Părintele ieroschimonah Nil Dorobanțu -ascet, nebun pentru Hristos, sfânt cu puteri suprafirești, geniu și martir

„In toata perioada de privatiuni am citit mult, mi-am facut canon, pravila manastireasca eremita, anahoretica, conform cinului monahal pe care-l port, anavalului si micului si marelui chip ingeresc, in care sunt dator sa-l slujesc direct Dumnezeului Celui Viu, in Sfanta Treime slavit. Caci marturisesc profesiunea de credinta ortodoxa si o plinesc conform Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti ai Biserici Ortodoxe Ecumenice. Doresc sa fiu ucis si martirizat, pentru credinta si nadejdea vietii celei vesnice”. 

Anii 50 vor ramane in memoria colectiva ca fiind anii prigoanei, ai fricii si ai gulagurilor comuniste.

Toti cei care nu se conformau rigorilor vremii erau ucisi sau, in cel mai… bun caz, trimisi sa putrezeasca in inchisorile staliniste.
In acea atmosfera de frica, de foame, de durere, cand personalitatea umana a fost pusa la grea incercare, aveau sa se remarce adevaratii martiri ai neamului romanesc, cei care vor ramane drepti, continuand sa creada si sa propovaduiasca credinta si identitatea lor.

Un astfel de personaj, mai putin cunoscut azi, e ieroschimonahul Nil Dorobantu, dupa numele de mirean Nicolae Dorobantu.
Mereu alungat si hulit, a ales sa poarte crucea chinuitilor si pacatosilor, predicand itinerant, fara incetare, descult, cu capul descoperit si incins cu-o funie, prin sate si orase.
Dupa ce a fost hirotonit in 1945 ieromonah la manastirea Floresti – Huruiesti, calugarul ascet avea sa porneasca intr-o adevarata campanie de initiere predicand in manastiri, biserici, dar si in sate, orase si chiar in salbaticia padurilor, mereu cu „biserica in spate”.
Cuvantul lui viu, plin de har, nu de putine ori critic chiar la adresa autoritatilor ecleziastice, expus in cele mai neobisnuite locuri, va incepe sa atraga multimi de oameni.
In curand, sfantul ascet, care aparea si disparea facand minuni in folosul oamenilor sarmani, va deveni cunoscut din inima Moldovei pana in Banat.
Faima ciudatului calugar a atras furia Securitatii, care avea sa-l urmareasca, sa-l aresteze, sa-l tortureze, pentru a-l convinge sa renunte la credinta si misiunea sa.
Acuzat ca „rascoleste lumea”, misticul calugar „nebun pentru Hristos” declara:

„M-ati facut  sa devin nebun ca sa ma laud singur, sa propovaduiesc ce-am suferit pentru Dumnezeul meu in timp ce voi ma huliti si ma considerati ca o ciuma. Dar eu ma laud intru dureri si suferinte, pentru Dumnezeul, care pentru mine a suferit atat de mult si inca mai rabda pana in sfarsit! In fiecare zi mor pentru Hristos si urc calvarul departe de altarele Tale Doamne, pe care atat de mult le-am iubit. Si ravna casei tale m-a mancat, ca la locul cel sfant s-a suit uraciunea pustiirii. Cer nou si pamant nou asteptam si transfigurarea prin virtute si prin har urcand, pe calea cea stramta a vietii, treptele desavarsirii spre Imparatia Cerurilor”.

Conform excelentei biografii „Ieroschimonahul Nil Dorobantu – nebun pentru Hristos – si flacara vie a monahismului secolului XX” ( http://nildorobantu.ro/) scrisa de preotul Ionel Dumitru Adam, aflam amanunte despre profilul fascinant al unui om parca trimis exact la momentul potrivit pentru a purta pacatele unei epoci crude si dezumanizante.

Nascut in anul 1920 in satul Crainici, judetul Mehedinti, dintr-o veche familie de mosneni olteni, care avea sa dea Romaniei si alte personaje semnificative, tanarul Nicolae Dorobantu va beneficia de o educatie aleasa.
Va face primele trei clase in satul natal, apoi clasa a patra in Bucuresti, la scoala primara a sectorului Ateneul Popular, avandu-l coleg pe Regele Mihai, Colegiul Sfantul Sava si Liceul Militar Alexandru Sturza din Craiova.
Va absolvi scoala militara iesind ofiter activ cu gradul de sublocotenent, impartasind cariera militara, la fel ca unchiul sau, generalul Gheorge Dorobantu.
Renunta la cariera militara dedicandu-se studiului, absolvind spre sfarsitul razboiului teologia, filozofia si literele si dreptul, toate cu „magna cum laudae”.
Inainte de-a porni definitiv pe calea monahala se inscrie si la doctorat, cu tema „Teoria Logosului intrupat in viata duhovniceasca” la Parintele Staniloaie.
Cunostea nu mai putin de 12 limbi straine.
Considerat un geniu, in 1945 va face un pas care ii va marca definitiv destinul.
Dupa ce indura prigoana comunista, va fi incarcerat si torturat in 1956 pentru cateva luni si apoi parasit inclusiv de Biserica Ortodoxa, care-l cateriseste in noiembrie acelasi an.
Se va ascunde in satul natal, unde va trai in spiritul care l-a caracterizat toata viata pana in 1966, cand situatia politica se va destinde.
Verii sai Iulian Dracea (rector al Institutului Agronomic Timisoara) si Valerian Popescu (rectorul Institutului Stomatologic din Bucuresti) au incercat sa-l convinga sa-si completeze studiile pentru a preda in invatamantul superior.
Refuza, continuandu-si calea misionara.
Va fi din nou hartuit, anchetat, pana in 1977, cand va muri in conditii stranii, la putin timp dupa marele cutremur.
Pana la sfarsitul vietii avea sa fie supravegheat chiar de preotul satului, care l-a turnat Securitatii, la fel ca si alti purtatori de haine sfinte.

„In toata perioada de privatiuni am citit mult, mi-am facut canon, pravila manastireasca eremita, anahoretica, conform cinului monahal pe care-l port, anavalului si micului si marelui chip ingeresc, in care sunt dator sa-l slujesc direct Dumnezeului Celui Viu, in Sfanta Treime slavit. Caci marturisesc profesiunea de credinta ortodoxa si o plinesc conform Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti ai Biserici Ortodoxe Ecumenice. Doresc sa fiu ucis si martirizat, pentru credinta si nadejdea vietii celei vesnice”.
Declaratie luata la ancheta din 2 aprilie 1970, la sediul Securitatii Tr. Severin 

Sursa: timisoaraexpress.ro

Iată și câteva mărturii despre acest sfânt părinte: 

Despre părintele Ioan Iovan, iar de la minutul 12:23 depre părintele Nil Dorobanțu.

Nil, monahul iubit de Hristos

Pentru atei și pentru cei care au încă îndoieli că Dumnezeu există, volumul Ieroschimonahul Nil Dorobanțu „nebun pentru Hristos” și flacără vie a monahismului secolului XX (Editura Babel, Bacău, 2015) le demonstrează, la modul concret, nu numai că El e din veșnicie, ci și că poate fi „pipăit, văzut, auzit și experimentat mistic”. Sigur, această teofanie divină va fi greu de asimilat cu mințile lor rătăcite, dar cine dintre ei va avea răbdare să parcurgă până la final paginile antologiei, alcătuite cu osârdie și smerenie de preotul Ionel Dumitru Adam, se va întreba, cu siguranță, dacă nu cumva e cazul să renunțe la această gândire limitată și să se apropie cu pași repezi de unicul Creator.

Deși, cu preponderență, Mântuitorul Se arată, de regulă, „săracilor, orfanilor, analfabeților”, urmărind firul zbuciumatei existențe a ieroschimonahului Nil Dorobanțu nu putem să nu ne cutremurăm, la rându-ne, și să nu ne bucurăm că aleșii lui Dumnezeu trăiesc printre noi zi de zi și că, în nimicnicia noastră, putem fi, alături de el, martori ai „Dumnezeirii prezente, reale și valorificatoare, tocmai azi când Dumnezeu e negat de un miliard de nebuni atei”. Iar bucuria și surpriza descoperirii acestui „nebun pentru Hristos“ sunt cu atât mai mari cu cât, până la apariția cărții, foarte puțini aflaseră de faptele sale sfințitoare și de nenumăratele minuni pe care le-a săvârțit încă din timpul vieții pământești.

Sintetizate, reperele bibliografice le întâlnim în Autobiografia scrisă la sediul Securității din Turnu Severin, în ziua arestării, la 2 aprilie 1970, dar ele transpar pe larg în toate celelalte pagini, începând cu Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună în via lui Hristos, continuând cu mărturiile rudelor și ale celor care l-au cunoscut direct, consemnate cu migală de antologator, și încheind cu suita de fotografii și documente de arhivă, în marea lor majoritatea scoase pentru prima oară la lumină.

Născut în câmp, a fost crescut de mic în „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”, ridicându-se rapid spre „cerul de lumină” și trăind, la 14 ani, „prima teofanie în extaz“, semn că Dumnezeu a avut un plan cu el încă de la începuturi, lucrând nevăzut și pregătindu-l, etapă de etapă, atât pentru descoperirea „raiul(ui) pe pământ” și a „fiorul(ui) tainei divine”, cât și pentru a deveni „mucenic în fiecare zi, cu sânge și fără sânge, până la sfârșitul depistării ateiste”.

Căzând adesea „în răpire”, a tăinuit multă vreme harurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu pentru credința și adânca lui smerenie, dar observând ce se întâmplă cu ortodoxia (Astăzi a intrat o necredință, o îndoială în toată lumea.) nu a putut să-și ascundă la infinit trăirile și a considerat de datoria sa să strige „sus și tare” ce a „experimentat în mod științific, controlabil, real”: Cu ochii mei am văzut pe Dumnezeu, pe cât mi s-a putut; cu urechile mele am auzit Cuvântul lui Dumnezeu prin glas omenesc; cu limba mea am gustat și am văzut ce dulce este Domnul Euharistic; cu simțul olfactiv am adulmecat balsam, miresme de smirnă divină și miros străin de lumea asta, parfumul Logosului divin; cu mâinile mele și cu simțul tactil am simțit puterea palpabilă a Dumnezeului Celui Viu.

Sărac de „nume și de lume, de averi trupești și sufletești”, „obosit de atâta prigoană”, dar „bogat în comori cerești mistice”, a fost condus de Dumnezeu cu „Mână tare și cu braț Înalt”, atingând trepte de sfințenie greu și de imaginat în timpurile noastre (a fost „răpit, ca Avacum și ca Filip și mutat în altă parte, scurtând din drum spre ceruri”; în urma slujbelor și a rugăciunilor sale „Stiliștii vechi,calendariștii iuliani s-au întors la Ortodoxie ca și toți sectanții. Ateii și învățații au crezut în Hristos, păcătoșii s-au pocăit, bolnavii s-au tămăduit, doi orbi au văzut, două moarte au înviat, epileptici, slăbănogi, muți, ciungi, surzi, s-au tămăduit și cuvântul lui Hristos lucra cu putere”; era atât de „spiritualizat încât apărea și dispărea când voia și unde voia”; când „mergea nu atingea pământul, plutea”; avea darul „dedublării și al dispariției instantanee”; în timpul slujirii avea alături „pururea ceruri de îngeri”; a descoperit moaștele „pustnicilor din Agapia și din Sihăstria„ ș.a.m.d.).

Învățat de Părintele Arsenie Boca cum să pogoare „mintea-n inimă” și înzestrat cu „harisma predicii”, a propovăduit Cuvântul lui Hristos atât în biserici și mănăstiri, de unde a fost alungat de fiecare dată, cât și cu „biserica în spate”, predicând „ore întregi desculț, cu crucea în mână, cu capul gol, încins cu o funie, prin sate și orașe”, slujind Sfânta Liturghie zi de zi, cel mai adesea în spații neconvenționale și în natură („În șuri, în păduri, în grajduri, prin beciuri, în pivnițe, în fân, în cetină, în noroi și pe gheață, pe acoperișuri, pe ulițele cetății, noaptea și ziua”), atrăgând în jurul său mii de oameni, dar și „ighemonii“ securiști, care nu i-au iertat cuvântul răspicat și opiniile tranșante, faptul că la predică vedea „lumină sau întuneric, porumbel sau păcat, iubire sau ură, la fiecare creștin“ și nu-și termina „cuvântul propovăduitor, până nu pierea satan din toți”.

L-au arestat în mai multe rânduri, l-au scos din slujbă în straiele cu care oficia Liturghia și l-au batjocorit, bătândul cu pumnii și cu „arme grele”, aruncându-l în „întunericul demonic al celulei nr. 5” și punându-i viața în pericol de mii de ori, fără a reuși însă nicio clipă să-i perturbe convingerile și să-l oprească din activitatea sa misionară. Dimpotrivă, condițiile grele din temniță i-au folosit la „curățirea, iluminarea și unirea mistică” iar suferințele l-au ajutat, la marea judecată, să scape de „iadul cel veșnic”.

Considerat nebun și caterisit în cele din urmă de arhiereii pe care îi mustra pe față și, tocmai de aceea, nu-l aveau nici ei la inimă, a preferat să stea ascuns în satul natal vreme de 14 ani și să studieze, elaborând o operă teologică impresionantă, ce abia de acum încolo va fi valorificată, după cum deducem din Cuvânt(ul) de încheiere al îngrijitorului ediției.

Flacără vie a monahismului românesc, ieroschimonahul Nil Dorobanțu (1920-1977) va fi, cu siguranță, nu doar scos din uitare, ci și integrat în galeria impresionantă a patericului autohton și, de ce nu, chiar înscris în sinaxare, întrucât gradul său de sfințenie și minunile pe care le-a săvârșit în ultimele decenii vorbesc de la sine. Citiți volumul și vă veți convinge că cel ce a îmbrăcat încă de tânăr „haină de batjocură” și se considera, din smerenie, „vierme și nu om” a fost și este, în fapt, unul dintre mulții sfinți tăinuiți iviți în spațiul românesc și care merită cu prisosință să fie cunoscuți.

Cornel GALBEN – Bacău – Meridianul Cultural Românesc, Nr.3

Sursa: nildorobantu.ro

Alte mărturii: 

 Actualizare: 

În mărturiile de mai sus se spune că părintele Nil Dorobanțu a fost îngropat în satul Crainici, în județul Mehedinți, lângă Baia de Arama. 

Numai că… iată ce aflăm: 

Mister total într-un sat de lângă Baia de Aramă, unde osemintele unui preot prigonit în vremea regimului comunist au fost căutate ieri în zadar de rude şi localnici. Părintele Nicolae Dorobanţu, cunoscut ca preotul Nil, a fost îngropat în 1977, iar acum o nepoată de-a sa dorea să îi mute rămăşiţele în capitală, pentru a le avea mai aproape. Mormântul acestuia a fost spart degeaba de către muncitori, în interior fiind găsite doar câteva urme ale unor scânduri putrezite, nimeni neştiind ce s-a întâmplat cu trupul neînsufleţit al părintelui. 

……

Deshumarea

Părintele nu mai are multe neamuri în viaţă, o nepoată de-a sa, în vârstă şi ea, fiind cea care a solicitat acum deshumarea. Marina Bălăşoiu voia să mute osemintele la Bucureşti pentru a putea organiza mai uşor slujbele religioase la căpătâiul înaintaşului său. Acum ea a venit în satul natal al preotului Nil şi a obţinut toate acordurile pentru ca deshumarea să se facă legal, rezultatul final fiind însă unul neaşteptat.

„Singura explicaţie logică pentru faptul că nu s-a găsit nimic a fost că ar fi fost luat între timp pentru că la înmormântare tata şi mătuşa au fost prezenţi şi nu au spus că ar fi fost altceva. Poate nu am găsit persoana potrivită care să ne spună cum a fost atunci, poate, cine ştie, şi vechile organe au vreo contribuţie, cert este că mormântul este gol şi nu ştim unde se află ceea ce căutam”, spune nepoata.

Furtul

Lipsa oricărui fragment osos din mormânt este explicată de clopotarul bisericii prin prezenţa în urmă cu câţiva ani a unor persoane care au săpat de zor la mormântul preotului. Dan Grigore e om în vârstă şi îşi aminteşte că la decesul unui localnic a venit să tragă clopotul, moment în care la mormântul preotului a observat persoane care săpau acolo şi care păreau a fi măicuţe şi călugări cu accent moldovenesc, accent pe care îl aveau şi muncitorii de la săpăturile de ieri.

„Eu când am intrat i-am întrebat ce fac acolo şi ei m-au întrebat cine sunt eu ca să îi întreb pe ei aşa ceva. Le-am spus că sunt clopotarul şi i-am întrebat din nou cine sunt şi ce caută. Mi-au spus doar că sunt de la Moldova veniţi şi că să îmi văd de treaba mea. Au săpat inclusiv noaptea, că ştiu că au folosit becuri, se vedea lumina din mormânt ieşind. După ce au terminat ce au avut de făcut acolo au placat cu marmură, marmură care este şi la ora actuală”, declară clopotarul.

Regretele

Nimeni nu are idee ce s-a întâmplat cu osemintele părintelui Nil, însă cert e un lucru. Oamenii satului i-au păstrat vie memoria şi se roagă şi acum pentru liniştea sufletească a acestuia.„ Spre nefericirea noastră nu au găsit nimic, deşi noi veneam şi ne rugam la această cruce. Sperăm ca spiritul dumnealui să ne ocrotească de ceea ce e rău pentru că până acum satul nostru a fost ferit de rele, de crime, de accidente. Păcat că nu s-a găsit nimic”, a spus o localnică, vorbele sale fiind confirmate inclusiv de protopopul de Baia de Aramă, Vasile Ganţu. „Marea surpriză a fost pentru oamenii din sat pentru că aici este mica patrie a părintelui Nil. El a dorit să fie îngropat aici, lângă părinţii săi, lângă cei care l-au învăţat carte ca să ajungă o somitate. Ne pare rău că nu este”, a menţionat protopopul, nimeni neputând să explice dispariţia rămăşiţelor pământeşti ale preotului Nil.

Sursa: pandurul.ro 

Reclame

Sfântul Efrem Sirul, cel numit „Liră a Sfântului Duh”

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306.

[Nisibis, localitate ce astăzi poartă numele de Nusaybin și este așezată în provincia turcească Mardin, aproape de granița cu Siria. – notă admin.]

Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său – preot păgân – din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înălţa sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de „dascăl al căinţei”. Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.

La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : „De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?” Sfântul îi răspunse : „Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?”. Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian.

Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : „Reţine, Doamne, valurile harului tău!”.

Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut „slujitorul” nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi – pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob – propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită „Şcoala Perşilor”. Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de „Liră a Sfântului Duh” şi „Doctor al universului”. Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.

După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare – 17 ianuarie


Sfântul Antonie cel Mare este unul dintre cei mai populari asceţi ai istoriei creştinismului şi este socotit începătorul vieţii monahale. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 17 ianuarie. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare este relatată pe larg de marele arhiepiscop al Alexandriei Egiptului, Sfântul Atanasie (298-373). Acesta, într-o carte rămasă clasică în ceea ce priveşte biografia monahală, intitulată „Viaţa lui Antonie“, scrisă între anii 357 şi 359, în calitatea sa de ucenic al marelui avvă egiptean, ne prezintă viaţa excepţională de 105 ani a Sfântului Antonie cel Mare, ne informează ziarul Lumina de Duminică.

Sfântul Antonie s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în jurul anului 251, dintr-o familie de creştini bogaţi. În secolul al treilea, Egiptul era o provincie a Imperiului Roman, reşedinţa guvernatorilor romani aflându-se la Alexandria, al doilea oraş ca mărime în imperiu, după capitala Roma. Creştinismul era înfloritor în Egipt, cu toate că păgânismul, fie el elenistic sau egiptean, era majoritar. Creştinismul pătrunsese în oraşe şi mai ales în metropola Egiptului,Alexandria.

17 ani într-o colibă şi într-un mormânt părăsit
În acest context neprielnic creştinismului se formează Sfântul Antonie cel Mare, care învaţă în familie credinţa creştină şi are în prim-plan întâlnirea cu Dumnezeu în sfânta biserică creştină din localitatea sa natală. La vârsta de 18 ani îşi pierde părinţii, iar la şase luni după trecerea acestora la Domnul, auzind în biserică cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 21, „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale, şi, venind, urmează Mie“, Sfântul Antonie împarte toată averea sa săracilor şi vecinilor săi, lăsând o mică parte pentru sora lui, pe care o încredinţează unei comunităţi de fecioare, şi se retrage într-o viaţă pustnicească. După un timp de asceză, împarte săracilor şi partea din avere lăsată surorii sale, în dorinţa de a rupe orice legătură cu lumea şi a se dedica integral urmării lui Hristos prin rugăciune şi asceză. Până la vârsta de 35 de ani îşi petrece viaţa ascetică într-o colibă la marginea satului natal şi apoi într-un mormânt părăsit. La vârsta de 35 de ani se aşează într-o cetate părăsită, situată pe malul drept al Nilului, la locul numit Ispir, unde rămâne timp de 20 de ani.

În anul 306 devine părintele spiritual al mai multor monahi din vestitele oaze monahale din deşertul Egiptului de la Nitria şi Schitia. Patru ani mai târziu merge în Alexandria, unde îi întăreşte pe creştinii prigoniţi în timpul marii persecuţii a lui Maximian.

În 44 de ani, nu a plecat decât de două ori din mănăstire
În anul 312 porneşte în inima deşertului, în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile şi trei nopţi la Muntele Kolzim, nu departe de malul Mării Roşii. Aici fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi.

Din anul 312 până în anul 356 nu părăseşte acest loc decât în două rânduri, o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta sa cu erezia ariană. Cu acest prilej, Sfântul Antonie arată că el nu îi susţine pe arieni, aşa cum încercaseră aceştia să inducă în eroare populaţia din Alexandria şi din Egipt, ci că el apără Ortodoxia, promovată atunci de Sfântul Atanasie cel Mare.

După acest moment se întoarce la viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim. Aici vin foarte mulţi oameni pe care îi vindecă în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, însă spunându-le foarte clar că nu el, Antonie, face aceste minuni, ci Mântuitorul Iisus Hristos, şi de aceea toţi trebuie să se roage Lui, şi, astfel, prin credinţa şi rugăciunea lor, vor fi izbăviţi de Domnul.

Mare văzător cu duhul
Sfântul Antonie cel Mare oferă sfaturi, prin intermediul mai multor scrisori, împăratului Constantin cel Mare şi fiilor acestuia, Constans şi Constanţiu. Deşi pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare, mesajul extraordinar al vieţii sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient creştin au început să vină oameni spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală. Astfel, regăsim călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi oameni suferinzi şi nevoiaşi. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Sfântul Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are fiecare creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul său. Experienţa vieţii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare a devenit metoda de viaţă monahală a călugărilor din Egipt, axată pe austeritate, sacrificiu şi singurătate.

Sfântul Antonie cel Mare a fost şi un mare văzător cu duhul. Lucrul acesta îl aflăm din viaţa sa, când, de pe Muntele Kolzim, aflându-se în rugăciune, a văzut sfârşitul plin de lumină al vieţii prietenului său Amun, care îşi ducea viaţa monahală la o distanţă de 13 zile de mers faţă de locul unde se afla Sfântul Antonie.

Din scrierea Sfântului Atanasie cel Mare despre viaţa Sfântului Antonie aflăm că acesta s-a mutat la Domnul la vârsta de 105 ani, în anul 356, şi că, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a poruncit celor doi ucenici să nu spună nimănui locul în care a fost îngropat. Aceştia au păstrat taina tot restul vieţii.

A transformat Egiptul dintr-o ţară păgână într-un leagăn al monahismului
Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că, prin cuvântul său, Sfântul Antonie reuşea într-o singură zi să creştineze, dintre păgânii Alexandriei, cât reuşea Biserica alexandrină să creştineze într-un an de zile.

Prin viaţa sa excepţională, Sfântul Antonie a transformat Egiptul dintr-o ţară păgână într-o ţară creştină şi un leagăn al monahismului. Marele Vasile, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, va vizita pe ucenicii Sfântului Antonie cel Mare din Egipt, în dorinţa sa de desăvârşire monahală, iar în urma acestei vizite va organiza monahismul, în forma pe care o avem şi astăzi.

Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Mina sunt cei mai iubiţi sfinţi în Biserica Coptă şi astăzi, ceea ce arată că, şi după aproape 17 secole de la mutarea sa la cele veşnice, conaţionalii săi îl respectă ca pe un mare trăitor al urmării lui Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Pentru noi, creştinii ortodocşi de astăzi, Sfântul Antonie cel Mare este „Părintele părinţilor duhovniceşti“ nu numai prin viaţa şi prin minunile sale, ci mai ales prin cuvintele care ne-au rămas de la el.

„Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“
În Troparul Sfântului Antonie cel Mare se spune: „Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“. Din Troparul său vedem că Sfântul Antonie este următor al râvnei ascetice a Sfântului Prooroc Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi, în acelaşi timp, întăritor duhovnicesc al lumii prin rugăciunile sale către Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

În condacul Cuviosului Antonie cel Mare spunem: „Lepădând tulburările lumeşti, viaţa sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Preacuvioase. Deci, împreună cu dânsul te cinstim, Părinte al părinţilor, Antonie“. De aici vedem că Sfântul Antonie a lepădat tulburările efemere ale lumii şi a dus până la capăt menirea sa de ascet, următor al Sfântului Ioan Botezătorul, şi astfel s-a ajuns ca noi, cei de astăzi, să îl cinstim ca pe un Părinte al părinţilor duhovniceşti.

În Acatistul Sfântului Antonie cel Mare, în primul condac, spunem următoarele: „Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţa dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă veştejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă: Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“. Din acest condac aflăm că Egiptul se afla sub întunericul credinţei păgâne în epoca Sfântului Antonie cel Mare şi că, datorită lui, pământul care era considerat în întuneric, adică deşertul, a devenit, pentru Egipt şi lume, pământ de viaţă dătător, adică de mântuire în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sursa: biserica-sf-voievozi

Viata, detaliată, a Sfântului Antonie cel Mare