Lupta pentru Ortodoxie în Bihor împotriva papismului și uniației

Lupta pentru Ortodoxie în Bihor împotriva papismului și uniației

Viaţa bisericească a românilor ortodocşi bihoreni a fost una extrem de zbuciumată, ca de altfel a întregii Transilvanii. Românii, locuitorii de baştină ai acestui ţinut, al cărui nume este de origine slavonă, însemnând Munte Alb[1], au fost ocupați mai întâi de unguri, apoi de invazia mongolă de la 1241, din nou de unguri, apoi de turci, habsbugi şi austro-ungari, astfel încât numai o minune dumnezeiască a făcut ca să se mai păstreze pe aceste meleaguri credinţa ortodoxă.

Bihorul, primul ţinut ocupat de unguri în expansiunea lor peste Tisa, s-a confruntat începând cu sec. al Xl-lea cu catolicismul, trebuind să facă faţă prozelitismului catolic exercitat de episcopia latină de la Biharia şi călugărilor de la mănăstirea Sâniob, înfiinţată în 1088. Venirea ungurilor în Bihor şi organizarea „bisericii” romano-catolice au urmări grave pentru românii găsiţi aici, dat fiind faptul că o parte din pământul pe care-l deţineau a fost trecut în proprietatea mănăstirilor catolice ridicate aici. Astfel se creează situaţia în care românii devin iobagi ai „bisericii” catolice pe fostele lor moşii. Influenţa pe care o exercitau clericii catolici asupra românilor şi, mai ales, a cnezilor se realizează prin trecerea notariatului public şi a unei mari părţi din Ministerul de Justiţie în mâna capitlurilor şi mănăstirilor catolice. „Episcopul” catolic putea acorda scutire de toate dările pentru preoţii români. Din acest motiv mergeau protopopii ţinutului beiuşan cu reşedinţa la Sighişte la fiecare schimbare de „episcop” latin la Oradea şi cereau diplome noi de întărire a scutirii preoţilor şi a drepturilor lor protopopeşti.

Presiunea catolică încetează pentru românii de sub stăpânirea ungurească în 1556, timp de un secol și jumătate, fiind înlocuită cu era protestantă. Se încheie în 1556, întrucât acest an înseamnă momentul „prăbuşirii regimului confesional de până atunci din Ardeal şi Ungaria şi inaugurarea unuia nou, sub care rolul de confesiune dominantă, exclusivistă şi asupritoare trece de la catolici la protestanţi, schimbând pentru români doar formele şi persoanele, căci scapă de presiunea catolică şi ajung la cea protestantă”[2].

Istoricul bihorean Ştefan Lupşa lansează supoziţia existenţei unui episcop ortodox aici, dacă ţinem cont de faptul că protopopii aceştia erau organe de inspecţie ale episcopului, iar preoţii nu puteau să meargă la hirotonie tocmai la Vidin sau la Halici. Este probabil ca preoţii din aceste locuri să fi fost hirotoniţi de către episcopi pribegi, cum a fost cazul episcopului Ioan de Caffa, care s-ar putea să fi venit şi prin Crişana în vizită canonică[3].

Primul document în care se atestă apartenenţa religioasă a ţinutului Bihorului de vreo mitropolie este Evanghelia cu învăţătură a lui Coresi, tipărită în 1581, la Brașov, cu binecuvântarea „luminatului mitropolit marele Ghenadie din tot ținutul Ardealului și al Orăzei”, ceea ce ne-ar determina să credem că imediat după 1556 la Oradea şi-ar fi avut sediul vreun episcop ortodox. În favoarea acestei presupuneri există o altă mărturie, ce provine din 1628, de la Mitropolitul Ardealului, Ghenadie al II-lea, care se intitula „arhiepiscop al scaunului Bălgradului al Vadului și al Orăzii și al Sătmarului şi a toată țara Ardealului”. Aici Oradea este pusă pe aceeaşi linie cu Alba-Iulia şi Sătmarul care au avut episcopi titulari până atunci şi deci s-ar putea ca şi Oradea să fi avut. Dacă ținem cont că prin diploma de confirmare a mitropolitului Sava Brancovici, din 28 decembrie1656, i se acorda jurisdicție – între alte comitate – și asupra Severinului, Zarandului, Bihorului și Maramureșului, putem concluziona că oblăduirea duhovnicească a credincioșilor din Bihor o aveau în acea vreme mitropoliții ortodocși din Alba Iulia[4].

Abia la 1664 există o mărturie solidă care atestă existenţa unui episcop ortodox la Oradea, adus de turci. Se pare că acest „vlădică sârbesc” a fost Ștefan din Lipova, hirotonit în mănăstirea sârbească Gracianița, care cerceta satele din Bihor, ca trimis al patriarhului ecumenic[5]. Într-o diplomă a împăratului Leopold, din 4 martie 1695,  se menționează că la Oradea exista un episcop cu numele Efrem Banianin, hirotonit de patriarhul Arsenie. Întrucât a stat mai mult la Buda, în 1698 a fost atras la uniație de iezuitul Ioan Gabeltici, fiind numit de cardinalul Kollonich vicar unit peste sârbii uniți așezați în Ungaria. În urma acestui fapt, patriarhul sârb și credincioșii l-au alungat din casa lui din Pesta. Urmaşul lui Banianin a fost Petru Hristofor[6], care întreținea legături strânse cu Țara Românească, îndeosebi cu Antim Ivireanul[7]. După acest episcop, vreme de mai bine de două sute de ani, nu se mai cunoaşte nici un episcop ortodox la Oradea, Bihorul trecând sub jurisdicţia episcopilor de Arad, până în 1920 când se va reînființa Episcopia Oradiei, cu Roman Ciorogariu în fruntea ei.

  1. Propaganda unionistă și rolul major al episcopilor de Arad în apărarea și susținerea ortodocșilor bihoreni

 

Românii din Bihor au fost supuşi încă din anul 1690 unei presiuni de unire cu Roma. Primii care au propagat unirea au fost doi greci ambiţioşi şi aventurieri, „episcopul” Muncaciului, Iosif de Camilia, care se manifestă prin „hirotonirea” de preoţi, încercând prin aceasta să contribuie la înlăturarea unor lipsuri pricinuite de asuprirea calvină, şi Isaia, fost călugăr la Athos, ajuns vicarul lui Iosif la Carei, ucis în 1703 de românii din ţinutul oaşului pentru că încerca să-şi impună cu brutalitate jurisdicţia peste satele din Bihor şi Satu-Mare[8]. Acţiunea de propagare a uniaţiei a fost continuată de episcopul ungur al reînfiinţatei episcopii latine de Oradea, Augustin Benkovics, care invita pe preoţii ortodocși romani să participe la procesiunile din fiecare duminică, iar pentru a-i determina să vină la aceste slujbe organiza ospeţe îmbelşugate cu scopul de ademenire a acestora.

Din 1692 Bihorul intră în stăpânirea  habsburgilor, care, după reprimarea revoluţiei rakocziene în 1711, nu au mai tolerat Episcopia Ortodoxă a Oradiei. Episcopul ortodox de aici, Petru Hristofor (1708-1712), nu a mai avut urmaşi, deoarece Bihorul a ajuns sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi de la Arad, care erau de etnie sârbă şi au înfinţat pentru românii ortodocşi bihoreni un vicariat în Velenţa Orăzii, prin care coordonau viaţa spirituală a acestora. La 1727, Preotul Gheorghe Pap din Câmpanii de Sus menţiona cum au intrat ortodocşii bihoreni sub ascultarea faţă de episcopul de la Arad: „Episcopul de Arad nu a ademenit satele ca să se supună lui, ci preoţii cu învoirea tuturor satelor au hotărât, că fiind sârbii de o lege cu dânşii, să asculte de episcopul de la Arad”[9].

Sub stăpânirea habsburgică şi a Episcopiei Catolice de la Oradea viaţa bihorenilor devine tot mai grea din cauza multiplelor nevoi ale acestei episcopii. În secolul al XVIII-lea, satele din jurul Beiuşului au cărat piatra, lemnul şi materialele necesare pentru construirea Catedralei, a Palatului episcopesc şi a altor edificii ale stăpânilor din Oradea, asigurând totodată forța de muncă şi alimente. Din ordinul împărătesc al Mariei Tereza, în acestă perioadă are loc sistematizarea comunei Ştei şi a celorlalte comune. Această sistematizare este consemnată de preotul Toma pe coperta Triodului bisericii din Ghighişeni[10]. Sistematizarea a atras după sine îndepărtarea de biserica din Seghişte, unde frecventau credincioşii şteieni şi a impus construirea propriei biserici.

La Seghişte exista un protopopiat pe seama românilor din jurul Beiuşului încă dinainte de anul 1503. Protopopii de aici au reuşit să scoată de la „episcopii” maghiari de Oradea scutiri pe seama preoţilor români. Desfiinţarea episcopiei ungureşti catolice din Oradea după anul 1556 a atras după sine mutarea protopopiatului de la Seghişte în satul vecin Câmpanii de Sus. Motivul şi din ordinul cui s-au făcut mutarea nu se cunosc. Se presupune totuşi că s-a făcut ori din dispoziţia episcopului de Ineu Sava sau din cea a episcopului ortodox trimis de Patriarhia de Constantinopol în urma ocupării Bihorului de către turci la 1660, episcop care a umblat în 1664 cu escortă turcească prin ţinutul Beiuşului, făcând rânduială şi ameninţând pe preoţii găsiţi în neregulă.[11]

Presiuni de unire se fac şi de aici înainte asupra românilor bihoreni, uneori încercându-se chiar ademenirea ierarhului care-i păstorea, cum a fost cazul episcopului Ioanichie Martinovici la 1713 când a vrut să viziteze Bihorul, dar „episcopul” latin de Oradea l-a oprit spunându-i că-l va lăsa numai dacă acceptă unirea. În timpul unei astfel de vizite din 1714 a fost bine primit de cei peste 300 de preoţi bihoreni şi păstoriţii lor, găsind ca protopop al ţinutului Beiuşului pe preotul Gheorghe, zis Giurgiu, un înfocat adversar al unirii. Din dispoziţia autorităţilor comitatului, episcopul Ioanichie a fost arestat şi dus la comandamentul militar din Oradea. Constrâns, a fost nevoit să semneze o mărturisire de credinţă catolică secretă, refuzând după eliberare să facă şi o mărturisire publică[12]. În 1715, împăratul Carol al VI-lea, fiul şi succesorul împăratului Leopold I, îi va acorda o întinsă jurisdicţie asupra comitatelor Arad, Bichiş (azi în Ungaria), Zarand şi Bihor. Auzind însă mitropolitul de la Carloviţ despre aceasta, îl sileşte să demisioneze[13].

La începutul secolului al XVIII-lea, în jurul Beiuşului, catolicii au desfăşurat o activitate de atragere la papism prin secuiul Pavel Soszlo sau Lászlo, care a efectuat mai multe vizite în părţile Beiuşului, luându-şi titlul de „protopop”, primind pentru activitatea sa mai multe remuneraţii (grâu, vin, slănină şi bani). Pentru a fi mai convingător, şi-a făcut un sigiliu cu chipul Sf. Nicolae, care era cel mai popular sfânt la români, declarând unite toate satele în care i-au fost deschise bisericile[14], dar este împiedicat de vicarul ortodox de la Oradea, care ameninţă cu pedeapsă pe toţi acei care se vor duce la Pavel, şi de către episcopul arădean Vichentie Ioanovici, care primeşte dreptul de a vizita Bihorul în urma multor petiţii pe care le face la Viena. Țăranii îi băteau pe preoţii care se lăsau ademeniţi de vorbele acestui „protopop”. Astfel, în 1724, când vizită din nou satele bihorene, multe din acestea au refuzat să-l primească[15].

La Oradea s-a evidențiat în această perioadă ca un mare apărător al Ortodoxiei protopopul Ioan care, cu sprijinul soldaților sârbi și români care erau în slujba cetății, a construit o biserică din lemn în Velența. În timp ce inspecta parohiile, protopopul Ioan a fost arestat de Lászlo, devenit acum vicarul „episcopului” catolic Csaki, cel care i-a pus la dispoziție aprozi în acest scop, dar a fost eliberat la scurt timp[16].

Pentru doi ani de zile scaunul episcopal de la Arad este ocupat de Sofronie Ravanicianin (1722-1726), care s-a luptat mult pentru apărarea Ortodoxiei în întreaga sa eparhie, îndeosebi în Bihor, unde presiunile propagandiștilor erau mai mari. Vizita acestuia în Bihor a contribuit la zădărnicirea propagandei catolicizante a lui Lászlo[17] prin hirotonii, scrisori de încurajare trimise preoților și memorii adresate Curții de la Viena[18].

O astfel de scrisoare era adresată „cinstitului protopop Gheorghe, de la vidicul Beiușului”, din 1724, prin care îl îndemna „a se ținea în credința cea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului, a Ierusalimului și în legea creștinească, precum ați fost mai înainte, și moșii voștri și strămoșii și părinții voștrii, așișderea și voi”[19].

Episcopul Vichentie Ioanovici (1726-1731) soseşte la Oradea în 1726 în ciuda dificultăţilor întâmpinate din partea „episcopului” latin de Oradea, din a cărui ordin în două rânduri i-au fost ucişi caii[20], stabilindu-se la reşedinţa din Velenţa. Congregaţia catolică trimite o delegaţie la sediul episcopului Vichentie cu scopul de a-l convinge să se reîntoarcă la scaunul său episcopal de la Arad, dar, după cum raportează conducătorul acesteia, generalul Szlager, episcopul a refuzat, menţionând că are ordin de la mitropolitul de Carloviţ să rămână în Oradea[21].

În urma acestui refuz, doi procurori, Ştefan Erdelyi şi Moise Letenyes, au fost trimişi la Vichentie pentru a-i interzice orice activitate şi pentru a-l forţa să părăsească oraşul, însă şi de data aceasta ierarhul arădean a rămas ferm pe poziţie, afirmând că „El de aici nu-şi va pune piciorul afară (nu va pleca, nu va părăsi locul) până ce nu va primi răspuns la memoriile sale, atunci cele de făcut le va face, căci el n-a intrat aici ca un fur şi hoţ, ci în virtutea decretului Consiliului de rezbel”[22].

Ca urmare a deciziei de neclintit a episcopului Vichentie, Congregaţia catolică a hotărât ca preoţii şi protopopii care pe viitor vor asculta de acesta să fie pedepsiţi cu o amendă de 500 de florini, hotărâre comunicată ulterior protopopilor de Luncă, Criş, Beiuş, Pomezău şi Oradea. Din acest document putem afla că la acea dată exista la Beiuş un protopopiat, recunoscut chiar în actele emise de comitat, ceea ce îi va conferi un rol conducător important în viaţa românilor de pe aceste meleaguri. Putem concluziona astfel că numărul creştinilor ortodocşi din oraş şi din jurul său este mare şi că sunt bine organizaţi[23].

Faţă de această măsură represivă, preoţimea şi credincioşii lor români reacţionează în vara anului 1727 printr-o mare adunare întrunită la Oradea în urma căreia au alcătuit o petiţie pe care au adresat-o conducătorilor comitatului Bihorului având următorul conţinut:

#

„Dumnezeu sfântul să binecuvânteze şi să ţină în pace nobilul nostru comitat şi pe Domnul nostru vicecomite, din inimă poftim! Cinstit comitat şi cinstite Domnule vice-comite! Cu plecăciune pe Dumnezeu Vă rugăm, Măriile Voastre să vă înduraţi a ceti mica noastră rugare. Nu ştim dacă aveţi Măriile Voastre cunoştinţe, cum că pe noi, sub pedeapsă de 500 florini ne opresc să mergem la episcopul nostru, ba nici să-l recunoaştem de al nostru. După ce noi prin graţia Majestăţii Sale Imperiale şi a încoronatului Crai al Ungariei ne-am câştigat episcop, fiind noi ca o turmă ce nu are mamă dulce, batjocorindu-ne pe noi un timp şi unii şi alţii străini de sfânta noastră biserică şi de legea noastră, văzînd noi şi ştiind că fiecare naţiune are episcop de legea ei, numai noi sărmanii Români din comitatul Bihorului suntem fără păstor sufletesc: Drept aceea ştiind că odată trebuie să murim şi văzând că nu trebuie să ne îngrijim numai de lumea aceasta, ci şi de cealaltă, mai ştiind că în timpuri fericite şi noi am avut episcop de legea noastră, şi fiindcă în mai multe locuri sunt biserici nesfinţite, iar cei ce voiesc să meargă la preoţie ori să ceară mir sfinţit nu au de la cine să ceară, din care cauză văzând multele scăderi dintre noi şi văzând amânarea lucrurilor, drept aceea am căzut în faţa Majestăţii Sale şi l-am rugat să ne dea şi nouă aici episcop de legea noastră, căci cu ceea ce datorăm, dijma, cortele pentru armata Majestăţii Sale toate le dăm după puterile noastre, pe Domnii de pământ îi servim şi vedem că în lumea aceasta toate trebuie să le dăm, numai sufletul nostru nu voim să-l dăm, drept aceea, după ce pe noi ne-a oprit de la episcopul nostru, după ce am umblat şi l-am cerut de la Majestatea Sa şi care numai cu confirmarea Majestăţii Sale a venit întru noi, în contra acestei oprelişti protestăm o dată, de două ori şi de trei ori înaintea lui Dumnezeu şi a Majestăţii Sale Împăratului, a supuşilor săi Prinţi, Generali şi înaintea nobilului Comitat, cum că noi de la legea noastră şi de la Domnul Episcop al nostru nu ne lăsăm până trăim în lumea aceasta, suntem hotărîţi mai bine a muri decât să trăim şi pe mai departe în starea de până acum, într-aceea nimeni să nu ne amăgească pentru că plângerile şi necazul nostru îl vom spune Majestăţii Sale, căruia îi vom arăta că în Împărăţia Majestăţii Sale nu suntem lăsaţi în pace, când noi bine ştim că Majestatea Sa a câştigat pace în ţara Ungurească şi că sub stăpânirea Majestăţii Sale toate naţiunile pot rămâne în credinţa şi legea lor, numai între noi sărmanii locuitori români ai comitatului Bihor fac confuzii şi nu ne lasă în credinţa şi în legea noastră, căci noi afară de episcopul nostru, pe nimeni altul nu-l cunoaştem şi nu-l cerem. Cu aceste recomandându-vă în graţia Dumnezeiască suntem supuşi servi:

(L.S.) Eu protopop Mihai de la Luncă cu toţi preoţii şi cu toate birae (primarii) din toate satele împreună.

(L.S.) Eu protopop Gavra de la vidicul (ţinutul, de la ungurescul videk) Beiuşului cu toţi preoţii şi cu toate biraele vidicului Beiuşului.

(L.S.) Eu protopop Ioan de la Cefa cu toţi preoţii din Câmpia Orăzii cu biraele din toate satele din Câmpia Orăzii

(L.S.) Eu Gavrilă de la Pomezău împreună cu toţi preoţii dimpreună şi biraele

(L.S.) Eu protopop Giurge din Peşteş de pe Crişul Repede dimpreună cu toţi preoţii şi cu toţi juraţii.

Tot poporul român şi preoţimea română de la Luncă, Bistra, Barcău şi de pe Crişul Repede, dimpreună cu cei de la Oradea Mare, Pomezău, Câmpie şi din tot ţinutul Beiuşului”[24].

#

În urma acestei petiţii precum şi a memoriilor înaintate Curţii din Viena de către episcopul Vichentie Ioanovici, s-a instituit o comisie, prima dintr-un şir de cinci câte se vor întruni în acest secol XVIII, care să stabilească numărul credincioşilor ortodocşi şi uniţi din Bihor.

Astfel, în 1727, comisia a demarat o anchetă din care a constatat că toţi românii bihoreni sunt ortodocşi şi că doreau să aparţină de Episcopia Aradului. La 4 martie 1728, Vichentie încheia la Sâmbășag (azi Sâmbăta, în Bihor) un act redactat în românește, prin care bihorenii îi recunoșteau jurisdicția și se obligau să-i plătească contribuția îndătinată. În schimb, vlădica urma sa-i sprijinească împotriva silniciilor catolicizante[25]. În 1730, vlădica Vichentie obţine dreptul de a avea un vicar în Oradea şi de a face vizite canonice în Bihor, dar numai cu ştirea „episcopului” catolic[26].

Lupta de apărare a Ortodoxiei în faţa prozelitismului catolic este continuată în Bihor şi de Isaia Antonovici (1731-1748), urmaşul lui Vichentie Ioanovici. El a vizitat în 1732 Bihorul, dar este alungat din ţinutul Beiuşului de către Pavel Forgach, conte de Ghimeş, ajuns vicar şi apoi „episcop” latin de Oradea între 1747-1759. Episcopul Antonovici cere o nouă anchetă ca cea din 1727, care s-a desfăşurat între 21 februarie şi 11 martie 1737, având misiunea să evidenţieze „care dintre locuitorii comitatului Bihor şi dintre preoţii de ritul grecesc se mărturisesc a fi uniţi cu biserica catolică şi care dintre ei persistă în schismă? Majestatea Sa a decis, ca fără amânare să se facă arătare, şi faţă de cei de pe urmă vlădicului de la Arad, iar faţă de ceilalţi să se conceadă competenta jurisdicţiune în cele spirituale episcopului catolic”[27].

Fiind formată din persoane controlate de Forgach, comisia a lucrat cu vicleşug, fiind instruită să nu-i întrebe pe românii bihoreni dacă vor să fie uniţi, ci numai dacă vor să fie supuşi „episcopului” orădean. O altă indicaţie dată comisiei de Forgach era aceea ca din fiecare sat să fie interogaţi doar preotul, primarul şi 4-5 reprezentanţi, nicidecum toţi locuitorii. Aceşti reprezentanţi erau anume aleşi astfel încât să dea răspunsurile dorite de Forgach, pentru aceasta folosindu-se chiar şi bătaia[28]. Episcopului Isaia i s-a permis să asiste la interogatorii, dar nu i s-a permis să dicute cu cei interogaţi.

De vreme ce toţi membri comisiei erau de partea lui Forgach, aceştia au denaturat adevărul într-o aşa de mare măsură, încât, în urma anchetei, a reieșit că toţi românii sunt uniţi. Potrivit rezultatelor măsluite, în Bihor ar fi existat peste noapte, de la ancheta din 1727 până la aceasta din 1737, nu mai puţin de 140 de sate cu aproape 180 de preoţi uniţi[29]. În semn de nemulţumire şi protest episcopul Antonovici a părăsit comisia. În urma acestei anchete i se interzice lui Antonovici să mai viziteze Bihorul, dar, cu toate acestea, el era cel care hirotonea în continuare preoţi pe seama românilor ortodocşi care spre a putea primi hirotonia se deplasau la Arad menţinând astfel pe mai departe ortodoxia printre românii bihoreni.

Văzând aceasta, Forgach se ambiţionează şi mai tare, încercând să introducă unirea în toate satele româneşti prin cumpărarea preoţilor, dar nu i-a prea reuşit acest lucru întrucât îndată ce ţăranii auzeau că preoţii lor s-au lăsat mituiţi îi băteau, îi batjocoreau şi îi  alungau[30]. Pe cei ce s-au lepădat de Ortodoxie preotul Ioan din Varviz îi acuza de erezie, afirmând că cei ce trec la uniaţie se dau diavolului şi se fac draci[31].

În scopul cumpărării preoţilor, „episcopul” latin a înfiinţat o fabrică de postav la Finiş, în 1738, în care făceau reverende, ce constituiau cadoul cel mai plăcut pe care-l primeau preoţii în schimbul declaraţiilor de unire. În arhiva Episcopiei latine s-au găsit chitanțe pentru furnituri pentru 142 reverende, precum și pentru mituirea protopopilor cu câte 30 de florini[32]. Un alt mijloc prin care încerca Forgach să introducă unirea a fost numirea unui vicar român pentru românii uniţi în persoana lui Meletie Covaci (Kovács), dar între cei doi s-au iscat neînţelegeri datorită orgoliului lui Forgach[33].

Urmele activității lui Forgach la Beiuș se văd până azi, pe o placă de pe actuala clădire a parohiei romano-catolice fiind inscripționat: Paulus (e) Comitibus Forgacs episcopus Varadiensis. MDCCLIII, respectiv „Contele Paul Forgacs, episcop de Oradea”.

Doi ani mai târziu, în 1739, românii ortodocşi au organizat o adunare la Lugaş, pe Crişul Repede, avându-i ca fruntaşi pe Grigorie, protopopul Peştişului şi preoţii Toma şi Grigore Giurcău din Sârbi[34]. La această adunare au participat și  credincioșii din Beiuș și din satele vecine, împreună cu preoții lor. Participanţii au jurat cu toții să nu părăsească niciodată legea ortodoxă, orice ar fi, redactând câteva documente din care rezultă felul în care ortodocșii bihoreni se raportau la preoțimea română vândută maghiarizării prin uniație: „Cu ce inimă să ascultăm noi rugăciunea de la niște preoți care se jură de două ori și anume: o dată episcopului ortodox de la Arad și după aceea celui catolic? Noi pe aceștia nu-i primim, nu numai pentru că sunt uniți, ci pentru că știm că dânșii, când s-au preoțit, au fost ortodocși și s-au sfințit prin episcopul ortodox”. Autorităţile comitatului i-au prins pe cei care au fost la Lugaş şi pe majoritatea i-au întemniţat[35].

Continuatorul luptei de apărare a Ortodoxiei împotriva catolicismului în Bihor este episcopul Sinesie Jivanovici, căruia „episcopul” latin  nu îi permite să viziteze Bihorul motivând că episcopul Antonovici, părăsind Bihorul, a renunţat la drepturile sale asupra acestui ţinut, care este unit. Văzând aceasta, episcopul Sinesie cere asistenţă militară de la austrieci împotriva catolicilor cu scopul de a vizita Bihorul. Obţinând-o, vine în Bihor şi se aşază în Velenţa adunând date despre satele româneşti bihorene, arătând că toate acestea sunt ortodoxe, cerând totodată la Viena şi o comisie imparţială şi obiectivă care să ancheteze încă o dată cine sunt ortodocşi şi cine uniţi.

În aceste împrejurări, la 21 ianuarie 1751, a avut loc o adunare în casa preotului Iosif din Beiuş, fruntaşii satelor jurând „să nu primească vlădică unit, nici comisăraş pe biserici”. Refuzând să treacă de partea uniaţilor, popa Iosif a fost întemniţat împreună cu fiul său Mihai, viitorul paroh ortodox al Beiuşului[36].

Sosind în Oradea în mai 1753, vlădica Sinesie este primit de mulțime de preoți și credincioși din toate părțile Bihorului:

#

„Pe drumurile care se varsă în Oradea ziua și noaptea vin-merg din toate părțile cete mai mari și mai mici cu preoți și cu juzi-n frunte, trimișii satelor, iar curtea unde stă episcopul și împrejurimile gem de mulțimea care forfotă nu numai ziua, ci și noaptea necontenit… 14 preoți din ținutul Beiușului sosesc deodată, cu protopopul în frunte, ca să se închine vlădicului. Un martor…(arendator Golgya, schismaticus din Velența) a văzut „cu ochii lui” prin 15 iunie 40 de preoți din ținutul Beiușului care se duceau la vlădica și au declarat că ei împreună cu «pătrupopa» lor «s-au dat sub brânca (mâna) vlădicului». Dar alții vin și cu frica-n spate, teama de mânia poporului și de disprețul tuturor începea să covârșească groaza temniței lui Forgach…”[37].

#

Astfel, în urma acestor întîlnirii, episcopul Sinesie trimitea la Viena o listă cu 336 de sate bihorene care s-au declarat ale lui, adică ortodoxe, între care 21 în districtul Vașcăului. În această petiție, Sinesie scria împăratului că „mai sunt popi și sate de legea mea în Dieceza Orăzii, oprite de amenințările comitatului de a veni la mine”[38].

Într-adevăr, Forgach, care deținea și funcția de prefect, poruncise dorobanților și armașilor să oprescă accesul preoților și credincioșilor la vlădica Sinesie, după cum rezultă din declarațiile făcute de aceștia în fața comisiei imperiale: Preotul Gheorghe din Rieni a fost întâmpinat la întoarcerea acasă de 5 armași,  mărturisind că: „m-au urmărit amarnic vreme de 5 zile, ziua și noaptea. Totuși, furișându-mă, m-a ferit Dumnezeu de n-am căzut în mâinile lor”. Dar armașii nu renunță, ci „merg la casa lui, pușcălesc (trag cu pușca) prin curte și-i prăpădesc toate vietățile mărunte pe care le avea în jurul casei”. Dar, după „10 săptămâni în pribegie cu groaza-n spate… sătul de atâta prigonire, de silă, fui silit a mă face unit”. La fel a procedat, în schimbul unui ajutor de câte cinci florini, și preoții Gheorghe din Seghiște, Gheorghe din Câmpanii de Sus, Petru din Sudrigiu, Gheorghe din Chișcău, și alții[39].

În jalba satului Câmpanii de Sus, birăul (primarul) Crăciun Dale scrie că la 10 decembrie 1754: „…Văzînd el mare judecată ce s-a făcut atunci pentru Uniație, cum odobirăul din Vașcău bătea oamenii cu bătaie grozavă, a înțeles că și lui îi vine rândul și s-a ascuns. Și astfel de bătăi au fost pe bieți oameni că-ți era groază a privi, căci nu se puteau scula din locul unde îi bătea, ci veneau alții de-i puneau în cară și așa-i duceau acasă”[40].

Pe fondul acestor persecuții din partea lui Forgach s-au petrecut la Beiuș, cu 10 ani mai devreme, în 1744, evenimentele consemnate pe una dintre filele unui Euchologhion al mănăstirii din Batăr, descoperit de profesorul Titus L. Roșu: „Între anii de la Hristos 1744… atunci au pierit robi mulți la Beiuș și lui popa Flore i s-a tăiat capul, iar după trei sapătămâni s-au pristăvit robul lui Dumnezeu preot Mihai din Sînmartin”[41]. Tot în perioada aceasta a luptei pentru apărarea Ortodoxiei în fața expansiunii uniatismului, în 1749, a avut loc și martiriul credinciosului Găvruța Petru din Pocola, care, pentru că fusese la Carloviț să ceară ocrotire, a fost ținut în închisoare, în lanțuri, 13 săptămâni, apoi a fost izgonit din sat, murind în urma suferințelor îndurate[42]. Această faptă eroică de credință este cinstită prin consemnarea pe un monument din marmură albă din fața bisericii ortodoxe din localitate, pe care este inscripționat „Găvruța Petru, mucenic al Ortodoxiei”.

În 1754-1756, o comisie obiectivă şi imparţială de data aceasta, alcătuită din generali şi cărturari, anchetează situaţia bisericească a românilor bihoreni, raportând reginei că aceştia nu doresc unirea şi nici n-au dorit-o vreodată şi cer ca „episcopul” Forgach să fie alungat din Oradea, iar drept pedeapsă capitlul său să plătească cheltuielile comisiei, ceea ce s-a și întâmplat.

În privinţa modului de funcţionare şi asupra întrebărilor ce trebuiau puse sătenilor recomandările erau stricte. S-a alcătuit un chestionar cu 9 întrebări, nucleul acestora constituindu-l cele patru puncte florentine: În ce religie cred sătenii? Pe cine socotesc ei capul Bisericii? De la cine purcede Duhul Sfânt? Afară de Rai şi de Iad mai e şi un alt loc? Cum cred ei în Sfânta Treime? Cuminecătura se dospeşte sau nu? Cine a zidit biserica satului? Cine l-a hirotonit pe preot şi pe ce bază? Ce ajutor au primit de la episcopul latin şi în baza cărei declaraţii?

Rezultatele acestei anchete ne arată că atât țăranii români ortodocși, cât și preoții lor, nu cunoșteau prea bine dogmele Bisericii Răsăritului, dar erau legați ființial de aceasta, dorind să-i rămână în continuare credincioși, chiar dacă asupra lor se făceau ample campanii de presiuni, intimidare sau atragere la uniație prin mituire. Elocventă este în acest sens declarația preotului din Brădet care, pus să aleagă între episcopul de la Arad (ortodox) și cel de la Oradea (papistaș), a răspuns: „Să văd, în orice caz, cu acela care va ținea și satul fiindcă altfel mă alungă”. Doar cei de pe Crișul Negru au putut oferi răspunsuri mai clare, ca urmare a catehizei făcută lor săptămâni în șir de către preotul Gavrilete Ioan, parohul din Velența, în pădurile de la Băile Felix. În urma anchetei s-au declarat unite doar 255 de familii, adică 3 sate (Poceiu, Leta şi Sântandrei), celelalte au fost declarate ortodoxe şi supuse episcopului de la Arad[43].

Nemulţumită de acest rezultat, Episcopia romano-catolică a contestat rezultatele comisiei, iar Curtea imperială de la Viena, nemulţumită şi ea de rezultat, a numit o nouă comisie (fără generali), care să verifice rezultatele celei din 1754-1756. Noua comisie a lucrat între anii 1757-1759, declarând unite alte câteva sate: opt pentru că aveau biserici ridicate de proprietarii locali, iar alte zece pentru că în faţa comisiei nu s-au declarat categoric pentru niciun rit. În satele în care majoritatea locuitorilor erau uniţi, biserica trecea în stăpânirea lor, în satele în care majoritatea ar reveni la Ortodoxie, biserica rămânea la uniţi, iar ortodocşii nu mai aveau dreptul să-şi zidească alta. În pofida acestor abuzuri, ancheta din 1757-1759 n-a fost altceva decât o nouă biruinţă a Ortodoxiei în Bihor[44].

Episcopul Sinesie a primit permisiunea de a vizita în voie Bihorul, vizita lui prelungindu-se aici până în 1759 fiind primit cu mare alai şi cinste de toţi românii din cele 271 de sate  pe care le-a cercetat. Împreună cu secretarul său, episcopul Sinesie a întocmit un „protocol” în care notau felurite date despre satele, bisericile şi preoţii acestora: starea bisericii, numele preoţilor şi al episcopului care i-a sfinţit. Referitor la biserica din Seghişte episcopul scria că cei trei preoţi ai ei deservesc şi satele Ştei şi Hârseşti, iar hramul bisericii este Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil[45]. Din banii adunaţi în cursul acestei vizite, Sinesie a zidit noua reşedinţă episcopală, precum şi mănăstirea cu hramul „Sfântul Simeon Stâlpnicul” din Arad Gai, care a devenit apoi gropniţa ierarhilor de la Arad, a înzestrat catedrala episcopală cu odăjdii, cărţi şi alte obiecte de cult. În Oradea, în urma demersurilor sale, s-a aprobat zidirea unei biserici în cartierul Velenţa; tot aici intenţiona să deschidă şi un seminar pentru tinerii bihoreni[46].

Ca să mai salveze ce se mai putea, Maria Tereza dădea ordin la 29 septembrie 1758 ca acolo unde sunt uniţi biserica să fie a lor, iar ortodocşii să-şi zidească alta nouă, iar acolo unde oamenii s-au declarat nici ortodocşi, nici uniţi să li se trimită preot unit. În urma acestui decret şi graţie zelului lui Moise Dragoş, „protopopul” apoi „episcopul” unit de Oradea, raportează în 1776 că în Bihor sunt 21 de sate unite cu aproximativ 4000 de suflete. Astfel la 2 martie 1777 se înfiinţa Episcopia unită din Oradea, avându-l ca „episcop” pe Moise Dragoş, care, în propaganda unirii, se folosea de puterea politică locală[47].

La 178o, împărăteasa Maria Tereza, pentru a întări propaganda unirii, a dăruit „episcopului” unit din Oradea, din proprietatea Episcopiei romano-catolice, un domeniu de 136 mii iugăre cadastrale în jurul Beiuşului, danie întărită un an mai târziu de  împăratul Iosif al II-lea, fiul și urmașul Mariei Tereza. Acest mare domeniu a constituit cel mai bun mijloc de propagare a unirii în Bihor, întrucât cei ce vroiau să intre în posesia acestuia trebuia mai întâi să accepte unirea, iar cei mai mulţi o acceptau numai pentru a primi pământ sau alte beneficii. Prozelitismul unit şi-a atins ţinta în timpul „episcopului” Darabant, care a zidit catedrala unită din Oradea reuşind să câştige nouă sate pentru unire şi a „episcopului” Samuil Vulcan, „om foarte luminat, foarte energic şi cu mare trecere la Viena”[48], care a atras la uniaţie judeţul Satu-Mare, îndreptându-și apoi propaganda spre Arad.

  1. Rolul preotului Iosif din Beiuș în apărarea dreptei credințe

Într-un manuscris din anul 1695 rămas de la diacul (dascălul, învățătorul) Mihai din Beiuș[49] aflăm că pe cursul superior al Crișului Negru se aflau trei importante centre cultural-religioase: Beiușul, Seghiște și Șuști, că biserica ortodoxă de aici desfășura o intensă activitate de traducere a cărților religioase din limba slavonă în limba română, de copiere a unor cărți destinate nu numai cultului, ci și învățării scrisului-cititului. Toate acestea atestă că în Beiuș exista încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea o organizație bisericească puternică cu preot, biserică și dieci, că aici se desfășura nu numai o activitate de traducere a textelor religioase din slavonă în română, dar și de instruire a celor ce doreau să devină dieci sau preoți. La Seghiște exista o școală pentru dieci și viitori preoți, iar la Șuști unde își desfășura activitatea diacul Avram, aflat în apropierea satului Călugări, cel mai vechi centru monahal din Bihor (Mănăstirea Izbuc), unde se învăța scris-cititul, arta zugrăvelii, a legatului cărților – exista o școală, urmașa alteia mai vechi, de prin secolul al XVII-lea.

Faptul că în scrierea apocrifă Epistola Domnului nostru Iisus Hristos din cuprinsul acestui manuscris sunt amenințați cu blestemul cei ce cad în păcat, toți preoții și călugării fiind obligați să o citească în biserici, spre luare la cunoștință, îl determină pe prof. Titus L. Roșu să aprecieze că aici, la Beiuș, ar fi existat cu siguranță sediul unei autorități ecleziastice superioare, de care trebuia să asculte toți preoții și monahii din zonă. Faptul nu trebuie să ne mire, ci din contră, ne îndeamnă să admitem că aceste atribuții ale Beiușului își au originea în vechile tradiții voivodale[50].

Iosif , fiul cel mai mare a diacului Mihai, va avea un însemnat rol ca preot paroh în Beiuș timp îndelungat, de la începutul veacului al XVIII-lea până la 1763. S-a remarcat ca un mare apărător al dreptei credințe în fața prozelitismului papist, și totodată un om de cultură, dar și harnic și priceput gospodar. A fost un remarcabil copist, legător de cărți, zugrav de biserici și pictor de icoane, însușindu-și o mare parte din experiența tatălui său, la care a adăugat prin strădanie proprie o solidă cultură, ceea ce dovedește că avea o pregătire superioară. Activitatea sa de zugrav începe în primii ani ai secolului al XVIII. Astfel, pe o icoană a bisericii din Lupoaia, el semnează: „Zugravit-am eu popa Iosif în anul 1708”[51]. De numele lui se leagă construirea unei biserici din lemn, pe locul alteia mai vechi, ajunsă într-o stare de degradare avansată, fapt consemnat chiar de el pe o carte slavonă, alături de alte evenimente importante din viața românilor beiușeni: „Scris-am eu popa Iosifu în anii de la H(risto)s 1733 când au fost blagoveșteniile în ziua de Paști, și au brumat pă la zua de Ispas, și atunci la acest anu am început a face beasereca cea rumânească, când au fost strânsu toată varmegiia (ținutul) de au prinsu vidicul Beiușului mai bine de 80 de oameni și au robit 12 săptămâni, și pă unii i-au dus la Oradie, să robească și acolo, și pe alții i-au bătut și i-au slobozit, și atunci au și peritu 4 oameni, cari au furatu cai și au fugit cu muieri, pă doi i-au tăiat, iar pă doi i-au spânzuratu și atunci amu legatu psaltirea cea noaoî, fiind popă în Beiușu”[52].

Această biserică a dăinuit în Beiuș până în anul 1784, când a fost ridicată alta din zid, ea fiind mutată în Delani. Sub aspect cultural, preotul Iosif, cunoscut în documente ca „popa Iosif” s-a evidențiat nu numai ca un mare copist, ci și ca autor de predici. De la el ne-au rămas trei Cazanii (în manuscris) și o carte de predici. Era un orator înzestrat cu darul vorbirii frumoase, așa cum rezultă tot dintr-o consemnare de-a sa pe o carte care conține cuvântări rostite la slujbele  de înmormântare a enoriașilor săi: „Scrisamu eu Popa Iosifu dinu Orașu dinu Beiușu între anii dela Domnul Hristos 1753. Aceasta carte de învățătură la Preuți și oameni morți și la coconi ce s pristeviți. Și întru acesta anu au fostu Patruzeci de mucenici joi întăe săptămână în pos(t) și Blagoveșteniile atrăia săptămână Sâmbătă, și sfântului mucenicu Georgie în ziua de Paști și sfinții apostoli o săptămână și trei zile și zua lor joi. Și comișii, carii au venitu de la împărăție au tematu toată câmpia înainte și Pomezeul și apoi sau dusu înnapoi și Noi am rămasu netemați înaintea lor.  Iar eu Popa Iosifu foarte mă rog cinstiților Preuți de miți afla sminteală în slove sau în cuvântu să iertați și să îndreptați ca să aveți spășanie”[53].

Interogat de membrii comisiei imperiale din 1754, în 18 februarie, popa Iosif declara că a ținut întotdeauna de episcopul de la Arad. Fiind om de încredere al episcopului Sinesie, povestește că în toamna lui 1753 i-a fost adusă de către un țăran din Velența o scrisoare din partea acestuia, trimisă din Viena. În legătură cu această epistolă diacul Ioan  Fleștea din Șoimuș-Petreasa afirmă că, după ce îi fusese adusă de un soldat călare și după ce i-a arătat-o și lui Toader Moga, au plecat la Beiuș în toiul nopții și i-au dat-o preotului Iosif, împreună cu care au „slobozit” scrisoarea pe sate. Popa Iosif povestește apoi cum împreună cu reprezentanții satelor, au plecat în 1751 la Velența pentru al întâmpina pe episcopul Sinesie Jivanovici[54].

Ca și păstor de suflete a fost preocupat să-și îmbărbăteze și sa-și întărească mereu fii duhovnicești în credința stămoșească, mai ales că se dădeau lupte puternice pe tărâmul credințe ca românii ortodocși să fie trecuți prin orice mijloace la uniatism. De la el s-au păstrat cuvinte memorabile în acest sens, un adevărat testament și un îndrumător pastoral-misionar pentru orice preot ortodox din orice vreme ar activa: „Țineți, fii mei, la învățătura mea ce v-am învățat și v-am dojenit. Și în legea cea direaptă a părinților voștri să vă țineți. Nu pășireți, fii mei, din legi în legi…[55].

Lui Sinesie Jivanovici în scaunul episcopal de la Arad îi va succede Pahomie Cnejevici, un ierarh cult, cu studii la Universitatea din Halle[56].

Episcopul venea în fiecare an în Bihor la reşedinţa din Velenţa, unde stătea câte 3-4 luni, apoi pornea în vizită canonică prin satele româneşti, unde era foarte bine primit, îmbărbătându-i pe credincioşii ortodocşi mai ales pe cei care erau expuşi direct mitei.

În timpul păstoririi sale se întreprinde un puternic curent de renovări şi zidiri de biserici ortodoxe. În această perioadă se construiesc biserici în Velenţa, Beiuş înzestrate şi cu clopote, Budureasa şi Cărbunari (1784), Remetea (1788).

Biserica nouă de zid din Beiuș se va construi prin strădaniile preotului Mihai, fiul și succesorul preotului Iosif, cu sprijinul substanțial al comunității de macedoromâni și greci din oraș, care erau comercianți pricepuți și vestiți în tot ținutul.

În vederea realizării acestui deziderat, în anul 1777, preotul Mihai înaintează Locotenenței Regale din Pesta o petiție scrisă prin care cerea să se aprobe ridicarea unei biserici de piatră în locul celei de lemn existentă, devenită acum neîncăpătoare pentru cele 520 de suflete câte număra comunitatea ortodoxă din Beiuș în acea vreme. Pentru soluționarea acestei doleanțe a românilor ortodocși beiușeni s-a constituit o comisie a comitatului, formată din Mihai Lenghyel, Ladislau Sánta, Emeric Zaffiry, jurați ai comitatului Bihor, precum și Ștefan Nagy, în calitate de delegat al diecezei și parohului catolic din Beiuș. Comisia venea la Beiuș pe 4 mai 1778 și constata că ortodocșii au strâns materialele necesare construcției și suma de 4000 de florini, dar nu admite ridicarea unei biserici de piatră pe dealul de la marginea orașului, unde din vechime se afla situat și cimitirul, atât timp cât uniții, mai puțin numeroși, au doar una de lemn, din rațiunea de a nu-i jigni pe aceștia din urmă. În această situație, comisia le recomanda creștinilor ortodocși beiușeni să frecventeze și bisericile din Sânmartin, Pocola, Finiș, Negru, Nimăiești, Mizieș, situate la jumătate de oră de mers, și unde sunt capele ortodoxe. Astfel, biserica ortodoxă „din Deal” va fi edificată abia între 1784-1790, când se știa deja că pentru uniți va fi ridicată una mai mare în chiar centrul orașului. Uniții își vor ridica biserica între 1796-1800, fiind ctitoria „episcopului” Ignatie Darabant[57].

În anii 1990, această biserică a făcut obiectul unor procese interminabile între ortodocși, care intraseră în posesia ei după revenirea în 1948 a uniților la Biserica-mamă, și greco-catolici. În cele din urmă, în 2017, printr-o hotărâre definitivă a CEDO, biserica a fost încredințată comunității ortodoxe din Beiuș. Astfel, ortodocșilor beiușeni li s-a făcut o reparație morală, aceștia, deși au fost întotdeauna majoritari, erau singurii care nu aveau un lăcaș de cult în centrul orașului, toate bisericile lor fiind înălțate în cartierele mărginașe ale urbei de pe malul drept al Crișului Negru.

În octombrie 1777, episcopul Pahomie alcătuia un memoriu din care aflăm că în satele bihorene Nojorid, Petrani, Șuncuiuș, Girișu Negru, Bedeu, în care doar o infimă parte a credincioșilor trecuse la uniație, bisericile ortodoxe au fost luate cu forța și date greco-catolicilor[58].

Cel mai mare succes obţinut de românii ortodocşi în ceea ce priveşte construirea de biserici a fost ridicarea în centrul oraşului Oradea a Bisericii cu Lună, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 9 noiembrie 1784 de către episcopul Petru Petrovici de la Arad, cu o scurtă arhipăstorire de doar doi ani, 1784-1786.

În timp ce-şi construiau biserica, „episcopul” unit a încercat să determine autorităţile austriece să retragă permisiunea zidirii ei, dar a fost refuzat. A încercat apoi să împiedice ridicarea turnului, pe motiv că în Oradea nu este nici un turn şi prin aceasta biserica ortodoxă ar urma să domine întregul oraş prin turnul său. I-a fost refuzată însă şi această cerere şi astfel Biserica cu Lună a fost prima biserică cu turn din Oradea, prevestind parcă prin aceasta viitorul ortodox al acestui oraş.

Pictarea bisericii a fost terminată în 1832 şi a fost sfinţită de episcopul Aradului, Vârşeţului şi Caransebeşului, Maxim Manuilovici, la 11 iunie al aceluiaşi an.

Succesul acesta a constituit un imbold pentru satele româneşti din jurul oraşului, fiind perioada când se construiesc cele mai multe biserici, în general din lemn.

  1. Lupta bihorenilor și arădenilor pentru emancipare de sub ierarhia sârbească

 

Succesorul lui Petru Petrovici a fost Pavel Avacumovici, ultimul episcop sârb la Arad, care a avut o arhipăstorire îndelungată (1786-1815), dar din cauza multor abuzuri pe care le-a săvârșit a atras nemulțumirea credincioșilor români, nu numai împotriva sa, ci a întregii ierarhii sârbești. După ce aproape întreg secolul al XVIII-lea ierarhii sârbi au sprijinit cu mari jertfe lupta pentru Ortodoxie a credincioșilor arădeni, bihoreni și a celor din părțile Hălmagiului, către sfârșitul secolului și în primele trei decenii ale celui următor, conducerea acestora a devenit asupritoare, determinând reacția firească a clerului și credincioșilor din părțile Aradului de a avea un episcop din neamul lor, ceea ce se va realiza abia în 1820[59].

În timpul lui Avacumovici se va înființa la Arad o școală pedagogică, preparandia, în care se vor forma numeroși învățători români pentru satele din Arad și Bihor[60].

În timpul păstoririi sale, pe baza unei rezoluții imperiale din 28 februarie 1792, reînnoită la 2 ianuarie 1793 s-a inființat Consistoriul permanent cu sediul la Oradea, format dintr-un președinte vicar, trei asesori ( de regulă protopopul de Oradea și doi preoți din jur) și un secretar (notar), subordonat episcopului de la Arad până în anul 1920, când s-a reînființat Episcopia Oradiei.

Dintr-un raport al episcopului Pavel Avacumovici, din 1789, rezultă că au fost trecute forțat la unire satele bihorene Rogoz, Prisaca, Feneriș, Meziad, Pocola și altele. Mitropolitul Ștefan Stratimirovici de la Carloviț a cerut instituirea unei comisii, a cincea începând cu cea din 1727, care să facă cercetări. Întrunită în 1799, comisia a declarat 15 parohii unite, din care patru în intregime, restul parțial[61].

Azi, satele Feneriș și Meziad sunt curat ortodoxe, iar în celelalte există câteva familii unite. În plus, după anul 1990, comunităților greco-catolice din Prisaca, Pocola, Vălani de Beiuș, Grădinari (Negru), Vintere, Holod li s-au restituit, alături de alte sate, lăcașele de cult, iar ortodocșii și-au construit altele noi sau sunt în faza de construcție.

Din cauza numeroaselor abuzuri constând în numirea în posturile de vicari, protopopi și egumeni doar a clericilor sârbi, în solicitarea de la candidații români la hirotonie a unor sume mari de bani, sârbizarea numelor românești (prin adăugarea unui „ovici”, mai ales la fii de preoți, care deveneau Popovici), vânzarea posturilor de protopopi sau a  parohiilor bune; slujirea în catedralele din Arad, Timișoara și Vârșeț numai în slavonește, de toate acestea făcându-se vinovat în mare măsură episcopul Pavel Avacumovici de la Arad, s-a declanșat, pe bună dreptate, o luptă a românilor din acest colț de țară pentru românizarea scaunelor eparhiale, mai ales a celui de la Arad, sub a cărui jurisdicție se afla încă din 1712 și Bihorul[62].

Acțiunea de emancipare de sub tutela sârbească au început-o profesorii de la Preparandia din Arad, Constantin Diacovici Loga, Dimitrie Țichindeal, Iosif Iorgovici și Ioan Mihuț, acestora alăturându-se Moise Nicoară, originar din Jula (Gyula, azi în Ungaria), om cu aleasă pregătire filosofică și juridică, dobândită la Oradea, Arad, Pojon (Bratislava) și Viena, cunoscător al mai multor limbi, fost pentru scurt timp profesor la București[63], fiind și cel mai tenace și aprig luptător pentru această cauză, dorința lor întâlnindu-se cu cea a lui Samuil Vulcan și a împăratului Francisc I, care sperau că, prin înlăturarea ierarhiei sârbești, românii vor fi cîștigați mai ușor pentru unire. De altfel, împăratul Francisc I i-a trimis „episcopului” Samuil Vulcan o scrisoare confidențială (la 5 decembrie 1815) în care îi cerea să caute „un om vrednic de episcopit”, român cu trecere care să primească unirea și care și care să contribuie la acapararea Episcopiei Aradului pentru unire. După mai multe propuneri respinse, abia după 5 ani, la 22 octombrie 1829, a fost instalat la Arad primul episcop român, Nestor Ioanovici. Acesta bătrân și bolnav, nu putea fi piedică serioasă în calea Uniației[64].

După părerea Academicianului Mircea Păcurariu, românul făgărășean Nestor Ioanovici, cu studii la Pojon (Bratislava) și la Seminarul teologic de la Carloviț, fost egumen la mănăstirile sârbești Beșenovo și Bezdin, a fost ales, în împrejurări încă necunoscute, de către sinodul episcopesc de la Carloviț în decembrie 1828 și hirotonit arhiereu în ianuarie 1928 la Carloviț, după care și-a început imediat activitatea la Arad. Păstoria episcopului  Nestor Ioanovici a durat doar un an și câteva zile, după aceasta scaunul episcopal de la Arad fiind lăsat vacant în mod deliberat pentru a favoriza acțiunea prozelitistă unită dusă de „episcopul” Samuil Vulcan de la Oradea. Această acțiune s-a petrecut mai ales în cursul anului 1834, când Samuil Vulcan a cercetat numeroase sate, căutând să dezbine poporul, cu ajutorul organelor administrative maghiare din județ, îndeosebi notari, și al marilor proprietari de pământ, tot maghiari. Prin promisiuni, falsuri în acte, amenințări, bătăi, închisoare, băutură și alte mijloace necinstite, au fost trecute la uniație – total sau parțial 19 sate (tot sub Samuil Vulcan au fost trecute la unire 15 sate în Bihor și alte 9 în Banat). În toate acestea, bisericile, școlile și sesiile parohiale au fost date „preoților” și credincioșilor uniți. Episcopului ortodox de la Vârșeț, Maxim Manuilovici, care era „administrator” al Episcopiei Aradului, i s-au făcut diferite dificultăți, fiind împiedicat să viziteze satele amenințate de uniți[65].

Alături de mărturia academicianului Mircea Păcurariu de mai sus considerăm  că trebuie amintită și cea a distinsului istoric bihorean Ștefan Lupșa privind acţiunea prozelitistă purtată de „episcopii” uniţi de la Oradea pentru a-i atrage pe bihoreni de partea lor. Folosindu-se de actele Consistoriului Oardea şi de cele ale arhivei de stat din Viena, acesta arată că preoţii mai lacomi primeau 150 de florini dacă treceau la unire, iar dacă îi urma şi satul primeau 300, însă de cele mai multe ori sătenii nu-şi urmau preotul care trecea la uniatism, ci mai mult îl alungau, cerând Consistoriului alt preot.

Iniţiatorii şi propagatorii acţiunii de unire erau Ignatie Darabant şi Moise Dragoş, viitori „episcopi” ai nou înființatei Episcopii greco-catolice din Oradea, care-i treceau cu sila pe români la unire.

În urma plângerilor făcute de episcopul de la Arad şi a mitropolitului de la Carloviţ, Consiliul de Stat din Viena a format o comisie mixtă de anchetă în perioada ianuarie-februarie 1799, dar până la venirea comisiei Darabant a reuşit să-i ademenească pe reprezentanţii satelor să declare comisiei că s-au unit de bună voie.

Darabant şi-a continuat şi după aceasta activitatea de destabilizare ba prin interdicția impusă preoţilor ortodocşi de a face slujbe în parohiile unde erau şi greco-catolici, ba încercând să se infiltreze în satele în care n-au fost uniţi.

Prozelitismul greco-catolic este continuat de Samuil Vulcan ajutat în unele locuri şi de proprietarii satelor prin promisiuni sau prin violenţă[66]. Samuil Vulcan a făcut unele propuneri Curţii de la Viena pentru promovarea culturii românilor ortodocşi urmărind prin aceasta promovărea unirii, propuneri ce au fost aprobate de împăratul de la Viena la 29 octombrie 1819. „Episcopul” Vulcan propunea:

– să li se interzică preoţilor ortodocşi să ţină slujbe în satele unde activau misionari de-ai săi;

– să fie pedepsiţi toţi cei care se opun unirii şi care îndeamnă şi pe alţii să nu se unească;

– odată ce uniţii intră în parohia bisericilor foste ortodoxe să nu li se mai permită acestora să-şi construiască altă biserică şi nici să-şi mai ţină preot chiar dacă sunt mai mult de 100 de familii.

Acţiunile prozelitiste unioniste îndreptate împotriva credincioşilor şi preoţilor ortodocşi au continuat cu şi mai mare fervoare, folosindu-se de tot felul de meschinării, de la ademenirea prin promisiunea acordării unor alimente sau hrană pentru animale şi până la utilizarea forţei. Creştinilor ortodocşi li se luau bisericile, iar celor care nu se uneau nu le era îngăduit să li se facă slujbele de către preoţii ortodocşi din satele vecine. S-a ajuns ca mulţi ortodocşi să moară fără să aibă posibilitatea primirii celor sfinte. Preoţii ortodocşi care nu se uneau erau batjocoriţi, înjosiţi şi ameninţaţi cu bătaia.

Interesat de trecerea românilor ortodocşi la unire era nu numai Vulcan, ci şi guvernul austro-ungar, care pentru reuşita acţiunii retribuia cu salariu anual pe preoţii şi cântăreţii care acceptau unirea.

Ajutaţi de autorităţile administrative, misionarii greco-catolici ameninţau şi treceau cu sila pe ortodocşi la unire împotriva voinţei acestora.

În toate cazurile preoţii şi credincioşii făceau plângere la Consistoriu spre soluţionare, acesta la rândul său făcea jalbă la mitropolit sau la subprefect ori de multe ori chiar episcopului Vulcan ca să înceteze starea de presiune asupra bieţilor români ortodocşi, însă aproape de fiecare dată subprefectul dădea dreptate adversarilor ortodocşilor, iar mitropolitul, Consistoriul, clerul şi credincioşii ortodocşi nu mai puteau face altceva decât să se conformeze hotărârilor luate de acesta, pentru că nimeni nu-i asculta nici la Cancelaria ungară şi nici la curtea de la Viena.

În urma expansiunii prozelitismului unionist a apărut o problemă foarte delicată, anume aceea a căsătoriilor mixte, constituindu-se prilejul cel mai bun de convertire la uniaţie pentru că după cum rezultă din procesele verbale ale Consistoriului numeroase plângeri atestă faptul că în asemenea situaţii preotul unit nu-i cununa pe tineri decât dacă mirele ortodox se convertea la uniatism împreună cu părinţii săi.

În acea vreme era în vigoare un decret al guvernului austro-ungar, care prevedea că orice căsătorie mixtă trebuia făcută la preotul catolic, iar copiii de orice gen ar fi ei să urmeze legea tatălui numai dacă acesta era catolic.

Această lege a avut urmări negative asupra populaţiei ortodoxe.

Guvernul a mai emis un ordin în 1828 prin care interzicea preoţilor ortodocşi să facă slujbe copiilor care rezultau din căsătoriile mixte, considerându-se că aceştia sunt uniţi, chiar dacă tatăl era ortodox.

Noul episcop, Gherasim Raț (1835-1850), era bihorean (din satul Roit), cu studii gimnaziale la Oradea și Timișoara și teologia la Viena, după care a fost preot de mir, protopop în Peștiș-Bihor și profesor la Institutul teologic din Arad, iar după ce a rămas văduv s-a călugărit în mănăstirea Racovaț. Ajuns episcop la Arad a înlocuit limba slavonă din cult cu limba română, îndepărtând pe clericii sârbi din episcopie și luptându-se cu oprirea acțiunii prozelitiste desfășurată de Episcopia unită din Oradea. Totodată, împreună cu noul episcop de la Sibiu, Andrei Șaguna, a militat pentru emanciparea bisericească a românilor din Crișana și Banat de sub ierarhia sârbească (Mitropolia de la Carloviț) și pentru reînființarea vechii Mitropolii ortodoxe românești din Ardeal[67], desființată în 1701.

Dorința de separație bisericească și despărțirea de ierarhia sârbească a românilor ortodocși din Bihor și Arad, care urma să fie dobândită prin legi și reforme bazate pe drepturile legitime ale națiunii române, este grăitor exprimată în următoarele cuvinte: „Ziua în care legea va proclama ruperea de biserica tirană sârbească va fi pentru noi o zi de sărbătoare, a victoriei și a bucuriei, pentru că atitudinea lor potrivnică nouă, este un lucru dovedit de secole”[68]. La Congresul bisericesc din 27 mai 1848, ținut la Timișoara, avea să răsune și vocea bihoreanului Emanuil Gojdu, ca masager al hotărârii neamului românesc din Ungaria și Banat, care proclama ocârmuirea bisericească cu totul neatârnată de la mitropolia Carlovițului[69].

La 12/24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif I aproba reînființarea vechii Mitropolii ortodoxe române a Transilvaniei, numindu-l pe Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit. În componența acesteia intra din 1865 ca și eparhie sufragană Episcopia Aradului, cârmuită de Procopie Ivașcovici din 1852, alături de nou înființata Episcopie a Caransebeșului.

Următorul episcop, bihoreanul Miron Romanul păstorește doar câteva luni la Arad (februarie-decembrie 1874), fiind ales succesorul lui Șaguna în scaunul de la Sibiu. Acestuia îi urmează Ioan Mețianu, până atunci protopop de Zărnești și pentru câteva luni vicar la Oradea. Urmează Iosif Goldiș (1899-1902), arădean din Socodor, cu studii de Teologie la Arad, Drept la Debrețin și Filologie la Budapesta, din 1892, președinte-vicar al Consistoriului din Oradea. Acestuia îi succede în scaunul episcopal de la Arad cel de-al treilea episcop bihorean după Gherasim Raț și Miron Romanul, Ioan Ignatie Papp din Pocioveliște, cu studii de Teologie la Arad. La 1 decembrie 1918, în calitate de locțiitor de mitropolit la Sibiu, a fost ales copreședinte al Marii adunări naționale românești de la Alba Iulia, rostind și o cuvântare în fața zecilor de mii de români prezenți acolo. A condus Eparhia Aradului până la 21 ianuarie 1925, fiind înmormântat în biserica ctitorită de el în satul natal[70].

Ultimii patru episcopi de la Arad au fost preocupați foarte mult de școlile confesionale din eparhie, de dezvoltarea sub aspect cultural precum și de lupta împotriva legilor de maghiarizare a învățământului confesional românesc, responsabilitățile pastoral-misionare ale credincioșior bihoreni revenind într-o pondere mai mare Consistoriului din Oradea.

Începând din 1783, Consistoriul avea atribuţia de a instala preoţi în parohiile vacante după ce în prelabil erau examinaţi, apoi trimişi la Arad pentru hirotonie, iar în cele din urmă înainte de a-i instala erau puşi la practică în bisericile din Oradea şi Velenţa; primea şi examina plângerile contra credincioşilor şi protopopilor sau pe ale acestora contra satelor şi eterodocşilor; comunica ordinele primite de la episcop ori de la guvern sau mitropolit; coresponda cu prefectura, tribunalul, judecătoriile; avea temniţa sa proprie în care îşi executau preoţii pedepsele, chiar şi când îi condamna justiţia laică.

Toate actele Consistoriului trebuiau redactate în limba latină, iar numele de persoane şi localităţi trebuia să aibă o formă ungurească. Prin numirea în fruntea Consistoriului de la Oradea a episcopului de la Arad stăpânirea austriacă urmărea să pună stavilă dorinţei bihorenilor de reînfiinţare a episcopiei de la Oradea, ceea ce convenea foarte mult atât sârbilor, cât şi catolicilor care căutau să-i treacă pe români la uniaţie. În propaganda lor, catolicii se foloseau de situaţia dificilă din punct de vedere material prin care treceau ţăranii bihoreni şi preoţii lor. Pentru a-şi întreţine preoţii, românii trebuiau să plătească anumite taxe preoţilor. Or, în cazul în care treceau la unire, românii scăpau de toate taxele pentru că clerul unit avea din ce se întreţine (domeniul de la Beiuş). Într-o astfel de situaţie specifică trebuie admirată menţinerea în legea strămoşească a ortodocşilor bihoreni de sub stăpânirea austriacă[71].

Viața spirituală a ortodocșilor bihoreni revine la făgașul normal la 30 august 1920, când în locul vechiului  Vicariat apoi Consistoriu, a fost reînființată vechea Episcopie a Oradiei prin decretul regal 3655 în care se preciza: „Vechea Episcopie ortodoxă din Oradea Mare, în ținutul Bihorului, se restatornicește în drepturile sale[72], iar vicarul Roman Ciorogariu a fost ales la 3/16 octombrie 1920 primul ei episcop după mai bine de două sute de ani de la desfințarea acesteia în 1712, dar din cauza rănilor suferite în urmai unui atentat de la senat din decembrie 1920, a putut fi înscăunat abia la 2 octombrie 1921[73].

  1. Concluzii

 

La venirea ungurilor în Bihor, în secolul al X-lea, locuitorii acestui ținut erau românii ortodocși, care prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic intrau sub oblăduirea  Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Preoții și protopopii erau hirotoniți cel mai probabil de vreun episcop ce se afla pe lângă curtea voievodului Menumorut, a cărui reședință se afla la Biharia.

După cucerirea Bihorului de către unguri, care inițial au fost încreștinați de Constantinopol în jurul anului 950, dar în timpul regelui Ștefan cel Sfânt au lepădat Ortodoxia, îmbrățișând papismul, creștinii ortodocși bihoreni au fost supuși unei presiuni de catolicizare care a durat până în anul 1556, când stăpânirea maghiară s-a convertit la calvinism. Din acest moment și până la intrarea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor în 1687, împotriva acestora s-au declanșat acțiuni de calvinizare, care însemnau totodată și maghiarizarea acestora.

După desfințarea Mitropoliei Ortodoxe de la Alba Iulia în 1701 și întemeierea „bisericii” geco-catolice sau unite cu Roma, s-au reluat presiunile de catolicizare a românilor ortodocși din întreg Imperiul Habsburgic.

În 1712 se desfințează  scaunul episcopal de la Oradea, ocupat în acea vreme de Petru Hristofor. Doar un singur episcop este cunoscut cu numele înainte de acesta, Efrem Banianin, care făcea parte din cei șapte episcopi recunoscuți de împăratul Leopold I, la 4 martie 1695, aduși de patriarhul sârb Arsenie III Cernoievici de la Ipek, cu ocazia marii emigrații sârbești de la 1690, când sârbilor li s-a oferit o seamă privilegii politice și bisericești cunoscute cu numele de „privilegiile ilirice”, ca urmare a ajutorului dat de aceștia austriecilor în războiul cu turcii, dar acesta se leapădă de Ortodoxie, îmbrățișând papismul.

În perioada stăpânirii habsburgice, episcopii sârbi de la Arad, subordonați Mitropoliei de la Carloviț, vor asigura nevoile spirituale ale românilor ortodocși bihoreni, hirotonind candidații la preoție, făcând vizite canonice cu scopul de a întări dreapta credință în fața prozelitismului foarte agresiv din partea „episcopilor” catolici și apoi și al celor greco-catolici după înființarea episcopiei acestora în 1777.

Cu sprijinul curții imperiale de la Viena și a autorităților locale maghiare, „episcopii” catolici și cei greco-catolici i-au supus pe preoții și credincioșii ortodocși bihoreni la o seamă de silnicii pentru a-i converti cu forța la uniație. Metodele cele mai des utilizate erau mita, constând în bani sau diverse bunuri materiale, sau bătaia ori temnița. Aceste abuzuri asupra conștiinței lor au condus la o luptă îndârjită de apărare a credinței ortodoxe chiar cu prețul vieții, cum a fost cazul robilor mulți ce au pierit la Beiuș în 1744 împreună cu popa Flore,  care a fost decapitat și popa Mihai din Sânmartin care „s-a pristăvit” în urma bătăii aplicate, ori a credinciosului Găvruța Petru din Pocola, pierind și el în urma temniței și bătăilor îndurate, în 1749.

Atunci când, din cauza unor slăbiciuni omenești, unii preoți erau ispitiți să facă târguri confesionale cu papistașii, căutând prin aceasta anumite foloase personale, credincioșii îi batjocoreau, îi băteau sau chiar îi alungau pe aceștia. Aceasta confirmă faptul că cei mai mari apărători ai Ortodoxiei au fost dintotdeauna credincioșii.

În afară de preoții care și-au dat viața pentru Ortodoxie, au fost și alții care s-au evidențiat ca mari apărători ai acesteia. Astfel au fost protopopii Gheorghe sau Giurgiu de la Beiuș, Ioan de la Oradea sau popa Iosif de la Beiuș a cărui credință, devotament și cultură l-au impus ca o personalitate luminoasă care străbate veacurile încărcate de istorie, urmându-i pe aceeași linie fiul său, preotul Mihai.

În ultimul deceniu din secolul al XVIII-lea și primele două din al XIX-lea, credincioșii bihoreni împreună cu cei arădeni au dus mari lupte pentru a ieși de sub ascultarea episcopilor sârbi, care deveniseră niște despoți, și impunerea episcopilor de neam român.

De asemenea, visul de multe veacuri al bihorenilor de a avea episcop la Oradea se va împlini abia în 1920 când Roman Ciorogariu este ales ca primul ierarh al reînființatei Episcopii Ortodoxe  a Oradiei.

Prin tot ceea ce au îndurat pentru neamul, graiul și credința lor din partea asupritorilor unguri, tătari, turci sau austrieci, crestinii ortodocși bihoreni au dat dovadă de curaj, demnitate și statornicie, ridicându-se la același nivel cu cei ce au apărat Ortodoxia în orice colț al acestei țări și oriunde în lumea întreagă. Acestă jerfă incontestabilă pentru credința ortodoxă în fața prozelitismului calvin și papistaș a fost magistral evidențiată de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului prin cuvintele: „E o minune a lui Dumnezeu săvârșită prin Biserica Sa dreptmăritoare că acest popor românesc cuprins între btațele tustrelelor Crișuri, care a dus în apele lor atâtea lacrimi și jale, a putut să reziste și să se păstreze până în ceasul dezrobirii. Cine vrea să cunoască ce a însemnat Biserica Ortodoxă pentru neamul românesc așezat la răscrucea patimilor, să vină aici în Bihor și să vadă”.

 Note:

[1] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol. I , până la 1829, Oradea, 1935, p. 1.

[2] Ştefan Lupşa, Catolicismul si românii din Ardeal si Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929, p. 2.

[3]Idem, Istoria bisericească a românilor bihoreni, p. 14.

[4]Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Edidtura IBMBOR,  Vol. II, București, 1992, p. 181.

[5] Idem, p. 180.

[6] Idem, p. 511.

[7] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p.32.

[8] Idem, p. 30.

[9] Nicolae Firu, Biserica ortodoxă română din Bihor în luptă cu unirea, 1700-1750, Caransebeş, 1913, p.42, apud Dan Ispas, op. cit. p. 142.

[10]Ştefan Lupşa, Istoria Parohiei Ştei, Beiuş, 1942, p. 19.

[11] Ibidem.

[12] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2018, p. 305.

[13] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 33.

[14] Dan Ispas, Neam şi Lege românească în Ţara Beiuşului, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1999, p. 141.

[15] Idem, p. 142.

[16] Petru Ciuhandu, Mihai Apan, Adrian Apan, “Viața religioasă”, în Beiușul și lumea lui, studiu monografic, Coordonatori, Ioan Degău și Nicolae Brânda, Editura Primus, Oradea, 2008, Vol. I, p. 526.

[17] Ibidem.

[18] Gheorghe Lițiu, „Istoria Eparhiei Aradului”, în vol. Episcopia Aradului. Istorie, viață culturală, monumente de artă, Arad, 1989, pp. 32-33, apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 305.

[19] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Edidtura IBMBOR,  Vol. II, București, 1992, p. 513.

[20] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 33.

[21] Dan Ispas, op. cit. p.142.

[22] Idem, p. 143.

[23] Ibidem.

[24] Nicolae Firu, Biserica ortodoxă română din Bihor în luptă cu unirea, 1700-1750, Caransebeş, 1913, p. 19-22, apud Dan Ispas, op. cit. pp. 143-145.

[25]  Petru Ciuhandu, Mihai Apan, Adrian Apan, op. cit., p. 528.

[26] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 3o4.

[27] Dan Ispas, op. cit., p. 150.

[28] Ibidem.

[29] Nicolae Firu, op. cit., p. 53, apud Dan Ispas, op. cit., p. 150.

[30] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 41.

[31] Nicolae Firu, op. cit., p. 53, apud Dan Ispas, op. cit. p. 151.

[32] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 38.

[33] Idem, p 34-35; acelaşi, Istoria Parohiei Ştei, Beiuş, 1942, pp. 26-38.

[34] Dan Ispas, op. cit., p. 151.

[35] Nicolae Firu, Biserica ortodoxă română din Bihor în luptă cu unirea, 1700-1750, Caransebeş, 1913, pp. 53-57, apud Petru Ciuhandu, Mihai Apan, Adrian Apan, op. cit., p. 531.

[36] Dan Ispas, op. cit., p. 152.

[37] Damaschin Ioanoviciu în ”Legea românească”, nr 3-4, Oradea, 1 și 15 II., 1925, apud Ştefan Lupşa, Istoria Parohiei Ştei, p. 41, nota 120.

[38] Ștefan Lupșa, Istoria Parohiei Ştei, p. 48-49.

[39] Idem, p. 43.

[40] Idem, p. 41.

[41] Titus L. Roșu, Însemnări și inscripții bihorene, vol. II, manuscris, Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, p. 189, apud Titus L. Roșu, Beiușul, centru politic și de cultură românească, Editura Buna Vestire, Beiuș, 1993, p. 17

[42]Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 518.

[43] Ștefan Lupșa, Istoria Parohiei Ştei, p. 46.

[44] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 308.

[45]Ştefan Lupşa, Istoria Parohiei Ştei,  p. 58.

[46] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 309.

[47] Ştefan Lupşa, Istoria Parohiei Ştei,  p. 39.

[48] Idem, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 56.

[49] Titus L. Roșu, “Manuscrisul diacului Mihai din Beiuș (1695): I Octoihul, II Epistolia”, în Legea Românească, Oradea, numerele din august și septembrie, 1947, apud Prof. Gavril Hădăreanu, Torțe arzânde în Țara Beiușului, Editura Buna Vestire, Beiuș, 1995, p. 158.

[50] Prof. Gavril Hădăreanu, op. cit., p. 158.

[51] Titus L. Roșu, Beiușul, centru politic și de cultură românească, Editura Buna Vestire, Beiuș, 1993, p.15

[52] N. Iorga, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, II, București, 1906, p. 50; Fl. Dudaș, Manuscrisele românești medievale din Crișana, Timișoara, 1986, p. 50, apud Dan Ispas, op. cit., p. 148.

[53] Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Pr. Prof. Teodor Țenț, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2011, p. 12.

[54] Florian Dudaș, Manuscrisele românești medievale din Crișana, Timișoara, 1986, p. 90, apud Dan Ispas, op. cit. p. 154.

[55] Idem, p. 147.

[56] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 309.

[57] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, pp. 59-60.

[58] Acte inedite în Arhiva Episcopiei Aradului, informația Gheorghe Lițiu, apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 310.

[59] Gheorghe Lițiu, Istoria eparhiei Aradului, pp. 45-46; Pavel Vesa, Episcopia Aradului, pp. 84-89 și Episcopii Aradului, p. 65 și urm., apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 311.

[60] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 311.

[61] Gheorghe Lițiu, Istoria eparhiei Aradului, pp. 45-46. O prezentare succintă a vieții bisericești din Bihor la Ioan Godea, “Din istoria Bisericii Ortodoxe Române în Bihor”, în MA, an XXIII, 1976, nr. 4-6, pp. 259-274, apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 312.

[62] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pp. 352-353.

[63] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR,  Vol. III, București, 1997, p. 77.

[64] Petru Ciuhandu, Mihai Apan, Adrian Apan, op. cit., p. 552, nota 99.

[65] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pp. 356-357.

[66] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 86.

[67] Ibidem, pp. 357-359.

[68]  AN-D.J. BH., fond Parohia ortodoxă centrală din Oradea, reg. 3, f. 115-116, apud Petru Ciuhandu, Mihai Apan, Adrian Apan, op. cit., p. 553.

[69] Ibidem.

[70] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pp. 394-395

[71] Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni…, p. 115

[72]  Constantin Butișcă, Bisericile Orodoxe din Oradea și slujitorii lor, Editura Brevis, Oradea, 2013, p. 84.

[73]Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, p. 481

Sursa:

Părintele Cosmin Tripon: „Despre papa e valabil un singur adevăr: ESTE ERETIC! Restul nu contează”

Reclame

21 octombrie – Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sf. Mucenic Oprea; Sf. Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel

Cuviosul parintele nostru Visarion, s-a nascut în Bosnia, din parinti crestini ortodocsi, Maxim si Maria, în anul mântuirii 1714, si a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânar, calatorind pe la multe locasuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mânastirea Sfântul Sava, de lânga Ierusalim, a îmbracat schima monahiceasca, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. Dupa un timp, a venit în Slovenia si s-a asezat la mânastirea Pacra, unde pentru râvna sa catre cele sfinte, s-a învrednicit de darul preotiei. La trei ani dupa hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca sa-si întareasca si mai mult sufletul în dreapta credinta a Bisericii Rasaritului. La putina vreme dupa întoarcerea sa din aceasta calatorie, a venit în Tara Ardealului, unde papistasii cautau prin silnicie sa smulga credinta dreptmaritoare din sufletele românilor ortodocsi. Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însusi Ziditorul tuturor, ca sa mântuiasca din pierzare pe românii drept-credinciosi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credinciosilor râvna pentru credinta cea adevarata. Traia o viata de aspra înfrânare, hranindu-se numai cu mâncare slaba de legume. Pentru chipul mult îmbunatatit al vietii sale, drept-credinciosii români nu numai ca-l ascultau si urmau povetele lui, dar cuprinsi de o mare însufletire duhovniceasca, îi sarutau mâinile si picioarele cele sfinte. În drum spre Sibiu a fost prins de stapânirea catolica si târât la judecata. În fata celor care-l judecau, el a stat drept si fara frica, marturisind ca dreapta credinta a Bisericii Rasaritului este singura adevarata si mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta sa arate unitilor ratacirea lor si sa-i îndemne sa se lase de ea. Pentru aceasta marturisire a dreptei credinte, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temnita din Kufstein, în creierul muntilor tirolezi, unde dupa suferinte grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vietii celor vrednici, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi se face pomenirea Cuviosului marturisitor Sofronie. Visarion si SofronieCuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri. Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte. Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati. În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Tot în aceasta zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea. Acest marturisitor al dreptei credinte s-a nascut în Salistea Sibiului, pe vremea împaratesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, si împreuna cu sotia si copiii lui, ducea o viata de buna cucernicie si placuta lui Dumnezeu. Pe vremea aceea, semeata împarateasa multa silnicie facea credinciosilor de sub stapânirea ei, ca sa-i rupa de la Legea Rasaritului si sa-i plece unirii cu Roma. Le rapea bisericile, pe preoti îi izgonea, pe cei care nu se clatinau de la dreapta credinta si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri si poveri si umplea temnitele cu ei. În amaraciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sa nu-i lase sa piara cu totul. Si Dumnezeu si-a plecat urechea cu mila si a ridicat pe Oprea din Saliste, barbat drept si inimos, sa le fie aparator în cumplita lor primejdie. Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apararea dreptei credinte. Mai întâi îsi întari sufletul cu post si rugaciune, cu binecuvântarile preotilor izgoniti de la sfintele lor altare si cu bunele povete de la batrânii întelepti. Apoi cauta, prin muntii si vaile salistene, gloatele drept-credinciosilor, pretutindeni îmbarbatând pe cei ce patimeau, mângâind pe cei ce suspinau, si sprijinind pe cei ce se clatinau. Când se înfatisa înaintea capeteniei de la cârma tarii si-i ceru oprirea prigoanelor si sloboda marturisire a dreptei credinte, capetenia îl mustra ca pe un razvratit si-l ameninta cu temnita si moartea, daca nu se pleaca unirii cu Roma. Vazând aceasta neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena sa se plânga împaratesei si sa-i ceara libertate pentru Legea Rasaritului, aratând ca unirea cu Roma s-a facut atât de ascuns, încât nici preotii n-au stiut ce este. Împarateasa, cu viclenie i-a spus ca i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat porunca pentru si mai mari prigoane, iar Oprea sa fie întemnitat de îndata ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticalosie, evlaviosul Oprea a ramas în Banat ca cioban la oi. Dar, dupa putin timp, înainte de Sfintele Pasti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rabda suferintele drept-credinciosilor, merse iarasi la Viena si ceru împaratesei oprirea prigoanelor si încheia jalba: „sau vladica de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara”. Împarateasa porunci ca fericitul Oprea sa fie prins si osândit la temnita pe viata în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a asteptat vreme îndelungata sotia sa Stana, stând la usa bisericii, îmbrobodita în negru, plângând si cerând mila ca sa-si poata creste copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temnita cu cununa nepieritoare a sfintilor mucenici.

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII

Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta. De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Priveghiati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri. Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

Tot în aceasta zi, se face si pomenirea Sfintilor preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preotilor si al credinciosilor ortodocsi români din Transilvania s-au ridicat numerosi aparatori ai dreptei credinte în fata încercarilor autoritatilor habsburgice de a-i înstraina de „Legea stramoseasca”. Între ei s-au numarat si preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, sate care tineau pe atunci de „scaunul” Saliste. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucuresti de Mitropolitul Neofit al Tarii Românesti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniatiei, a fost prins si întemnitat la Sibiu, unde a patimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu conditia de a nu mai savârsi cele ale preotiei, si a trai si a munci ca un simplu taran. În 1752 a fost delegat, alaturi de credinciosul Oprea Nicolae din Saliste, sa plece la Viena, pentru a prezenta împaratesei Maria Tereza plângerea credinciosilor din partile de sud ale Transilvaniei (Fagaras, Sibiu, Sebes si Orastie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiti de împarateasa, dar în loc sa li se dea un raspuns la plângerile lor, au fost aruncati în fioroasa închisoare Kufstein, din Muntii Tirolului. În anii care au urmat, reprezentantii clerului si ai credinciosilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritatilor habsburgice sa elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe împaratul Iosif al II-lea sa-l elibereze dupa o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta ca nu se mai stie nimic despre el. Înseamna ca amândoi si-au sfârsit zilele în temnita de la Kufstein, jertfindu-si viata pentru credinta ortodoxa, câstigând însa cununile muceniciei. Preotul Ioan din Gales a fost hirotonit la Bucuresti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numarat printre cei mai îndrazneti aparatori ai credintei ortodoxe, în fata oricaror încercari ale autoritatilor habsburgice de a impune o alta credinta. În anul 1756 a fost arestat si dus în lanturi la Sibiu. Împarateasa Maria Tereza a dat ordin sa fie dus în închisoarea cetatii Deva, urmând sa fie retinut acolo pâna la moarte. Dar spre sfârsitul anului urmator, a fost dus sub aspra paza militara la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brasovean – Radu Duma – scria ca în anul 1776 câtiva negustori din Brasov l-au cercetat în închisoare, marturisindu-le ca mai bine va muri acolo, decât sa-si lase credinta stramoseasca”. Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârsisera viata si alti marturisitori si mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnitat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reusit sa trimita o scrisoare tarinei Ecaterina a II-a si Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga sa se intervina pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortareata este si un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care patimeste în robie de 24 de ani pentru credinta ortodoxa”. Acesta era preotul Ioan din Gales, cel întemnitat în 1756, deci cu 24 de ani în urma. Pentru marturia lor ortodoxa si moartea lor martirica, Sfintii Preoti Martiri Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, sunt cinstiti ca sfinti de catre obstea credinciosilor de pretutindeni si mai cu seama de cei din Transilvania, din mijlocul carora s-au ridicat. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Persecutorii Ortodoxiei n-au viață lungă! Apărătorul papistaș al Uniației Adolf Nikolaus von Buccow și crimele sale din Ardeal

A fost guvernator al Transilvaniei în anii 1762, 1763 și 1764, dar moartea l-a prins încă în funcție (biografia la sfârșitul articolului).


Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a  îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși  din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și  actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. (1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. (2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

,,Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație .(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. (8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși ,ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.

8) Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.

 9) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’

Note:

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.

2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.

3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.

4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.

5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.

6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.

7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculae

surse: Wikipedia.ro; Revista Luceafarul; foaienationala.ro/

cersipamantromanesc.wordpress.com


Adolf Nicolae von Buccow, baron (n. 7 ianuarie 1712, ? – d. 18 mai 1764, Sibiu, judeţul Sibiu) a fost general-comandant al Transilvaniei şi preşedinte al guvernului acestei provincii între 1762-1764, în perioada când ea a fost sub stăpânirea austriecilor.

Originea şi familia

Unul dintre strămoşii săi a fost duce de Braunschweig-Celle.

Tatăl lui Adolf Nicolae a fost Georg.

Baronul A. N. von Buccow a fost căsătorit şi a avut un fiu.

Activitatea

A intrat în armata austriacă şi s-a distins în războiul de 7 ani, când a participat la luptele de la Leuthen, Hochkirch şi Torgau, în ultima fiind grav rănit. În 1745 a primit gradul de general.

A fost numit general-comandant în Transilvania în anul 1761, în acelaşi an primind Ordinul Terezian. A fost primul dintr-un şir de trei generali care vor fi şi preşedinţi ai guvernului Transilvaniei, funcţii în mod normal separate.

Fiind cunoscut ca persoană energică, a fost trimis de la Viena în mod special pentru a face ordine în chestiunile religioase din Transilvania. La 5 aprilie 1761 Buccow a sosit la Sibiu şi a încercat să intre imediat în legătură cu călugărul ortodox Sofronie din Cioara, care era în fruntea unei mari mişcări religioase a românilor care se opuneau unirii bisericii cu Roma. Încercând să reducă tulburările religioase româneşti iniţiate de Sofronie, nu a ţinut cont de guvernatorul Transilvaniei şi de guvern, astfel că a intrat în conflict cu Ladislau Kemény, guvernatorul provinciei. În privinţa chestiunii religioase, Buccow a ordonat ca bisericile ortodocşilor să fie luate şi să fie date greco-catolicilor, chiar dacă ortodocşii erau majoritari în localitate. El s-a remarcat printr-un ordin pe care l-a dat şi în urma căruia au fost arse foarte multe biserici şi mănăstiri româneşti ortodoxe din lemn.

Au mai existat şi alte motive de conflict cu guvernatorul Transilvaniei, cum ar fi proiectul de militarizare a graniţei transilvănene. Buccow a influenţat Curtea de la Viena în aşa fel încât a obţinut demisia forţată a lui Kemény, el fiind cel ales în locul acestuia,în 1762.

În guvernarea sa scurtă, dar cu accente absolutiste, generalul Buccow s-a remarcat prin trei aspecte principale: rolul pe care l-a jucat în reprimarea mişcării religioase a românilor ortodocşi, înfiinţarea regimentelor de grăniceri în Transilvania şi introducerea unui nou sistem de impozitare.

Moartea

La 15 mai 1764 a plecat de la Sibiu la Avrig, deşi era bolnav, pentru a o felicita pe soţia lui Brukenthal cu ocazia zilei sale onomastice. La 17 mai s-a întors la Sibiu cu starea sănătăţii înrăutăţită.

A murit în jurul orei 20 în seara zilei de 18 mai 1764.

A fost înmormântat la 24 mai în biserica catolică din centrul Sibiului.

Bibliografie

  • Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, nr. IX, Tipografia „Cartea Românească din Cluj”, Sibiu, 1944

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Ați auzit de PELAGHIA ROŞU – eroina de la 1848, în Ardeal?

Probabil cei mai mulți n-ați auzit de această femeie, căci manualele de istorie au ignorat-o cu desăvârşire, în trecut, iar în prezent, cunoaştem politica de „curățire” a tot ce e glorios în istoria neamului; scopul fiind acela de a ne induce gândirea că suntem un popor de neputincioşi.


Pelaghia Roşu (n. 1800, Mărişel, județul Cuj – d. 10 iulie 1870, Mărişel, judeţul Cluj) a fost învăţătoare şi luptătoare paşoptistă în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania.

Biografie

S-a născut în satul Mărişel, judeţul Cluj, fiind unicul copil al judelui sătesc Ioan Dufle. A fost instruită acasă de către tatăl său, care o educa folosind cărţi româneşti. A fost trimisă ulterior la şcoală de către părintele său la Budapesta, unde va învăţa carte timp de trei ani, după care se va întoarce în satul natal.

A fost căsătorită cu Ioan Roşu şi a avut un singur copil, botezat Indrei (Andrei). Acesta va deveni în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania centurion în oastea condusă de Avram Iancu şi va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, împreună cu mama sa.

În timpul celei de-a doua lupte de la Mărişel, din 12 martie 1849, Pelaghia Roşu va comanda în luptă femeile din sat. Pentru că nu erau suficienţi combatanţi din rândul bărbaţilor din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roşu, iar la momentul oportun ele au declanşat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenţie, crezând că e atacat de cavaleria moţilor, a rupt lupta şi s-a retras în debandadă.

La 9 octombrie 1850 guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste cu sume de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

({{{2}}})

La 10 iulie 1870 Pelaghia Roşu a trecut în lumea drepţilor, fiind înmormântată în cimitirul satului Mărişel.

Comisia Femeilor Române din Abrud a decis să înlocuiască crucea de lemn de la mormântul Pelaghiei Roşu cu o troiţă de piatră. Într-o noapte din anul 1900, pe ascuns, pentru a scăpa de eventuala intervenţie nedorită a autorităţilor de atunci, la mormântul eroinei a fost amplasată noua troiţă din piatră.

Bibliografie

  • Păcăţian, Teodor V. – Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall

Şandor, Teodor – Mărişel şi Fântânele, istorie vie, Făclia, ziar independent de Cluj, 11 iulie 2008

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Povestea Ioanei d’Arc din oastea lui Avram Iancu

Pelaghia Roşu, „dăscăliţa satului“ Mărişel, din Munţii Apuseni, a intrat în istorie prin eroismul de care a dat dovadă în timpul luptelor din primăvara anului 1849, dintre moţii lui Avram Iancu şi trupele regulate ale armatelor maghiare. 

Învăţătoare în satul natal Mărişel, din Munţii Apuseni, Pelaghia Roşu a condus „armata femeilor“ care s-au mobilizat pentru a lua parte activă la lupta împotriva oştilor maghiare, în primăvara anului 1849. Pagini preţioase care oglindesc eroismul„dăscăliţei satului“ găsim în lucrarea lui Ion Rusu Abrudeanu, „Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit“.

„La 3 Ianuarie 1849, 1.000 de Maghiari, cari aveau si un tun, comandati de un anume Geley, atacara satul Rau Calatei, situate in apropierea Mariselului. Optzeci de flacai din acelasi sat, cari aparau trecatoarea, au tinut armata vrasmasa 4 ceasuri pe loc, pana cand sarmanii locuitori au putut sa-si transporte putina lor avere in munti. Apoi s-au retras si dansii ne mai avand gloante. Satul a fost transfomat indata in cenusa de catre rebeli. Pierderile Romanilor au fost de doi raniti, inamicul insa a avut foarte multi morti si raniti. Cati, nu se stie“, se arată în lucrarea citată.

Ofensiva maghiarilor nu s-a oprit aici. „La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti;numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti;4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate“, îşi continuă descrierea autorul.

Tactica zăpăcirii duşmanului:femei costumate bărbăteşte

Pelaghia Roşu, catalogată de istorici ca Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, s-a evidenţiat în timpul luptelor din martie 1849, când maghiarii decid să răzbune înfrângerea suferită. Atunci, 1600 de honvezi(soldaţi din infanteria maghiară în evul mediu-n.r.) si alţi rebeli au atacat Marişelul . În faţa unui duşman atât de numeros, românii au încropit un plan de păcălire a adversarului.

Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care“, ne relatează Ion Rusu Abrudeanu.

Recompensată de guvernatorul Transilvaniei

Pelaghia Roşu a fost recompensată, în 1850, de guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, pentru meritele avute în timpul Revoluţiei paşoptiste. În actul de recompensă se spun următoarele:„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu este înmormântată în cimitirul satului natal, Mărişel, din Munţii Apuseni, amplasat la o altitudine de 1.200 metri. Chipul „dăscăliţei satului“ este pictat în Biserica din localitate. În stânga sa este zugrăvit chipul lui Horea, unul din capii Răscoalei de la 1784-1785, iar în dreapta a lui Avram Iancu, a căruin imagine este asociată cu jertfa pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, a fost considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii!

Sursa: historia.ro

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni au ales moartea și chinurile pentru adevărul Ortodoxiei, iar preoții de azi din Ardeal tremură de frica episcopilor ecumeniști

Reiau un articol mai vechi…

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei 

Sfinţii Mărturisitori Atanasie Todoran şi cei dimpreună cu dânsul

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Mai multe citiți aici:

Sfinţii martiri şi mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu (12 Noiembrie) şi alţi 19 împreună cu ei

Ce ipocrizie să fie mai mare decât aceasta: să îi cinstești pe Sfinții Ardeleni, care au murit și au fost chinuiți în lupta cu catolicismul/papismul, iar pe papistași și protestanți să-i consideri „frați”?

Image result for andrei andreicut imagini

Image result for andrei andreicut imagini

 

Discuţii privind viitorul educaţiei teologice în lume

Ecumenism! – Comisia pentru educație și formare ecumenică din cadrul CMB la Cluj (9-13 octombrie). PREOȚI Și MIRENI, ÎNTRERUPEȚI POMENIREA/COMUNIUNEA CU ERETICUL pseudo-mitropolit Andrei Andreicuț!!!

Sărmană Românie, cu adevărat ai ajuns sat fără câini: Asasinului românilor de la 1848, Jozsef Bem i s-a ridicat statuie în Maramureş

În timp ce eroilor şi sfinţilor noştri li se interzice cinstirea, criminalilor dintre cei mai odioşi din istoria noastră li se ridică statui şi li se aduc omagii de către unii minoritari infideli statului român. Mai ales în Ardeal.

Tőkés László

Transilvania este împânzită de busturi, statui și plăci care cinstesc personaje din istorie de numele cărora se leagă moartea unor români. În loc să promoveze dialogul interetnic și buna conviețuire, liderii comunității maghiare din România, susținuți de Budapesta, reînvie în Ardeal perioade de tristă amintire pentru români. Totul se petrece cu acordul autorităților de de la București, imune în fața acțiunilor propagandei revizioniste maghiare.
Duminică, 7 septembrie a.c., în localitatea maramureșeană Coltău a avut loc dezvelirea bustului generalului Jozsef Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848.
La eveniment, de la care a lipsit drapelul României, au participat Kovacs Istvan – istoric şi cercetător Bem, reprezentantul oraşului natal (Tarnow) al lui Bem din Polonia, Hoppal Peter, secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria, și Zakonyi Botond, ambasadorul Ungariei la Bucureşti.

Bem (1)
Cu privire la rolul generalului Jozsef Bem în timpul Revoluției de la 1848 precum și la oportunitatea amplasării unui bust al acestuia în Transilvania l-am rugat pe istoricul Vasile Lechințan, doctor în istorie, să ne facă câteva precizări:
”Generalul Iosif Bem nu merită nicio cinstire pe teritoriul României pentru că a condus armata revolutionară ungară în Transilvania impunând astfel demersul revolutiei ungare de a maghiariza pe români și pe sași in numele himerei Ungariei Mari, himera din cauza careia au fost ucisi mii de români. La intrarea în Transilvania, Bem a dat o proclamație la 27 decembrie 1848 prin care soma pe români si pe sași să se alature ”cauzei maghiare” și sa nu fie de partea Austriei. Cum a fi alaturi de cauza maghiara insemna renuntarea la dreptul de a fi român sau sas, de a te face maghiar, proclamatia lui Bem dadea dovadă de un cinism nemăsurat. Pentru români, continuarea ocupatiei ungare în Transilvania – așa cum Bem lupta din răsputeri – ar fi insemnat o continuare a martirajului românesc din acei ani. Înfrangerea lui Bem de catre armatele austriece și țariste a fost o eliberare a Transilvaniei de călăii care la 1848-1849 au lasat numeroase morminte proaspete de oameni nevinovati ucisi numai pe motivul ca erau români. Așadar, nu merită nicio cinstire un mercenar care a văzut câtă cruzime era in Transilvania contra românilor din partea unor ”revolutionari” pentru care el lupta. Bem a fost adoratul lui Marx, care vedea in el un luptator pentru libertate, dar, din pacate, el a luptat pentru ”libertatea maghiara” de a oprima și a anihila pe români și pe sași în Transilvania”. De Dan Tanasa

Sursa: frontpress.ro

Despre odiosul general puteţi citi şi aici:

Criminalul mercenar Jozef Bem, autor al genocidului antiromânesc din Ardeal

„Crăişorul munţilor” -142 de ani de la moartea sa, pe 10 septembrie

Avram Iancu s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola – actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus – se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj.

Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Profesorul Traian Popa, în “Monografia orasului Târgu Mures”, Editura “Corvin” 1932, descrie pe baza de documente de arhiva activitatea lui Avram Iancu în aceasta localitate, în pregatirea si desfasurarea Revolutiei Române din Transilvania anilor 1845-1848. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare, ca si Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Oros-Rusu, Vasile Moldovan, Alexandru Batrâneanu si altii, a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”.

avram-iancu

A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de „Craiul muntilor”. Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând: „Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu”. Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis.

Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10.000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa. La Târgu Mures, în locul statuii ecvestre a lui Avram Iancu, evacuata de moti si de armata la Câmpeni în 5 septembrie 1940, pentru a nu fi distrusa de horthysti, a fost dezvelita alta, la 12 noiembrie 1978, în Piata Trandafirilor.


(text reprodus partial din ziarul “Tricolorul”)

Sursa: http://www.hunedoara.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=2350