Ecumenism – Pseudo-patriarhul Daniel permițând ereticilor greco-catolici să „sfințească” și ei Monumentul Unirii de la Alba Iulia

Imagini pentru monumentul unirii alba iulia

1 decembrie 2018. Sfințirea Monumentului Unirii de la Alba Iulia de către ecumenistul Daniel, apoi greco-catolicii îl „sfințesc” și ei sub privirile acestuia și ale pseudo-patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului.

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat împreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa savârseasca ceva ca clerici (sa savârseasca cele sfinte), sa se cateriseasca.

(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.) 

Mai crede cineva că acest patriarh nu e eretic ecumenist? Sau a asistat doar din complezență la slujba greco-papistașilor? 

Dacă ar fi fost ortodox, n-ar fi permis acestora să-și facă simulacrul lor de slujbă, sau ar fi părăsit locul. Le-ar fi spus că sunt eretici și în înșelare i-ar fi povățuit să se facă ortodocși. Dar n-a făcut asta nici el nici celălalt pseudo-ierarh cu numele de patriarh al Ierusalimului.  Și pentru că ambii sunt ecumeniști și nu consideră o problemă asistarea la o slujbă a ereticilor deja condamnați, ambii sunt pasibili de întreruperea pomenirii.

Părintele IOAN MIRON din Turdaș (Alba) nu recunoaște autoritatea Consistoriului care încearcă să-l „judece”

pr-ioan-miron

Preiau de pe: prieteniisfantuluiefrem.ro

Joi, 23 februarie, 2017, am fost la Alba-Iulia, pentru a participa la procesul părintelui Ioan Miron, în calitate de martor. Când am ajuns acolo, am văzut că părintele se hotărâse să accepte sfatul doamnei avocat Iulia Tipa de a aborda acest ”proces” din perspectiva faptului că nu are baze legale, adică să îl conteste total. Așa că părintele Ioan a intrat singur în sala de judecată, unde a stat aproximativ o jumătate de oră, străduindu-se să îi facă pe membrii Consistoriului să înțeleagă realitatea: nu le recunoaște autoritatea de a-l judeca, atât legal, cât și duhovnicește (dacă au acceptat sinodul din Creta, înseamnă că nu mai sunt ortodocși, deci nu pot judeca un ortodox).

Noi am stat afară în compania poliției, trimisă în mod ”preventiv.” Doamna avocat Iulia Tipa și domnul Silviu-Mihai Chirilă au încercat un dialog cu un consilier al Arhiepiscopiei, care a ieșit la un moment dat afară din clădire, însă lungimile de undă nu s-au potrivit, acest părinte consilier nedorind să ofere vreo explicație referitoare la prezența poliției, la interdicția de a participa martorii la proces. Mai mult, i-am dat părintelui consilier o mapă cu 12 pagini, conținând o broșură cu 40 de argumente că sinodul din Creta NU a fost în duhul Sfinților Părinți.

L-am rugat să i-o dea părintelui Ioan – nu apucasem, căci am fost să o trag la xerox între timp – și să fie depusă la dosar, ca argumentație teologică a poziției anti-Creta a părintelui Ioan Miron. Consilierul a luat mapa, s-a dus cu ea înăuntru, promițându-mi că aduce o copie după prima pagină, cu un număr de înregistrare. În final a ieșit cu tot cu mapă, fără număr de înregistrare, mi-a înmânat-o, spunând că membrii Consistoriului au refuzat-o la dosar, pe motiv că în timpul procesului NU se pot depune înscrisuri.

Asta a fost culmea! Păi când să le depui?

De fapt, am înțeles, că doar am trecut și eu prin  ”procedura” aceasta, dar la Miercurea-Ciuc. A primi înscrisuri – dreptul inalienabil al acuzatului la apărare – presupune să dai în final un nou termen, ca să poți în calitate de judecător să analizezi probele puse la dosar.

Dar ei AU ORDIN SĂ NE EXECUTE PE LOC. Cum fac cu creștinii cei din ISIS. Numai că aceia transformă creștinii direct în mucenici. Noi mai trebuie să așteptăm.

Ce să mai încărcăm dosarul cu probe?

Asta a fost. Ei au rămas … în deliberare, noi rămânem cu Hristos. Nădăjduim.

Sunt sigur că dacă ar veni acum Hristos și ar fi dus în fața unui consistoriu din acesta și ar vrea să depună la dosar… Evanghelia, judecătorii ar refuza-o fără să clipească.

Domnilor din consistoriu, îl condamnați pe părintele Ioan? Pe voi vă condamnați. Acolo de fapt semnați – ACEASTA ESTE REALITATEA – propria voastră caterisire. Să nu fie!

Post plin de har dorim tuturor ortodocșilor, iar ecumeniștilor le arătăm doar Crucea lui Hristos. Cu Cel răstignit pe ea se războiesc. Iar sorți de izbândă nu au.

pr. Ciprian Staicu

PS – Am uitat ceva: pe turlele catedralei arhiepiscopale din Alba-Iulia tronează crucile satanice ale lui Baphomet. Am făcut 5 ani de seminar acolo, am amintiri minunate din acea biserică, dar acum NU am intrat în ea. Cu așa ”simboluri” pe ea, eu cred că trece în categoria capiște. Doamne, dă-le pocăință hulitorilor lui Hristos!

Aniversare! – 95 de ani de la nașterea Părintelui VASILE PĂTRAȘCU, UN ALT SFÂNT AL ÎNCHISORILOR, CARE NU SE TEMEA SĂ CITEASCĂ MOLITFELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Aniversare! – 95 de ani de la nașterea Părintelui VASILE PĂTRAȘCU, UN ALT SFÂNT AL ÎNCHISORILOR, CARE NU SE TEMEA SĂ CITEASCĂ MOLITFELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Imagini pentru pr vasile patrascu

Luptător anticomunist, lider al Frăţiilor de Cruce din fostul judeţ Tutova, deţinut politic timp de 18 ani şi unul dintre cei mai chinuiţi în cadrul experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, părintele Vasile a fost o lumină în viaţa a mulţi, foarte mulţi oameni. Şi-a închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi neamului românesc. În fiecare zi de miercuri, vineri şi duminică, uliţele satului Nefliu (Măgurele-Ilfov) erau pline de automobile venite din toate zonele ţării sau chiar din străinătate. Slujbele făcute de acest om care literalmente se lupta cu diavolul, uneori adevărate exorcizări, deveniseră celebre. Nefliu devenise un adevărat fenomen mistic, iar aura părintelui Vasile Pătraşcu era sporită de martiriul omului care cu adevărat se coborâse o vreme la Iad, în chinurile Piteştilor…
Minunile săvârşite de acest sfânt al închisorilor sunt mărturisite şi azi de cei izbăviţi de posesiunea demonilor.
S-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 23 septembrie 2006, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat.
Dumnezeu să-l odihnească! Părinte Vasile Pătraşcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

Sursa: buciumul.ro 

 Imagini pentru pr vasile patrascu

„Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.” 

  • Născut: 01 Ianuarie 1922
  • Locul nașterii: Bârlad, Vaslui
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 18 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Uranus, Pitești, Gherla, Focșani, Aiud, Alba-Iulia, Galați, Ploiești, Codlea, Iași, Periprava și Bârlad
  • Data adormirii: 23 Septembrie 2006

O MĂRTURISIRE CUTREMURĂTOARE – PREOTUL VASILE PĂTRAŞCU: „AM ÎNCHINAT TOATĂ SUFERINŢA MEA LUI DUMNEZEU”

1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…

Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.

În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

Spune legenda că a fost o ţară

Cu holde de aur şi cer fermecat,

Cu freamăt de codru şi cântec de ape,

Cu sfinte troiţe pe uliţi de sat.

Şi-n ţara aceea de vremi îngropată

Vegheau voievozi pe-ntinsele zări:

Ştefan la Suceava, Mihai dinspre Turda

La Olt Domnul Tudor şi vajnici flăcăi.

Porneşte furtuna şi iadul prin ţară,

Legenda nu spune câţi morţi au pierit.

Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire

De morţi fără cruce, rodind însutit…

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

Primul lucru care îţi atrăgea atenţia când intrai în frumoasa şi înflorita curte a bisericii era mulţimea de cruci mici şi albe, care străjuiau osemintele unor preoţi, adunate de Părintele Vasile de pe la bisericile demolate în vremea comunismului.

Peste tot era evident spiritul de gospodar şi de gestionar al Părintelui. Dintr-o săracă biserică sătească, harul şi strădania sa au ctitorit un adevărat loc de pelerinaj, care aduna credincioşi de prin satele vecine, din Bucureşti şi chiar din alte colţuri ale ţării. Vechea biserică a fost consolidată, renovată şi pictată, iar în curtea acesteia Părintele Vasile a clădit o casă parohială, înconjurată de o frumoasă grădină cu flori şi arbori ornamentali. De asemenea, Părintele a realizat şi alte ctitorii şi a ajutat unele parohii în nevoie.

Crucile monumentale de neon pe care Părintele le-a ridicat în curtea bisericii, în faţa Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele şi în alte locuri bine chibzuite înfiorează cu lumina lor şi pe cel mai indiferent trecător, care parcă se trezeşte şi îşi face semnul Crucii.

Ca preot slujitor, Părintele Vasile se impunea prin sârguinţa cu care slujea, fără a omite nici o iotă din tipic. Fiecare slujbă era o jertfă, a sa proprie şi a credincioşilor din biserică – prin meticulozitatea cu care slujea, prin conştiinciozitatea cu care citea toate pomelnicele anului, prin ordinea şi disciplina care stăpânea în biserică. Liturghia de Duminică începea pentru el dis-de-dimineaţă şi se sfârşea pe la ora 14. Majoritatea credincioşilor stăteau în genunchi în tot timpul Liturghiei, ore întregi, nu pentru că Părintele le-ar fi impus aceasta, ci numai pentru că aşa simţeau ei nevoia să se roage în starea de cucernicie ce domnea în biserică.

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci !” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă” 

Sursa: familiaortodoxa.ro

România a pierdut „Codex Aureus” (prin contribuţia trădătoarei Monica Macovei), cea mai valoroasa carte din patrimoniul naţional, în favoarea comunităţii maghiare romano-catolice

România a pierdut cea mai valoroasă carte din lume – Codex Aureus. Manuscrisul a ajuns la unguri

Codex Aureus, un manuscris scris cu litere de aur, aflat în proprietatea statului român, a ajuns în mod ilegal, cu ajutorul politicienilor români, în posesia Ungariei. Monica Macovei, actualmente europarlamentar PNL, a pledat la CEDO împotriva statului român pentru ca Ungaria să primească Codex Aureus.

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a reuşit să înfrângă Opoziţia corectă şi legală a primarului şi Consiliului local din Capitala Unirii și a primit Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Și asta grație Monicăi Macovei care a reprezentat Arhiepiscopia în procesul intentat statului român la CEDO.

Clădirea acestei biblioteci, împreună cu cele 115.992 unităţi bibliografice, din care: 1.778 manuscrise din secolul al IX-lea; 300 codice medievale (reprezentând 80% din cele existente în România); 571 incunabule şi 24.000 cărţi vechi din secolele XV-XVIII, au fost date gratuit şi ilegal din proprietatea Poporului şi Statului Român în proprietatea comunităţii maghiare şi a Ungariei.

Cel mai valoros manuscris din Biblioteca Batthyaneum şi din întreaga Europă este Codex Aureus. Această carte a fost scrisă în jurul anului 810 din porunca împăratului Carol cel Mare.

Această Evanghelie a fost scrisă cu litere de aur, pe foi fine de pergament, a fost pictată cu aur şi are coperţile din fildeş.

Prima parte din Codex Aureus, cuprinzând în cele 111 file Evangheliile lui Matei şi Marcu, s-a aflat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Partea a doua din Codex Aureus, cuprinzând în cele 124 de file Evangheliile lui Luca şi Ioan, se află la Biblioteca Apostolică din Vatican.

Manuscrisul Codex Aureus are o valoare inestimabilă.

În anul 1968, Regimul Ceauşescu a luat un împrumut de 10 miliarde dolari S.U.A. de la F.M.I. şi Banca Mondială pentru realizarea unor mari investiţii în România, inclusiv retehnologizarea industriei. Împrumutul extern de 10 miliarde dolari S.U.A. a fost garantat de către Statul Român cu Codex Aureus. Poporul Român a realizat investiţii uriaşe în Regimul Ceauşescu, a plătit integral şi înainte de termen toată datoria externă.

Regimurile post-decembriste au pus la cale şi au dat ilegal Ungariei şi comunităţii maghiare din România (care nu are personalitate juridică) atât Codex Aureus cât şi Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, cu tot fondul de carte. Programul de jefuire a Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia l-a început Guvernul Radu Vasile, l-a continuat Guvernul Năstase şi l-a finalizat Guvernul Ponta III.

După Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi în baza Tratatului de la Trianon, din iunie 1920, Biblioteca Batthyaneum cu tot fondul de carte, inclusiv Codex Aureus a intrat în proprietatea Poporului şi Statului Român. Biblioteca se află pe str.Unirii nr.1-3 din municipiul Alba Iulia şi este înscrisă în cartea funciară nr.559 fiind identificată cu numărul topografic 1973/1.

Titular al dreptului de proprietate a fost Biblioteca Naţională a României.

În vara anului 1998, Guvernul Radu Vasile (format din miniştri din partea P.N.Ţ.C.D., U.D.M.R., P.N.L. şi P.D.) a aprobat O.U.G. nr.13 din 7 iulie privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. Atunci, ministru al Culturii a fost d-l Ion Caramitru, iar al Învăţământului era d-l Andrei Marga.

Ordonanţa de urgenţă nr.13/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.255 din 8 iulie 1998 a fost semnată de premierul Radu Vasile şi contrasemnată de Gyorgy Tokay, ministru delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale. O.U.G.nr.13/1998 are trei articole (numerotate 1, 2 şi 2) şi a stabilit următoarele:
1. Clădirile şi terenurile aferente lor, cele înscrise în Anexă, trec gratuit în proprietatea comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
2. Se înfiinţează o Comisie specială paritară (Guvern-minorităţi entice) care verifică situaţia juridică a celor 17 imobile înscrisă în Anexă şi poate face noi propuneri pentru donaţii către minorităţile etnice.

3. Predarea-preluarea imobilelor se face pe baza unor protocoale redactate de Comisia specială paritară.

La poziţia nr.13 din Anexa la O.U.G. nr.13/1998 este înscrisă Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia.

Este evident că O.U.G. nr.13/1998 nu se referă la restituirea fondului de carte şi a Codex Aureus către comunitatea maghiară din România şi către Ungaria.

După cinci ani, prin Legea nr.458 din 12 noiembrie 2003, a fost aprobată O.U.G. nr.13/1998. Lucrările Senatului au fost conduse de Doru Ioan Tărăcilă şi cele ale Camerei Deputaţilor de Viorel Hrebenciuc.

Separat de legislaţia existentă, prin aceste două acte normative, s-a furat Poporului Român Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, inclusiv Codex Aureus, care au fost date ilegal comunităţii maghiare care nu are personalitate juridică şi care niciodată nu a fost proprietara acestei biblioteci, a Codex Aureus şi a uriaşului fond de carte.

Biblioteca, situată pe strada Gabriel Bethlen din incinta Cetăţii, este destinată doar studiului ştiinţific şi nu este deschisă pentru vizitare turistică.

Codex Aureus este atât de valoroasă încât pur şi simplu nu poate fi estimată în bani.

Celebrul manuscris ce se află în biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, este râvnit de Vatican.

Valoarea ei este inestimabilă. Nu se poate măsură în bani. De aceea este un garant al împrumuturilor externe, chiar şi după 1990. Acest volum nu iese din camera blindată decât rareori şi numai cu cereri speciale. Pentru studiu este folosită o copie fidelă, realizată în 1967.

Manuscrisul a fost realizat între anii 778 şi 820, în timpul lui Carol cel Mare. Volumul s-a aflat mai întâi la mănăstirea Lorsch din Germania, apoi, în secolul al XVI-lea, a fost dus la Heidelberg, de unde, în 1622, în urmă jefuirii bibliotecii de acolo de către soldaţii angajaţi în războiul de 30 de ani, a fost rupt în două, că să poată fi vândut mai uşor, detasandu-i-se coperţile. Prima jumătate, cea mai bogat ilustrată, a ajuns în biblioteca contelui Migazzi, cardinal de Viena, care a vândut-o apoi lui Ignat Batthyani, episcopul de Alba Iulia. A doua parte a cărţii a ajuns în biblioteca Vaticanului, unde se păstrează sub un clopot de sticlă. În România cartea a intrat în proprietatea statului în anul 1918, fiind donată de Ignat Batthyani, episcopul de Alba Iulia.patrimoniu

Manuscrisul este un evangheliar, de unde şi numele: Evangelium Scriptum cum auro pictum habens tabulas eburneas (Evanghelie scrisă cu cerneală de aur având table de fildeş).

După momentul Ceauşescu, Codex Aureus intră în epoca scandalurilor. În 1993 Evanghelierul este fotocopiat de reprezentanţii Administraţiei Parcurilor şi Castelelor din landul german Hessen.

Între partea română, respectiv filiala Bibliotecii Naţionale a României din Alba Iulia, şi cea germană nu a fost încheiat, în mod ciudat, nici un fel de contract scris.

În 1996 germanii editează un CD-ROM cu fotografiile obţinute şi semnează un contract de realizare a unor copii cu editura elveţiană ‘Faksimile Luzern’.

Landul Hessen a garantat editurii, prin contract, folosirea exclusivă a drepturilor de a reproduce Codex Aureus pe o perioada de 25 de ani. Conform contractului, ‘Faksimile’ are dreptul să folosească cum vrea cele 333 de exemplare realizate deja la dată semnării contractului amintit, precum şi tot ce va mai edita pe această tema.

Copiile respective sunt lucrate în metal preţios, exact că şi originalul, şi au o valoare de 28.000 de euro bucata. Numai pentru cele 333 de reproduceri se contura o afacere de aproape 10 milioane de euro din care România n-a câştigat nimic.

Biblioteca Apostolică Vatican, deţinătoarea celeilalte jumătăţi a manuscrisului, este partener al Editurii Luzern la acest proiect. România a dat în judecată Germania pentru facsimilarea ilegală a Codex-ului.

În anul 2002, directorul Bibliotecii Naţionale, Dan Ion Erceanu, a fost demis din funcţie şi arestat pentru modul ilegal în care a aprobat facsimilarea manuscrisului. Ulterior, instanţa de judecată l-a găsit nevinovat şi a fost repus în funcţie.

Sursa: recentnews.ro

De fapt, biblioteca Batthyaneum, cu Codex Aureus cu tot a fost pierdută anul trecut:

FURT DIN PATRIMONIUL NAŢIONAL – Guvernul Ponta a cedat ungurilor evangheliarul de o valoare inestimabilă Codex Aureus, clădirea Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia şi tot fondul de cărţi şi manuscrise

FURT DIN PATRIMONIUL NAŢIONAL – Guvernul Ponta a cedat ungurilor evangheliarul de o valoare inestimabilă Codex Aureus, clădirea Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia şi tot fondul de cărţi şi manuscrise

În politica diabolică a Ungariei şi a U.D.M.R., vizând dobândirea rapidă şi pe căi ilegale a peste 50% dintre imobilele din Ardeal, s-a înregistrat recent un nou episod, extrem de periculos prin consecinţele sale, respectiv a fost împroprietărită comunitatea maghiară cu Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Solicitarea a fost făcută (în ultimii ani) de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia, care a reuşit să înfrângă Opoziţia corectă şi legală a primarului şi Consiliului local din Capitala Unirii.
Clădirea acestei biblioteci, împreună cu cele 115.992 unităţi bibliografice, din care: 1.778 manuscrise din secolul al IX-lea; 300 codice medievale (reprezentând 80% din cele existente în România); 571 incunabule şi 24.000 cărţi vechi din secolele XV-XVIII, au fost date gratuit şi ilegal din proprietatea Poporului şi Statului Român în proprietatea comunităţii maghiare şi a Ungariei.
Cel mai valoros manuscris din Biblioteca Batthyaneum şi din întreaga Europă este Codex Aureus. Această carte a fost scrisă în jurul anului 810 din porunca împăratului Carol cel Mare.
Această Evanghelie a fost scrisă cu litere de aur, pe foi fine de pergament, a fost pictată cu aur şi are coperţile din fildeş.
Prima parte din Codex Aureus, cuprinzând în cele 111 file Evangheliile lui Matei şi Marcu, s-a aflat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Partea a doua din Codex Aureus, cuprinzând în cele 124 de file Evangheliile lui Luca şi Ioan, se află la Biblioteca Apostolică din Vatican.

codex-aureus-3

Pagină din manuscrisul Codex Aureus

Manuscrisul Codex Aureus are o valoare inestimabilă.
În anul 1968, Regimul Ceauşescu a luat un împrumut de 10 miliarde dolari S.U.A. de la F.M.I. şi Banca Mondială pentru realizarea unor mari investiţii în România, inclusiv retehnologizarea industriei. Împrumutul extern de 10 miliarde dolari S.U.A. a fost garantat de către Statul Român cu Codex Aureus. Poporul Român a realizat investiţii uriaşe în Regimul Ceauşescu, a plătit integral şi înainte de termen toată datoria externă.

Regimurile post-decembriste au pus la cale şi au dat ilegal Ungariei şi comunităţii maghiare din România (care nu are personalitate juridică) atât Codex Aureus cât şi Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, cu tot fondul de carte. Programul de jefuire a Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia l-a început Guvernul Radu Vasile, l-a continuat Guvernul Năstase şi l-a finalizat Guvernul Ponta III.

După Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi în baza Tratatului de la Trianon, din iunie 1920, Biblioteca Batthyaneum cu tot fondul de carte, inclusiv Codex Aureus a intrat în proprietatea Poporului şi Statului Român. (Se pare ca acest lucru s-a întâmplat în 1962: „autorităţile comuniste ale vremii hotărând ca începând din anul 1962 Biblioteca Batthyaneum să devină filiala din oraşul Alba Iulia a Bibliotecii Naţionale de Stat, actuala Bibiliotecă Naţională a României.” Sursa: gandul  – nota admin.)

Biblioteca se află pe str.Unirii nr.1-3 din municipiul Alba Iulia şi este înscrisă în cartea funciară nr.559 fiind identificată cu numărul topografic 1973/1.
Titular al dreptului de proprietate a fost Biblioteca Naţională a României.

În vara anului 1998, Guvernul Radu Vasile (format din miniştri din partea P.N.Ţ.C.D., U.D.M.R., P.N.L. şi P.D.) a aprobat O.U.G. nr.13 din 7 iulie privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. Atunci, ministru al Culturii a fost d-l Ion Caramitru, iar al Învăţământului era d-l Andrei Marga. Oare ştiau de Codex Aureus s-au află abia acum? Ordonanţa de urgenţă nr.13/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.255 din 8 iulie 1998 a fost semnată de premierul Radu Vasile (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!) şi contrasemnată de Gyorgy Tokay, ministru delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale. O.U.G.nr.13/1998 are trei articole (numerotate 1, 2 şi 2) şi a stabilit următoarele:

1. Clădirile şi terenurile aferente lor, cele înscrise în Anexă, trec gratuit în proprietatea comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
2. Se înfiinţează o Comisie specială paritară (Guvern-minorităţi entice) care verifică situaţia juridică a celor 17 imobile înscrisă în Anexă şi poate face noi propuneri pentru donaţii către minorităţile etnice.
3. Predarea-preluarea imobilelor se face pe baza unor protocoale redactate de Comisia specială paritară.
La poziţia nr.13 din Anexa la O.U.G. nr.13/1998 este înscrisă Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia.
Este evident că O.U.G. nr.13/1998 nu se referă la restituirea fondului de carte şi a Codex Aureus către comunitatea maghiară din România şi către Ungaria.
După cinci ani, prin Legea nr.458 din 12 noiembrie 2003, a fost aprobată O.U.G. nr.13/1998. Lucrările Senatului au fost conduse de d-l Doru Ioan Tărăcilă şi cele ale Camerei Deputaţilor de d-l Viorel Hrebenciuc.
Separat de legislaţia existentă, prin aceste două acte normative, s-a furat Poporului Român Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, inclusiv Codex Aureus, care au fost date ilegal comunităţii maghiare care nu are personalitate juridică şi care niciodată nu a fost proprietara acestei biblioteci, a Codex Aureus şi a uriaşului fond de carte.
În mare secret, Ungaria şi U.D.M.R. au reuşit să fure, din nou, o mare parte din averea Poporului Român. Despre această uriaşă afacere imobiliară, pusă la cale prin O.U.G. nr.13/1998 şi înfăptuită în perioada 1998-2014, ştiu toţi candidaţii anunţaţi la funcţia de Preşedinte al României. De ce tac? De ce nu acţionează pentru oprirea retrocedărilor ilegale de clădiri, terenuri şi păduri, mai ales către unguri şi către Ungaria? Sunt complici cu U.D.M.R. sau i-au “sensibilizat” autorităţile din Ungaria?
Ceea ce s-a petrecut recent cu Codex Aureus şi Biblioteca Batthyaneum dovedeşte că premierul Victor Viorel Ponta şi P.S.D. au adus U.D.M.R. la guvernare şi i-a oferit postul de vicepremier şi ministru al Culturii lui Kelemen Hunor cu scopul de a facilita un furt pios împotriva Poporului Român şi patrimoniului naţional !
Manipulatorii de opinie se străduiesc să-i convingă pe unii români că dacă premierul Victor Viorel Ponta a dat la unguri şi Ungariei Codex Aureus şi Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia atunci merită să fie noul Preşedinte al României. În Israel şi în China o asemenea faptă este răsplătită cu dulcele glonţ al patriei.

Interiorul Bibliotecii Batthyaneum, fostă filială a Bibliotecii Naţionale

Guvernul Ponta III a dat ilegal unei biserici ungureşti şi implicit Ungariei, uriaşa Biblioteca Batthyaneum şi Codex Aureus.
Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) ar fi trebuit să se autosesizeze şi să pună sechestru asiguratoriu pe Codex Aureus, pe toate cărţile aflate în Biblioteca Batthyaneum, precum şi pe averile celor implicaţi în această afacere imobiliară îndreptată împotriva Poporului Român. Procurorii ştiu că, de regulă, criminalul se întoarce la locul crimei.
De loc întâmplător, premierul Victor Viorel Ponta a anunţat că se lansează, în cursa pentru alegerea Preşedintelui României, de la Alba Iulia, într-un Congres inedit al P.S.D., în ziua de 12 septembrie a.c, probabil, din faţa clădirii Bibliotecii Batthyaneum dată ilegal Ungariei, împreună cu Codex Aureus şi tot fondul de carte.
Partidele politice parlamentare care, împreună cu U.D.M.R., au furat Poporului Român manuscrisul Codex Aureus şi Biblioteca Batthyaneum şi-au stabilit candidaţii pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie a.c. şi se laudă că unul dintre ei va ajunge, tot prin furt, Preşedinte al României.
Doamne, ocroteşte-i pe români !
Dr. Gheorghe Funar
Candidat independent la funcţia de Preşedinte al României

Sursa: FrontPress

Probabil aceste retrocedări au fost făcute la presiunea SUA, căci iată ce aflăm de pe Wikipedia: „Clădirea bibliotecii este monument istoric, cod LMI AB-II-m-A-00098. Nepunerea în practică a deciziei de restituire a clădirii către Arhidieceza de Alba Iulia a fost menționată în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014.” 

Ce alte lucrări istorice valoroase mai conţine biblioteca:

Comori inestimabile într-un locaş de cultură din Alba Iulia

La ora actuală, Biblioteca Batthyaneaum adăposteşte circa 64.000 de unităţi bibliografice între care se disting un număr de aproximativ 50.000 de cărţi şi volume diverse, 1650 de manuscrise, 19.000 de documente şi 609 de incunabule, toate aceste adevărate comori literare şi culturale fiind scrise în 30 de limbi şi dialecte.

Specialiştii români şi străini estimează aşadar că Biblioteca Batthyaneum deţine circa 80% din totalitatea manuscriselor medievale de tip occidental prezente pe teritoriul României. Cele 609 de incunabule însumează la rândul lor aproape 70% din totalul documentelor de acest gen existente în ţara noastră. Între aceste incunabule se remarcă Epistulae heroides ale lui Ovidiu tipărite în anul 1494, Summa de cassibus conscientiae a lui Astesanus de Ast din anul 1466, prima ediţie (apărută în anul 1488) a Operelor lui Homer, Comoediac-ul lui Aristofan din anul 1498, Opera Graece a lui Aristotel (apărută în cinci volume între anii 1495-1598), şi Istoria Decăderii Imperiului Roman de Titus Livius.

Între cele mai preţioase lucrări din colecţia biblioteci se remarcă De sacramentis a lui Nicolaus Olahus, apărută la Viena în anul 1561, Palia de la Orăştie, apărută în anul 1582 în localitatea omonimă, precum şi unele pagini din Codex Aureus. Codexul respectiv este considerat cel mai vechi şi mai preţios document al bibliotecii, denumit astfel deoarece a fost scris cu tinctură din aur. Scris între anii 778-820 în timpul împăratului Carol cel Mare, manuscrisul a fost depozitat iniţial al Mănăstirea din Lorsch, după care a ajuns la Heidelberg, de unde, în urma jefuirii bibliotecii de acolo, act reprobabil petrecut în anul 1622, documentul a fost rupt în două de soldaţii angajaţi în Războiul de 30 de Ani, care credeau că astfel îl vor vinde mai uşor. Prima jumătate, cea mai bine ilustrată din Codex a ajuns în biblioteca lui Migazii, vândută de acesta episcopului Batthyany. A doua se păstrează în Muzeul Vaticanului, iar coperţile lucrate în fildeş şi aur se păstrează la British Muzeum din Londra, respectiv Museo Sacro din Roma.

Probabil a doilea document ca valoare deţinut de bibliotecă este „Codex Burgundus” din secolul al XV-lea, un manuscris ale cărui ilustraţii pe fond de aur mozaicat, cu culori vii, sunt considerate unice în întreaga lume. În colecţiile sale se mai află „Noul Testament de la Bălgrad” din anul 1648 al lui Simeon Ştefan, Psaltirea de la Bucureşti cu stema lui Constantin Brâncoveanu din anul 1694, un exemplar în limba germană din anul 1771 al „Descrierii Moldovei” de Dimitrie Cantemir, şi multe alte lucrări importante.

Sursa:http://www.gandul.info/magazin/biblioteca-batthyaneum-si-comorile-cunoasterii-din-alba-iulia-12995043

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei

Mihai Viteazul a trăit între anii 1558 – 1601 , anii de domnie fiind 1593-1601.

Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova)

  Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, portret       Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, 1600

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie  1600

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Mihai Viteazul a fost ucis

în urma unei conspiraţii?

Generalul Basta György şi-a atras asupra sa oprobriul contemporanilor şi al posterităţii, pentru mişeleasca crimă a eroului de la Călugăreni.

Numeroase relatări trimise la Viena şi la Praga au descris în fel şi chip asasinarea lui Mihai Viteazul.

Basta György, autorul crimei, recunoaşte într-o scrisoare trimisă Arhiducelui Mathias, viitorul împărat habsburg, în care se consemnează: „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”.

Szamoskozi Istvan şi G. Beduccino ambii contemporani ai evenimentelor relatează: „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul”.

Ieremia Movilă, într-o scrisoare din 28 august 1601 relatează: „La sosirea armatei imperiale la cortul lui Mihai, s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere”.

În ceea ce priveşte rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul, relatările provenite din tabăra imperialilor, apoi cele provenite din informaţiile ambasadorilor străini acreditaţi la Praga, cât şi din Raportul trimis împăratului Rudolf al II-lea şi cele ale căpitanilor din Ungaria Superioară, nu amintesc nimic despre soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai. De remarcat este faptul că toate sursele au înregistrat actul criminal şi consecinţele sale politice, refuzând în corpore să se refere la rămăşiţele pământeşti.

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazu, voi prezenta câteva surse, după care cititorii îşi vor putea face o părere despre acest eveniment tragic, din Istoria Românilor.

1. Ieremia Movilă într-o altă scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania se arată: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 19 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.”

2. Szamosközy Istvan în versiunea lui arată: „Ucigaşii lui Mihai au târât trupul afară din cort şi a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă, l-au aşezat pe hoitul unui cal, iar în cele din urmă l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică.”

3. Ciro Spontani secretarul generalului Basta György, relatează în memoriile sale sub titlul „Historia della Transilvania”, apărută la Veneţia în anul 1638: „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate – imperială şi valahă – ele au declarat supunere faţă de ordinele generalului Basta György. Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, boierii valahi n-ar alege alt domn. Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat Comisului lui Mihai, care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”.

4. Iacob Thon – istoric, analizând izvoarele franceze contemporane evenimentelor din anul 1601 scria: „Trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală să zacă spre oroare, pe malul râului, până de cu seară, într-un mod nedemn. Noaptea a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Iohan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene.”

5. Palma Cayet istoric, în lucrarea sa „Chronologie septenaire”, Paris, 1905 descrie cam aceleaşi fapte, despre uciderea lui Mihai cum arată şi Iacob Than. Tot la Paris au mai apărut şi alte lucrări despre viaţa şi moartea lui Mihai. În luna decembrie 1601, a apărut şi lucrarea numită: „Discovers de la mort de Michael”.

6. Vistierul Stavrinos în anul 1601 şi Palamide în anul 1607, greci de origine, descriu şi ei despre soarta rămăşiţelor pământeşti a lui Mihai. Palamide scria: „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta György. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-a lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns„.

7. Brancovics în „Cronica sârbească” arată: „Am petrecut mulţi ani pe lângă Mitropolia Română din Alba Iulia. După uciderea lui Mihai, Basta György a îngăduit ca atât capul şi trupul să fie îngropate împreună la Mitropolia din Bălgrad”.

8. Bisselius – istoric iezuit, a prezentat poziţia imperială. În anul 1675 şi-a spus părerea: „Capul lui Mihai a fost dus de Basta György, care, în Şedinţa Consiliului, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă”.

9. Szamosközy, Simigianus, Wolfgang, Bethlen, se inspiră din izvoarele ungureşti, destul de târzii, dar ele se referă la anul 1601 şi toţi trei relatează: „Trupul lui Mihai a fost dus în Biserica Românească de la Alba Iulia”.

10. Miron Costin în Letopiseţul său, analizând cronicile româneşti, privind aducerea în mare taină în Ţara Românească a capului lui Mihai arată: „Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta György, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat le vederea tuturor”.

11. Radu Popescu în Cronica sa nu spune nimic despre soarta trupului lui Mihai. Un anonim a adăugat la sfârşit: „De aceia să povestim despre un boier care a fost la Mihai Vodă, anume Turturea Postelnicul. Atunci au fost legat, Mihai Vodă cu Turturea Postelnicul, jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de să va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă Ţară, să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest Postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape creştineşte. Drept aceea, dacă văzu Postelnicu Turturea că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci a luat numai capul de l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai Vodă să le dea acelei mănăstiri”.

12. Radu Mihnea, Domnul Ţării Româneşti, la 11 ani de la uciderea lui Mihai Vodă, a atribuit Postelnicului Turturea satul Găuriciul… „pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de la slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn”.

Istoria Poporului Român a înregistrat mai multe cazuri în care au fost asasinaţi pe nedrept conducătorii de ţară, de către unele cercuri interne în cârdăşie cu cele externe. Vă rog stimaţi cititori să reflectaţi cu profunzime şi să vă întrebaţi: de ce românii îşi ucid conducătorii?

Ne punem pe bună dreptate întrebarea: oare unde au fost românii? Pentru a înţelege mai bine sensul acestei întrebări şi mai ales la uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul la Câmpia Tordei, am să prezint o poezie cutremurătoare din marea operă a poetului, gazetarului şi a omului de excepţie Adrian Păunescu:

„Capul lui Mihai Viteazu la Turda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică

Şi Câmpia Turdei tristă îi răspunde lui cu jale:

„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mânii

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?”

Prof. dr. Ion CORNEANU

Sursătext:http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/mihai_viteazul_a_fost_ucis.htm 

Din cele relatate mai sus, găsim suficiente motive să credem că, nu numai capul voievodului a fost adus în Ţara Românească, ci şi trupul. Şi cum el fiind un martir al neamului şi un mărturisitor al ortodoxiei, Dumnezeu, se pare l-a învrednicit a avea sfinte moaşte, după cum aflăm:

… în 2010, în apropierea Bisericii, a fost descoperit un schelet fără cap, clavicule şi coaste.
„Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de «nebuni» – scrie Miron Manega, în «Predoslovia unui pelerin» (prefaţa la volumul «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate» – lucrarea de licenţă a părintelui stareţ Teoctist Moldovanu) – este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: «Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.» (…). «În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.» Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: «Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine».”

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/reintregirea-trupului-lui-mihai-viteazu-o-sansa-istorica-pentru-reintregirea-spiritului-identitar

Execuția lui Horea și Cloșca în 28 februarie 1785 şi sinuciderea lui Crişan. 230 de ani de la răscoala moţilor din 1784

horea-closca-si-crisan

 Horea-tras-pe-roata

Nota admin: A se citi Horea in loc de Horia.

Prinderea lui Horia si Closca s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie 1784, in urmatoarele imprejurari istorisite de insusi vicecolonelul Kray in raportul sau:


”Prinderea lor s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumatate gaunos, in jurul caruia pusese niste crengi de lemne si facuse un foc mare ca sa se incalzeasca. Taranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zapada proaspata ce cazuse de curand si dansii prinsera mai intai, la o departare mai mica, pe un pazitor al revolutionarilor, pe care il silira sa le descopere locul unde se afla capitanii. Taranii, cari se angajase sa-i prinda, erau 7 insi la numar, dintre cari numai 4 mai aveau pusti, si acestia patru plecara inainte si cand se apropiara de coliba, Horia ii primi ca pe amici si-i intreba, daca umbla cumva dupa vanat, la care ei raspunsera ca da, sunt siliti sa caute vanat pentru armata, dar nu pot sa capete nimic si de jumatate sunt mai inghetati. Atunci Horia ii invita sa seaza la foc. Doi dintre taranii acestia se asezara langa Horia si alti doi insi langa Closca, si acest din urma ii intreba numaidecat ce noutati mai sunt prin comune, iar ei raspunsera ca oamenii in general se plang de multimea cea mare de soldati si ca poporul trebuie sa fuga. La cuvintele aceste, Closca zise injurand: “Acusi ii scoatem noi si pe ei de aici si-i alungam la dracu”. In timpul acesta se apropiara de foc si ceilalti trei tarani si in momentul acesta cei doi tarani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Stefan Trifu si Nutu Maties, se aruncara asupra lui Horia si Closca, ii prinsera de gat, ii trantira la pamant si cu ajutorul celorlalti doi insi si cu inca cei trei soti, cari inca alergara la dansii, ii prinsera si ii legara. In timpul acesta Horia scoase din san un volum de hartii, cat tii intr-o mana, si le arunca in flacarile cele mari ale focului, dar ocupati cu legarea lor dansii n-au putut sa le scape din foc. In urma temandu-se, ca nu cumva sa navaleasca asupra lor niste oameni de ai lui Horia, se retrasera in graba mare cu ei intr-o poiana de oi, ceva mai departata si de aici dedera indata stire trupei de soldati, care inconjurase si dansa padurea si tinutul acesta si era ocupata cu cautarea lor. Soldatii acestia sosira numaidecat si gornicii ii predara pe amandoi. Horia si Closca erau armati cu pusti si cu lanci. Closca mai avea si doua pistoale, pe cari inca nu mi le-au adus. Alte lucruri la dansii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hartii, afara de 6 fl. la Closca. Probabil ca toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au ingropat in padure sub zapada.
Ca prinderea lor s-a intamplat intr-adevar astfel, aceasta o confirma unanim Horia si Closca aici, in prezenta mea si a mai multor ofiteri, si dansii adaoga ca de aceea au stat timp asa mult ascunsi prin paduri, fiindca voiau sa calatoreasca la Viena, indata ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune.
Abrud, 1 Ianuarie 1785
Kray
Vicecolonel (NOTA 1)


Numele celorlalti tarani, cari, dimpreuna cu Stefan Trifu si Nutu Maties, au contribuit la prinderea sefilor revolutiei, sunt, dupa cum ii declara singur Horia in interogatorului sau, urmatorii: Ion Maties, George Maties, doui feciori ai lui Andrei Neagu (Simeon cu fratele sau) si George Nicola (acesta din insasi familia Nicolestilor a lui Horia).
La 31 Decembre, adica la 3 zile dupa prinderea lor, Horia si Closca fura adusi in Abrud, escortati de un puternic detasament de graniceri secui. Cu acest prilej, o multime de popor, Romani si Unguri, astepta in piata orasului ca sa vada armata si pe cei doui capitani prinsi. Un om batran, cu numele Ion Popa Hagi Crisanut din Bistra, neputandu-si stapani emotia si indignarea, zise indurerat:
–     ”Iata, acum il au in mainile lor pe Horia si acum pot sa-l manance viu!”  

La auzul acestor cuvinte, o unguroaica din Abrud, cu numele Szappanossy Rebeka, raspunse lui Crisanut cu vorbele urmatoare:
–     ”Mai bine mancati-l voi pe Horia, caci voi l-ati numit craiu si voi i-ati zis asa!”
In fine Crisanut mai adause plin de revolta:
–     ”Aveti grija, Ungurilor, ca acum veti vedea voi ce veti pati pentru asta!”
Crisanut, pentru atitudinea sa romaneasca si umanitara, a fost peste putin timp condamnat la moarte si tras pe roata.
In ziua urmatoare, 1 Ianuarie 1785, Horia si Closca fura trimisi la Alba Iulia cu o escorta de 70 soldati (graniceri) unguri brutali, cari pe drum i-au pus lui Horia pe cap, in batae de joc, o coroana de nuele, strigandu-i: – ”Asa-i trebue regelui!”
In 2 Ianuarie amandoui capitanii fura adusi in cetatea Albei Iulii, unde de asemenea ii astepta o mare multime de popor. Closca fu inchis intr-o camera mica de sub statuia lui Carol VI in partea de miazazi a fortaretei, iar Horia sub poarta cea noua in partea de miazanoapte, fiind paziti fiecare de cate doui soldati inlauntru si unul afara la usa.
Cu o luna mai tarziu, adica in 30 Ianuarie 1785, fu prins si al treilea capitan George Crisan, in timpul pe cand se refugia din comuna Lupsa spre comuna Mogos. La prinderea lui Crisan au contribuit 9 tarani, aproape toti din Carpenis, in frunte cu popa Moise, preotul satului, si un alt preot din Lupsa, care era chior.
In ziua de 1 Februarie, Crisan fu adus si el la Alba Iulia si inchis tot in fortareata, si anume in temnita de sub edificiul cel mai vechiu al garzii.
Interogatoriul lui Horia si Closca nu se incepu decat in ziua de 26 Ianuarie din cauza ca toti membrii comisiunei de ancheta si instructie se imbolnavisera, ba doui din ei (A. Treicsik si capitanul Knabe) isi dasera obstescul sfarsit.
Horia a fost ascultat in 6 randuri si Closca de asemenea. Crisan numai de doua ori. Atat Horia cat si Closca au negat tot timpul orice participare la revolutie. Singurul capitan, care a facut marturisiri – si inca din cele mai importante pentru istoria revolutiunei – a fost Crisan, care in cele doua ascultari ale sale a declarat lucruri pretioase, anume cu privire la adunarea poporala din comuna Mesteascan si la inceputul revolutiunei din comuna Curechiu.
Este interesant de relevat ca la interogatoriul luat capitanilor revolutiei printre intrebarile ce li s-au pus era si urmatoarea foarte caracteristica: daca au avut vreo intelegere cu Romanii din Tara Romaneasca si daca au cunoscut pe cineva din tara aceasta? Evident raspunsurile capitanilor au fost negative.
Nefericitul Crisan, inainte de a i se termina interogatoriul, a fost gasit mort in inchisoare, in ziua de 13 Februarie. Contele Iankovits, in raportul sau catre imparatul Iosif II, spune ca Crisan “a prevenit sentinta, facandu-si singur o moarte violenta, anume dansul si-a desfacut o legatura dela opinci si s-a sugrumat cu legatura aceasta”.
A doua zi dupa sinuciderea lui Crisan, 14 Februarie, contele Iankovits aduce totusi o sentinta condamnatoare asupra corpului mort al lui Crisan, hotarand ca ”gadele sa-i taie capul, sa-i despice corpul in patru bucati, capul sa i se puna in teapa la domiciuliul sau din Carpenis, iar celelalte patru bucati sa se puna pe roate si anume partea de sus a corpului la Abrud, partea de jos la Bucium, a doua parte de sus la Brad si a doua parte de jos la Mihaleni”.
Peste doua zile aceasta neumana, salbatica si nebuneasca sentinta s-a si executat asupra corpului nefericitului Crisan.
In ziua de 26 Februarie, contele Iankovits pronunta sentinta si in ceea ce priveste pe Horia si Closca, hotarand ca ”au sa fie dusi pentru crimele lor la locul indatinat de supliciu si acolo sa li se franga cu roata toate membrele corpului, incepand de jos in sus, anume mai intaiu lui Ion Closca, apoi lui Horia, numit altminterea si Ursu Nicola, si in modul acesta sa fie trecuti din viata in moarte, iar corpurile lor sa se despice si taie in 4 bucati, capul si partile corpului sa se puna pe roate pe langa diferite drumuri si anume in comunele unde au comis cruzimile cele mai scelerate, iar inimile si intestinele lor sa se ingroape aici la locul supliciului”.
Executarea acestei infioratoare si neomenesti sentinte fu fixata pe ziua de 28 Februarie dimineata, care cadea intr-o Luni. Spre a impresiona adanc poporul si a-i vara teroarea in suflete, peste 6.000 de oameni, dintre cari 2.515 tarani romani ca delegati din 419 comune, fura adusi la locul supliciului ca sa ia parte la acest ingrozitor spectacol neronian.
Conform cu dispozitivul sentintei, cel dintai fu executat Closca, al carui corp fu frant cu roata dela picioare spre cap. Dupa declaratia unui martor ocular, i s-au dat peste 20 lovituri pana sa-si dea sufletul. In timpul acesta Horia, primul capitan, trebuia sa priveasca cu ochii sai oribila moarte a bunului si devotatului sau prieten Closca. Meseria josnica de gade (calau) a fost indeplinita de ungurul G. Rokoczy, fiind platit cu 6 florini de fiecare executie.
Dupa Closca fu asezat pe esafod Horia. Primul capitan – spune un alt martor ocular – a mers spre locul supliciului inchizitorial cu barbatie si curaj. Calaul trata cu dansul cu mai multa “gratie”, caci dupa prima lovitura, care ii franse fluerul piciorului drept, ii mai dadu ultima lovitura asupra pieptului. Ambii martiri au primit, inainte de executiune, ingrijirile mangaietoare ale bisericei din partea preotului ortodox din Alba Iulia, Nicolae Ratiu, care insa dupa executia lui Closca a cazut jos lesinat.
Inselat in planurile sale si parasit de impraratul Iosif II, astfel isi termina viata extraordinarul martir, taranul Horia, in lupta sa pentru dobandirea dreptatii si libertatii poporului romanesc din Ardeal, care in vecii vecilor nu va putea uita convingerea adanca si puternica, pe care a pus-o in apararea cauzei sfinte a neamului sau, atat de napastuit de despotismul nobililor unguri.
Incheiam acest miscator capitol, mai facand urmatoarele constatari: Desi Closca era primul capitan al lui Horia, a jucat un rol mai putin important ca Crisan, care apare ca figura cea mai abila si mai energica din revolutie.
I se imputa lui Crisan atrocitatile comise in judetul Zarandului. Dar pentru aceste varsari de sange nu erau vinovati nici taranii romani, nici Crisan. Vinovate sunt oribilele imprejurari, in care au fost siliti sa traiasca Romanii, ajunsi robi mai rau ca vitele in slujba unor nobili lipsiti de suflet, bestiali, lacomi si nerusinati. Adevar incontestabil este insa ca in revolutia dela 1784 mai mult sange a varsat nobilimea maghiara decat taranii romani rasculati, cari in lupta lor de existenta aveau pentru dansii cel putin dreptul naturei, cum admirabil se exprima N. Densusianu.
Horia, Closca si Crisan (NOTA 2), condusi de un sentiment national fara pereche, si-au sacrificat viata pentru fericirea poporului si daca su facut vreo crima, ea se poate numi crima libertatii, la care tindea poporul roman, care in zadar se tot plangea la guvern si la imparat in contra abuzurilor si talhariilor din Transilvania, caci in loc sa inceteze, ele cresteau si deodata cu ele sporiau si maltratarile si asupririle aplicate de nobili fata de taranii romani.
Cu toata grozavia executiei celor trei capi ai revolutiei, nobilimea ungureasca tot nu era satula de sange. Intr-adevar, seria condamnarilor nu se incheie cu Horia si Closca, caci din cei 120 prisonieri facuti in comitatul Alba, au mai fost condamnati la moarte si executati inca alti 36 de tarani romani (NOTA 3), in comitatul Clujului 8 tarani si un preot, de asemenea in comitatul Hunedoarei, salbaticie inutile, din care cauza se si latise vestea ca Romanii vor sa inceapa o noua revolutie ca rasbunare in contra impilatorilor si asasinilor unguri. Nobilimea, odata patita, lua lucrurile in serios si, ca masura de precautiune, in mai multe judete fura opriti preotii ca sa mai umble cu crucea pe la poporeni. Primaria din Abrud sili pe toti Romanii de acolo sa depuna un nou juramant de credinta fata de imparatul si fata de oras, lucru la care Romanii se supusera, dar cu conditiunea sa jure si Ungurii, cari n-au avut incotro si au primit.
Nu se poate contesta insa ca revolutia lui Horia a avut si consecinte bune pentru Romanii din Ardeal. Astfel, la 22 August 1785, dupa ce evenimentele se linistira, imparatul Iosif II desfiinta servitutea personala a iobagilor din Transilvania si Ungaria. Astfel, dupa 270 de ani, robia decretata de Camera Ungariei asupra taranilor, in urma revolutiei dela 1514, fu stearsa cu sangele poporului roman in August 1785. Cea mai puternica arma a feudalitatii fu distrusa, caci sclavul agricol era acum eliberat.
In cursul anulilor 1785 si 1786, imparatul Iosif II suprima multe din abuzurile din muntii Abrudului, acordandu-se populatiunei mai multe usurari in chestia pasunatului pe domeniile statului, a pamanturilor de cultura, a diverselor taxe nedrepte cu privire la plata servitorilor domnesti, care era pe spinarea locuitorilor, a cositului fanetelor de pe domenii si a carciumaritului.
Capitanii executati la Alba Iulia lasara poporul muntean mai liber de abuzurile functionarilor, pe taranii din Ardeal emancipati de jugul robiei personale, cu o nobilime mai putin tirana si cu o administratie mai putin violenta. Cu un cuvant: viata si averea iobagilor nu mai erau la bunul plac al nobililor. […]

Nota 1: Vezi: “Revolutiunea lui Horia, N. Densusianu, Bucuresti, 1884”, pag. 416
Nota 2: Pentru vecinica comemorare a acestor martiri ai neamului nostru, in anul 1922 am daruit personal bisericei din Carpenis, satul natal al lui Closca, portretul celor trei mucenici (Horia, Closca si Crisan), lucrat in uleiu de pictorul S. Albescu din Fenes, langa Zlatna. Acest tablou a fost asezat in biserica, langa altar, cu solemnitatea cuvenita a unui parastas oficiat de preotul D. Goia, pentru odihna sufletelor celor trei martiri, morti pentru cauza sfanta a neamului.
Nota 3: Printre acestia figureaza si tanarul Pavel Bocu din Vidra, fost capitan care a fost condamnat la frangere pe roata. El a murit insa in inchisoare inainte de a fi executat. […]

Sursa: taramotilor.ro

    

Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.

Prima ediţie a documentului Supplex libellus valachorum, publicat la Cluj-Napocaîn 1791

Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit „Rex Daciae” Sursa: http://ro.wikipedia.org/

  

Aşadar s-au folosit tot de ţărani români ca să-i prindă. Oare veşnic vor exista trădători? Suntem blestemaţi ca toţi conducătorii noştri să sfârşească trădaţi?

Iată şi în ce constă cumplita moarte a tragerii pe roată:

Modul de execuţie prin tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca a fost următorul: au fost legaţi la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini şi picioare li s-au introdus din loc în loc bucăţi de lemn. Între bucăţile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuţie, provocând fracturarea porţiunii respective de os şi provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuţie era o roată obişnuită de car, cu butucul plin şi neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuţit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferinţa condamnatului. Dacă acesta leşina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleţi de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să ţină condamnatul treaz şi în viaţă cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de graţie se dădea asupra inimii şi era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăţi de către călău şi ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare.

Înainte de a fi executaţi, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi de preotul ortodox Nicolae Raţ din Maierii Albei Iulii. Tot acesta le scrisese celor doi testamentele, la dictarea lor. Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/ 

Veşnica pomenire acestor eroi ai neamului! 

%d blogeri au apreciat asta: