la WC-uri. Nu se petrecea nimic deosebit în Celular. Nu se simţea umbră de miliţieni, părea că încremenise totul. După respiraţie, după imperceptibile gemete sau suspine, după sforăitul uşor al lui nenea Paul (sforăia aşa cum toarce motanul lângă sobă), am înţeles că cei cinci camarazi dormeau somn adânc, fiecare înlănţuit în propriile-i zdrenţe.

Gândeam cu faţa în sus, cu ochii închişi, străduindu-mă să păstrez în minte imaginile vii din vis, chipul Căpitanului. Nu mi-a venit greu să păstrez vii în minte acele imagini pentru că visul a fost de o claritate cristalină. Mi-am mai potrivit puţin sub cap, ,,perna,, (foloseam drept pernă gamela, cu gura pe scândura priciului), mi-am mai strâns, pe sub coaste, boarfele, pentru că mă ,,trăgea,, de la geam, şi m-am cufundat în cel de-al doilea somn.

A doua zi am povestit visul, fără să fi omis vreun amănunt. Toţi au fost impresionaţi de apariţia Căpitanului în vis, de altfel ca şi mine. Prezentarea visului meu n-a avut alt efect decât acela de a provoca pe cei doi mai vârstnici, care îl cunoscuseră pe Căpitan, la povestirea altor şi altor amintiri în legătură cu el. Cui să-i fi dat atunci prin minte că visul avea o semnificaţie şi încă una foarte mare?

Abia după ce la scurtă vreme, în împrejurări tragice, Mitică Huţanu, Aurel Câmpan şi Aurel Timuş, au murit repede unul după altul, exact în ordinea în care au fost înscrişi în ,,registrul,, Căpitanului, am descoperit elementul atât de limpede semnificativ în vis.

Sursa:  Mihai Pușcașu, „Mărturii din iadul închisorilor comuniste”, pag. 73-77, editura Agaton, Făgăraș 2010.

Anunțuri

Să ne amintim ce spunea Mugur Vasiliu despre CĂPITAN – Video

Legionarismul – Căpitanul nostru (18 februarie 2016)

Veșnica pomenire lui Corneliu Zelea Codreanu!

Veșnica pomenire lui Mugur Vasiliu!

Asasinarea CĂPITANULUI, a „Nicadorilor” și „Decemvirilor”

Asasinarea CĂPITANULUI, a „Nicadorilor” și „Decemvirilor”

 

 

Noaptea din 29-30 noiembrie 1938.

Neagu Djuvara despre Corneliu Zelea Codreanu:

Ion Cristoiu despre Corneliu Zelea Codreanu:

Citiți și:

POMENIREA CĂPITANULUI și a Nicadorilor și Decemvirilor – 30 noiembrie – Singurul discurs păstrat de la el

CUM A FOST ASASINAT CĂPITANUL – 30 noiembrie

 

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Reiau un articol mai vechi…

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei 

Sfinţii Mărturisitori Atanasie Todoran şi cei dimpreună cu dânsul

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Mai multe citiți aici:

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei

Ce ipocrizie să fie mai mare decât aceasta: să îi cinstești pe Sfinții Ardeleni, care au murit și au fost chinuiți în lupta cu catolicismul/papismul, iar pe papistași și protestanți să-i consideri „frați”?

Image result for andrei andreicut imagini

Image result for andrei andreicut imagini

 

Discuţii privind viitorul educaţiei teologice în lume

Ecumenism! – Comisia pentru educație și formare ecumenică din cadrul CMB la Cluj (9-13 octombrie). PREOȚI Și MIRENI, ÎNTRERUPEȚI POMENIREA/COMUNIUNEA CU ERETICUL pseudo-mitropolit Andrei Andreicuț!!!

Scrisoarea ieromonahului Grigorie Sandu (Mn. Sf. Gheorghe – Craiova) către 100 de stareţi şi stareţe împotriva pseudo-sinodului din Creta şi a CMB – Rezultatul: ZERO

Dovada că cei care pretind că lupta împotriva adunării din Creta fără să întrerupă pomenirea ierarhilor trădători, duc o luptă ineficientă. După cum informează blogul astradrom, părintele ieromonah Grigorie Sandu (altul decât Grigorie Sanda – Lacul Frumos) de la mănăstirea Sf. M. Mc Gheorghe din Craiova, a trimis în ianuarie 2017 o scrisoare către 100 de mănăstiri mari din ţară pentru a-i îndemna la luptă împotriva falsului sinod din Creta şi al Consiliului Mondial al ,,Bisericilor’’.

Aştepta un răspuns oficial din partea fiecărui stareţ/stareţă şi implicarea lor în această luptă duhovnicească până la sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie).  Se pare că nici până acum nu a primit niciun fel de răspuns de la nimeni. Si nu e de mirare.

Să ne amintim cum toţi stareţii şi stareţele din Arhiespiscopia Râmnicului au semnat împotriva mărturisitorilor de la Mănăstirea Lacul Frumos – Cand iudele detin majoritatea.

Sau dacă privim spre Muntele Athos unde majoritatea stareţilor sunt de partea ereticului Bartolomeu (Patriarhul Constantinopolului), – Un monument de ignoranță și trădare: Comunicatul sinaxei conducerii oficiale a Muntelui Athos, din 30 iunie 2017 – iar unii dintre ei au devenit chiar prigonitori ai monahilor care mărturisesc – Situația detaliată a obștii din Schitul Prodromu și MĂRTURISIRE ORTODOXĂ a părinților prodromiți care mențin întreruperea pomenirii ereticului Bartolomeu de Constantinopol -, înţelegem cât de naiv este părintele Grigorie Sandu. Nu cu stareţii mănăstirilor trebuie lucrat, căci aceştia sunt de cele mai multe ori uneltele sistemului ecumenist şi corupt din mai toate bisericile locale.

Ar face bine acest ieromonah să se alăture părinţilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici. În situaţia actuală e singura măsura canonică care se impune a fi luată de ortodocsii responsabili.

Iată scrisoarea Pr. Grigorie Sandu:

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioasă Maică Stareță,

Trăim deja sau s-au apropiat foarte mult vremurile în care sfinți de altă dată își doreau să trăiască pentru a avea prilejul să facă ceva pentru mântuirea lor luptând pentru păstrarea credinței ortodoxe și apărarea Bisericii. Fără acestea nu vom putea mărturisi cu adevărat pe Hristos. Și fără mărturisirea Lui nu este mântuire.

Trăim vremuri în care numai preot sau păstor de suflete să nu fii. Avem înaintea lui Dumnezeu mare răspundere pentru cei de sub ascultarea noastră și prea puțin ajutor de la cei de care trebuie și noi să ascultăm. Ajutorul așteptat de la cei ce ne conduc constă în pacea care trebuie să vină din încrederea că suntem pe drumul cel bun.

Din 1961 Biserica Ortodoxă Română este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor și cât timp este membră a acestui organism neortodox nu putem avea această liniște sau o avem prin lipsa a ceea ce Sfântul Paisie Aghioritul, Părintele Sofronie și alți părinți înduhovniciți numeau „îngrijorarea cea bună”.

Nu cred că a fost înființat acest for doar pentru dialogul dragostei, așa cum se spune. De altfel chiar agenda întâlnirilor organizate de el arată intenția de a sluji la globalizarea credințelor, ca parte a globalizării necesare pentru întronizarea lui Antihrist.

În acest scop este suficientă recunoașterea unui lider religios ca președinte al unui consiliu mai general, al tuturor credințelor. Este cu mult mai ușor de a reuni astfel alături de creștini pe musulmani, budiști, animiști, rămânând fiecare în credința sa și cine este informat știe că deja s-au făcut pași importanți în această direcție (vezi de exemplu întâlnirea tuturor religiilor de la Astana în 2016) și curând vom avea și acest consiliu al cărui președinte este deja bănuit cine va fi. Diferențele de credință și uneori fanatismul credinței necreștinilor sunt așa de mari încât apropierea lor printr-un fel de sincretism ar dura prea mult comparativ cu graba celor care conduc lumea, de aceea pentru ei este suficientă această „unire prin reprezentare într-un consiliu”, ușor de obținut dacă este lăsat fiecare să rămână ce este.

Mai greu este de reunit creștinii pentru că ei fiind desprinși din același triunghi prin erezie nu pot să se unească rămânând fiecare ce este. Dată fiind așa zisa asemănare a credinței la denominațiunile creștine, în realitate mult mai mică decât pare, în acest caz se încearcă chiar reunirea lor în aceeași credință. Cu acest scop cei ce conduc lumea au înființat prin protestanți Consiliul Mondial al Bisericilor. Agenda lui dovedește cu prisosință acest lucru.

Iată câteva repere. Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la Amsterdam, în 1948. În 1950 se face Declarația de la Toronto, care este un fel de statut, de constituție a CMB. Nu intru în aceste amănunte îngrijorătoare, dar cine îi cunoaște conținutul nu poate fi și ortodox și ecumenist. Dacă se respingea de la început minimalismul dogmatic propus în această declarație-program nu se mai ajungea la alte compromisuri ulterioare, precum teoria baptismală, teoria ramurilor, teoria bisericii nevăzute în care suntem deja toți uniți, teoria adevărului împărțit și altele. Dacă ar fi fost respinse la vreme și aceste compromisuri în teorie nu s-ar fi ajuns la compromisuri practice la care mă voi referi pe scurt.

După vreo opt dialoguri desfășurate din inițiativa CMB pe parcursul a câteva zeci de ani, în 1993 Biserica Ortodoxă ajunge să facă compromisul de a recunoaște ortodoxia monofiziților. S-a început cu ei pentru că par a fi mai aproape de ortodoxie. Dar ei nu au cedat nimic din credința lor rătăcită pentru a se apropia măcar puțin de ortodoxia pierdută.

Din 1982, prin Declarația de la Lima, atenția se îndreaptă către catolici și protestanți. Documentul lansat aici cu numele B.E.M. (Botez, Euharistie, Misiune – s-a folosit misiunea sau slujirea în locul preoției ca să încapă în taina hirotoniei și pastorii protestanți) le recunoaște neortodocșilor tainele lor, câte mai au, ca sfinte și lucrătoare, având și ei harul. Alt compromis făcut tot numai de ortodocșii, pentru că nici ei nu au cedat nimic.

În anul 2007, la Ravena a avut loc un dialog organizat între ortodocși și catolici pe tema delicată a primatului papal, singura mare opreliște în drumul spre unire, căci dacă li se oferă această întâietate, la alte diferențe, neavând simț dogmatic, catolicii vor renunța, formal, fără probleme.

Mai recent, în 2016, chiar după Sinodul din Creta, la Chieti, se face un pas mare înainte și este recunoscut chiar primatul papal, urmând să se găsească formele de împăcare a lui cu sinodalitatea Bisericii Ortodoxe. Și sigur se vor găsi, tot pe seama unui compromis acceptat tot de noi, ortodocșii. Desigur că odată făcute aceste compromisuri nu se mai poate da înapoi. Așadar, nu mai trebuie făcute altele. Nu este un dialog cinstit. Nu ni se dă nici o șansă de a promova ortodoxia. Cum s-ar face dacă Declarația de la Toronto intezice prozelitismul?

Dar fiindcă marele oponent al planurilor lor este Biserica Ortodoxă, CMB se amestecă și în viața ei internă, pentru a o manipula dinlăuntrul ei. Ultimul sinod al ortodoxiei organizat în Creta în anul 2016 are în culise tot CMB, iar la vedere simpatizanți ai ideilor lui. Modul în care a fost organizat și s-a desfășurat recentul sinod din Creta cred că ne-a convins pe toți că scopurile CMB au fost împropriate și de Patriarhia de la Istanbul care a exercitat asupra arhiereilor prezenți aceeași presiune spre compromisuri.

La acest sinod au fost și delegații (România, Grecia) care au venit cu formulări mai ortodoxe care să le înlocuiască pe cele din documentele pregătite de organizatori doar spre aprobare. Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a fost prezent și activ acolo, s-a scăpat la un moment dat și a evitat apoi să mai vorbească despre presiunile care au fost făcute pentru păstrarea vechilor formulări și cu greu s-a obținut forma de compromis prin care s-a mai salvat ceva în textul până la urmă adoptat. Mai voalat și românii acceptă că au fost presiuni.

Presiunile vor fi și în viitor, poate chiar mai mari, pentru că nu vor tolera la infinit să se semneze documente care să rămână pentru multă vreme literă moartă.

De aceea, cel mai înțelept și mai liniștitor pentru viitorul ortodoxiei noastre este ca Biserica Ortodoxă Română să se retragă din CMB, așa cum au făcut și alte biserici ortodoxe autocefale. Rugaciunile făcute între timp m-au condus la concluzia că este necesară o inițiativă care să exercite asupra Sinodului BOR presiunea care să-l pună în mișcarare în direcția cea bună.

Este ceva care nu îi lasă pe arhiereii noștri să facă acest pas. Acest ceva poate avea mai multe explicații, dar nu este așa de important care este cea adevărată. Cert este că trebuie ajutați de noi, dându-le o motivație în fața lumii. Îi înțelegem că nu se pot lepăda public de ceea ce au semnat în Creta, chiar dacă regretă și ei, dar nu înțelegem de ce ar ține neapărat să fim în CMB. Sunt oare ecumeniști convinși, sunt șantajați sau din motive politice ca interes național? Dar ce a suferit Bulgaria comparativ cu noi dacă s-a retras din CMB din 1997?!

Mănăstirile din Georgia au cerut insistent sinodului și patriarhului lor această retragere până au obținut-o. Același lucru trebuie să facem și noi. Pentru că vârful de lance al Bisericii Ortodoxe este monahismul, trimit acest text mănăstirilor mari din țară (100) cu rugămintea de a-mi răspunde, printr-o scrisoare semnată de stareț (ă) și ștampilată, dacă sunt de acord cu ieșirea BOR din CMB sau consideră că putem rămâne în continuare membri ai CMB, fără pericol pe termen lung pentru ortodoxia noastră. Mai departe îmi asum eu răspunderea de a redacta și de a trimite Sinodului BOR documentul final, cu toate adeziunile anexate.

Fiecare mare mănăstire își poate spori aportul luând legătura cu schituri și mănăstiri mai mici și mai noi din zonă, chiar cu preoți râvnitori din biserici de mir, creând și adeziunile lor.

Nu sunt vremuri în care putem sta liniștiți. Trebuie să facem ceva pentru sfânta noastră ortodoxie! Nu au murit degeaba strămoșii noștri ca să ne-o schimonosească acum neortodocșii și să ne-o facă nemântuitoare. Nu mă număr printre cei care îi consideră eretici pe sinodalii noștri. Sunt sigur ca în sinele lor se consideră profund ortodocși și au mustrări de conștiință. Ce li se poate reproșa este că nu apără cum și cât se cuvine ortodoxia. De aceea trebuie feriți de ispita din CMB. Aici nu încap jumătățile de măsură și diplomația.

Eu nu sunt nici dintre cei care au întrerupt pomenirea lor la slujbe. Această separare trebuie să aibă o întemeiere mai puternică decât pe un text dubios, dar dacă o ținem așa nu vor întârzia să apară asemenea motive întemeiate ce vor dezbina Biserica. Trebuie să ieșim în întâmpinarea lor.

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioasă Maică Stareță,

Cer iertare pentru că vă tulbur liniștea în care poate vi se pare că viețuiți, dar nu trăim vremuri în care putem sta liniștiți în culcușul cald al mănăstirii. Să nu ne simțim puși la adăpost, căci adăpostul cel bun vine doar de la Dumnezeu și prin nepăsare riscăm să-l pierdem. Ne este în pericol mântuirea pentru care am venit la mănăstire. După ce ne-a luat tot, occidentul cel descreștinat vrea să ne ia Biserica și prin ea credința și prin ea sufletele. Poporul român trebuie să rămână în ortodoxia în care s-a născut și nu poate decât în afara CMB. Sunt vremuri de luptă pentru apărarea Ortodoxiei și numai cei ce se silesc se vor mântui (Matei 11, 12). Iar lupta cere și puțin curaj spre jertfă, pentru că nici cei fricoși nu vor intra în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21, 8). Trebuie să fim la înălțimea vremurilor pe care le trăim și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ele și că ne va ajuta să trecem bine peste ele.

Aștept cu încredere și cât mai urgent (până la Bunavestire, ca să ajungă la Sfântul Sinod până la Învierea Domnului) răspunsurile Sfințiilor Voastre, tot printr-o corespondență cu confirmare de primire. Mă tem însă că nu toți vor avea curajul să răspundă, întrucât le este mai frică de oameni decât de Dumnezeu sau iubesc mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. Ba unii se vor grăbi să-și arate devotamentul lor informând imediat pe chiriarhul locului despre ce se pune la cale. Dacă voi avea ceva de suferit pentru această inițiativă, rugați-vă pentru mine. Eu nu spun decât atât: „Facă-se voia Domnului”.

Sunt sigur că veți pune la rugăciune reușita acestei acțiuni.

Blagosloviți și iertați.

Doamne ajută-ne!

Alcătuit la 21 ianuarie 2017 (Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul care a scris: „Omul căzut își folosește rațiunea pentru a-și justifica păcatele”) și expediat la Duminica Ortodoxiei.

Ieromonah Grigorie Sandu

Mănăstirea „Sf. M. M. Gheorghe”

Str. Ștefan Ispas, nr. 35

Craiova, Jud. Dolj

 

Să nu-l uităm pe CONSTANTIN OPRIȘAN, sfântul de la Jilava – 26 iulie

Oprișan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcție administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. Întors în țară în 1945, primise funcția de șef al F.D.C. pe țară. Pe lângă faptul că Oprișan era unul dintre șefii cu mare răspundere, inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești.

Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur. Era fiu de răzeș, din județul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale.

La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. Am fost legat de Oprișan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, am intrat și eu odată cu el în iadul demascărilor de la Pitești. Am auzit apoi că a sfârșit, ca martir, undeva într-un ”secret” al închisorii Jilava. Oprișan, pe lângă filozof, era și poet. Parte din poezia lui a fost memorată și scoasă din închisoare.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001, pag. 102) – fericiticeiprigoniti.net

Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Citiți și:

26 iulie – Pomenirea martirului Constantin Oprişan

 

Pomenirea Părintelui ARSENIE PAPACIOC – 19 iulie

Pomenirea Părintelui ARSENIE PAPACIOC – 19 iulie

În închisoare Anghel Papacioc era monah în haina laică

Aghel PapaciocPână la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.

Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc.

Ieromonahul Arsenie – Micul cel Mare

Părintele Arsenie Papacioc

Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 328)

Între viața de temniță și viața de pusti

Părintele Arsenie PapaciocStelian Gomboş: – Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă adresez un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!” cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere, totodată să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: – Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

S.G. – Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

P.A.P. – Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

S.G. – Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

P.A.P. – Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, aceia este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

S.G. – Vă rugăm să ne explicaţi mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

P.A.P. – Eu am vreo 44 de arestări, Iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce-ai făcut, mă?” „N-am făcut nimica, mă!”, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cine te dezbrăca, iacă cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin. Dacă nu-i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s-a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S-a culcat în corabie.- în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

S.G. – Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

P.A.P – Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi-o! Mântuitorul Hristos n-a vrut Crucea, dar când I S-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere. În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

S.G. – Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i-aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

P.A.P. – Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. în pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga-dreapta. Are privirea directă. în pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, Însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă-nţelegeţi -că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S-a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n-o duci.

S.G. – Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

P.A.P. – Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă. […]

(Interviu luat de Stelian Gomboş. Dialogul se poate citi integral în revista Lumea Credinței)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net