STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

Reclame

GOGU PUIU, conducătorul luptătorilor anticomuniști din Dobrogea – aromân, legionar, erou de legendă

gogu puiu rezolutie mare

Gogu Puiu a fost bunicul meu din partea mamei, un personaj marcant atat in familia mea, cat si in comunitatea de aromani din Dobrogea. In 1926, cand avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Gramaticova, Grecia, fiindca nu au acceptat grecizarea, si au ajuns in Caliacra, Cadrilater, unde au stat pana in 1941, cand Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei. Din acel an, familia bunicului meu, s-a stabilit in comuna Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta. Inca de tanar, Gogu Puiu, a aderat la Miscarea Legionara, fiind un spirit luptator, adept al ideologiei nationalist-crestine. In timpul Guvernarii Legionare era militar in termen si a fost recrutat in batalionul de garda al Maresalului Antonescu, iar cu aceasta ocazie, si-a dat seama ca Maresalul tradeaza Miscarea Legionara, care, pentru el nu a insemnat decat un pilon de sprijin in obtinerea puterii. La putina vreme se elibereaza din armata si il vom gasi comisar de Politie Legionara in Constanta, asa il prinde Rebeliunea. Dupa abdicarea Guvernului Legionar, sfatuit de tatal sau, va pleca din tara, pe la inceputul lui 1942, fiindca acesta prevedea ca activitatea legionara a fiului mijlociu va pune in pericol intreaga familie.
Oricat de mult ar fi vrut Gogu Puiu sa ramana in tara si sa lupte in numele valorilor in care credea, indemnul tatalui nu putea fi nesocotit, asa ca a plecat. In 1942, conform marturiilor familiei Cracea, a fost in Bulgaria, tinerii casatoriti Cracea adapostindu-l in casa lor. Ulterior, bunicul meu pleaca spre Germania si se intalneste la Buchenwald cu un grup de legionari plecati din tara, printre care Horia Sima, Iasinski, Constantin Papanace, S. Ionescu, si altii. Aici se va scinda Miscarea Legionara: pe de-o parte adeptii lui Horia Sima, pe de alta parte cei ai lui Corneliu Zelea Codreanu, iar cele dou grupari vor fi cunoscute ca „Simistii” si „Codrenistii”, conducatorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat in Ministerul de Finante pe vremea Guvernarii Legionare, iar mai tarziu va deveni bibliotecar la Vatican. Dupa plecarea din Buchenwald, Papanace se stabileste in Italia, urmat bineinteles de toti ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele Razboiului serviciile secrete occidentale incepeau sa trimita in Romania agenti instruiti in taberele lor, ca sa lupte impreuna cu grupurile de partizani ce incepusera sa se formeze in Carpati. Fire energica, patriot si cu o dorinta navalnica de a lupta in numele dreptatii, al Credintei si pentru Neam, Gogu Puiu ii cere de nenumarate ori lui C. Papanace sa il trimita si pe el in tara. De fiecare data primeste refuzul imperturbabil al mentorului sau, care spunea mereu ca el nu-si poate trimite copiii la moarte.
In 1945, Gogu Puiu hotaraste sa plece singur. Spre tara, se opreste la Belgrad unde este recrutat de ofiterul Blondell, agent al serviciilor secrete franceze care se ocupa de recrutarea si instruirea membrilor din miacarile nationaliste este europene. Se intoarce impreuna cu acesta in spatiul occidental si, pana in 1947, nimeni din comunitatea aromana si legionara nu stie nimic despre existenta lui Gogu Puiu. In 1947 se prezinta la Constantin Papanace, ii spune ca este pregatit sa plece in tara; nici de data aceasta nu primeste aprobarea, insa va pleca.
Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viata lui Gogu Puiu, insa ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul ca, la intrarea in tara, avea un pasaport in care doar fotografia era autentica. In rest, pasaportul eliberat de autoritatile orasului Innsbruck continea un nume fals – Osman Ali Ahmet, de origine albaneza. Ajuns la Oradea se preda la Biroul Organizatiei de Partid si cere sa fie prezentat lui Vasile Luca, caruia trebuia sa ii transmita un mesaj, dar, este primit de Ana Pauker. Dupa aceasta intrevedere este incarcerat la Vacaresti, unde a executat un an de inchisoare. Nu se cunoaste exact modul in care a iesit de la Vacaresti, fiindca exista persoane care spun ca Gogu Puiu ar fi evadat la sfarsitul lui 1947 din Vacaresti.

Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Din 1948, Gogu Puiu se stabileste in nordul Dobrogei unde gaseste deja organizate grupuri de rezistenta, de catre fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si Gheorghe Filiu. Toti erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Capitan cu Crucea Alba. Din marturiile convivilor sai, se deprinde faptul ca era un tip carismatic si foarte bine antrenat in ceea ce priveste organizarea luptei de clandestinitate. Reuseste sa organizeze oamenii in grupuri foarte mici, de asa maniera incat daca unul ar fi fost prins de organele de securitate sa nu poata sa indice cine se afla in proximitatea sa (probabil ca ei cunosteau ca la dreapta si la stanga lor se afla oameni dar nu-i puteau identifica nominal).
La inceputul lui 1948 viziteaza un prieten, Zahu Pana din Constanta, caruia ii spune ca in noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un val masiv de arestari in toata tara, semn ca va incepe insurectia populara si ca vor veni in ajutor americanii. Este cunoscut faptul ca in noaptea respectiva s-au facut mii de arestari, cu precadere in randul studentilor, dar americanii nu au mai venit. In vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia sa organizeze o armata paramilitara din cat mai multi oameni cu armele si munitia aferente. In acea perioada destul de tulbure, cand foarte multi nu constientizau ce inseamna comunismul si cand frica nu se inoculase atat de adanc in firea lor, oamenii se adunau sa lupte impotriva celor care le interziceau sa creada in Dumnezeu, le furau proprietatile si fiinta nationala. Nu mai conta culoarea politica a celor care intelegeau sa lupte impotriva unui dusman comun. A fost o perioada in care Gogu Puiu si oamenii lui erau considerati aparatorii si razbunatorii neamului, iar militienii, fie le dadeau de buna voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lasandu-le astfel cale libera. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme. O alta modalitate al carei efect il cunoastem, fara a sti insa cum s-a ajuns aici, este faptul ca Gogu Puiu, cu doar o mana de oameni intra in unitati militare si pleca de acolo cu camioane incarcate cu arme si munitie.
Intr-o astfel de incursiune (despre care nu credem ca a fost realizata numai pe baza curajului) este ranit Nicolae Mataranga. Riscul de a cangrena era imens, iar drumul la doctor era sinucidere. Nicolae Ciolacu povesteste ca Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvandu-l de cangrena.
Un alt episod povestit de Gheorghe Filiu, de data aceasta, este acela ca in toamna tarzie a lui 1948, Gogu Puiu primeste vestea ca 9 camarazi au fost prinsi si inchisi la securitatea din Babadag. Plin de curaj si incredere, isi ia un singur om si se duce sa-si scape camarazii, neimaginandu-si, insa, starea in care i-a gasit. Aplicand o tehnica de intimidare, a tras rafale de mitraliera, creand impresia ca sunt multi, astfel incat, cei cativa securisti care se aflau in sediu s-au incuiat in camere, iar ei s-au dus in beci sa-si elibereze oamenii, pe care i-au gasit intr-o stare fizica deplorabila cauzata de tortura. Acestia neputandu-se deplasa singuri, a trebuit sa fie carati in spate, asa incat s-a tras in continuare in usi, pentru a-i impiedica pe ofiteri sa iasa pana la finalizarea operatiunii. Se naste intrebarea – de unde stia Gogu Puiu atatea lucruri? – ajutor medical, organizarea nucleelor de lupta, eliberare de ostatici, modalitati de inarmare, iar raspunsul nu poate fi decat unul singur: in cei doi ani de absenta, acesta a fost instruit de catre serviciile occidentale, care la acea vreme inca mai credeau ca va exista un nou conflict armat intre Est si Vest.
Tot Nicolae Ciolacu, dar si alti supravietuitori, relateaza ca in toata perioada cat i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniforma: cizme Burger, pantalon negru bufant, camasa neagra, si in functie de anotimp, haina/pardesiu tot de culoare neagra. Interesant este ca, la aceasta tinuta, a purtat intotdeauna un fel de port-hart din piele, in care se banuieste ca avea niste documente secrete,fiindca nici in somn nu se despartea de el.
Pe langa port-hart, pastra o grenada ce ii era sortita. Jurase ca nu se va lasa prins de viu.
O alta intamplare, relatata tot de Ciolacu, care accentueaza personalitatea acestui om este urmatoarea: unul dintre camarazi cunoaste intr-o imprejurare un tanar care a reusit sa-l convinga ca este determinat sa lupte alaturi de ei si sa-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au intalnit pe inserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar cand Gogu Puiu l-a vazut, a pus mana pe pistol spunandu-i ori sa plece, ori il impusca. Motivatia: „mi-ati adus un securist”, si intr-adevar asa era, caci tanarul era un ofiter de securitate care avea misiunea sa se infiltreze chiar in proximitatea lui Puiu, conform propriilor sale marturii, descoperite dupa anii ’90 in arhivele fostei Securitati.
Avand in vedere ca Gogu Puiu nu numai ca nu excludea posibilitatea mortii, dar era convins ca aceasta va veni, nu putem sa-l consideram naiv si idealist. Postea si se impartasea la fiecare 3 luni, de teama ca moartea sa nu survina si sa-l prinda nepregatit. In momentul in care a ales acest drum, a taiat orice legatura emotionala cu familia si cu tot ceea ce l-ar fi putut determina sa renunte la lupta. Numai ca, om fiind, a facut cateva erori, si anume: s-a indragostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice si cu care a vrut sa se cunune. Aceasta a acceptat si a adus pe lume un copil al lui Gogu Puiu. Acestea au fost greselile fatale despre care vom relata mai tarziu.

Grupul de luptatori anticomunisti condus de Ciolacu Nicolae din comuna Sinoe, jud.Constanta. – Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Din ratiuni de siguranta au hotarat sa imparta miscarea de rezistenta din Dobrogea in doua: Dobrogea de Nord si Dobrogea de Sud, pe ambele coordonandu-le Gogu Puiu, numai ca de cea din sud raspundea Gheorghe Filiu. Se pare ca acum, deplasarile dintr-un loc in altul erau mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Dogaru, era mai atenta si multi dintre conducatori erau inchisi.

Grupul de rezistenta anticomunista Gogu Puiu ( 25 de condamnati). – Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Educatia crestina primita in familie de Gogu Puiu il obliga sa nu lase sa se nasca un copil in afara unei casatorii binecuvantate in Biserica si se hotarasete sa se deplaseze in sud, in satul Cobadin, aflat la 18 km distanta de Constanta, la prietenul sau, Gheorghe Filiu. Aici il cheama pe preotul Mihailescu caruia ii cere sa oficieze slujba religioasa de cununie, nu inainte insa de a ajunge in Cobadin si sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunte sa vina, dar la Cobadin nu s-au mai intors nici oamenii trimisi, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleaca singur in comuna M. Kogalniceanu, dar, aici, fratele sotiei sale, Constantin „Cociu” Puiu ii spune ca mama, sora si fratele sau mai mic au fost ridicati de securitate. Acesta il ia pe Gogu si il duce cu caruta pana aproape de Cobadin. Pentru acest motiv, Cociu a fost prins de securitate cateva zile mai tarziu si asasinat prin impuscare in februarie 1950.
Spre dimineata, in ziua de 19 iulie 1948, Gogu intra in casa lui Filiu, intentionand sa plece in toiul noptii, deoarece deja isi incalcase principiile de siguranta: sa nu stea mai mult ca 2 zile in acelasi loc. Securitatea afla unde este si isi trimite trupe in Cobadin care, din aproape in aproape, ajung sa inconjoare casa lui Gheorghe Filiu si incepe un adevarat razboi intre trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealalta parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din foarte multe locuri ale casei, cu intentia de a crea impresia ca sunt mai multi. Dupa relatarile unui martor ocular, Petre Dica, Gogu impusca circa 14 securisti, iar la un moment dat, cand a considerat ca s-a creat o bresa propice iesirii din casa, sare pe fereastra, spunandu-i Olimpiei: „Daca va fi baiat sa-l botezi Hristu, iar daca va fi fata s-o botezi Zoe.”
Odata ajuns afara, continua sa traga, dar din nefericire este ranit intr-un picior si tot atunci constata ca si-a terminat munitia. Ii ramane doar grenada, pe care o pastra pentru el si intradevar o detoneaza, producand un incendiu intr-o sira de paie, in dreptul careia se afla. Asa se pare ca isi gaseste sfarsitul acest eroul legendar al nemului nostru.
Insa!
Olimpia Puiu, insarcinata in luna a patra, este prinsa de securitate a doua zi, si incarcerata. Dupa arestare, este dusa pentru a face confruntarea cadavrului, numai ca, aici descopera (dupa propria ei marturie) un cadavru complet carbonizat din care nici macar nu putea distinge vreo trasatura. Este momentul cand ea refuza sa recunoasca moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este incarcerata, condamnata la 5 ani, naste in decembrie 1949 o fata pe care o boteaza Zoe. Copila sta alturi de mama ei timp de 1 ani si 4 luni, iar mama se elibereaza dupa ce ispaseste 5 ani de temnita. Olimpia moare in 1956, la 2 ani dupa eliberare, asa ca nu ne-au ramas multe marturii de la ea.
Zoe creste si afla ca intr-un basm sau o legenda ca tatal ei nu a murit atunci, in ajunul lui Sf. Ilie, 1949, ca atunci a fost ranit intr-un picior, sira de paie care a luat foc a mascat plecarea lui si ajunge in casa doctorului Apostol care i-a ingrijit rana, dupa care a plecat.
Cam in aceeasi perioada, vine de undeva din America de S un alt luptator din rezistenta din Dobrogea, care o cauta pe Zoe si-i spune ca tatal ei nu a murit, ca traieste, si ar vrea sa discute cu ea acest lucru, dar dupa ce se va intoarce dintr-o vizita pe care trebuia s-o faca de urgenta in alta localitate. Si-au dat intalnire peste o saptamana. Zoe se duce la locul de intalnire, asteapta circa 2 ore, domnul Geoge nu apare. Suna la familia care i-l prezentase. Afla ca a fost gasit mort pe plaja la Mamaia de catre oamenii care venisera sa curete plaja.
Zoe a trait cu o farama de speranta, inoculata in sufletul ei si de credinta bunicii paterne care la randul ei avea convingerea ca Gogu nu a murit.
Tarziu, in 1994, vorbeste la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla in Romania. Ii spune ca este obligat sa plece urgent la Paris (prin august), dar ca in octombrie se va intoarce, ocazie cu care vrea sa o intalneasca pentru ca trebuie sa-i spuna lucruri despre tatal ei pe care nu le mai stie nimeni. Moare inainte de a apuca sa revina in tara.
In arhivele CNSAS exista doua telegrame date de Procuratura, in 1956, catre Militia Kogalniceanu, in care se cere „sa fie cautat, incatusat si adus banditul Gogu Puiu”. Raspunsul este ca” banditul nu a raspuns nici macar la afisarea pe usa”.
Nu putem vorbi mai amanuntit despre Gogu Puiu, deoarece, dosarul sau de securitate, alcatuit din 5 volume, precum si cel al Olimpiei Puiu, alcatuit din 2 volume, au statutul de informatie clasificata.
De ce dupa 67 de ani de la „moartea” lui si dupa 61 de ani de la moartea Olimpiei, dosarele lor raman clasificate?

Sursa: 

Povestea lui Gogu Puiu

 

INEDIT. Foto-document cu liderul rezistenţei anticomuniste din Dobrogea

Un inedit document privind pe eroul anticomunist Gogu Puiu şi rezistenţa armată din Dobrogea este scos la lumină de grupul de iniţiativă pentru înfiinţarea Asociaţiei memoriale ce poartă numele legendarului luptător. Fotografia ne-a fost pusă la dispoziţie de distinsa doamnă Zoe Rădulescu, însăşi fiica luptătorului. Trebuie, de asemenea, să mulţumim doamnei care a păstrat zeci de ani cu sfinţenie acest document. 12769433_1333609333322725_1161410771_n

În fotografie apare, în partea stângă, Gogu Puiu, într-o postură relaxată, cu pălărie şi cu pardesiul pe umărul stâng. 12784684_1333609349989390_130160660_n

Personajul din mijloc este cumnatul sau, Hristu Balamace, iar cel din partea dreaptă a fotografiei este legionarul Hristu Popescu, tatăl d-nei căreia i se datorează păstrarea acestei mărturii.

Fotografia nu este datată, dar putem şti cu certitudine că este anterioară datei de 21/22 septembrie 1939, noapte în care Hristu Popescu a fost executat, împreună cu alţi doi legionari aromâni, la Fraşari, judeţul Durostor (Cadrilater), în cadrul unor ample represalii dezlănţuite de autorităţi la ordinul personal al regelui Carol al II-lea, represalii în cadrul cărora au fost executaţi sumar, într-o singură noapte, 252 de membri reprezentativi ai Mişcării Legionare din toate judeţele ţării.

Importanţa acestui document este deosebită deoarece aceasta este gogu puiu rezolutie mare practic cea de-a doua fotografie cunoscută a lui Gogu Puiu. Până după anul 2000, când fiicei eroului anticomunist i s-a permis accesul la o infimă parte din dosarul de Securitate al tatălui ei, nu era cunoscută existenţa niciunei imagini a acestui om, iar în arhivele aparatului represiv a fost găsită o singură poză cea de pe pasaportul fals, confecţionat de serviciile secrete americane, cu care Gogu Puiu a pătruns clandestin în România, în vara anului 1947.

Elena Rădulescu / Florin Dobrescu