ROMÂNIA CREȘTINĂ ȘI RĂZBOIUL PSIHOLOGIC PURTAT ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN

Radu Iacoboaie, 29 iulie 2014

    În lumea contemporană, este bine cunoscut faptul, că astăzi războaiele din toate zonele de conflict tind tot mai mult să folosească războiul psihologic, ca parte componentă activă a acestora. Dar acest război psihologic este purtat în același timp și separat împotriva statelor lumii neangajate în conflicte regionale, în încercarea de a le slăbi până la desființare. Prin el, se urmărește distrugerea identității naționale, valorilor naționale și creștine pentru a pregăti Noua Ordine Mondială prin care va apărea un singur stat atotputernic, un imperiu global, chipurile o republică universală.
Analizând doar succint starea actuală a națiunii române, observăm că poporul român este supus constant și în prezent unui război psihologic complex, prin care se caută cu orice preț aruncarea românilor în sărăcie și deznădejde, în paralel cu slăbirea în credință.
Pe lângă manipulare, intoxicare și reeducare, mass-media aservită în mare parte stăpânilor din umbră, contribuie din plin la crearea unei imagini deprimante asupra viitorului și la grefarea unui negativism și scepticism, menit să preîntâmpine luarea de atitudine, spiritul civic și gândirea critică. Democrația este golită de conținut dacă nu există opoziția față de putere. Mass-media este cea care practic anesteziază conștiințele și demonizează treptat valorile creștine și naționale. Evreii sioniști cunosc foarte bine puterea mass-mediei și de aceea au investit mult în ea. Până și cinematografia din divertisment a devenit o industrie dar și un mijloc de pervertire a gândirii și modului de viață.
Cu îngăduința lui Dumnezeu (drept pedeapsă pentru milioanele de avorturi făcute din 1990 încoace și alte păcate grele), putem spune că asemenea vechiului popor al lui Israel dus în robia egipteană, din ianuarie 2007 a început pentru poporul român ,,robia babiloniană”. De altfel, sediul de la Bruxelles este conceput ca o replică la Turnul Babel din vechime. Dar robia aceasta ne este dată și pentru ca suferința să ne deschidă ochii sufletului. Se va trezi oare poporul român, conștientizând păcatele sale pentru a dobândi iertarea înaintea lui Dumnezeu? Avem nevoie fraților de o ROMÂNIE CREȘTINĂ! România are nevoie în ceasul acesta critic al existenței sale de foarte multă rugăciune și pocăință adevărată. Este timpul mărturisirii Adevărului!
Să mai precizăm că articolul 148 din Constituția revizuită în 2003 stipulează că legile UE au întâietate în fața celor românești! Iar cedările de suveranitate continuă. Contribuim la bugetul UE cu peste un miliard de euro și absorbim fonduri europene de circa 300-400 milioane de euro… Suntem obligați să menținem salariile cele mai mici din UE! Oligarhia aflată mereu la putere a dat mâna cu Patronatul din România în acest sens, fiecare parte având avantajele sale. Doar poporul român este spoliat fără milă și fără nici o reținere. Cum se face că pe lângă salariile mizere, tot noi avem parte de asemenea de cea mai mare corupție din UE după statistici recente făcute la Bruxelles?…
Psihologii cunosc mecanismele gândirii și cum reacționează cei care au complexe de inferioritate. Ei știu că aceste complexe pot fi și create în mod artificial. Mass-media ne repetă obsesiv și la nesfârșit pe diverse nuanțe și tonuri că noi românii suntem ultimii din Europa și uneori din lume. Suntem învățați să devenim cetățeni de mâna a doua, fără identitate și fără idealuri. Să gândească mereu alții pentru noi, la fel ca în timpul comunismului…

În articolul ,,România nu are viitor, dacă nu ne întoarcem cu toată inima la Dumnezeu, semnat de Gheorghe Fecioru (revista Familia ortodoxă, nr.3(26)/2011, pp.3-6), aflăm de ideile inoculate în mentalul colectiv al poporului român prin războiul psihologic: România nu are viitor, Românii nu mai au speranță, Românii n-au valoare, Tinerii români sunt superficiali, Românii nu știu să se distreze, Românii n-ascultă muzică bună, Românii nu sunt buni la pat…
Dar să citim și restul: ,,Una dintre cele mai uzitate tehnici de manipulare este repetiția. Cu cât se repetă mai des o lozincă, o poveste oarecare, cu atât va deveni mai credibilă. Și aceleași experiențe ne arată că, pe cât este mai mare minciuna susținută, pe atât va părea mai vrednică de crezut, căci bunul simț comun, atrofiat mediatic, cu greu pune la îndoială ceea ce este repetat sub ochii sau în urechile tuturor. Așadar, valoarea de adevăr a unei afirmații care pătrunde în memoria colectivă este dată de frecvența cu care aceasta este întâlnită în societate, de vizibilitatea publică a acesteia.
Ingineria socială descrisă mai sus este folosită în prezent în campania de afișaj desfășurată sub lozinca: România nu are viitor. Peste tot în București pot fi întâlnite afișe care ajung până la dimensiunile unui bloc cu șase etaje, prin care ni se inoculează convingerea că nu ne mai rămâne să alegem decât între a ne prostitua, a emigra în grup către țări străine sau a ne sinucide în colectiv. În fond, puterea veninului acestei campanii constă în faptul că minciunile sunt ascunse abil în spatele unor jumătăți de măsură.
Cine stă în spatele acestui război psihologic dus împotriva poporului român sub forma unei așa-zise glume făcută de Radio 21? Cum de este posibil ca nici o instituție guvernamentală să nu se sesizeze, iar noi toți să tăcem de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Răspunsurile la aceste întrebări și la multe altele, se pot afla analizând chiar lozincile defăimătoare ale campaniei în discuție.
România nu are viitor? Dacă poporul în ansamblul său sau măcar prin comunitățile sale creștine nu se trezește din anestezia visării în fața televizorului și a internetului, din euforia chinuitoare a dependenței de păcat, este greu de spus care va mai putea fi viitorul României. Politicește vorbind, ce viitor ne pot rezerva stăpânitorii lumii acesteia care discută numai în termeni de globalizare, control, drepturi ale homosexualilor și sincretism religios? A venit vremea, iată, să ni se pună în față planul stabilit la Yalta, la Malta sau în altă parte a lumii privind soarta poporului român. Batjocoritor ni se spune astăzi: ,,v-am adus în situația că nu mai aveți nici un viitor”. Oare nu se grăbesc puțin, înainte de a vedea care e deznodământul? Sau au nevoie chiar de această ultimă lovitură dată poporului român, un alt tip de experiment psihologic?
Faptul că România nu are viitor nu-l poate afirma însă nimeni, căci nu putem transforma dorința celui care urăște din toată ființa poporul dreptcredincios român într-un adevăr profetic. Doar Dumnezeu cunoaște viitorul României. El este Cel care pune în balanță pe de o parte rugăciunile Sfinților, ale martirilor neamului și faptele credinței drepților zilelor noastre, iar pe de altă parte, păcatele tuturor.
Românii nu mai au speranță. Da, românii nu mai trebuie să nădăjduiască în Occident. Nu ne-au ajuns cei 45 de ani în care tot i-am așteptat pe americanii care ne vânduseră încă de la Yalta (1945), dar care din interese politice întrețineau credința că vor veni să ne salveze, fapt care a condus la moartea a mii și zeci de mii de români!? Nu ne-am convins oare de faptul că salvarea noastră numai la Bunul Dumnezeu o putem căuta, și în tot ce este plăcut Lui, iar nu în împrumuturile FMI? Cât oare trebuie să mai rătăcim încrezându-ne în idolii vremurilor noastre, care ajung, iată, să ne spună în față că în ei nu există speranță: ,,ați nădăjduit în noi, dar noi nu v-am iubit niciodată, ci doar v-am înșelat pentru a vă răpi totul și a vă face robii noștri.”
De ce se grăbește cel rău să ne convingă că nu mai avem nici o speranță? Nu cumva iarăși minte, el care e tatăl minciunii? Desigur, lucrurile pot fi văzute și dintr-un cu totul alt unghi. Românii săraci, ajunși robi ai concernurilor transnaționale, ai băncilor sau ai altor structuri politico-financiare, pot și trebuie să aibă mai multe speranțe decât omul occidental sau de aiurea, care nu a cunoscut Ortodoxia, care nu L-a cunoscut cu adevărat pe Hristos. Oricât am fi de săraci, harul lui Dumnezeu ne poate face să ne simțim ca niște domni și împărați. Trebuie doar să ne lepădăm de dulceața trecătoare a păcatului, să ne spovedim și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mielului, care s-a adus jertfă lumii pentru păcatele noastre. De aceea, poate, se dă lupta aceasta atât de agresivă, bătălia pentru sufletul românului. Românii au mari speranțe în Hristos, nădejdea în El fiind chiar o mare virtute, în timp ce deznădejdea la care ne îndeamnă lozinca stradală e un păcat aducător de moarte.
Românii n-au valoare? Și aici se ascunde un viciu de fond. Dacă identitatea românilor stă în credință, în familie, în limbă, în însăși omenia acestui neam, cei care nu împărtășesc aceste valori nu pot fi numiți pe drept cuvânt români, ci poate doar populație. Din păcate, și mulți dintre intelectualii noștri trebuie să se subsumeze acestui numitor comun al celor fără identitate. Căci de cel puțin 20 de ani nu fac decât să critice poporul român, credința neamului și toate valorile lui, extaziindu-se în schimb, făcând temenele în fața intelighenției europene și americane. Dezrădăcinați, înstrăinați de etosul românesc și cu ifosele complexatului cultural, acești intelectuali și pseudocărturari români au făcut mai mult rău poporului decât întreaga clasă politică. Constant aceștia au subminat încrederea noastră în propriile valori, în propriul destin. La drept vorbind, ei își află cuvenitul loc între boii plaiului pornografic în care simbolic s-au plasat ca directori ai unei conștiințe desfrânate, ai manelismului intelectual.
Tinerii români sunt superficiali. Dar nu aceasta s-a și dorit, ca noua generație să nu mai fie bună de nimic? Televiziunea și internetul, băutura, drogurile, și erotismul ne-au vrăjit copiii și tinerii educați de o mass-media deșănțată. Biserica, școala, noi înșine prea puțin am făcut pentru noua generație. Ei sunt cea mai mare bogăție a țării, viitorul acesteia și, totodată, bucuria fiecăruia dintre noi. De ce nu înțelegem că trebuie să ne sacrificăm mai mult pentru a-i ajuta să devină oameni, devenind mai întâi buni creștini? Cu adevărat, dacă ne hotărâm să începem a face ceva pentru neamul nostru trebuie să ne aplecăm în primul rând asupra educației copiilor noștri. Altfel, ce viitor mai putem aștepta?
Românii nu știu să se distreze. Lozinca nu dorește altceva decât să ne împingă, prin mecanismul complexării, pe calea degenerării morale. Oare când vorbește de distracție se referă la cititul unei cărți valoroase, a dezvoltării simțului artistic, a culturii duhului sau se are în vedere discoteca, băutura, drogul și perversiunile de tot felul care sunt practicate în Occident, mai ales în Statele Unite, acolo unde tinerii ,,știu” cum să se distreze?
Desfrânarea inculată prin filme și internet, prin aproape tot ceea ce ne înconjoară a murdărit și secătuit mult sufletul românilor. Unii, bieții, nici nu mai știu să se bucure cu adevărat, nu mai pot să iubească și nu mai realizează în nici un fel ce înseamnă să fii fericit. Se cuvine să le arătăm cu toții mai multă răbdare și dragoste. Trebuie să ne asumăm această neputință, pentru că, într-un fel sau altul, vina este a tuturor.
Singurul lucru de care ne mai consideră buni campania antiromânească și anticreștină dusă în capitala țării este prostituarea. Lozinca ,,Românii nu sunt buni la pat” ne indică care trebuie să fie viitorul tineretului nostru, al poporului român. Adică, din moment ce nu mai aveți nici o speranță ca indivizi, nici un viitor ca neam, nu vă rămâne decât să vă vindeți trupurile și sufletele, care oricum nu valorează mai nimic (românii nu au valoare). Se dorește oare să devenim un fel de Thailandă a Europei, curvele desfrânaților, tuturor homosexualilor și pedofililor care nu mai află suficientă carne pentru a-și astâmpăra poftele necurate?
Campania România nu are viitor punctează simbolic un moment crucial în viața poporului român: ori ne întoarcem cu toată inima la Dumnezeu, ori trebuie să ne pregătim pentru vremuri foarte grele, similare cu cele petrecute de poporul lui Israel când a fost dus în robia babiloniană. Mizeria și batjocura ne vor face să ne stingem încet sau mai repede ca indivizi și ca neam. Campania are un scop malefic, însă a fost îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a ne trezi și a înțelege cum ne va arăta viitorul dacă ne dăm pe mâinile stăpânitorilor lumii acesteia, încrezându-ne în ei și hrănindu-ne sufletele cu mizeriile pe care ni le servesc. Pe de altă parte, campania stă sub semnul grabei cu care puterile întunericului se oțărăsc împotriva noastră. Putem înțelege că, într-adevăr, ni se pregătește ceva, dar intuim și faptul că este aproape o renaștere spirituală în România sau, oricum, ceva care va spăla multe dintre păcatele neamului, deschizându-ne noi perspective. Adevărul că în Hristos și în Biserică România are viitor, cu siguranță, mărește frica celor care desfășoară această campanie și a celor care stau în spatele lor. Să strigăm deci din toată inima în acest post al Paștilor: Miluiește-ne, Dumnezeule, miluiește-ne!”

Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 29 iulie 2014

Reclame

Românii din Valea Timocului – Tribalia

Românii din Valea Timocului

„Sute de ani românii au fost, cel puţin indirect stăpâniţi de turci; niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânire directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”.

Mihai Eminescu, 1876

tribalia_5b37025da579c6 (1)

  Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr .Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit.

Sursa: http://astraromana.wordpress.com/

Românii din răsăritul Serbiei se află acolo unde începe Peninsula Balcanică, lânga România. Aceasta vecinătate se datorează faptului că ambele maluri ale cursului inferior al Dunării sunt dintotdeauna populate de români, în prezent însa în ţări diferite. Valea Timocului este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc şi în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din judeţele sârbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, precum şi regiunea bulgară Vidin.

Date istorice despre regiunea Timocului

Regiunea sud-dunăreană aflată între Belgradul de astăzi şi localitatea Lom din Bulgaria era locuită în antichitate de triburi tracice. Expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor nord-dunăreni a trecut prin regiunea aceasta, se pare urmând valea râului Vardar, valea râului Morava, Nişul actual şi valea râului Timoc până la Dunăre, trecând prin regatul Dardanilor, trib tracic înrudit cu daco-geţii nord-dunăreni. La începutul primului secol creştin, când acest teritoriu este cucerit de Imperiul roman, aici trăiau triburile tracice ale tribalilor şi moesilor, numiţi şi dacii moesi, ceea ce denotă faptul că erau strâns înrudiţi cu dacii de la nord de Dunăre.

Romanii organizează în această regiune două provincii: Moesia Superior, la vest, şi Moesia Inferior, la est. După părăsirea de împăratul Aurelian a provinciilor romane dacice de la nord de Dunăre în anul 271 şi retragerea administraţiei la sud de fluviu, au fost create două noi provincii: Dacia Ripensis în partea nordică, de-a lungul Dunării, aflată între Moesia Superior şi Moesia Inferior şi Dacia Mediteranea la sud de Dacia Ripensis.

Teritoriul dintre râurile Timoc şi Morava, de la anul 271 până la începutul secolului al VII-lea, a aparţinut de provinciile romane Moesia Superior, partea de vest până la Maidanpek, şi Dacia Ripensis, partea de la est de Maidanpek. În secolele IV-VI este atestată o intensă viaţă creştină în această regiune, fiind atestate scaune episcopale la: Singindunum (Belgrad), Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobroviţa),Viminacium (Costolaţ), Aquae (Negotin), Bononia (Vidin), Ratiaria (Arcer). Atacurile triburilor barbare migratoare din secolele III-VI au culminat cu marea invazie a slavilor de la începutul secolului al VII-lea care a distrus întreaga organizare romană a regiunii. Triburile slave ale bosniacilor şi sârbilor s-au aşezat iniţial în regiunea dintre râurile Drina şi Morava, primii migrând ulterior la vest de râul Drina, iar sârbii ocupând regiunea de la sud de localitatea Kraguevaţ, în regiunile cunoscute în prezent sub numele de Raşka, Kosovo, Sandjak şi Muntenegru, întemeind mai multe cnezate şi despotate.

În intervalul dintre începutul secolului al VII-lea şi sfârşitul secolului al X-lea asupra acestui teritoriu şi-a exercitat în mod nominal suzeranitatea Imperiul Bizantin, însă în mod efectiv controlul l-au deţinut hanii bulgari, la început păgâni, apoi creştini de pe la 864, când chaganul Boris-Mihail s-a creştinat. După mai bine de o sută de ani de la această ultimă dată, bizantinii reocupă întreaga linie a Dunării de la vărsarea râului Drava în fluviu şi până la Sulina. Acum este reorganizată şi apărarea frontierei dunărene creându-se thema Sirmium, ce cuprindea partea nordică a vechii provincii romane Moesia Superior şi thema Paristrion care se întindea de la est de râul Timoc şi până la Marea Neagră şi între Dunăre şi Munţii Balcani.

Timp de două secole bizantinii au deţinut controlul acestei regiuni reuşind să facă faţă atacurilor popoarelor migratoare (pecenegi, uzi, cumani, unguri) care în acest interval de timp au atacat aproape continuu Imperiul. Totodată, a fost reorganizată Biserica din această regiune, înfiinţându-se arhiepiscopia de Ohrida, care între secolul al IX-lea şi secolul al XII-lea şi-a întins jurisdicţia bisericească în partea vestică a peninsulei Balcanice.

Cu puţin timp înainte de izbucnirea răscoalei româno-bulgare conduse de fraţii români Ioan, Petru şi Ioniţă Asan, ce a condus în anul 1187 la întemeierea Imperiului Româno-Bulgar cu capitala la Târnovo, bizantinii pierd controlul asupra themei Sirmium în favoarea ungurilor care stăpâneau linia Dunării, şi a sârbilor, care prin jupanii din Raşka îşi exercitau autoritatea la vest de râul Morava şi probabil şi asupra văii râului omonim. Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor cuprindea şi teritoriul de la est de Maidanpek. Ţaratul de Vidin, stat apărut după destrămarea imperiului Asăneştilor, cuprindea partea de nord-vest a acestuia inclusiv partea estică a regiunii timocene.

Margina şi statul sârb

Timp de secole, ţinutul Crainei (Marginei) şi al Timocului, unde trăiesc acum în mod compact românii numiţi vlahi, a fost izolat între statul sârb (care nu depăşea confluenţa celor două Morave) şi statul bulgar. Principele sârb Stefan Uroš IV. Dušan (1331 – 1355) a reuşit să aducă sub stăpânirea Serbiei pentru scurt timp regiunea dintre râul Morava şi masivul muntos Homolije. Către sfârşitul secolului XIV, regiunea intră complet sub stăpânirea Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană este întreruptă doar de o scurtă perioadă habsburgică (1718-1739). Până în 1817, anul reînfiinţării statului sârb, românii timoceni trăiau într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava – Lom” şi care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene. În perioada ocupaţiei turceşti, această zonă a format Paşalâcul de Vidin, cu centrul administrativ la Vidin (Diiu – denumirea românească). Unii istorici precizează, pe bună dreptate, că Serbia a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creaţie a politicii austriece care căuta sa facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie naţională sau locală. La sud, Serbia se întindea până în apropierea Paşalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a desfinţat satele „neascultătoare” locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la Bucureşti din mai 1812, sultanul turc a refuzat sa cedeze judeţele Timocul Negru şi Craina. Astfel, până în 1833, graniţa răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Omolie (Homolije), neexistând astfel vecinătate cu Ţara Românească.

Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribali). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud. Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.

Miloş Obrenovici, un erou naţional sârb, a reluat mişcarea de eliberare a poporului său, şi a obţinut în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Belgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina. La Pacea de la Adrianopole din 1829 şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici solicită anexarea judeţelor majoritar româneşti, Timoc şi Craina. Printr-o intervenţie militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar graniţa cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima dată o segregaţie între românii din Timocul sârbesc şi cei din Timocul bulgăresc. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reuşeşte să se învecineze cu Ţara Românească. Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sârbi, care nu vorbeau româna. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani şi a crescut în intensitate şi complexitate. Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român, ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142.773 de suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc o altă limbă. În prezent, realitatea de la faţa locului indică o populaţie de peste 700.000 de români, cu mult peste ceea ce încearcă autorităţile sârbe să prezinte oficial ca fiind populaţie de origine „vlahă”.

Denumirea de vlah
Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spaţiul timocean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care şi o mică regiune situată între râul Timoc şi Munţii Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoshko şi care era alcătuită din 8 localităţi (dintre care 7 erau curat româneşti şi una bulgărească). Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componenţa Bulgariei între 1941 şi 1947. Cam de prin anul 1960 comuniştii încep să umble la rădăcinile poporului român ca să schimbe etnogeneza şi să descopere ei azi că românii din Serbia nu ştiu ce strămoşi au avut şi le pun pe tavă sintagma de vlah, cu gândul ca prin acest artificiu istoric, lingvistic să nu-i recunoască pe românii din dreapta Dunării ca minoritate, motivând juridic că ei nu sunt români, ci vlahi. Aceasta este ideea lor fixă, însă ei nu se întreabă ce limbă vorbesc vlahii şi ce limbă vorbesc românii şi dacă limba populaţiei din dreapta Dunării se înţelege perfect cu cea din Vlahia medievală, cum de nu sunt cu toţii fraţi şi români. De ce un vlah nu-şi ia un interpret atunci când se află în dialog cu un român sau aromân. Chestiunea denumirii de vlah este o momeală care a indus în eroare copii şi tineretul din Serbia, Bulgaria etc. pentru a le asigura asimilarea cât mai grabnică.

Pentru că denumirea de „vlah” a fost arma cu care sârbii, bulgarii şi alţii aproape un secol, au dezamăgit, dezorientat populaţia de origine românească, învăţând-o că ei nu sunt români, că români sunt doar în România şi, prin urmare, au folosit greşit, de atâtea sute de ani, numele de „rumâni”. Ceea ce în 500 de ani de robie turcească nu s-a întâmplat a venit vremea să se întâmple sub administraţia creştinească a bisericii ortodoxe sârbe, bulgare, greceşti etc, ca şi a statelor respective. În 1906, etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri” – în care se referea la românii din estul Serbiei – încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi, căci altfel s-ar putea naşte o aşa-zisă periculoasă chestiune românească în Serbia.

Aspecte ale vieţii culturale

Limba vorbită de românii din răsăritul Serbiei are un puternic caracter arhaic, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada care începe cu dominaţia otomană şi pâna în prezent. Aceasta nu înseamna că e vorba de două populaţii diferite, în cele doua state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu doua destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, lânga o populaţie cu o limbă complet diferită. Pentru vorbirea românilor din răsaritul Serbiei, limba normativă este limba română literară, în grai bănăţean sau oltean vechi. Românii din răsăritul Serbiei nu vorbesc limba vlahă (care nu există), ci vorbesc limba română. Un român din România şi un român din răsăritul Serbiei n-au nevoie de dicţionar sau traducător ca să discute între ei. Prima ortografie a gramaticii românilor din Balcani a fost latina, înaintea încorporării românilor din răsăritul Serbiei în ţara din care fac parte în prezent. Alfabetul utilizat de românii din răsăritul Serbiei este cel românesc, deci latin, nu chirilic. Încercările chirilice au scopurile de a ascunde legăturile spirituale şi respectiv a adevărului că în răsăritul Serbiei exista români, precum şi de a ascunde apartenenţa limbii la familia limbilor romanice. Chestiunea româneasca de aici nu este politică, ci etnică. Cultural şi biologic, localnicii ştiu în mod cert ca nu sunt sârbi. Viaţa tradiţională a românilor din răsăritul Serbiei este similară cu viaţa tradiţională a românilor din România.

Folclorul românilor din răsăritul Serbiei îsi are rădăcinile în vremuri ancestrale, care indică prezenţa aceleiaşi populaţii străvechi pe teritoriul a ceea ce se numea Tracia, cu obiceiuri din cele mai autentice. Cultura populară este de o mare vitalitate, întărind decisiv şi făcând posibilă păstrarea identităţii româneşti prin: datini, muzică, balade, cântece, dansuri, fabule, glume, grai, legende, pilde, podoabe, poezii, port, poveşti, sărbători, zicători etc. De la ritmul tribal al horei – dansul colectiv inconfundabil al regiunii – pâna la căciulile originale ale muntenilor (moştenite de la strămoşii getodaci), tezaurul este imens pentru patrimoniul român şi universal.

În prezent, cu mult entuziasm în răsăritul Serbiei lucreaza diverse structuri folclorice ale românilor, cu activităţi atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Gospodarii români din răsăritul Serbiei sunt renumiţi în întreaga ţară, dar şi în lume – multe dintre somităţile vieţii publice sociale şi culturale din Serbia provin din regiune, avându-şi sorgintea în puternicile valori ale localnicilor. În răsăritul Serbiei, românii au tradiţii legate de lucrul agricol, pescuit, vânătoare, sărbători religioase s.a. – regiunea conservând prin unele părţi mai izolate obiceiuri strămoşeşti, respectate cu sfinţenie.

Protopopiatul Ortodox Român Dacia Ripensis cu sediul la Malajnica/ Malainiţa (comuna Negotin) canonic aparţine direct de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, fiind singura instituţie bisericească din răsăritul Serbiei în care slujbele ortodoxe se oficiaza în limba româna; în 2009 are patru parohii reactivate – după ce acestea au fost distruse de slavi – şi funcţionează cu mari nevoi financiare, având o singură biserică complet ridicată până în prezent/ construcţia începând în 2004.

Pentru îndrăzneala de a ridica în secolul XXI Biserică Ortodoxa Română în Malajnica/Malainiţa fără binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Sârbe (aici, românii n-au mai ridicat biserica din secolul XIX), parohul Boian a fost condamnat de sârbi la închisoare cu suspendare şi caterisit de sârbi în 2008, iar Statul Român

l-a distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Comandor. Libertatea religiei înca nu este o realitate în estul Serbiei.

În răsăritul Serbiei nu există nicio şcoală (de niciun nivel – primar, gimnazial, liceal sau universitar) la care să se predea în limba pe care o vorbesc românii acasă. În Serbia, situaţia şcolara este relativ satisfăcătoare în Provincia Autonomă Voivodina pentru românii din Banatul sârbesc, dar complet nesatisfăcătoare pentru românii din estul Serbiei, cărora de când Provincia Autonomă Margina le-a fost desfiinţată prin includerea la noua ţară le-a fost permis învăţământ doar în sârbă. Serbia nu respectă Carta Europeană a Limbilor pe care a semnat-o şi ca atare limba română nu este utilizată oficial în estul ţării – cu toate că şi legislaţia naţională a Serbiei o prevede acolo unde peste 15% din populaţie nu e sârba. Serbia nu e de acord nici cu şcoli bilingve. Nenumăratele demersuri ale românilor de aici pentru educaţie în limba română au fost respinse de autorităţile sârbe, abuzul fiind manifestat şi în acest moment. Cursuri de limba româna se ţin sporadic, doar la iniţiativele inimioase ale unor

asociaţii civice locale, cum ar fi Ariadnae Filum (organizaţie membră a Federaţiei Românilor din Serbia) – principalele probleme fiind lipsa dascălilor calificaţi pentru predarea în limba româna şi lipsa finanţărilor –care pentru românii din răsăritul Serbiei provin doar din mediul neguvernamental şi extern, nu guvernamental şi intern. Lipsa şcolii este unul din planurile dezastrului impus de regimul sârb faţă de românii din estul Serbiei pentru că educaţia în limba maternă, protecţia limbii materne, exerciţiul religios în limba maternă, reprezentarea în forurile politice şi administraţii, iniţiativele culturale etc. să nu aiba loc (cu scopul evident ca identitatea românilor din răsăritul Serbiei să dispară – localnicii fiind utili doar pentru întreţinerea economică a sârbilor).

Românii din răsăritul Serbiei sunt foarte dezvantajaţi în domeniul mass-media, în comparaţie atât cu cei care trăiesc în Voivodina, cât şi cu alte etnii din ţară. Cultura românilor din răsăritul Serbiei este ameninţată de extincţia, prin izolarea la care e supusă de sârbi, într-o lume tot mai globalizată. Serbia nu pune în practică normele relevante de protecţie ale minorităţilor, iar lipsa discriminatorie a mass-mediei pentru românii din răsăritul Serbiei este consecinţa cea mai evidentă. Oferta de literatură în limba româna în librării sau presa scrisă – ca ziare, reviste etc. – nu este niciunde în regiunea populată de românii din răsăritul Serbiei. Singura agenţie de ştiri care opereazp în limba româna acum în regiune – un proiect al Federatiei Românilor din Serbia – sub conducerea domnului Duşan Pârvulovici, este TimocPress, având mari nevoi de personal, echipament şi finanţări pentru existenţa sa.

Arealul din estul Serbiei în care românii sunt majoritari

Regiunea Timoc este străbătută de râurile Timoc şi Morava (ambii afluenţi de dreapta ai Dunării). Cel mai mare oraş este Bor. La răsărtit de râul Timoc încep Munţii Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este amplasată în Serbia central-sudică, la graniţa cu Bulgaria. Administrativ, această regiune este formată din judeţele Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, pe teritoriul Serbiei şi regiunea Vidin, pe teritoriul Bulgariei.

Statisticile şi politica guvernului sârb comit o segregaţie între românii din Voivodina şi cei din Valea Timocului. În unele declaraţii ale guvernului sârb se recunoaşte că membrii acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română, însă încă se face o diferenţă majoră între cele două grupuri etnice. În unele zone locuite de români, au fost instalaţi refugiaţi sârbi din foste provincii iugoslave, intervenindu-se asupra proporţiilor naţionale, în defavoarea românilor.

Aromânii din Serbia

Actualmente este estimat la aproximativ 15.000 numărul aromânilor din Serbia. Veridicitatea acestor cifre este însă îndoielnică, deoarece la aceste cifre este posibil să fi fost incluşi şi daco-români, având în vedere că spaţiul etnic tradiţional aromân nu se întinde şi în Serbia, populaţia aromână emigrând dinspre sud, în special din Macedonia. Majoritatea aromânilor din Serbia nu mai vorbesc limba aromână. Sârbii îi numesc „ţinţari” („cincari”).

Bibliografie selectivă:

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000

Articol realizat cu sprijinul http://www.timocpress.info

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/