Mărturisitorul Virgil Maxim – 22 de ani de la urcarea la Cer

Virgil (născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova) e cel dintâi dintre cei trei băieți ai familiei Maxim Constantin și Alexandrina.

Într-o vreme în care neamului românesc îi va fi greu încercat destinul, Constantin Maxim (inginer agronom, ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului”) avea să se îngrijească de soarta fiecăruia dintre odrasele sale: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieți! Pe cel mai mare îl vom face învățător. Neamul și țara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuți. Iar pe al treilea îl vom face ofițer, căci țara și neamul trebuie apărate”.

Ion Maxim a fost și el închis de comuniști, înscenându-i-se un proces pentru delapidare; Alexandru Maxim, mezinul, erou și martir, și-a dat viața în luptă contra comunismului, căzând răpus de gloanțele Securității, în confruntarea armată de la Mesentea, județul Alba.
Educația – într-o „nouă școală spirituală”
Virgil Maxim va urma cursurile Școlii Normale, mai întâi la Ploiești (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Odată cu dobândirea cunoștințelor, și-a împlinit chemarea pe linia talentului artistic cu care era dotat și care i-a fost recunoscut de cei din jur. Dragostea și căldura manifestate față de colegii săi din școală aveau să-l facă iubit între aceștia.
În 1937 depune legământul, ca frate de cruce; educația primită îi va marca tinerețea ce avea să fie „destinată unei jertfe nebănuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, în rânduiala Lui sfântă, ne chema să ne pregătim din timp, peste ani”. Astfel, a îmbrățișat încă din timpul școlii calea spre curățenie și desăvârșire spirituală, pe linia Bisericii lui Hristos și a spiritului românesc, îndemnat și încurajat de profesorii care-și împlineau menirea pedagogică. Nu lipsește de la slujbele oficiate la capela școlii și, ca elev intern, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conștiința în lumina în care arde dragostea lui Hristos.
Condamnarea: 22 de ani în temniță
Este arestat de pe băncile școlii, la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociație clandestină”, din care avea să ispășească, până la decretul din 1964, aproape 22. Ca și filosoful Petre Țuțea, Virgil Maxim avea să-și dăruiască rodul crescut din pământul suferințelor sale trupești spre a „rămâne în veșnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; și lui trebuie să-i mulțumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el”.
Aici e Aiudul, aici e Aiud…
Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud, Gherla, Aiud – iată parcursul lui Virgil Maxim, în urcușul său duhovnicesc, prin suferință și rugăciune, spre biruință.
Încă din prima zi a detenției sale a împărtășit fraților de suferință nădejdea că: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi… Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aștepta aici și noi nu știam”. Având acest înțeles, a înfruntat orice încercare prin care a trecut și a dat răspuns bun!
În închisoare face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învățăturilor Lui Hristos, în care și-au dat măsura devenirii titani de proporțiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, Părintele Arsenie) Papacioc, Pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim și atâția alții.
În închisoare (și mai ales în timpul perioadei în care s-a aflat în colonia de muncă de la Galda, 1946-1948) se dedică unui program duhovnicesc intens, după modelul Părinților pustiei. Pentru deținuții din grupul din care face parte și Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții – prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul – prilej de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.
Prezența preoților în închisori a înlesnit împărtășirea cu marele har al ascultării (pe care o făceau și față de stăpânirea lumească – umil act de acceptare a pedagogiei divine) și, atunci când aceasta a fost posibil, cu mari greutăți și riscuri, în timpul regimului comunist, cu Sfânta Euharistie – Trupul și Sângele lui Hristos.
Programul s-a întregit cu aprofundarea prin studiu, meditație și viață duhovnicească intensă a disciplinelor teologice, ajungându-se la intensificarea exercițiului rugăciunii isihaste și învățarea Scripturilor pe de rost (a Noului Testament, mai ales), fiecare luând de la preoții investiți haric, binecuvântarea pentru pravila personală: Lumea temniței ardea în dorința de depășire a simplei cunoașteri, năzuind integrarea în ființa hristică a omului nou, creștin, cu conștiință de slujitor al Lui Hristos în viața neamului.
Între elevii de la Târgșor
Întărit astfel, avea să fie dus de pronia divină la închisoarea Târgșor, destinată de comuniști elevilor (deși avea deja 26 de ani, Virgil Maxim figura în dosarul său ca „elev”). Rugându-se Lui Dumnezeu, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere față de o comunitate de suflete”.
Astfel, cei mai mulți au aflat în Virgil Maxim un far și o pildă în orientarea și creșterea lor duhovnicească, pentru a înfrunta cu bine încercările la care aveau să fie supuși, în timpul detenției, de către comuniști, mai ales în „reeducarea” care avea să se dezlănțuie și la Târgșor. Aici introduce programul deprins la Aiud: candela vie a rugăciunii (când înceta unul să se roage – pe ascuns – începea următorul, apoi rugăciunea trecea de la o celulă la alta, până se întorcea în același loc).
Personalitate vie a temnițelor
Pe tot parcursul întemnițării sale, Virgil Maxim s-a străduit să-și înmulțească talanții ce-i erau sădiți în suflet, chiar în condițiile dure ale detenției, reușind să găsească „metode de transformare a spiritului și mentalității acestei lumi”, să convertească „suferința în jertfă acceptată, pentru ispășirea păcatelor proprii și atragerea atenției divine”… să înfrângă teama, frica și neîncrederea. În afara îndemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost grăitor prin atitudinea pe care a avut-o în cele mai grele împrejurări. Cum să nu te minunezi că, chiar atunci când a trecut prin reeducarea de la Gherla, a găsit resurse de a rezista, bineînțeles primind ajutorul de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis… Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai feroce schingiuiri… Chinurile trupești nu-mi distrugeau rezistența morală… Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.
MĂRTURII
Pr. Nicolae Grebenea: „Frumos, bine dezvoltat,… fața prosperă, meditativ; prin inteligență, bun simț și prin ținuta lui, stârnea admirația tuturor” („Amintiri din întuneric”).
Pr. Liviu Brânzaș: „Virgil Maxim este unul dintre cei mai cunoscuți deținuți din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârșită a devenit mediu de înălțare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă… Puțini sunt astăzi, în România, care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – și îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său” („Raza din catacombă”).
Mihai Rădulescu: „A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simțindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălțate, ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons, cu cât rugăciunea urca mai sus, în înălțimi fără de sfârșit înecate în umbre dense până la beznă… Virgil Maxim nu a fost un creștin ca tot altul, ci unul ieșit din comun, prin formarea sa profund teologică, ca și prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).
Poet isihast
Fără a intenționa să facă literatură, și cu atât mai puțin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenției niște „sinteze, sub formă de metaforă, ale unor stări și stadii de viață duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/ zidit, de teama unei rearestări, într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamiliști, la Brazi).
Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în fața lumii românești prinosul de har al suferinței: „când te vei împărtăși din potirul mistic al acestor poeme ale credinței, poate vei simți în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereți martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaș).
De la libertate la liberare
După eliberare, Virgil Maxim va duce o viață urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători și va conviețui într-o familie creștină cu Petruța Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana.
Câțiva ani va funcționa ca profesor, dar va fi scos din învățământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educație creștinească elevilor. Va munci ca necalificat, până la calificarea în meseria de zidar, fiind mereu șicanat moral și psihic. La 48 de ani, abia, își va lua bacalaureatul! Dacă ar fi urmat o formă de învățământ superior, urcușul pe plan intelectual nu își mai împlinea menirea la vârsta sa; astfel se va dedica educației fiicei sale.
Va trece cu bine peste toate încercările și va ieși triumfător cu ceilalți foști deținuți politici ai regimului comunist. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferință și susținut material pentru a edita două lucrări aparte. Una, izvorâtă din harul poetic pe care l-a fructificat, alta, din calitatea de mărturisitor al temnițelor.
Moștenirea lui Virgil Maxim
Este vorba de „Nuntașul cerului” – poeme creștine cu isihaste și „Imn pentru crucea purtată” – considerată printre primele și cele mai desăvârșite cărți de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic și neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă și mulțumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruțiu).
Spirit profetic al generație sale, Virgil Maxim și-a îndemnat urmașii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (în Gazeta de Vest) și scrisori adunate de camarazii săi într-o broșură (tipărită în 1998 cu numele „Lămuriri legionare”), până a închis ochii și a trecut la Domnul, la 19 martie 1997.
Singurul care ar fi putut fi Patriarhul țării
La înmormântarea sa, la Sălciile-Prahova, s-au adunat cu satul întreg (unde era iubit; după ce ieșise la pensie, își petrecea acolo câte o jumătate de an) și camarazii sosiți din întreaga țară. Cu această ocazie am auzit o consăteancă mai în vârstă afirmând despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, care confirmă ținuta de înaltă trăire creștinească.

Faptul că vocea lui, dintre toate câte s-au înălțat din mijlocul suferinței, are autoritate, este de necontestat; mărturisirea Părintelui Arsenie Papacioc este concludentă: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulți o intuiau, dar el o și prezenta cu toate virgulele, cu tot înțelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competență că e singurul care ar putea fi Patriarhul țării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat” (monahul Moise, „Sfântul închisorilor” – mărturii despre Valeriu Gafencu).

An de an, suferința lui Virgil Maxim și pătimirea fraților de cruce, copiii întemnițați de regimul comunist, sunt omagiate în luna august prin comemorarea de la Târgșor. Aici, în vecinătatea Închisorii, a fost înălțat, după 1990, un Monument închinat foștilor deținuți politici.

În anul 2012, Asociația Prezent a ridicat o Troiță în satul lui Virgil Maxim, Sălciile, în apropierea casei în care a locuit (astăzi casă parohială, donată de Virgil Maxim bisericii din sat) și în apropierea cimitirului în care își doarme somnul de veci, așteptând a doua venire a Mântuitorului.
Extras din: „Sfinții Închisorilor. 28 biografii exemplare”, Editura Evdokimos, 2015

Pomenirea lui VIRGIL MAXIM, mărturisitor în închisorile comuniste – 19 martie

Biografie Virgil Maxim

Virgil Maxim (4 dec. 1922, după unele surse 1923-1997)

Elevul Virgil Maxim reprezintă unul dintre numeroşii foşti deţinuţi politici care au lăsat urmă de aur în conştiinţa colegilor de detenţie şi în închipuirea celor care au auzit doar de el, fără să-i cunoască direct. Numele câtorva dintre aceştia sunt: dr. Traian Trifan, Traian Marian, studenţii Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi viitorul ieromonah Arsenie, pe atunci: Anghel Papacioc, tineri total dedicaţi vieţii creştine
Maxim Virgil s-a născut în anul 1922. Ca elev al Şcolii Normale din Buzău, a fost arestat în ultima clasă, şi condamnat, în 1942, la 25 ani muncă silnică, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Amnestiat prin Decretul din 23 august 1944, a fost ţinut în continuare, timp de 20 ani, într-o detenţie ilegală. Smuls din penitenciarul destinat elevilor – Târgşor –, socotit un element ‘periculos’, este aruncat în braţele reeducatorilor din Gherla, unde suferă chinuri indescriptibile. Totuşi a supravieţuit torturilor şi a izbutit să se elibereze după 22 ani de temniţă, în 1964, împreună cu toţi deţinuţii politici din România.
Poeziile sale au fost mai întâi publicate de Constantin Aurel Dragodan şi editate de Mihai Rădulescu. Ulterior, autorul a izbutit să alcătuiască o ediţie completă a lor.

/

A patrunde in trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamana cu a te strecura cu sfiala printre coloanele masive ale unei catedrale, simtindu-te treptat cotropit de un sentiment de raceala inerent unor atari cladiri inaltate ca un strigat impietrit catre un Dumnezeu tot mai abscons, cu cat rugaciunea urca mai sus… Virgil Maxim nu a fost un crestin ca tot altul, ci unul cu totul iesit din comun.

Sfintii inchisorilor : Pr. Ilie Lacatusu (1) ; Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu (4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6); Pr Ioan Negrutiu (7); Dumitru Bordeianu (8); Costache Oprisan (9); Ep. Ioan Suciu (10); Marieta Iordache (11); Monseniorul Ghika (12); Andrei Ciurunga (13); Traian Trifan (14); Cardinalul Alexandru Todea (15); Gheorghe Jimboiu (16); Monahul Pimen Barbieru (17); Spiru Blanaru (18); Ion Flueras (19); pr. Dumitru Iliescu Palanca (20); Radu Gyr (21); Vasile Militaru (22); Virgil Maxim (23); Traian Braileanu (24); Pr Evghenie Hulea (25)

COPILARIA

Virgil (nascut la 4 decembrie 1922, in comuna Ciorani-Prahova) e cel dintai dintre cei trei baieti ai familiei Maxim Constantin si Alexandrina. Intr-o vreme in care neamului romanesc ii va fi greu incercat destinul, Constantin Maxim (inginer agronom, ajuns primar la Ciorani, avand realizari deosebite care i-au creat aureola de „parinte al satului”) avea sa se ingrijeasca de soarta fiecaruia dintre odrasele sale:

„Ne-a dat Dumnezeu trei baieti! Pe cel mai mare il vom face invatator. Neamul si tara asta intregita are nevoie de educatori. Pe al doilea il vom face agronom, pentru ca pamantul acesta trebuie lucrat de gospodari priceputi. Iar pe al treilea il vom face ofiter, caci tara si neamul trebuie aparate”. (Ion Maxim a fost si el inchis de comunisti, inscenandu-i-se un proces pentru delapidare; Alexandru Maxim, mezinul, erou si martir, si-a dat viata in lupta contra comunismului, cazand rapus de gloantele Securitatii in confruntarea armata de la Mesentea, jud. Alba.)

EDUCATIA – intr-o „noua scoala spirituala”

Virgil Maxim va urma cursurile Scolii Normale, mai intai la Ploiesti (1936-38), apoi la Buzau (1938-1942). La invatatura nu a stralucit, dar si-a implinit chemarea pe linia talentului artistic cu care era dotat si care i-a fost recunoscut de cei din jur. Dragostea si caldura manifestate fata de colegii sai din scoala avea sa-l faca iubit intre acestia.

In 1937 depune legamantul ca frate de cruce; educatia primita in Miscarea Legionara ii va marca tineretea ce avea sa fie „destinata unei jertfe nebanuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, in randuiala Lui sfanta, ne chema sa ne pregatim din timp, peste ani”.

Astfel, a imbratisat inca din timpul scolii calea spre curatenie si desavarsire spirituala pe linia Bisericii lui Hristos si a spiritului romanesc, indemnat si incurajat de profesorii care-si implineau menirea pedagogica.

Nu lipseste de la slujbele oficiate la capela scolii si, ca elev intern, participa cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobandind astfel harul care ii va transforma constiinta in lumina in care arde dragostea lui Hristos.

CONDAMNAREA

Este arestat de pe bancile scolii la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascarada. A urmat condamnarea: 25 de ani munca silnica, pentru „crima de asociatie clandestina”, din care avea sa ispaseasca pana la decretul din 1964 aproape 22.

Ca si filosoful Petre Tutea, Virgil Maxim avea sa-si daruiasca rodul crescut din pamantul suferintelor sale trupesti spre a „ramane in vesnicie in mana lui Dumnezeu, pentru neamul meu romanesc; si lui trebuie sa-i multumesc ca m-a invrednicit sa sufar pentru el”.

AICI E AIUDUL, AICI E AIUD…

Aiud, Alba Iulia, Aiud, Targsor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Vacaresti, Aiud, Gherla, Aiud – iata parcursul lui Virgil Maxim in urcusul sau duhovnicesc prin suferinta si rugaciune spre biruinta. Inca din prima zi a detentiei sale a impartasit fratilor de suferinta nadejdea ca: „Nu suntem singuri in aceasta suferinta. Mantuitorul este cu noi… Sa ne intampine, sa ne primeasca, sa ne mangaie, sa nu disperam. El ne astepta aici si noi nu stiam”.

Avand acest inteles, a infruntat orice incercare prin care a trecut si a dat raspuns bun!
In inchisoare face parte din grupul de „mistici”, traitori deplini ai invataturilor lui Hristos, in care si-au dat masura devenirii titani de proportiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, parintele Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim si atatia altii.

In inchisoare (si mai ales in timpul perioadei in care s-a aflat in colonia de munca de la Galda, 1946-1948) se dedica unui program duhovnicesc intens dupa modelul Parintilor pustiei. Pentru detinutii din grupul din care face parte si Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugaciune, hrana – prilej de asceza, izolarea si lepadarea de bunurile si bucuriile vietii – prilej de traire in saracie, curatie si feciorie, necunoscutul – prilej de incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu”.

Prezenta preotilor in inchisori a inlesnit impartasirea cu marele har al ascultarii (pe care o faceau si fata de stapanirea lumeasca – umil act de acceptare a pedagogiei divine) si, atunci cand aceasta a fost posibil, cu mari greutati si riscuri in timpul regimului comunist, cu Sfanta Euharistie – Trupul si Sangele lui Hristos.

Programul s-a intregit cu aprofundarea prin studiu, meditatie si viata duhovniceasca intensa a disciplinelor teologice, ajungandu-se la intensificarea exercitiului rugaciunii isihaste si invatarea Scripturilor pe de rost (a Noului Testament, mai ales), fiecare luand de la preotii investiti haric binecuvantarea pentru pravila personala:

Lumea temnitei ardea in dorinta de depasire a simplei cunoasteri, nazuind integrarea in fiinta hristica a omului nou, crestin legionar, cu constiinta de slujitor al lui Hristos in viata neamului.

INTRE ELEVII DE LA TARGSOR

Intarit astfel, avea sa fie dus de pronia divina la inchisoarea Targsor, destinata de comunisti elevilor (desi avea deja 26 de ani, Virgil Maxim figura in dosarul sau ca „elev”). Rugandu-se lui Dumnezeu, i se descopera lucrarea la care era chemat: „nu trebuie sa ma salvez numai pe mine, ci voi avea raspundere fata de o comunitate de suflete”.

Astfel, cei mai multi au aflat in Virgil Maxim un far si o pilda in orientarea si cresterea lor duhovniceasca pentru a infrunta cu bine incercarile la care aveau sa fie supusi in timpul detentiei de catre comunisti, mai ales in „reeducarea”, care avea sa se dezlantuie si la Targsor.

Aici introduce programul deprins la Aiud: candela vie a rugaciunii (cand inceta unul sa se roage – pe ascuns – incepea urmatorul, apoi rugaciunea trecea de la o celula la alta, pana se intorcea in acelasi loc).

PERSONALITATE VIE A TEMNITELOR

Pe tot parcursul intemnitarii sale, Virgil Maxim s-a straduit sa-si inmulteasca talantii ce-i erau saditi in suflet, chiar in conditiile dure ale detentiei, reusind sa gaseasca „metode de transformare a spiritului si mentalitatii acestei lumi”, sa converteasca „suferinta in jertfa acceptata, pentru ispasirea pacatelor proprii si atragerea atentiei divine”… sa infranga teama, frica si neincrederea.

In afara indemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost graitor prin atitudinea pe care a avut-o in cele mai grele imprejurari. Cum sa nu te minunezi ca, chiar atunci cand a trecut prin reeducarea de la Gherla a gasit resurse de a rezista, bineinteles primind ajutorul de sus:

„In acea perioada ma rugam in mine lui Dumnezeu sa pot rezista sau sa mor necompromis… Asa rezistam la cele mai indelungate si mai feroce schingiuiri… Chinurile trupesti nu-mi distrugeau rezistenta morala… Rugaciunea inimii imi era puterea salvatoare in toate aceste suplicii”.

MARTURII

Pr. Nicolae Grebenea: „Frumos, bine dezvoltat,… fata prospera, meditativ, prin inteligenta, bun simt si prin tinuta lui starnea admiratia tuturor” (Amintiri din intuneric).

Pr. Liviu Branzas: „Virgil Maxim este unul dintre cei mai cunoscuti detinuti din inchisori. Este din categoria celor pentru care inchisoarea aceasta nesfarsita a devenit mediu de inaltare pe cele mai inalte culmi de traire religioasa… Putini sunt astazi, in Romania, care sa aiba dreptul moral de a vorbi poporului roman – si indeosebi tineretului – ca acest luptator pentru invierea neamului sau” (Raza din catacomba).

Mihai Radulescu: „A patrunde in trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamana cu a te strecura cu sfiala printre coloanele masive ale unei catedrale, simtindu-te treptat cotropit de un sentiment de raceala inerent unor atari cladiri inaltate ca un strigat impietrit catre un Dumnezeu tot mai abscons, cu cat rugaciunea urca mai sus, in inaltimi fara de sfarsit inecate in umbre dense pana la bezna… Virgil Maxim nu a fost un crestin ca tot altul, ci unul iesit din comun prin formarea sa profunda teologica, ca si prin acceptul hristic al incercarilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).

POET ISIHAST

Fara a intentiona de a face litertura, si cu atat mai putin poezie (dupa propria-i marturie), Virgil Maxim a creat in perioada detentiei niste „sinteze sub forma de metafora ale unor stari si stadii de viata duhovniceasca”. Pe toate le-a notat intr-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestari intr-un perete de beton (cand lucra ca zidar la construirea unui camin de nefamilisti, la Brazi).

Dar dupa decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate in 1992, din datoria de a aduce in fata lumii romanesti prinosul de har al suferintei: „cand te vei impartasi din potirul mistic al acestor poeme ale credintei, poate vei simti in adancul sufletului un impuls tainic de a ingenunchea. Nu te sfii s-o faci, caci poezia lui Virgil Maxim este o rugaciune profunda rostita pe Golgota unei tinereti martirizate!” (Pr. Liviu Branzas).

DE LA ELIBERARE LA LIBERTATE

Dupa eliberare, Virgil Maxim va duce o viata urmarita pas cu pas de securitate. Se va casatori si va convietui intr-o familie crestina cu Petruta Maxim, cu care va avea o fiica, Tatiana. Cativa ani va functiona ca profesor, dar va fi scos din invatamant, cand oamenii regimului nu ii vor mai tolera preocuparile pentru a da o educatie crestineasca elevilor.

Va munci ca necalificat, pana la calificarea in meseria de zidar, fiind mereu sicanat moral si psihic. La 48 de ani, abia, isi va lua bacalaureatul! Daca ar fi urmat o forma de invatamant superior, urcusul pe plan intelectual nu mai isi mai implinea menirea la varsta sa; astfel se va dedica educatiei fiicei sale.

Va trece cu bine peste toate incercarile si va iesi triumfator cu ceilalti fosti detinuti politici ai regimului comunist.

Dupa 1989, va fi incurajat de camarazii de suferinta si sustinut material pentru a edita doua lucrari aparte. Una izvorata din harul poetic pe care l-a fructificat, alta din calitatea de marturitor al temnitelor.

Este vorba de Nuntasul cerului – poeme crestine cu isihaste si Imn pentru crucea purtata – considerata printre primele carti de memorialistica despre inchisorile comuniste – in care „Virgil Maxim, in smerenia lui, ni se prezinta doar ca un mic si neinsemnat hagiograf, care a primit porunca nevazuta sa inscrie in veac un semn de lauda si multumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste incercari prin care a trecut neamul romanesc” (Pr. Ioan Negrutiu).

Spirit profetic al generatie sale, Virgil Maxim si-a indeamnat urmasii pe calea marturisirii Adevarului, prin articole pulbicate (in Gazeta de Vest) si scrisori de lamurire trimise camarazilor sai, pana a inchis ochii si a trecut la Domnul (19 martie 1997).

La inmormantarea sa, la Salciile-Prahova, s-au adunat cu satul intreg – unde era iubit; dupa ce iesire la pensie isi petrecea acolo cate o jumatate de an – si camarazii sositi din intreaga tara. Cu aceasta ocazie am auzit o consateanca mai in varsta afirmand despre el: „Cand intra domnu’ Gicu (de la Virgil) in biserica, se lumina biserica!”, care confirma tinuta de inalta traire creastineasca.

Faptul ca vocea lui, dintre toate cate s-au inaltat din mijlocul suferintei, are autoritate este de necontestat; marturisirea parintelui Arsenie (Papacioc) este concludenta: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, multi o intuiau, dar el o si prezenta cu toate virgulele, cu tot intelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenta ca e singurul care ar putea fi patriarhul tarii. Eu, care l-am cunoscut de tanar, am incuviintat” (monahul Moise, Sfantul inchisorilor – marturii despre Valeriu Gafencu). – Sursa: poezie.ro 

Citiți și: 

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii

Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalți tineri îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie considerându-l sfântul acestei închisori1.

Cu toată firea lui blândă și atitudinea plină de modestie, lui Maxim Virgil toată lumea i-a zis ”domnu” Maxim.

Chiar și după anul 1990, de acum bătrâni ieșiți la pensie când toți eram ”tu” și ”mă”, pentru toată lumea Maxim Virgil a rămas ”domnul” Maxim. (…)

În fața atitudinii de sfânt creștin pe care a avut-o și față de cei 22 de ani de închisoare neîntreruptă pe care a executat-o, n-am mai îndrăznit niciunul să ridicăm fruntea prea mult în fața lui ci a rămas pentru toată lumea ”domnu” Maxim.

(Gheorghe Andreica – Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pp. 118, 127)


1. Este vorba despre închisoarea Târgșor, în care Virgil Maxim a fost încarcerat între anii 1948-1950. Deși avea vârsta de 26 de ani la acea dată, Virgil Maxim a fost transferat la Târgșor deoarece încă figura ca elev în evidențele Securității, căci la la data arestării din timpul guvernării antonesciene era în clasa a VIII-a.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Virgil Maxim la 70 de ani – marturisitorii.ro

“Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mîini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, şi el s-a supărat.

La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: “Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: “De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru, şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: “Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după cîtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: “Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gît şi vrînd să-l mîngîi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitîndu-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis: “Du-te! Şi tu eşti liber! Noi sîntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…””

Sursa: Petru-Voda.Ro via: marturisitorii.ro 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim