Părintele Cleopa: Botezul lui Iisus și Botezul creștin. Dialog cu un sectar

Related image

Părintele Cleopa Ilie: Botezul lui Iisus și Botezul creștin

„Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru împărăția lui Dumnezeu.”
(Ioan 3, 5)

Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele făcute până la botez, se naște la o viață spirituală nouă și devine membru al trupului tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos.
Botezul din apă și din Duh își are originea în profețiile Vechiului Testament, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a venit să împlinească tot ce s-a proorocit în Lege și în prooroci (Matei 5, 17). Începându-și lucrarea Sa mesianică, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o mulțime de semne și minuni dumnezeiești, tămăduind bolile și scoțând demonii din cei ce Îl rugau. Vestea minunilor s-a dus departe, punând pe gânduri pe mulți, căci așa ceva nu se mai pomenise (Matei 9, 32–38; Ioan 9, 32–33), și în acest context de împrejurări, Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus și I-a zis: Învățătorule, știm că ești învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Căci ce este născut din trup, trup este… (Ioan 3, 1–6).
Deci nașterea din nou înseamnă nu a intra din nou în pântecele maicii, ci a avea botezul din apă și din Duhul Sfânt, pe care l-au primit și îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după Învierea Sa: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16) și botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. (Matei 28, 19–20).
Iată dar că botezul cu apă și cu Duhul Sfânt este obligatoriu pentru «orice făptură» și nu numai pentru unii, cum spun sectarii cei rătăciți.

Sectarul: În Sfânta Scriptură numai două Taine sunt pomenite: Botezul și Cina Domnului; celelalte pe care le-ai înșirat dumneata până acum sunt niște născociri omenești și de aceea noi nu le putem admite. Iar cât privește botezul, nu este o taină, ci un simbol, o lucrare simbolică în care se închipuiește curățirea de păcate și prin care numai se întărește credința, fiind doar o dovadă pe care o dă cineva în afară, pentru faptul că a făcut pocăință, sau este o moștenire, o pecete a pocăinței. Dar curățirea păcatelor nu o face botezul, ci credința, care prin botez este pecetluită și confirmată.
Credința și nu botezul este agentul care transformă pe om în făptură nouă, mântuindu-l, după cum rezultă din cuvintele îngerului către Corneliu, că prin credința în cele ce îi va spune Apostolul Petru, se va mântui cu toată casa sa (Fapte 11, 14), sau din cuvântul Apostolului Pavel către temnicerul din Filipi: Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta (Fapte 16, 31). Deci credința este cea care a adus mântuire, iar botezul i-a urmat numai ca un simbol al convertirii și al credinței sau ca o pecete a terminării pocăinței.

Preotul: Botezul creștin este o Taină sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit Botezul «naștere de sus», în urma căruia omul se curățește de păcate și se sfințește (Ioan 3, 3–7). Sfântul Apostol Pavel îl numește «înnoire» a vieții (Rom. 6, 3–5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5). Apostolul Petru spune și mai lămurit că botezul este împărtășit spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38) și că nu este numai un simbol sau o spălare a trupului care să închipuiască spălarea sau curățirea sufletului – cum vi se pare vouă sectarilor – ci este o naștere adevărată. Botezul, zice el, vă mântuiește astăzi și pe voi nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu (I Petru 3, 21).
Chiar și dacă nu ni s-ar spune, ar fi totuși de la sine înțeles că toate aceste urmări ale botezului se fac prin lucrarea Sfântului Duh, și astfel Botezul nu este un simbol, ci o Taină.
Despre Botez ni se mai spune că poate fi săvârșit numai de apostoli sau de cei ce au darul preoției, pentru că numai apostolilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28, 19) și numai despre ei și despre persoane care au avut darul preoției ni se spune în Sfânta Scriptură că au botezat (I Cor. 1, 16; Fapte 8, 36–38; 16, 12–15; 16, 32–33 ș.a.). Iar despre cele șapte Taine îți voi răspunde mai pe larg după ce voi vorbi mai întâi despre fiecare Taină în parte.

Sectarul: Botezul trebuie să fie aplicat numai adulților, pentru că, pe de o parte, cei ce-l primesc trebuie să aibă mai întâi credință și pocăință și abia apoi să se boteze, iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască credința și pocăința și abia apoi să boteze. Căci iată ce spune Sfânta Scriptură propovăduitorilor: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19–20). Deci întâi trebuie să propovăduiască și abia apoi să boteze. Iar despre cel ce voiește să primească Botezul, zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Altă dată li se adresează direct și le zice: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Deci cel ce vrea să primească botezul, trebuie mai întâi să aibă credință și să facă pocăință.

Preotul: Nu este deloc așa cum rău cugeți dumneata. Am spus de la început că Botezul creștin își are originea în Vechiul Testament. Astfel, Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam când acesta era în vârstă de 99 de ani și, între altele, i-a spus că pe toată partea bărbătească să o taie împrejur, iar pe copiii de parte bărbătească ce se vor naște de aici încolo, să-i taie împrejur în a opta zi de la naștere. Iar cel ce nu se va tăia împrejur să fie nimicit (Fac. 17, 10–14). Deci Dumnezeu nu i-a zis lui Avraam pentru copii și tineri, să se taie împrejur când vor fi maturi, sau ca el, de 99 de ani, ci toată partea bărbătească, de orice vârstă ar fi, să o taie împrejur, iar pe nou-născuți, a opta zi după nașterea lor. Voi sectarilor ziceți că botezul pruncilor nu are valoare, căci ei nu știu când au fost botezați. Dar ce știa Isaac, pruncul lui Avraam, la opt zile? Desigur, nimic. Dar știau tatăl și mama sa și de aceea Isaac, când s-a făcut mare, n-a spus că el nu știe când l-au tăiat împrejur și că trebuie să-l taie din nou împrejur, ci i-a crezut pe părinții lui. Așa trebuie să fie și Botezul – cum de fapt practică Sfânta Biserică Ortodoxă –, știut fiind că tăierea-împrejur închipuia Botezul din Legea Nouă (Col. 2, 11–13). Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat cu botezul Legii Vechi, la opt zile după nașterea Sa (Luca 2, 21).
Altă preînchipuire din Vechiul Testament prin care se arată că la plinirea vremii trebuie să se boteze și copiii, este scoaterea israeliților din Egipt și trecerea lor prin Marea Roșie, de la bătrân până la cel mai mic prunc. Că aceasta închipuie botezul tuturor, adeverește și marele Apostol Pavel, zicând: Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri (israeliții) au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare, și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare (I Cor. 10, 1–2). Va să zică «toți», deci și copiii, căci Moise spunea lui Faraon: Vom merge cu copiii noștri și cu bătrânii, cu fiii și cu fiicele noastre, cu oile și cu boii noștri (Ieș. 10, 9). Așa încât norul și marea (apa) însemnau «apa și Duhul Sfânt», în care trebuie să fie botezat oricine (Ioan 3, 5).
Trecând la Noul Testament, auzim pe Domnul nostru Iisus Hristos spunând apostolilor, înainte de răstignirea Sa, că Tatăl le va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt, în numele Fiului și îi va învăța toate lucrurile (Ioan 14, 16–17, 26). Și venind Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (adică Duminica), la ora 9 dimineața, peste apostoli, ei au propovăduit poporului ceea ce-i învăța Duhul Sfânt, spunându-le să se pocăiască și fiecare din ei să fie botezat în numele Domnului nostru Iisus Hristos, că a voastră și a copiilor voștri este această făgăduință. Și au fost botezați ca la trei mii de suflete (Fapte 2).
Auziți voi sectarilor și să vă intre în urechi adevărul acesta: A voastră și a copiilor voștri este făgăduința aceasta, a Botezului. Deci și a copiilor, nu cum rătăcit învățați voi pe oameni. Și când spune că s-au botezat, nu spune că au botezat trei mii de bărbați și de femei, ci «trei mii de suflete», ceea ce înseamnă că au fost și copii de ai celor botezați. Desigur, apostolii predicau celor mari, însă, fiind ei inspirați de Duhul Sfânt, spuneau că și a copiilor este «făgăduința», și ascultătorii credeau, ca și Avraam lui Dumnezeu.
Iată câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: Lidia a fost botezată – ea și casa ei (Fapte 16, 14–15); Temnicerul i-a luat la sine (pe Pavel și pe Sila) în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat și el și toți ai lui îndată (Fapte 16, 33); Dar Crispus, fruntașul sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa lui (Fapte 18, 8). Iarăși zice Sfântul Apostol Pavel: Am botezat și casa lui Ștefana (I Cor. 1, 16). Când zice «toată casa», se înțelege de la sine că este vorba de toată familia, până la cel mai mic, după cum zice Isus Navi: Eu și casa mea voi sluji Domnului (Iosua 24, 15).
Domnul Hristos a arătat, de asemenea, că trebuie botezați copiii de mici, deoarece atunci când I-au adus niște copilași ca să Se roage pentru ei, iar apostolii opreau pe cei ce i-au adus, Domnul i-a certat, zicându-le: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca acestora este împărăția Cerului. Și după ce și-a pus mâinile peste ei, s-a dus de acolo (Matei 19, 13–15). Deci, dacă Dumnezeu cheamă și pe copii de mici la mântuire, pentru ce voi sectarilor rătăciți vă lepădați de ei și îi opriți de a veni la Dumnezeu prin Sfântul Botez? Vai de cei cărora le mor copiii nefiind botezați prin apă și prin Duhul Sfânt, căci cei ce nu au fost botezați se vor osândi (Marcu 16, 15–16).

Sectarul: Da, dar copiii numai cu Botezul fără credință, nu se pot mântui! Scriptura spune nu numai despre Botez, ci și despre credință că este trebuitoare spre mântuirea cuiva. Auzi ce zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui. Iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16). Deci este clar: copiii neavând credință, nu au nici dreptul de a fi botezați.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spuneți voi sectarilor rătăciți de la adevăr și orbi la înțelegere. Într-adevăr, copiii nu pot crede la vârsta când sunt botezați, dar nici nu pot tăgădui și nici nu pot refuza pe Hristos. Nu se mântuiește numai acela care crede, ci el trebuie să se și boteze. Așa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se făcea în baza credinței părinților, tot așa Botezul se face pe temeiul credinței părinților sufletești, care sunt nașii (Marcu 9, 36–37). Copiii nu au credință, dar au nașii lor. Nașii sunt persoane în vârstă care însoțesc pe prunc la botez și fac cuvenita mărturisire de credință în locul lor. Nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează și care se nasc prin Botez la o viață nouă în Duhul.
Așa cum părinții trupești ai pruncului l-au născut pe el spre viața trupească, după cum scrie: Ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6), tot așa nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează, garanți și chezași în fața lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, garantând că pruncul (finul) va fi crescut în credința creștină și va fi un bun credincios.
Sectarul: Dar unde scrie în Sfânta Scriptură că nașii pot fi chezași pentru mântuirea altora și că prin credința lor se pot mântui copiii?

Preotul: Mântuitorul spune: …din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul (Matei 18, 16; I Tim. 5, 19). Deci, pe baza credinței părinților, a nașilor și a celorlalți martori care sunt la botezul pruncului, preotul botează pruncul. Iar fiindcă ai întrebat unde se găsesc în Sfânta Scriptură mărturii prin care să se arate cum credința unora a mântuit pe alții, din cele multe, îți voi spune unele:
Prin credința sutașului roman s-a vindecat sluga sa (Matei 8, 13). Robul nu credea, dar prin credința stăpânului său a dobândit de la Mântuitorul sănătatea sa.
Patru oameni aduc la Mântuitorul un slăbănog: Și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!» Apoi a zis: «Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!» (Matei 9, 2, 6-7; Marcu 2, 3–12). Deci credința era a celor patru, nu a slăbănogului.
Pe temeiul credinței lui Iair, Domnul a înviat copila de 12 ani (Matei 9, 18–25). Pe temeiul credinței altora, Domnul a vindecat pe un mut și îndrăcit (Matei 9, 32–34; 12, 22). Pentru credința cananeencei, Mântuitorul a vindecat pe fiica sa, scoțând demonul din ea (Matei 15, 22–28). Tot astfel, pe baza credinței unui tată, Domnul i-a tămăduit copilul lunatic (Matei 17, 14–18). Așadar, acestea și încă alte multe mărturii ale Sfintei Scripturi ne dovedesc că, pe temeiul credinței părinților, a nașilor și a martorilor care sunt la botez, Dumnezeu le dă copiilor sfințire și mântuire, după cum adeverește acest lucru și marele Apostol Pavel, zicând: Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă…, femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14).

Sectarul: Nici Hristos n-a primit botezul decât ca adult, la vârsta de 30 de ani, și nici Ioan Botezătorul nu a botezat decât adulți. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm botezul decât adulților.

Preotul: La aceste afirmații ți-am răspuns la întrebarea de mai înainte, când ai susținut de asemenea că Botezul trebuie aplicat numai adulților. Iar la cele ce întrebi acum, deosebit de cele de mai sus, și completând răspunsul de mai înainte, îți răspund următoarele: Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani, pentru că abia atunci și-a început activitatea publică, la o vârstă când cineva era socotit capabil – potrivit socotinței acelei vremi – să pășească în public și să învețe pe alții o nouă învățătură. Dar botezul primit de El n-a fost același cu al nostru, deoarece n-a avut același efect, acela fiind numai un botez cu apă, un botez al «pocăinței», al lui Ioan, iar nu cu «apă și Duh», ca botezul creștin, instituit de Hristos mai târziu. Prin acel Botez, Mântuitorul, în loc să Se curățească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi. El nu S-a botezat spre a fi curățit de păcate – cum facem noi în botezul nostru –, pentru că El nu avea păcate și, deci nici trebuință nu avea ca mai întâi să se pocăiască. Altul era rostul acelui botez și altul este al botezului nostru.
Iar dacă este vorba de vârstă, pentru ce voi sectarii înșivă nu respectați vârsta de 30 de ani? Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă. El însă, când a vorbit despre Botezul pe care îl va așeza, a arătat marea importanță pe care o va avea lucrarea acelui botez și de aceea n-a mai fost nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor. Iar dacă n-a spus-o direct, a spus-o indirect, cu toată claritatea, prin cuvântul «cineva» cuprinzându-i pe toți.
Cât despre Sfântul Ioan Botezătorul, este adevărat că el predica pocăința și că îi boteza numai pe cei ce făcuseră pocăință și că aceștia nu puteau fi decât adulți. Dar botezul lui nu era identic cu al nostru, ci era numai un botez pregătitor, un rit simbolic sau ceremonial – cum am arătat și mai sus –, nefiind de neapărată trebuință tuturor. De aceea era de prisos a se aplica și copiilor.
În privința nebotezării copiilor, aș fi și eu de părere să se boteze când vor ei, dacă ar trăi orice parte bărbătească sau femeiască cât ar vrea, până la adânci bătrâneți. Dar ce zici dumneata, suntem noi siguri că trăim 30, 50 sau 100 de ani? Nu auzi ce spune Sfânta Scriptură? Voi nu știți ce aduce ziua de mâine (Iacov 4, 14); și iarăși: Nebune, în noaptea aceasta ți se va lua sufletul (Luca 12, 20); și iarăși: Fiți gata, căci nu știți ziua, nici ceasul (Matei 24, 44).
Sectarul: Copiii se pot mântui și fără botez fiindcă sunt sfinți și, ca atare, n-au trebuință să-și curețe păcatele – pe care nu le au. Așa învață Sfânta Scriptură, prin cuvintele Mântuitorului: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor (Matei 19, 14). Deci copiii pot intra și fără botez întru Împărăția cerurilor. În același înțeles a mai grăit Mântuitorul și altă dată: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15; Luca 18, 15–17). Apostolul Pavel spune chiar direct că copiii sunt sfinți: Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă, prin bărbatul credincios. Altfel, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți (I Cor. 7, 14). Deci, dacă părinții sunt sfinți (creștini botezați), atunci și copiii lor sunt sfinți.
Preotul: Mai întâi de toate, trebuie știut că copiii nu sunt sfinți, pentru că ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6); deci copiii născuți numai din trup, nu și din «apă și Duh», sunt numai trup, cu păcatul lui Adam în ei. Botezul la copii aduce spălarea păcatului strămoșesc intrat în lume prin călcarea poruncii de către Adam și Eva în rai (Fac. 3). Printr-un singur om (Adam) a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea – și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor prin acela în care toți au păcătuit (Rom. 5, 12). Iar acum: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Gal. 3, 27) și iarăși: Au nu știți că toți câți în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Rom. 6, 3).
Așadar, afundarea de trei ori în apă, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19), înseamnă botezul în moartea lui Hristos, adică cel nou botezat a murit față de păcatul strămoșesc și față de Legea lui Moise (Rom. 6, 4–23; 7, 1–6). Și prin Cruce noul botezat este răstignit față de lume și lumea față de el.
Încă să știi și aceasta, că nimeni nu are voie să boteze a doua oară pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și după rânduiala Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, căci zice marele Apostol Pavel: un Domn, o credință, un botez (Ef. 4, 5). Numai dacă au fost botezați de eretici (sectanți), îi botezăm din nou.
Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Despre Sfintele Taine, cap. LXII, p. 7.
Știm că botezul «cu apă și cu Duh», care a venit mai târziu, se împărtășește spre iertarea păcatelor. Iisus Hristos însă nu S-a botezat cu acest botez, pentru că pe atunci nu se pogorâse încă nici Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, Hristos era fără de păcate și, deci, n-ar fi avut trebuință de acest botez. Totuși se pune întrebarea: de ce s-a botezat Iisus cu acest botez al lui Ioan? Ce rost avea botezarea Lui de către Ioan? Răspundem cu Sfântul Ioan Gură de Aur, următoarele: „La Botezul Său în apele Iordanului, Ioan Botezătorul cerea tuturor pocăință. Însuși botezul său era numit «al pocăinței». Cu toate acestea, lui Iisus nu I-a cerut pocăință. Dimpotrivă, în fața Lui s-a simțit umilit, zicând că el însuși ar avea nevoie de botez de la Iisus și nu invers (Matei 3, 14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din trup omenesc, nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13; Matei 1, 20; Luca 1, 34–35) și, deci, nu moștenise păcatul strămoșesc. Dar El nu avea nici păcate personale (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ș.a.). Astfel Hristos nu avea pentru ce să fi făcut pocăință. El nu avea trebuință nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui Ioan nu I-o putea oferi. Dar atunci de ce S-a botezat? Iată de ce: mai întâi, pentru ca Ioan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: Iată Mielul lui Dumnezeu… Acesta este despre Care eu am spus… (Ioan 1, 29–30). Ioan Îl mărturisește oamenilor, iar acum Îl și arată, pentru ca mărturisirea lui Ioan despre Cel ce vine după mine (Luca 3, 16; Ioan 1, 27), să nu rămână îndoielnică.
Tot acum Îl mărturisesc pe Iisus, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16–17). De acum mulțimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărturisite mai înainte de Ioan. Acum Iisus li S-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar Ioan nu-L cunoscuse (Ioan 1, 31), pentru că, deși îi era rudenie (Luca 1, 36), Ioan își petrecuse viața în pustie propovăduind și botezând, Dumnezeu întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe Ioan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie și de prietenie ce le are cu El.
În al doilea rând, Iisus a primit botezul de la Ioan pentru ca să împlinească «toată dreptatea» (Matei 3, 14–15). «Dreptate» înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste porunci (Luca 1, 6 ș.a.). Deci S-a botezat Domnul de la Ioan pentru ca nici această orânduire a lui Dumnezeu – de a se boteza – să nu rămână neîmplinită de El, singurul care împlinește „toată dreptatea“.
Iată deci rolul botezului Domnului și motivele pentru care S-a botezat El de la Ioan. Botezul creștin de mai târziu, «cu apă și cu Duh», se face din alte motive și are cu totul alt rost.

Sursa: doxologia.ro

din volumul

Reclame

Martiriul protopopului Florea Mureșan – 4 ianuarie

„Cea mai înaltă ştiinţă e să ştii ca să trăieşti, sau e să ştii să mori? Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei, mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.” – Pr. Florea Mureșan

În 1952 începea calvarul pentru Florea Mureşan, unul dintre preoţii ortodocşi de seamă din oraşul Cluj.

Se remarcase prin râvna slujirii autentice a altarului, prin cuvânt de folos pentru sufletele pe care le avea în păstorire şi prin preocupările culturale.

Toate aceste calităţi l-au adus în conflict inevitabil cu autorităţile comuniste, care în perioada 1952 – 1953 l-au trimis în detenţie administrativă la Canal.

Dar această experienţă carcerală l-a marcat profund pe părintele Florea Mureşan, care în rugăciunile sale a promis că, dacă va supravieţui, va ridica un altar Domnului în semn de laudă şi mulţumire.

După eliberarea din 1953, părintele a fost refuzat la reîncadrarea în Cluj.

A primit o parohie la Suciu de Sus, jud. Maramureş.

Dar a avut şansa să-şi îndeplinească promisiunea, în locul numit „Breaza” ridicând un schit în numele Sfintei Treimi. Râvna sa pentru slujirea autentică a altarului a atras mulţimile dornice după vindecarea sufletului, ceea ce pentru regim constituia deja o problemă. Măsurile luate de autorităţile statului nu au întârziat să apară, în noaptea de 11 spre 12 iunie 1958 părintele fiind arestat din nou. I-au fost confiscate cărţile, socotite „mistice”, a fost acuzat de „propagandă duşmănoasă”, a fost umilit şi obligat să-şi ducă în spate „materialele delicte”, în doi saci pe care i-a cărat spre culmea Brezei, în timp ce era biciuit.

A fost condamnat la ani grei de închisoare şi trimis la Aiud, în 1961 trecând în ceata drepţilor.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

 

La Aiud, vecin de pat cu mucenicul Florea Mureșan

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […].

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Într-o zi vecinul de dormit, de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:

– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…

– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.

– Va să zică n-aţi trecut prin Jilava?… Nu cunoaşteţi Jilava?!

– N-am avut “fericirea”… Am auzit că acolo e jelanie mare…

– Probabil că cei mai mulţi de aici au cunoscut Jilava, pe Maromet şi Ivănică, pe Geamănă şi în ultimul timp pe “locotenentul” Ştefan şi din cauza asta sunt timoraţi, evită discuţiile, sunt prudenţi… şi nu-i nimic curios.

Convorbirea noastră se opri aici. Abia într-un târziu, ros de curiozitatea de a afla ceva noutăţi de la Cluj (eu fusesem la Securitatea din capitala Transilvaniei în toamna lui 1953) am încercat să reiau firul discuţiei.

– Ştiţi că şi eu am fost anchetat la Cluj.

– Înseamnă că l-aţi cunoscut pe şeful anchetator, pe „tovarăşul Aurel”.

– L-am cunoscut… e bucovinean de-al meu, înainte de 44 a fost băiat de prăvălie, vânzător, probabil la taică-su, în Gura – Humorului, un evreu…

Foarte curând m-am împrietenit cu vecinul meu de “pat” (de rogojină) şi în două săptămâni cât am stat împreună ne-­am descărcat inimile, povestindu-ne în de-amănunt câteva episoade din romanul vieţii noastre.

În dicţionarul limbii române moderne sensul substantivului roman este dat printre altele şi la figurativ astfel: ”Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile”. Închisorile staliniste, după cele două “iureşuri”de “lichidare a forţelor recţionare”din 1948 şi 1958 au cuprins între zidurile lor mute şi cumplite tragedii a multor sute de mii de oameni, cu împletiri de întâmplări în multe episoade ce par neverosimile. Din nefericire pentru victime şi spre ruşinea neamului românesc tragediile auzite şi trăite în închisorile statului sunt întâmplări ce par neverosimile, dar ele sunt mai adevărate ca toate adevărurile din lume.

Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).

Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…

S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-a. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”

Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi…

Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:

“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:

– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”)

Ceasul a devenit doi ani şi două luni în anchetă la Securitatea din Cluj.

În 1940 Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.

Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.

Eugenia Adam – Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.

– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatel noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”

Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”

Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice” preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.

N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…

N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea. “Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…

După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…

Şi am ajuns la Vladimireşti…”

Spre sfârşitul domniei lui Carol al ll-lea în toiul tragediei legionare din 1938-1939, cu mila lui Dumnezeu – va spune cronicarul – şi prin credinţa şi vrednicia unor oameni de mare ispravă, în comuna Tudor Vladimirescu din judeţul Tecuci s-a înălţat o mănăstire de maici, denumită „Adormirea Maicii Domnului”, Sufletul acestei mănăstiri, acestei măreţe opere creştine, a fost o copilă a acestei comune, Vasilica Barbu – Gurău, care mai târziu s-a numit maica Veronica şi a fost stareţa acestui sfânt lăcaş.

Aici, ca slujind lui Dumnezeu, s-au adunat numeroase tinere fecioare – unele cu studii universitare – am citit într-o spovedanie: “O grădină de flori tinere, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul românesc…”

Printre aceste fiice ale neamului am cunoscut două; pe Marieta Iordache absolventa A.N.E.F. – ului, o curajoasă conducătoare a studenţilor din Bucureştii anilor 1938-1939, sora lui Iordache Nicoară ucis în 1939 la Miercurea – Ciuc şi pe poeta Zorica Lațcu, colaboratoare la “Gândirea”. Maria Iordache se va numi maica Mihaela şi va fi econoama mănăstirii, braţul drept al stareţei; Zorica Lațcu se va numi maica Teodosia.

Mănăstirea de la Vladimireşti (sub această denumire va fi cunoscută de-a lungul şi de-a latul ţării) i-a avut dintru început ca preot slujitor pe părintele loan, un tânăr teolog, ardelean, Silviu lovan, fiul preotului Gavril lovan, parohul bisericii dintr-o comună de lângă Oradea, şi în 1953 după aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu Veronica, Teodosia şi Mihaela, dar mai ales predicilor părintelui loan, mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu.

În acel timp sosi la Vladimireşti fostul profesor universitar şi protopop al Clujului, Florea Mureşanu, veni să primească adăpost şi linişte, o linişte care dură puţin pentru că doi ani mai târziu în 1955 cârmuirea statului comunist, fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, laşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist. Ministrul cultelor era atunci fostul profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, C. Constantinescu – laşi.

Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Lațcu (maica Teodosia), preotul Silviu lovan (părintele loan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade ş.a.. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani m.s., la recurs redusă pedeapsa la 8 ani închisoare corecţională. Restul judecaţilor s-au ales cu pedepse între 20 şi 25 ani m.s. Maica Mihaela a fost condamnată la 25 ani muncă silnică. La proces şi în închisoare s-a purtat ca o adevărată eroină, în noiembrie 1959 se afla la Miercurea Ciuc adusă de la Mislea; ceva mai târziu a murit în închisoare.
Pe părintele loan l-am aflat la Aiud în 1960.

Preotul Florea Mureşanu a ajuns şi el la Aiud, l-am găsit în camera de la etajul I a Celularului de unde am pornit cu povestirea.

„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”

L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.

Mi-a răspuns:

– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?

Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…

– Cum arăta Blaga?…

– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.

– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…

– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?

– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…

A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…

Până aici romanul părintelui Mureşanu e o împletire de întâmplări verosimile. Nimic senzaţional, extraordinar, incredibil, chiar şi confruntarea cu “Marele Anonim” sau vandalismele de la Vladimireşti.

Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.

Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.

Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu. Regretam că nu voi mai avea prilejul de a mai întâlni tineri (să-mi fie model de încurajare şi stăpânire de sine), tineri curajoşi şi demni ca studentul Constantin Bucescu şi fratele acestuia. Sandu Bucescu, ca dârzul buchenwaldian Niculae Ruse, ca resemnatul mereu Octavian Tripa şi Victor Oprescu (şi acesta mereu cu zâmbetul pe buze) ca elevul Nicu Bardac, ca taciturnul şi înţeleptul Aurel Pastramagiu, sau ca febleţele lui Noica: isteţii Mişu Dumitrescu şi Vasile Afilie, ca dezinvoltul fiu al Sucevii, publicistul Dumitru Oniga, sau ca veteranii Aiudului: Constantin Aurel Dragodan (“poetul Aiudului” – zice Noica) şi Tavi Popa (măsurând anii cu paşii lui de gigant) şi ca ceilalţi deţinuţi aiudeni şi jilavişti de care îmi legasem inima în dorinţa de a fi liberi cât mai curând. Nu ne-am dat nici o întâlnire afară. Rascolul ne-a luat prin surprindere şi în grabă, în închisorile comuniste şi acesta era un mod de chinuire a oamenilor. Despărţirea de ilustrul protopop al Clujului m-a întristat foarte mult. Ieşind din celulă n-am auzit ce mi-a urat, decât o frântură dintr-o frază rostită în şoaptă: “Binecuvântată să-ţi fie…” (poate calea spre libertate, sau…)

În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.

Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi sos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.

În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la ‘Treiplopi”…

Sfârşitul lui Lixandru Latiş, avu loc cu aproape un an înainte de “slobodna” din 1964. În acelaşi an şi-a găsit “săvârşenia” şi distinsul preot Fiorea Mureşanu, cam la începutul verii, la parterul Celularului, în celula se – zicea – în care murise Mircea Vulcănescu. Liniştea căutată, cu zece ani în urmă, la Vladimireşti şi-a găsit-o în cimitirul Aiudului a celor trei plopi…

N-am să uit nimic din povestirile lui despre Blaga, nici despre studenţimea din perioada tinereţii lui Filon Lauric şi nici despre Genia…

“Cu regret spun că n-am reuşit să fiu în posesia vreunei ştiri în legătură cu felul cum s-a săvârşit, dar atunci printre lacrimi m-am învrednicit a rosti doar o frază, rostită în rugăciune: „Binecuvântată să-i fie calea spre libertate […], martir al neamului, profesor universitar – protopopul Clujului, Fiorea Mureşanu”.

***

30 mai 1986. Am ascultat emisiunea „Actualitatea românească”a postului de radio ”Europa liberă”. Poate ca o aniversare a morţii preotului Fiorea Mureşanu cu 23 de ani în urmă, scriitorul Virgit Ierunca a prezentat ascultătorilor din ţară activitatea în exil a scriitoarei Eugenia Adam – Mureşanu.

Va să zică aud ceea ce n-am ştiut, soţia preotului – martir Fiorea Mureşanu, care a cunoscut închisorile staliniste, despre moartea soţului ei, şi va povesti poate şi ceva despre cum s-a petrecut din lumea aceasta Lucian Blaga, maica Mihaela şi celelalte fiice ale neamului românesc căzute pe altarul patriei şi astfel „utilii miopi ai occidentului” vor lua cunoştinţă şi pe această cale de ceea ce a însemnat teroarea „umanismului socialist” în România Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Eugenia Adam – Mureşanu a scris în exil ‘Cântarea psalmilor”o lucrare pe care Virgil Ierunca o prezintă „operă de importanţă majoră în literatura românească”. Aşteptăm memoriile “Geniei”, le vom asculta sau poate le vom citi cu emoţia tuturor clipelor de despărţire trăite în temniţele şi lagărele holocaustului comunist.

Şi vor fi şi ele, aceste memorii, pentru mulţi întâmplări incredibile…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260) – fericiticeiprigoniti.net

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

MEGA-SINAGOGĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI??!

„De bună seamă că este vremea să arăt că demonii sălășluiesc în sinagogă, nu numai în locul ca atare ci și în sufletele iudeilor.” – Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a VI-a împotriva evreilor

Adunarea sataniștilor a trecut neobservată în anul 2017…

SFIDARE! MEGA-SINAGOGĂ Pe teritoriul României!

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Ianuarie 2, 2019

Pentru cine este dezamăgit că nu s-a construit Mega-Moscheea, nu fiți triști, vom avea o Mega-Sinagogă!

Imaginile sunt din Sighetul Marmației, din 2017, când s-a pus piatra de temelie a cele mai mari sinagogi din centrul și estul Europei.

Acești distinși domni din filmarea de mai sus sunt membri cotizanți ai ocultei B’nai Brith, alianța universală israelită. Oficial sunt comunitatea evreilor din New York, sunt din S.U.A., Argentina, Spania, peste tot.

În Sighetul Marmației, conform informațiilor lui Mircea Șerban, locuiesc 58 de evrei.

Defapt jumătate din acest număr sunt iudei, iar jumătate sunt români filosemiți. Pentru cine se construiește sinagoga?

În localitate mai există o sinagogă.

Acest subiect este dezbătut în cadrul emisiunii Trezește-te Gheorghe, Trezește-te Ioane.

De la  1:00:03:

Mircea Șerban pune la un moment dat o întrebare, dacă statul Israel nu permite non-evreilor să construiască case pe teritoriul său, statul român de ce permite ne-românilor să construiască?

Faptul că se construiește o mega-sinagogă în țară, dar nu se știe pentru cine (având în vedere datele oficiale despre numărul evreilor) îmi dă serios de gândit. Am auzit, din mai multe surse, o informație cum că ar fi către două milioane de iudei în România, nedeclarați. Mai mult, în fiecare săptămână ar ateriza zeci de iude la București pentru a-și recupera cetățenia cedată în perioada ceaușișta. Inițial nu am dat crezare informației, părea exagerată, dar faptul că se construiește o mega-sinagogă tocmai în România mă pune pe gânduri…

La Sighetul Marmației mai activează o filială a clubului Rotary.

E totuși interesant cât de discret a fost evenimentul întrucât s-a difuzat doar la un post de știri local. Nu ai văzut isterie pe facebook pentru că se face o mega-sinagogă pentru 58 de evrei și n-ai auzit slogane de tipul “vrem pedagogi, nu sinagogi”.

Să fie o coincidență?

Sursa: incorectpolitic.com 

Mai multe despre ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în legătură cu evreii, citiți aici:

ÎNTRERUPEȚI POMENIREA apostatului pseudo-patriarh Daniel, căci crede că evreii mozaici sunt în comuniune cu Dumnezeu

„Sfântul” Sinod își neagă propriul rol și misiunea în Biserica Ortodoxă Română

Preiau și eu acest articol, foarte bun, al părintelui Cosmin Tripon. Mi-am permis să pun între ghilimele atributul de „Sfântul” acordat Sinodului BOR, întrucât nu vă nimic sfânt printre și la domniile lor (ierarhii), în afară de hirotoniile ce sunt încă valabile. 

de preot Cosmin Tripon

Probabil, multă lume se întreabă de ce Sfântul Sinod nu a luat nicio măsură în cazul slujirii sau a rugăciunii în comun a clericilor ortodocși cu ereticii și necreștinii, având în vedere faptul că în anul 2008 în urma împărtășirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco-catolici și a săvârșirii slujbei de sfințire a Aghiazmei Mari a episcopului Sofronie al Oradiei împreună cu pseudoepiscopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, a emis o Decizie cu privire la comportamentul sacramental și liturgic al clerului și credincioșilor ortodocși, aflată în vigoare până azi. Reformulând această întrebare într-o formă sintetică, ea ar suna așa: De ce nu își respectă Sfântul Sinod propriile decizii?

De bună seamă, putem spune fără să exagerăm, ținând cont și de evenimentele ulterioare, că cele două acte necanonice săvârșite de cei doi ierarhi, mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului și episcopul Sofronie Drincec al Oradiei, au fost acte premeditate, menite să testeze reacția pliromei ortodoxe față de astfel de manifestări, girate de Patriarhul României, Preafericitul Daniel, care încă de pe vremea când era mitropolit al Moldovei a îngăduit unor clerici papistași să slujească în biserica mare a Mănăstirii Sihăstria, însă datorită opoziției câtorva viețuitori, slujba respectivă s-a oficiat în cele din urmă în trapeza mănăstirii.

Atitudini premergătoare deciziei Sfântului Sinod

În vara anului 2008, atât presa bisericească, cât și cea laică semnalau puternice luări de poziție ale unor duhovnici români, mănăstiri, parohii, ale Sfânte Chinotite şi ale unor părinți români viețuitori în Muntele Athos, ale Patriarhiei Moscovei și a numerose asociații reprezentând laicatul ortodox, prin care se solicita Sfântului Sinod pedepsirea celor doi ierarhi. Trebuie să menționăm și că au fost și poziții de susținere a celor doi, venite în special din partea papistaşilor sau a greco-catolicilor ori a unor intelectuali români necunoscători sau nefamiliarizaţi îndeajuns cu dogmele şi Canoanele Bisericii Ortodoxe.

Una dintre vocile sonore, care a luat atitudine faţă de faptele celor doi ierarhi a fost Părintele Justin Pârvu, “Duhovnicul Neamului”, care a trimis Patriarhului României o scrisoare, datată 1 iunie 2008, în care printre altele sublinia:

…Vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre”, iar câteva zile mai târziu, în 28 iunie, întru-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea, publicat abia în 6 aprilie 2010, avertiza: “De nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul.

De asemenea, o voce răsunătoare a fost şi cea a părintelui Arsenie Papacioc, un alt mare duhovnic al neamului românesc, care s-a exprimat extrem de tranşant:

Gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar nu recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae Corneanu! Habar nu are că este ortodox! A fost comunist – şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor! Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii aştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR însă nu a dat niciun răspuns; Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsura! (…) Personal, îl consider un alintat, nici măcar un copil – pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză. (…) Sinodul trebuie să ia o măsură, dar, din păcate, Sinodul nostru doarme. Mă aştept totuşi să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii, care acum se tem să ia o măsură, vor rămâne nişte laşi, de nicăieri. Mitropolitul Corneanu oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericești: făcea Liturghie după Liturghie, pentru copii, în aceeaşi Biserică, la fel ca şi catolicii; schimba doar Masa; caraghios, nu? Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-a tot tolerat. Şi-acum nici măcar nu-şi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat! Un alintat

Extrem de edificatoare a fost şi atitudinea Stareţului Ştefan Nuţescu, de la Schitul Lacul, Sfântul Munte Ahtos. La întrebarea “Şi totuși, nu ar putea fi iertaţi de Sfântul Sinod, dacă şi-ar mărturisi greşeala, manifestand regretul?”, adresată de ziaristul Victor Roncea, părintele Ştefan a răspuns într-un mod patristric, dând dovadă pe tot parcursul interviului de o foarte bună cunoaştere a învăţăturii de credinţă ortodoxe şi a Sfintelor Canoane, precum şi a modului de aplicare a acestora.

Dacă se pocăiesc cu sinceritate, atunci pot fi reprimiţi în comuniunea Bisericii, dar episcopi nu vor mai putea fi. Canoanele sunt suficient de clare când afirmă: “Să se caterisească”. Nu spun, de pildă: dacă se vor pocăi, atunci să fie puşi înapoi în treapta de episcop, cum se întâmplă în cazul altor păcate mai uşoare. În istoria Bisericii nu puţine sunt cazurile de caterisire a unor clerici şi chiar a unor ierarhi. De multe ori, au fost depuşi pentru greșeli cu mult mai uşoare, pentru că au făcut sminteală celor mai mici. Măsura s-a luat totdeauna din dragoste faţă de Hristos şi de Biserică, pentru a păstra neprihnită credinţa spre mântuirea poporului. Vedeți? Înfricoşător este şi păcatul smintelii. Eu nu am căderea să dau un verdict. Există Sfântul Sinod care are la dispoziţie Sfintele Canoane, dreptarul Bisericii lui Hristos. Totuşi vă mărturisesc că m-a cutremurat lipsa oricărei urme de pocăinţă a mitropolitului pentru gestul apostat făcut. Cu frică de Dumnezeu mă întreb unde ar putea să ajungă, dacă nu este oprit la timp.

O decizie formală

 

Atitudinile mai sus menţionate au exercitat o presiune uriașă asupra Sfântului Sinod,  care, în cele din urmă, s-a întrunit în şedinţă de lucru în zilele de 8-9 iulie 2008, pentru a găsi o formulă de compromis prin care să eludeze aplicarea Sfintelor Canoane şi să-i scape nepedepsiţi pe cei doi făptuitori.

Deşi pentru obţinerea iertării ar fi fost nevoie de pocăinţă publică şi de un anumit canon, nu a fost vorba de aşa ceva, ci, cu totul surprinzător, comunicatul de presă al Patriarhiei menţiona sfidător: “Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul și pocăința acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare”.

În mod normal, în orice instituţie laică când angajaţii ei se abat de la legile şi regulamentele de organizare şi funcţionare, se iau măsuri menite să îndrepte situaţia. În Biserică se impune cu atât mai mult luarea de măsuri în cazul abaterilor de la Sfintele Canoane cu cât este în joc mântuirea atât a celui ce a greşit, cât şi a celor ce-i urmează, aici fiind vorba de ierarhi care aveau în ascultare faţă de ei preoţi, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase şi chiar episcopi, în cazul mitropolitului Nicolae.

Or, în realitate, aceste derapaje nu numai că nu au fost pedepsite, ci au fost recompensate, mai întâi prin permisiunea de a rămâne în scaunele lor episcopale, iar în cazul episcopului Sofronie prin nominalizarea în anul 2014 pentru scaunul de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Nicolae, manevră care n-a reuşit în cele din urmă, fiind dejucată în mod magistral de membrii Adunării eparhiale, care au propus propriul candidat, în persoana Episcopului de Covasna şi Harghita, Ioan Selejan, votat şi ales de Sfântul Sinod ca noul mitropolit al Banatului.

Pentru a mulţumi oarecum şi pe cei ce au cerut sancţiuni pentru cei doi ierarhi şi pentru a da impresia că Sfântul Sinod este interesat să oprească definitiv astfel de manifestări, s-au stipulat următoarele: “În legătură cu comportamentul sacramental și liturgic al ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor și credincioșilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relație cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane și al învățăturii de credință ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine și Ierurgii cu slujitori ai altor culte”.

Este limpede acum pentru oricine că ultimile evenimente ecumeniste în care au fost implicaţi patriarhul Daniel, mitropolitul Teofan, episcopul Sofronie, probabil şi alţi ierarhi, contravin în totalitate nu numai Sfintelor Canoane, ci şi acestor prevederi semnate şi asumate de către toţi membrii Sfântului Sinod sub pedeapsa depunerii din treaptă sau a caterisirii, aşa cum chiar ei înşişi au hotărât: “Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă și, în consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, și oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/patriarhul-daniel-a-binecuvantat-in-comun-cu-ereticii-greco-catolici-monumentul-unirii-de-la-alba-iulia/embed/#?secret=VJLbOBn89Y

https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului/embed/#?secret=EzPwvta9On

 Această ultimă parte din Decizia Sfântului Sinod a stârnit mari nedumeriri, întrucât, pe de o parte, îi exonera pe cei doi ierarhi de vreo pedeapsă, iar, pe de altă parte, instituia pentru aceleaşi fapte pedeapsa pentru alții care ar fi făcut același lucru, lăsând să se înţeleagă că unii sunt deasupra canoanelor, iar alţii nu, cum a subliniat la acea vreme teologul Radu Preda:

Dacă această decizie a Sinodului se bazează pe nişte canoane care nu sunt emise de Sinodul BOR pe data de 9 iulie, ci sunt bine mersi vechi de câteva sute de ani, atunci cum se explică această combinaţie, după părerea mea aiuritoare, de principii; pe de o parte îngăduinţă faţă de gesturi declarate negru pe alb ca fiind necanonice, iar pe de altă parte, instituirea cu data de 9 iulie a pedepselor care vor fi aplicate celor care vor face exact ca cei doi ierarhi, care în aceeaşi zi scapă, ca să zic aşa neacademic, “basma curată”. Deci, e un şpagat logico-canonic de mare rafinament, am putea spune, numai că e un rafinament păgubos pentru că el nu face altceva decât să arate dilema în care s-a aflat Sinodul şi la care nu a găsit alt răspuns decât să ne ofere o altă dilemă, care ar putea să sune în felul următor: dacă în faţa legii toţi cetăţenii sunt egali, mai puţin domnii Mitrea şi Năstase din Parlament, iată că şi pentru Sinodul Bisericii noastre toţi trebuie să respectăm canoanele, mai puţin Mitropolitul Nicolae şi Episcopul Sofronie.

Deşi evenimente asemănătoare prin care Sfintele Canoane au fost desconsiderate s-au mai întâmplat, Sfântul Sinod, autoritatea cea mai înaltă în Biserica Ortodoxă Română, nu a luat nicio măsură, dezicându-se in corpore nu numai de o Decizie a cărei importanţă este mult mai mică decât canoanele, ci şi de înseşi Sfintele Canoane, dar şi de rolul său de garant al respectării şi aplicării acestora în viaţa Bisericii. Din aceasta rezultă că această Decizie a avut un rol pur formalist menită să liniştească spiritele şi să ne amăgească că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, menită să făţărească mai degraba dreapta credinţă decât să o întărească.

 Dilema situaţiei create

 

Cunoscând toate acestea, constatăm că ne aflăm într-o mare dilemă: devreme ce într-un fel sau altul toţi ierarhii români sunt ecumenişti, iar pe deasupra patriarhul Daniel deţine controlul total asupra sinodalilor (cel puţin în aparenţă), cine să-i caterisească pe ierarhii responsabili de astfel de fapte?

Este imperios necesar să mărturisim că cei ce am înterupt pomenirea ierarhilor noştri la sfintele slujbe nu am cerut niciodată caterisirea celor ce s-au abătut de la dreapta credinţă, ci doar pocăinţa şi îndreptarea lor, înainte de a fi organizat cândva un sinod care să clarifice situaţia canonică a acestora. Noi ne-am rezumat şi trebuie să ne rezumăm doar la ceea ce ne permit Sfintele Canoane în astfel de situaţii.

Se pare că ierarhii noştrii nu dau semne de îndreptare, ci mai degrabă de înaintare pe calea ereziei, deoarece se bizuie pe ei înşişi, pe puterea pe care le-o conferă statutul de episcop, pe sprijinul statului laic secularizat şi pe degringolada existentă în momentul de faţă în Ortodoxia universală, generată de deciziile patriarhului ecumenic Bartolomeu, decizii care, dacă nu se vor tempera, vor crea o schismă de proporţii nebănuite în întreaga Biserică Ortodoxă.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/ce-va-face-boru-dupa-ce-pe-a-oferit-autocefalie-gruparilor-schismatice-ucrainene/embed/#?secret=zaHfK2q9Iv

Cu tot respectul şi consideraţia cuvenite, le amintim ierarhilor noştri că în toată această ecuaţie ecumenistă au ignorat pronia divină și pe Dumnezeu Însuși, Singurul care are puterea să îndrepte situaţia din Biserică prin crearea condiţiilor necesare întrunirii unui sinod panortodox sau ecumenic, care să condamne ecumenismul, pseudosinodul din Creta şi pe susţinătorii şi promotorii acestora, în cazul în care nu se vor lepăda de toate acestea. Au fost mari patriarhi ai Constantinopolului, care se bucurau de sprijinul necondiţionat al bazileilor bizantini, dar care au fost smulşi prin anatemă din trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, a căror nume s-au umplut de ruşine şi ocară, ocupându-şi locul pe care îl merită în lada de gunoi a istoriei. Să nu fie aceasta pentru vreunul din arhierii români!

 

  O nedumerire şi mai multe răspunsuri posibile

Din cele relatate până aici se poate concluziona că, în vara anului 2008, poporul român ortodox se afla într-o puternică frământare şi clocotire, cuprins de “neliniştea cea bună”, dornic să păstreze neştirbit tezaurul dreptei credinţe şi să fie pedepsiţi cei ce, prin atitudinea lor, neglijează şi compromit această sfântă şi nepreţuită comoară. Văzând atâta “nor de mărturii” este firesc să ne întrebăm astăzi, în contextul evenimentelor ecumeniste post-Creta, tot mai accentuate, în care sunt implicați ierarhi de cel mai înalt rang din Biserica Ortodoxă Română, unde sunt acele voci care s-au sensibilizat atunci, în anul 2008, când doar doi ierarhi au încălcat în modul cel mai evident canoanele Bisericii, şi nu se sensibilizează deloc acum când nu doar doi, ci tot Sfântul Sinod a apostaziat de la dreapta credinţă fie prin semnătură proprie în Creta, fie prin compromis tacit aici în ţară, girând astfel pentru toate abaterile doctrinare şi canonice ale confraţilor lor?

Încercăm un posibil răspuns, care nu are pretenţia de a fi exhaustiv. Întâi de toate, cei doi mari duhovnici, părintele Justin Pârvu şi părintele Arsenie Papacioc au trecut la cele veşnice, de asemenea şi mitropolitul Bartolomeu Anania, singurul ierarh care a rămas consecvent cu sine însuşi, votând pentru pedepsirea mitropolitului Nicolae şi a episcopului Sofronie, dar ne rămân totuşi cuvintele lor consemnate în cărţi, reviste, interviuri audio-video sau transmise pe cale orală de la un fiu duhovnicesc la altul, şi la care putem apela ori de câte ori simţim nevoia.

Observăm însă, cu mare tristeţe, că celorlaţi, cu mici excepţii,  le-a cam amuţit graiul, invocând diferite pretexte pentru a se disculpa: fie că nu e treaba lor, fie că încă nu este momentul. Mai degrabă pare a fi vorba de o tocire a conştiinţei lor veghetoare din cauza obişnuinţei cu astfel de manifestări, precum şi a faptului că nu au luat la timpul potrivit atitudinea corespunzătoare împotriva ereziei ecumeniste, care a reuşit să inhibe în foarte mulţi sistemul autoimunitar de conservare şi apărare a Ortodoxiei, pervertindu-le cugetul şi întunecându-le mintea, astfel încât să nu mai poată deosebi binele de rău, adevărul de minciună, lumina de întuneric, reaua credinţă de erezie. Poate fi vorba şi de frica de repercusiunile ierarhilor, care, într-adevăr, nu sunt blânde şi nici puţine, sau nepăsare, necunoaştere ori chiar laşitate.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/celor-care-spun-ca-nu-este-inca-momentul-intreruperii-pomenirii-marturisiti-macar-public-ca-respingeti-ecumenismul-si-minciunosinodul-din-creta/embed/#?secret=98xNPQgl3O

Cutremurătoare este însă şi lipsa totală de reacţie a corpului profesoral teologic universitar, care nu are nicio intervenţie publică cunoscută prin care să combată erezia ecumenistă şi conslujirea sau rugăciunea în comun cu ereticii sau necreştinii.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/ortodocsii-nepomenitori-sustinatori-ai-rezolutiei-din-ianuarie-2018-cine-suntem-si-cum-luptam-contra-ecumenismului/embed/#?secret=1fjBjsgjej

Dacă în iulie 2008 s-ar fi luat măsurile prevăzute de canoane, probabil situaţia în privinţa ecumenismului în Biserica Ortodoxă Română ar fi arătat altfel. Poate atunci, ierarhii prezenţi la minciunosinodul din Creta ar fi luptat până la capăt pentru poziţia ortodoxă cu care au fost mandataţi de sinodul de la Bucureşti, iar în cazul în care nu ar fi fost luaţi în considerare, nu ar fi semnat documentele, ar fi venit acasă cu fruntea sus şi cu conştiinţa curată, iar azi nu am mai fi avut preoţi caterisiţi pentru atitudinea lor ortodoxă şi nici maici bătute şi izgonite din mănăstirile lor şi nici tulburare peste tulburare.

Şi toate acestea pentru că atunci în 2008, ierarhii nu au avut curajul să aplice Sfintele Canoane, cum nu le vor aplica nici pe mai departe, indiferent cine şi de câte ori le vor fi încălcat dintre episcopi, mitropoliţi sau chiar patriarh. În schimb, vor fi aplicate abuziv şi discreţionar împotriva oricărui preot sau monah ori monahie, dacă vor îndrăzni să se opună ereziei ecumenismului propovăduită “cu capul descoperit” de către vreunul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, prin întreruperea pomenirii şi a comuniunii cu aceştia.

Nota editorului Mihai-Silviu Chirilă:

O întrebare și o încercare de răspuns sugerate de această excelentă analiză a situației Bisericii Ortodoxe Române.

    1. Decizia Patriarhiei Române din 2008 cuprinde în sine germenele acceptării documentelor ecumeniste din Creta din 2016, deoarece interzice ierarhilor, clerului, poporului “să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină”. Mai există vreo îndoială că atunci când au semnat documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine ierarhii români au acceptat existența “altor biserici creștine”, de vreme ce în această decizie cu valoare de lege bisericească Sfântul Sinod recunoaște existența “altor Biserici creștine”? Decizia în sine este o pervertire a Sfintelor Canoane, deoarece canoanele nu interzic împărtășirea euharistică “la alte Biserici creștine”, ci la erezii și schisme, întrucât pentru Sfintele Canoane „altă Biserică creștină” înseamnă exclusiv o altă Biserică Ortodoxă locală, nu o erezie care se află în afara Bisericii creștine. De ce ar trebui să fie interzisă împărtășirea la altă Biserică creștină, dacă este cu adevărat Biserică și este creștină? Iar dacă nu este nici Biserică, nici creștină (adică ortodoxă), de ce să o numești astfel, uzurpând denumirea Bisericii adevărate a lui Hristos și să nu o numești așa cum o numesc Sfintele Canoane care interzic împreună împărtășirea cu ereticii, cu schismaticii și cu adunările lor?
  1.  Decizia Sfântului Sinod din 2008 de a interzice doar intercomuniunea și împreună-slujirea cu ereticii, dar nu și rugăciunile din săptămâna ecumenică de rugăciune sau participarea la dialogurile ecumeniste a trasat o linie de demarcație falsă, care a rămas în mintea ortodocșilor români sub denumirea de “potirul comun”, marota invocată de toți cei ce refuză să ia atitudine contra ecumenismului și a sinodului ecumenist din Creta, deoarece, chipurile, nu s-ar fi ajuns la “potirul comun”, adică nu s-au împlinit condițiile trasate fals de Sfântul Sinod în 2008 de încălcare a Sfintelor Canoane și de comuniune cu ereticii. Este un posibil răspuns la întrebarea foarte bună a autorului articolului referitor la vocea care s-a stins a celor care au condamnat cu vehemență pe cei doi ierarhi ecumeniști.

Sursa: marturisireaortodoxa.ro

Despre necesitatea citirii molitfelor Sfântului Vasile cel Mare la început de an

Pr. Iustin Pârvu citind Molitfele Sfântului Vasile cel Mare – 01.01.2012

Cuvântul molitfă (molitvă, moliftă) vine din slavonul molitva, care înseamnă rugăciune.

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare sunt rugăciuni de alungare a demonilor, dar în același timp și blesteme adresate acelorasi entități. Există molitfe de alungare a duhurilor scrise și de Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ele trebuie citite de preoți cu pregătire specială (viață de post și rugăciune), dar și credincioșii care le solicită trebuie să se pregătească de asemena cu post, spovedanie etc. În prezent există tot mai  puțini preoți care acceptă să le citească (la cerere sau la început de an).

În afara situațiilor grave, când în mod obișnuit se solicită rostirea respectivelor rugăciuni, în mai multe zone din România s-a împământenit obiceiul de a se citi pe 1 ianuarie (când este și ziua de prăznuire a Sfântului Vasile cel Mare) în biserici, asupra tuturor credinciosilor participanți la Sfânta Liturghie.

Disputele în privința citirii sau necitirii acestor molitfe au început după 17 februarie 2011, atunci când Sinodul BOR a dat următoarea hotărâre:

„Pentru a se evita excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale, precum şi practicile dăunătoare unităţii liturgice, episcopii chiriarhi vor adresa clerului îndrumarea pastorală şi duhovnicească de a respecta rânduiala citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în zile de post, în cazuri individuale şi, după caz, în legătură cu Taina Sfântului Maslu, atunci când bolnavul solicită, această rânduiala trebuind să fie însoţită de post şi spovedanie, atât din partea clericilor, cât şi a credincioşilor. În cadrul îndrumărilor respective se va preciza cu limpezime că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod, inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.”

Pentru mulți preoți, această hotărâre a Sinodului „înțelepților” ierarhi ai BOR, a venit ca o izbăvire. Pe mulți i-am auzit exprimându-ți satisfacția că nu vor mai fi nevoiți să citească, asupra credincioșilor „îmbuibați cu mâncare și băutură” după noaptea de revelion, niște blesteme care în mod normal ar trebui citite unor veritabili asceți în devenire, la cerere și pe persoană fizică… Ba chiar pe unul l-am auzit spunând că răsuflă ușurat după decizia Sinodului.

Ce să facem părinților… Grea lupta cu încornorații! În 2011 v-a eliberat Sinodul. Pe mulți părinței îi va fi mustrat conștiința că îl blestemau pe diavol să iasă din burțile turmelor gurmande, dar credincioase. Vă dați seama cât se chinuia Scaraoțchi să iasă dintre bucatele îngurgitate de evlavioșii ortodocși? Greu…

Dincolo de tonul ironic, voi încerca să aduc câteva contraargumente împotriva celor ce contestă necesității citirii acestor rugăciuni.

Trec peste faptul că cel ce a propus interzicerea exorcismelor Sfântului Vasile cel Mare pe 1 ianuarie este un fost(?) episcop care s-a dovedit el însuși atacat de diavolii ignoranței, necunoașterii, ai judecării nedrepte (cazul Tanacu) și ai… desfrânării cu bărbați.

Principalele argumente aduse de contestatarii molitfelor sunt:

1 – faptul că trebuie citite în zi de post (pe 1 ianuarie nu se ține post);

2 – că trebuie citite individual, la cerere;

3- că participanții (credincios și preot) trebuie să se pregătească cu post și spovedanie;

4 – că această practică nu e aprobată de Sfântul Sinod și nu se practică în alte părți ale Ortodoxiei. 

Să încercăm niste răspunsuri:

La argumentul nr. 1… ce face un preot căruia i se solicită citirea molitfelor de către un credincios cu probleme, în această perioadă? Îl va pune să țină post aspru, eventual post negru?? Dar ia citiți aici:

„Dacă deschidem Tipicul cel Mare (al cunoscutului Părinte ierusalimitean Sfântul Sava cel Sfinţit † 531), devenit normativ în întreaga Biserică Ortodoxă, după care sunt săvârşite până astăzi majoritatea slujbelor din mănăstirile ortodoxe, citim aproape aceleaşi cuvinte: În ştiinţă să ne fie încă şi acestea: că de la Naşterea Domnului Hristos până la Sfintele Arătări ale lui Dumnezeu (Epifania sau Boboteaza – n. adm.) nu este post, nici nu se fac plecări de genunchi nici în Biserici şi nici în chilii.” – ziarullumina.ro

Așadar, dacă Sfinții Părinți spun că nu este post în această perioadă, eficiența molitfelor citite asupra unui credincios, NU poate fi condiționată de lipsa acestuia (a postului)!

Dar oricum, credincioșii care merg în dimineața de 1 ianuarie la slujbă, mai mult ca sigur, vor fi fiind dintre cei care nu abuzează de mâncare și băutură în noaptea dintre ani. Și în mod  normal, nimeni nu gustă nimic până după Sfânta Liturghie.

La argumentul nr. 2, celor care spun că rugăciunile de alungare a demonilor trebuie citite individual unei singure persoane și la cere, le dau un răspuns mai lung. Textul l-am postat și în articolul: Dovada că Molitfele Sfântului Vasile cel Mare au putere nu numai asupra diavolilor din cei posedaţi, la propriu, ci şi asupra celor care îi stăpânesc pe sectanţi şi nu numai dintr-un singur loc, ci din mai multe

Când popa Ioja Sinesie, de prin părțile Aradului, era întrebat, de colocatarii de pe priciuri, de ce a fost arestat, el răspundea, ca și cum ar fi vrut să se dezvinovățească:

– Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanții? Că eu nu știu teologhie d-asta domnească, precum sfinții părinți de deasupra mea!

Se referea la niște preoți catolici pe care îi considera sfinți fiindcă-i tot auzea vorbind despre teologie într-un fel din care el nu pricepea nimic. Și gradul lui de admirație era direct proporțional cu cel al neînțelegerii.

– Lasă-i părinte, pe sfinţii ăia și zi-ne cum a fost cu sectanții care te-au năpădit! insistau niște țărani de prin alte județe ale țării.

– Păi, uite-așa! Cum vă ziceam, ei mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie și multe altele pe care le uitasem de mult. Și atunci, ce să fac?

Bătrân1 și uituc cum eram, știind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.

– Și tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un țăran cu credință mai îndoielnică.

– Ba nu, taică! S-au sinchisit și chiar foarte tare!

– Adică, părinte? întrebă un moldovean mai sfios.

Adică s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!

– Și?

– Și asta-i! Că d-asta ajunsei și eu în închisoare, fraților. Că blestemul se duce unde-i trimis de popă, dar se și întoarce peste cel ce l-a trimis. Și, dacă popa-i nevrednic, cum am fost și eu, vai de nevrednicia lui! Și deci, de-a mea. Așa că d-aia trag eu acuma ce trag, aici, în temniță! (desigur, se subânțelege că părintele fusese condamnat de către comuniștii atei din așa-zise „motive politice“ și nu din rațiuni canonice, n.n). Că mi-a zis preoteasa să nu mă apuc de așa ceva, că doar aveam și eu multe păcate. Daʼ n-am ascultat-o. Cum să-i las eu pe nemernicii ăia să mă biruie pe mine, slujitorul Domnului? Nu trebuia eu să-L apăr?

– Daʼ chiar așa, părinte! Ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?

– Ba da, daʼ nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că și el, tot pe Domnul slujește!

– Daʼ și sectanții zic că slujesc pe Domnul, și atunci cum e? se mai auzi alt rob al Domnului întrebând.

L-or fi slujind ei, daʼ nu cum îi place Lui; așa că, Domnul le arată calea cea bună, luându-i din lumea aceasta și-ndreptându-i spre cealaltă.

– Daʼ cu ce preț, părinte?

– Cu prețul lor și al meu, nevrednicul; că pentru asta plătesc eu cu libertatea.

– O fi atunci și cum zici, părinte, da-i înfricoșător! m-ai adăugă țăranul care-l iscodise, retrăgându-se pe prici, lângă ceilalți.

Părintele Ioja, tulburat, se furișă și el sub un prici, ca să-și facă rugăciunile și canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.

Atâta doar, fără să ceară ceva pentru el. Și nu înceta nici când era scos cu toți ceilalți ca să se plimbe în cerc în curtea arsă de soare. Buzele i se mișcau mereu și atunci, rostind aceeași formulă.

Odată, însă, când se întorsese foarte tulburat de la plimbare și fu întrebat ce i se-ntâmplase, mărturisi rușinat că-n timpul plimbării în cerc, îi  venise deodată să întrerupă rugăciunea și să cânte conga2.

– Mare ispită! mai suspină el. Cel rău nu-mi dă pace nici măcar aici, unde-mi ispășesc păcatul!

Cei care-l vedeau mereu murmurând, cu capul plecat, se întrebau până când și cât va mai avea de ispășit popa. ”Numai Dumnezeu știe!” murmurau cei care auziseră că fusese osândit la temniță grea pentru ”ajutor legionar”. ”Și mai e și tuberculos, în ultimul hal!” oftau țăranii din jurul Aradului.

Dar lui nici nu-i păsa. Cu o cușmă spartă în vârful capului, prin care-i ieșea părul alb și cu o pereche de ochelari legați cu sfoară pe după urechi, aplecat de spate, își ducea osânda fără alt gând decât acela că tot ce pătimește se petrece numai cu îngăduința Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.

Și totuși, odată, mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoților catolici, iezuiți, doctori în teologie și alte științe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.

Auzindu-i cum discutau cu alți tineri, despre Dumnezeu, dogme și adevăruri mai puțin înțelese de el, ieși de pe priciul lui și le zise, privindu-i umil:

– Iertați-mă, cinstiți părinți! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume și aș dori să-mi spuneți și mie ceva teologhie, că…

Și din ochi i se revărsa atâta lumină încât părinții iezuiți rămaseră muți. Ce să-i spună ei „celui mai prost și mai păcătos popă ortodox din lume”?…

– Părinte! încercă unul să rostească…

Dar vorba i se opri în gât și părintele Sinesie, stânjenit și el că-i întrerupsese din discuție, se retrase încetișor la locul lui, lăsând să dispară din fața lor ochelarii legați cu ață și căciula spartă.

– Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfințeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiți, privind întrebător la ceilalți.

Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.

(Marcel Petrişor – Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008, pag. 57-59)

Deci spune părintele Sinesie: mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând”.

Le-a citit asupra mai multor oameni, care nu erau îndrăciți, cu spume la gură (sufereau de altă formă de îndrăcire). Nu le-a citit la cerere ci ca o armă împotriva dracilor arhiconi. Le-a citit de mai multe ori, (respectând rânduiala și alegând zilele de vineri, adică de post, când probabil postul nu era oprit). Le-a citit de la distanță. Efectul a fost garantat: „…s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!

Răzbunarea diavolilor totuși a existat, părintele fiind închis pe motive politice, dar… finalul a fost, câștigarea stării de sfințenie, prin nevoință, și a cununii de martir, pentru preotul respectiv.

La argumentul nr. 3 – În privința postului individual am arătat la punctul 1 că nu este perioadă de post între 25 decembrie și 4 ianuarie și nu se poate condiționa citirea și eficiența molitfelor de obligativitatea ținerii unui post aspru, când Biserica nu permite post aspru într-o perioadă de bucurie.

În privința spovedaniei, cine poate acuza în avans credincioșii practicanți de lipsa acesteia?!

 

Argumentul 4 poate fi de asemenea combătut. Că această practică nu există în alte Biserici Locale ale altor popoare, nu are nici o relevanță. Nici Sfântul Maslu nu se oficiază în alte parți ale Ortodoxiei la fel ca în România. La noi se face regulat, în zilele de post, dar și duminica după Sfânta Liturghie, pe când în celelalte patriarhii, doar la cerere și/sau numai pentru bolnavi trupește.

Nu vorbim de o practică greşită, ci mai degrabă de o relaţie specială, de o evlavie a poporului român la acest sfânt al cărui nume, cel puţin înainte, era foarte des întâlnit în rândurile bărbaţilor. Nu exista familie de ţărani care să nu aibă cel puţin un ,,Vasile,,  în familie. Tocmai de aceea, românii erau încredinţaţi că prin aceste rugăciuni speciale, făcute de ziua Sfântului, vor fi ocrotiţi de ,,cel rău,, nevoit să plece din casele lor, din gospodăriile lor, de la răspântii, departe în loc pustiu. 

Consider că mai de luat în calcul este voința poporului, care cere molitfele Sfântului Vasile decât discernământul unor pseudo-ierarhi (încă din 2011 erau pseudo), nedrepți și trădători ai credinței. Iar dacă privim mai atenți la înfățișarea lor, cu excepția câtorva mai bătrâni, am putea spune că îmbuibarea face casă bună cu distinșii chiriarhi. Numai că aceștia îmbuibați fiind, nu numai că nu solicită citirea molifelor, fie și în afara rânduielii, dar sunt chiar adversari ale acestui tip de rugăciuni.

Efectul? Demonizarea din ce în ce mai evidentă a păturilor conducătoare și bisericești și politice, cu repercursiuni negative, și directe în popor.

Și da, este demonizare în rândul ierarhilor, căci numai așa se explică trădările și ereziile la care aderă pe bandă rulantă mai-marii Bisericii. Căci nu poți să fii decât demonizat să semnezi erezii în Creta și să vii în țară pretinzând că ești ortodox.

Pe lângă toate acestea, se ignoră efectul pe orizontală al Harului. Pentru că în orice rugăciune rostită se invocă pogorârea Harului, ajutorului lui Dumnezeu direct sau indirect, prin sfinți. Și așa cum am amintit mai sus, țăranul român și poporul simplu în general avea și are convingerea că „puterea” Sfântului Vasile alungă demonii nu numai din oameni, dar și din locuri, case etc. Asta înțeleg prin efectul pe orizontală. Iar în privința exorcizării oamenilor, molitfele ceartă și alungă vrăjmașii netrupești nu numai din cei cu probleme grave (posedații ce au crize periodice), ci și din orice om ce este stăpânit mai mult sau mai puțin de o patimă.

Iată niște fragmente spre exemplificare: 

„Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel de sub pământ, din adânc, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru neruşinare, nevăzut pentru făţărie, ORIUNDE EŞTI sau UNDE MERGI, de eşti însuşi Veelzevuv sau cela ce scuturi,…”

Ce înseamnă „ORIUNDE EŞTI”? Şi ce înseamnă „UNDE MERGI”?
Şi iată şi continuarea:

„de te arăţi ca şarpele sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul; ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care năvăleşti înfricoşând, sau sfâşii, sau unelteşti rele, în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţă sau porneşti spre râs, sau aduci lacrimi de desmierdări; ori eşti desfrânat, ori rău mirositor, ori poftitor, ori făcător de desfătare, ori fermecător, ori îndemnător spre dragoste necurată, ori ghicitor în stele, ORI ŞEZI ÎN CASĂ, ori eşti fără de ruşine, ori iubitor de vrajbă, ori fără de astâmpăr; sau te schimbi cu luna, sau te întorci după un oarecare timp, sau vii dimineaţa, sau la amiază, sau la miezul nopţii, sau în orice vreme,”

Deci se izgoneşte diavolul nu numai din cel îndrăcit, ci şi din alte locuri, inclusiv din casa în care locuieşte!
Şi se mai vede că rugăciunea face referire la diavolii care induc anumite patimi: râs, dezmierdări, desfrânări, pofte, desfătări, farmece, îndemnuri spre dragoste necurată, ghicitorie în stele, lipsa ruşinii, iubitor de vrajbă…
Mă îndoiesc că toate acestea îl stăpânesc pe un biet posedat.

Şi iată şi un fragment din rugăciunea a treia:

„Izgoneşte din sufletul lui toată neputinţa, tot duhul necurat, scuturător, de sub pământ, din foc, împuţit, poftitor, iubitor de aur, iubitor de argint, turbat, desfrânat, tot diavolul necurat, întunecat, fără de chip, fără de ruşine.”

Iubire de aur, de argint… patimi pe care pe un biet posedat, zguduit periodic de spasme, chiar că nu-l mai interesează.
Nu mai amintesc de celelalte locuri pomenite în rugăciuni (de sub pământ, din adânc, din mlaştini etc), căci veţi spune că fac referire la locurile de provenienţă ale diavolilor. Cred că ce am arătat aici este suficient!

Și de asemenea, cred că am adus suficiente contraargumente celor ce sunt împotriva citirii acestor exorcisme la început de an.

Dar, pentru că au apărut alt fel de contestatari ai acestui obicei împământenit la români, dar de data aceasta nu din rândul preoților și ierarhilor care se îngrozesc de citirea molitfelor, ci din rândul părinților mărturisitori împotriva ecumenismului, mă străduiesc să dau un răspuns și sfințiilor lor, nădajduind să nu produc supărare.

Principalul argument critic este împotriva citirii molitfelor după Sfânta Liturghie. Mai sunt și altele, pe care nu le mai reiau.

Le puteți citi la articolul: Este bine să se citească Molitfele Sfântului Vasile cel Mare după Sfânta și dumnezeiasca Liturghie?!

Încerc doar niște răspunsuri: 

  1. Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare are ca scop împărtășirea credincioșilor. Adevărat! Dar de unde reiese că accentul este pus pe 1 ianuarie pe Molitfe și nu pe împărtășirea credincioșilor? Din râvna pe care credincioșii o au pentru ascultarea acestora? Nu cred ca e un argument viabil. Nu cred că e o schimbare a priorităților și nu anulează nimeni Sfânta Euharistie. De ce nu poți spune unor credincioși ce s-au împărtășit cu Hristos „ieși diavole”? Dar oare nu spune textul molitfelor: „de te arăţi ca şarpele sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul; ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care năvăleşti înfricoşând, sau sfâşii, sau unelteşti rele, în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţă sau porneşti spre râs, sau aduci lacrimi de desmierdări;….” sau „Izgoneşte din sufletul lui toată neputinţa, tot duhul necurat…… poftitor, iubitor de aur, iubitor de argint,…”    Știut este că după momentul cuminecării cu Sfintele Taine, ortodoxul este uneori atacat de vrășmași, prin spaime năluciri și tot felul de ispite, în semn de răzbunare pentru darul dumnezeiesc ce l-a primit omul la Sfânta Liturghie. Și dacă demonii stau în preajma persoanei ce s-a împărtășit așteptând să-i creeze vreo ispită, DE CE nu pot fi ei exorcizați?? Am arătat mai sus că nu numai din interiorul trupul este alungat diavolul, ci și din preajma lui.    Iar dacă prin împărtășire, patimi ca iubirea de argint sau altele, observăm după un oarecare timp că revin  sau nu dispar din viața ortodoxului cuminecat, oare nu înseamnă că dracii întreținători ai acestor patimi rămân în preajmă sau chiar nici nu ies așa usor din om, cel mult patimile respective estompându-se în orele de după primirea Sfintelor Taine? Și atunci aceștia nu trebuie exorcizați și ei, pentru a ajuta credinciosul și a completa efectul Euharistiei?
  2. Sfântul Vasile cel Mare a scris Sfânta Liturghie cu scopul de a se împărtăși credincioșii participanți la slujbă, dar n-am auzit să fi interzis vreun timp în care să fie citite Molitfele sale.
  3. Decât să găsim un argument contra exorcismelor pe 1 ianurie în suprapunerea sărbătorii Tăierii împrejur a Domnului cu ziua Sfântului Vasile cel Mare, fără de care cea de-a doua nu ar fi beneficiat de o Sfântă Liturghie, mai bine ne-am gândi că este o ocazie dată de Dumnezeu spre cinstirea și a Sfântului Vasile, prin citirea rugăciunilor sale, pe lângă praznicul împărătesc al Tăierii Împrejur a MÂNTUITORULUI.
  4. Tocmai că în Molitfelnic nu există o rânduială special menționată pentru timpul de citire al Molitfelor, poate fi un argument că nu este interzis nici când să fie citite. Am arătat mai sus că textele Molitfelor NU prevăd exorcisme doar pentru cazuri speciale de demonizare, ci pentru tot felul de patimi! Într-o perioadă în care Biserica dezleagă la mîncare de dulce, NU este un non-sens a suține practica citirii Molitfelor nici înainte, nici după Sfânta Liturghie și nici în alt timp în care se obișnuiește a se mai face.

Este suficient să privim la „evoluția” societății românești, care numai evoluție nu e, din 2011 încoace pentru a vedea că, dimpotrivă, mai mult rău a adus NECITIREA Molitfelor, căci marea majoritate a preoților, atât ecumeniști, cât și antiecumeniști, urmează decizia nefericită a Sinodului BOR, de atunci.

În încheiere, sperând că n-am supărat pe nimeni, mai puțin poate pe ecumeniști, concluzionez că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, după umila mea părere, poate fi făcută atât înainte de Sfânta Liturghie, cât și după, dar și în noaptea dintre ani. Și întrucât, în această perioadă există dezlegare de post, cu ajutorul Sfântului capadocian, vom fi apărați de ispitele determinate de o slabă asceză în pregătirea pentru aceste exorcisme.

Pseudo-patriarhul Irineu al Serbiei a permis și a asistat o „slujbă” a ereticilor anglicani

anglicani serbia.jpg

În noaptea de 24 decembrie 2018, ereziarhul Irineu al Serbiei a permis  ereticilor anglicani  (n.n. – anglicanii admit femeile la ,,preoţie” !!!) să folosească un lăcaș de cult ortodox din Belgrad, asistând totodată la “slujba” din Ajunul Crăciunului a acestora. De altfel, actualul “Patriarh” al Serbiei este cunoscut pentru viziunile și practicile  sale ecumeniste, precum participarea la rânduielile evreilor.

Iată ce putem citi pe http://www.spc.rs:

,,În ajunul zilei de sărbătoare, 24 decembrie 2018, Sfinția Sa Irinej, Patriarhul Sârb, a participat la mesa de Crăciun oficiată de reverendul capelan Robin Fox. Au participat mulți credincioși, în majoritate angajați în corpurile diplomatice din anumite ambasade. La reuniunea de sărbătoare au participat și protodiaconul Stevan Rapajic, șeful îndelungat al Capelei Patriarhale, și diaconul Aleksandar Prascevic, șeful Oficiului Patriarhului Sârb.,,

Reamintim canoanele care interzic o asemenea ,,împreună-rugăciune,,:

Canonul 45 al Sfinților Apostoli precizează: „Episcopul sau preotul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârșească ceva ca și clerici (să săvârșescă cele sfinte) să se caterisească.”

Canonul 33 Al Sinodului de la Laodiceea (SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii și cu schismaticii.”

Canonul 37 Al Sinodului de la Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOȘII ȘI ERETICII): “Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu ei.”

Canonul 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE): ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul?” (II Cor. 6,15).

Sursa:

http://www.spc.rs/eng/anglican_community_belgrade_celebrated_christmas_0