Suntem filetiști dacă cerem ca o Biserică Ortodoxă Locală să nu ne încalce teritoriul de drept?

noua icoana a Sfintilor din Inchisori - man. Diaconesti

Reproduc aici un dialog pe care l-am avut cu administratorii site-ului „Mărturisirea Ortodoxă”, la articolul: 35 de întrebări teologice despre corecta nepomenire, adresate monahului Sava și adepților „acriviei” cuvioșiei sale

danielvla spune:
30 ianuarie 2019 la 11:31

Indreptatite majoritatea intrebarilor pe care i le-ati pus.
Dar nu credeti ca referirea prea deasa (sau simpla referire) la IPS Ieroteos Vlahos ar trebui evitata?
Acest mitropolit a dovedit cu prilejul vizitei din Moldova (dupa Creta) cat este de duplicitar si ipocrit. Chiar daca are scrieri antiecumeniste, poate va amintiti cum ne… aburea despre cat de ortodox ar fi ecumenistul Teofan. Spre deosebire de IPS Serafim de Pireu, Ieroteos nu aproba intreruperea pomenirii, amagindu-ne, la fel ca ecumenistii, ca nu ne putem desparti de ierarhie, oricate greseli ar fi facut ea.
De asemenea, nici IPS Onufrie al Ucrainei nu prea cred ca straluceste de o comportare ortodoxa, in ciuda a aceea ce spune IPS Longhin (nu vorbesc aici de autoritatea canonica pe care o are in Ucraina, caci o are, dar in teritoriile istorice ucrainiene, nu acaparate).
Asadar, nu credeti ca ar trebui sa evitati sa vorbiti de unii ierarhi controversati pentru a nu incuraja criticile si a nu
sminti credinciosii antiecumenisti care vad greselile si ipocrizia acestora?

Preot Matei Vulcănescu spune:
30 ianuarie 2019 la 13:44

IPS Ierotei al Nafpaktosului este un teolog cu o fina patrundere, informatiile lui sunt foarte pretioase. La ora actuala este cel mai bun teolog ierarh. Bineinteles ca domnul Dimitrie Tselenghidis este cel mai bun teolog la ora actuala, dar ca ierarh, nimeni nu l-a intrecut pe Ierotei al Nafpaktosului.

danielvla spune:
30 ianuarie 2019 la 13:55

IPS Ieroteos o fi un teolog cu o fina patrundere, dar, din pacate, intre ceea ce scrie si ce face e o uriasa discrepanta. Spre exemplu a scris/spus ca diplomatia n-are ce cauta in Biserica, ori cand a venit la noi si probabil si acum prin Sinodul Greciei tocmai asta face – diplomatie.
Ce diferenta intre ierarhi ca Sf. Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare si altii si ierarhii controversati si nehotarati din zilele noastre…

Mihai-Silviu Chirilă spune:
30 ianuarie 2019 la 16:11

Sunt de acord cu dumneavoastra, si eu, si toti am fost suparati de ce a facut IPS Hierotheos VLachos, a fost o eroare sa il apere pe mitropolitul eretic Teofan. Parintele Matei Vulcanescu va poate spune si ca a fost indus in eroare de o traducere gresita a deciziilor sinodale romanesti.
Dincolo de acestea, IPS Ierotheos a scos o carte monument de vreo 700 de pagini in care face praf sinodul din Creta. Cartea va aparea si in romana si atunci vom vedea ca este o marturisire foarte importanta teologica contra ecumenismului.
De aceea, cred ca monahul Sava nu avea niciun drept sa vorbeasca astfel despre episcopul Ierotheos. care a gresit, dar nu e eretic.
Cat despre IPS Onufrie, eu am spus acolo doar ce au spus compatriotii sai ecumenisti, care il considera o piedica in calea ecumenismului. Situatia de acolo trebuie judecata in functie de context, iar modul in care a judecat contextul monahul Sava este eronat.
Daca nu s-au smintit antiecumenistii cand l-au auzit pe monahul Sava spunand clar ca cei ce au intrerupt pomenirea „pana la o vreme” au procedat eretic si antipatristic, referirea fiind indirect la Sfantul Paisie Aghioritul, caruia monahul ii neaga sfintenia pentru ca, zice el, ar fi reluat pomenirea, atunci poate nu se vor sminti cand ma aud pe mine punand lucrurile in ordine si separand greselile umane personale, reprobabile, ale unora precum IPS Onufrie sau Ierotheos de acuzatia extrem de grava de erezie, pe care monahul Sava si acolitii sai (se pare cu parintele Antim in locul preotului Staicu si al Radeniului in acel trio Sava-Staicu-Radeni) le aduc acestor oameni fara nicio considerare pentru adevar.

danielvla spune:
30 ianuarie 2019 la 18:38

Sa-l intrebe cineva pe IPS Ieroteos Vlahos ce parere are despre intreruperea pomenirii ierarhilor romani semnatari in Creta si numai atunci vom vedea cat este de corecta pozitia IPS-ei Sale. Deocamdata i-a laudat, nejustificat, pe cei ce au semnat in corpore sau mai bine zis la gramada ereziile din Creta. Deci, cum scrii impotriva Cretei si lauzi pe cei mai slugarnici dintre adeptii lui Bartolomeu?! Cred ca atunci, la Iasi si la Diaconesti a fost mai mult decat o neintelegere a situatiei din Romania. Dar vom vedea evolutia acestui ierarh. Sa-i dea Dumnezeu curaj sa marturiseasca cat mai deschis.

Pana una alta, domnule Mihai Silviu Chirila, daca imi ingaduiti, va atrag atentia ca aveti DATORIA sa vorbiti, in problema Ucrainei, de ROMANII din teritoriile romanesti detinute samavolnic de acest stat, si de Biserica Ucrainei.
Toata lumea ii compatimeste pe sarmanii ortodocsi ucrainieni, dar mai nimeni nu vorbeste de romani si de teritoriile canonice ale BOR, detinute de Biserica Ucrainei ca reprezentanta a Patriarhiei Moscovei.
Ce facem? Ii plangem pe altii si noi ne lasam calcati in picioare tot timpul?
Ierarhia ucrainiana este necanonic impamantenita in teritoriile romanesti. Inclusiv IPS Longhin, ca reprezentant al Bisericii Ucrainei si al Patriarhiei Moscovei isi exercitata autoritatea necanonic pe acele locuri.
Nu contest lucrarea harului, insa IPS Sa (fara sa aiba vreo vina) nu este in regula din puncte de vedere canonic acolo.
Nimeni dintre nepomenitori nu vorbeste de acest lucru.
De ce?!
Pseudo-ierarhii romani nu vorbesc, nepomenitorii nu vorbesc… nimeni nu vorbeste.
Murim de grija Ucrainei, dar poporul roman e in disolutie pe de o parte si din diluarea si disparitia Bisericii Romanesti in a numite teritorii. Ca sa nu mai vorbim ca romanii din Bucovina de Nord si nu numai, pot cadea victime luptei dintre schismatici si ortodocsii ucrainieni, daca nu se intervine din partea Romaniei.
Sigur, imi veti spune ca nu aveti nici o putere in acest sens… Dar vorbiti, scrieti, spuneti tot adevarul, daca tot ati infiintat revista si portatul acesta…
Ma iertati!

Mihai-Silviu Chirilă spune:
31 ianuarie 2019 la 12:56

Domnule Vla, despre romanii din Ucraina vom vorbi cat de curand, si vom arata pericolul ucrainizarii lor fortate de catre aceasta schisma a lui Filaret.
Nu inteleg exact ce ii reprosati IPS Longhin, cand spuneti ca nu exercita canonic lucrarea sa in cadrul Patriarhiei Ruse? Ati dori sa incerce sa rupa episcopia de Patriarhia Rusa ca sa o alipeasca la Patriarhia Romana, in conditiile in care teritoriul pe care traieste este in cadrul acelui stat?
Cum credeti ca ar arata acest lucru în acest context ucrainean si ce credeti ca s-ar intampla cu Banceni, daca s-ar incerca acum asa ceva?
Cred ca problema asta s-ar rezolva de la sine, daca autoritatile politice romanesti ar face ceva pentru recuperarea acelor pamanturi? IPS Longhin cum sa o rezolve?
Nu prea stiu cum ar trebui abordata aceasta problema in actualul context.

daniel vla spune:
31 ianuarie 2019 la 17:49

Asa cum s-a reusit in Basarabia, prin infiintarea Mitropoliei Basarabiei, asa se putea infiinta si cate o episcopie la Cernauti, in Transcarpatia, Transnistria… Trebuia sa se ajunga la o intelegere cu Patriarhia Rusa in acest sens.
IPS Longhin ar fi putut trece sub ascultarea unei mitropolii romanesti. Acum, cu sinodul din Creta si cu darea tot mai pe fata a episcopilor romani ecumenisti si in conditiile exacerbarii nationalismului ucrainian, e mai greu.
IPS Longhin nu are neaparat o vina in acest sens, dar nici n-ar trebui sa se considere prea… „neprihanit” si sa fie constient ca este reprezentatul unei structuri bisericesti locale uzurpatoare a unor teritorii canonice romanesti.
Ne place, nu ne place, asta e adevarul!
Si noi avem datoria sa vorbim atat de situatia romanilor de acolo cat si de acele teritorii, pe care, din punct de vedere jurisdictional nu le-a cedat nimeni Patriarhiei Ruse.

Mihai-Silviu Chirilă spune:
31 ianuarie 2019 la 23:56

Ati fost vreodata in Basarabia sa vedeti ce performanta are Mitropolia Basarabiei acolo? Ar trebui sa mergeti.
IPS Longhin isi face datoria de roman fata de credinciosii de acolo, chiar daca este sub jurisdictia Moscovei. Este un lucru care nu poate fi pus in discutie.
Sunt convins ca atunci cand situatia politico-geostrategica va readuce acel teritoriu in Romania, episcopia din Banceni va intra natural inapoi in teritoriul canonic al BOR.
Pana atunci ar fi bine daca s-ar face ceva ca romanii de acolo sa nu fie ucrainizati de catre schisma lui Filaret, pe care o sprijina intens romanii in mare parte, exact pe argumentele astea, ca rusii sunt acolo uzurpatori, invadatori, ceea ce istoric vorbind si sunt. Mie mi se pare ca situatia de acolo nu e de natura a pune acum problema in acesti termeni.

daniel vla spune:
1 februarie 2019 la 1:21

Eu cred ca puneti problema fundamental gresit. Daca Mitropolia Basarabiei nu a avut prea mult succes (fapt pe care il stiu din sursa directa, de la prieteni din Basarabia) se datoreaza coruptiei si politiacianismului ce a cuprins aceasta structura a BOR.
Nefastul mitropolit Petru a incercat sa-si impuna preotii in parohii conform intereselor sale sau ale unor grupuri de influenta. In paralel, Mitropolia Chisinaului a acordat mai multa libertate, pastrand preotii deja existenti si renuntand la birurile atat de specifice in BOR. Era normal ca basarabenii sa-i aleaga pe cei ce le acordau o libertate mai larga.
Vina o poarta, in mare parte, patriarhul Teoctist, caci nu a stiut sa-si aleaga un ierarh potrivit.
Dar asta nu inseamna ca trebuie renuntat la actiunile de recuperare a jurisdictiei canonice a acelor teritorii, inainte de reintegrarea lor intre granitele tarii.
Problema trebuia pusa de mult.
Acest tip de defetism a fost cam des politica romanilor. Si am pierdut mai mereu. Am pierdut teritorii, am pierdut populatie, am pierdut spiritualitate… Peste tot imprejurul granitelor Romaniei actuale am pierdut. Si vom mai pierde daca actionam si gandim asa. Populatiile alogene care ne-au ocupat spatiile odinioara romanesti nu recunosc decat dreptul fortei. Inclusiv pe taram bisericesc.
Faceti cum vreti. Eu v-am cerut doar sa vorbiti despre romanii de acolo si despre acele teritorii din punct de vedere bisericesc.

Mihai-Silviu Chirilă spune:
1 februarie 2019 la 13:10

1. va asigur ca realitatea din teritoriu, in Republica Moldova, este foarte diferita de ceea ce ati descris dumneavoastra. In realitate, Mitropolitul Petru a dat o libertate deplina preotilor, sub aspect canonic, primindu-i acolo pe toti cei ce sunt certati cu disciplina canonica si au parasit Mitropolia Chisinaului din acest motiv.
2. Problema recuperarii teritoriilor canonice trebuie sa o puna Sinodul BOR, care are si puterea sa faca acest lucru. De ce nu o pune? Nu stim. Nu cred ca o campanie de presa ar putea schimba aceasta situatie.
3. Vom vorbi despre romanii din Ucraina, vorbim despre ei mereu cand vorbim despre Vladica Longhin, care e un lider spiritual incontestabil al acestora. Dar cred ca se cuvine sa o facem in cadrul actual al situatiei. Va inchipuiti cum ar reacționa Ucraina, in conditiile in care si asa l-au declarat dusman oficial al statului, daca noi am scrie acum, cerandu-i IPS Longhin sa faca ceva sa iasa de sub Patriarhia Moscovei pentru a intra sub Patriarhia Romana? Credeti ca in acest moment, chiar daca ar dori, l-ar primi Patriarhia ROmana, ca sa devina primul ierarh roman antiecumenist?
Si atunci, credeti ca chiar merita sa ii cream Vladicai probleme suplimentare fata de cele pe care le are, mai ales in conditiile in care opinia publica este mai filoucraineana decat filoromana, iar statul nostru nu face nimic practic pentru a recupera acele teritorii, pe care le-a cedat deja prin tratatele bilaterale premergatoare aderatii la UE?

danielvla spune:
1 februarie 2019 la 17:28 (corectat)

Ma iertati, nu vreau sa prelungesc dialogul aici prea mult…
Dar, stiu caz concret.
Localitatea Sireti. Un sat foarte mare din raionul Straseni, in apropiere de Chisinau. Trei parinti, protosinghelul Porfirie, ieromonahul Teodor si ierodiaconul Natanael, slujitori ai bisericii din sat, carora li se adauga batranul protoiereu Mihail Cazacu, pun piatra de temelie si construiesc viitoarea Manastire Sf Mc Iacob Persul (1998-2004).
Contribuie foarte mult, din punct de vedere financiar, batranul protoiereu, care trece la Domnul in 2007.
Staret este protosinghelul Porfirie, roman din Romania.
In paralel staretul alaturi de oamenii din sat ctitoreste (sau rectitoreste, nu mai retin exact) si biserica mare din Sireti, la care tot monahi slujesc.
Parohia si manastirea sunt in subordinea Mitropoliei Basarabiei.
Dupa finalizarea constructiilor (nu mai retin exact anii) mitropolitul Petru al Basarabiei vine cu pretentii de a-si impune alti preoti in biserica parohiei si nu mai retin exact daca si in manastire.
Urmeaza niste procese intre protosinghelul Porfirie si mitropolitul Petru, avand castig de cauza cel dintai. Satul de certuri, staretul Profirie (desi este roman), impreuna cu obstea si satul decid sa treaca cu arme si bagaje in mitropolia Chisinaului ce apartine de Patriarhia Moscovei.
Mitropolia rusofila (desi uzurpatoare a jurisdictie canonice in Basarabia) s-a dovedit mai ingaduitoare, fara prea multe pretentii si nu s-a amestecat in treburilie interne ale parohiei si manastirii.
Si… subliniez, in timp ce in toata Patriarhia Romana se interzicea citirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare pe 1 ianuarie, iar de anatemele din duminica ortodoxiei aproape ca nu se pomenea, staretul Porfirie le facea pe amandoua (dar pe stil vechi, cum se tine in Basarabia).

Va inchipuiti ca daca mitropolitul Petru ar fi fost mai ingaduitor si mai cu… viziune s-ar fi inteles cu oamenii si ar fi castigat mult mai multi enoriasi pentru mitropolia lui intre romanii din Basarabia. Dar dimpotriva, el a incercat sa se impuna in mod autoritar si sa schimbe preotii. Si banuiesc ca nu numai in Sireti a facut asa. Daca ar fi fost iubit de popor, acesta l-ar fi urmat. Dar… n-a fost asa. Or fi fost si situatii inverse, in care le-a tinut partea celor certati cu ierarhia rusofila…
Dar repet, asta nu inseamna ca infiintarea Mitropoliei Basarabiei n-a fost oportuna. Problema e ca nu s-au gasit oamenii potriviti sa faca treaba cum se cuvine.

Preot Matei Vulcănescu spune:
1 februarie 2019 la 17:35

Asa zisul Mitropolit Petru este caterisit de Biserica Rusa, el nu este cleric. In mod anticanonic a fost preluat de Biserica Ortodoxa Romana.
S-a petrecut aproximativ cum s-a petrecut cu asa zisa patriarhie a Kievului si Patriarhia Ecumenica.
Biserica Ortodoxa din Republica Moldova recunoascuta de toata Biserica Universala este Mitropolia Moldovei care are ca Mitropolit pe IPS Vladimir. Din pacate boala filetista este erezie si foarte periculoasa. Noi nu suntem filetisti, nu ne intereseaza daca jurisdictia e romaneasca sau ruseasca sau chineza, important e sa fie ortodoxa. Filor-romanismul, filo ucraninismul, filo rusismul, filo grecismul nu au nimic deaface cu Biserica lui Hristos unde nu mai este nici iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod, nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, ci toti sunt Una in Hristos Domnul, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel. De aceea ideea de panslavism, pan romanism, pan elinism nu este decat o erezie condamnata numita erezia filetista. In Hristos toti sunt frati si sunt din acelasi neam, neamul Crestinilor Ortodocsi. De aceea nu ar trebui sa ne preocupe astfel de idei ca sa cadem in cursa filetismului. Ce nebunie este aceasta, sa ne gandim ce neam stapaneste bisericeste? In Republica Moldova traiesc la olalta Romani, Gagauzi, Rusi, etc. Istoria i-a adus impreuna in acest teritoriu care este romanesc, dar noi nu avem patrie pamanteasca ci suntem trecatori pe acest pamant, asa cum scrie in Pastorul lui Herma. De aceea sa nu le lege nimeni de pamant, de limba, de un neam, etc, pentru ca crestinul ortodox este mai presus de rasa, de neam, de tara, de continent, etc. Un tzigan ortodox este fratele meu mai mult decat fratele meu roman ecumenist, sectant, eretic. Acela nu mai imi este frate! Etnofiletismul de orice culoare( sarbesc, grecesc, romanesc, bulgaresc, rusesc, arabesc, etc) este cea mai mare plaga asupra Bisericii ortodoxe, datorita acestei plagi ne manaca erezia ecumenismului, pentru ca fiecare neam a ajuns o enclava inchisa, totul functioneaza pe criterii nationaliste, nu ortodoxe.

Au urmat două comentarii de-ale mele pe care nu  mi le-au mai aprobat. Poate s-au pierdut, nu stiu. Le-am cerut sa le publice, au aprobat comentariul in care ceream asta, dar cele două răspunsuri ale mele n-au  mai apărut. Poate s-au pierdut…

daniel vla spune:
5 februarie 2019 la 19:58

Va rog sa-mi aprobati ultimele doua comentarii in care ii raspundeam pr-lui Matei Vulcanescu. Le consider un scurt drept la replica, caci m-a acuzat, voalat, de etno-filetism.

Dar le salvasem înainte și le pun aici:

danielvla (pe 1 februarie):

Poate ca mitropolitul Petru e caterisit… desi Biserica Rusa a acceptat tacit situatia si existenta Mitropoliei Basarabiei, in cele din urma.
Oricum, Sinodul BOR ar fi trebuit sa aleaga un alt ierarh, hirotonit in Romania.
Si totusi, daca noi am fi filetisti, ca dorim recuperarea teritoriilor canonice ce ne revin de drept, de ce a existat o opozitie asa de inversunata a Mitropoliei Chisinaului prin clerul filo-rus in Basarabia la infiintarea structurii romanesti?! Daca nu conteaza ce Biserica locala isi exercita autoritatea pe un teritoriu, de ce s-au opus in mod asa de fanatic, fiind nevoie chiar si de procese la CEDO? Poate se considerau stapani, pe un teritoriu cucerit de Armata Rosie.

danielvla (1 sau 2 februarie):

Iertati greselile din comentariul in care vorbesc despre Manastirea Sireti!
Dar de ce noi, revendicând acele teritorii, din punct de vedere bisericesc, am putea fi acuzati de etno-filetism, iar rusii cotropitori fiind si calcatori ai canoanelor care interzic amestecul in alte eparhii/patriarhii nu ar putea fi acuzati de nimic?! Intrebarea e pt. pr. Matei Vulcanescu.
Iar, daca ierarhia cotropitoare a hirotonit un ierarh pe sau pentru teritoriul canonic al Patriarhiei romane (Basarabia), impotriva canoanelor, de ce ar fi valabila caterisirea aceleiasi ierarhii data pentru acel ierarh care a trecut de partea stapanei de drept a teritoriului bisericesc (Patriarhia Romana)???


Să vedem ce înseamnă filetismul:

Filetismul este concepția, socotită erezie în creștinismul ortodox, care pune specificul particular deasupra binelui comun. Altfel spus, în filetism sunt incluse toate concepțiile care așează națiunea mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești.

În Creștinismul Ortodox există convingerea că Biserica este Trupul lui Hristos, zidire către Împărăția cerurilor, în care toți oamenii care vor să Îl primească pe Dumnezeu sunt uniți, păstrându-și identitatea, într-un întreg organic.

În acest întreg fiecare ins și fiecare națiune își are locul și rostul său, după cum într-un organism fiecare celulă și fiecare organ își are locul și rostul său.

Tot ca într-un organism, specificul particular este subordonat într-o anumită măsură – și fără a-și pierde identitatea și autonomia – binelui comun.

Filetismul este concepția, socotită în Creștinismul Ortodox erezie, care pune specificul particular, în cazul de față pe cel național, deasupra binelui comun. Altfel spus, în filetism sunt incluse toate concepțiile care așează națiunea mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești.

Creștinismul Ortodox a condamnat filetismul ca erezie, ca rătăcire față de învățătura ortodoxă și cuvântul lui Dumnezeu, la Sinodul de la Constantinopole din 1872, sinod acceptat în timp de toate Bisericile Ortodoxe locale și devenit astfel cu valoare universală. – ro.wikipedia.org

Dar, UNDE am pus eu națiunea mai presus de omenire și mai presus de rânduielile dumnezeiești??!

Am cerut respectarea teritoriilor canonice și drepturile noastre în conformitate tocmai cu rânduielile dumnezeiești.

Ia citiți acest canon: 

CANONUL 30 Apostolic
Dacă vreun episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, printr-înşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea.
[Sinod 4, can. 2; Sinod 7, can. 3, 5; Laodiceea, can. 13]
TÂLCUIRE
Şi canonul acesta, asemenea cu cel de mai sus îndoit pedepseşte pe unul şi acelaşi
păcat, zicând: Oricare episcop ar întrebuinţa stăpânitori lumeşti, şi prin mijlocirea lor
ar lua vreo Episcopie, sau Mitropolie, să se caterisească împreună şi să se despartă de
Biserică, asemenea şi clericii câţi s-ar împărtăşi cu dânsul, ori arhiereii cei ce l-au
hirotonisit pe el, veri prezbiteri, veri diaconi, veri ipodiaconi, sau veri citeţii, toţi zic, să
se caterisească din soarta lor, şi să se afurisească (adică să se despartă de la Biserică).

Canonul de „mai sus” fiind 29 Apostolic, care condamnă hirotonirea si luarea unei eparhii pe bani a episcopului, preotului sau diaconului. Însă acesta are un sens mai larg, căci nu numai prin bani se poate dobândi o Episcopie sau Mitropolie, ci și prin intermediul unei oarecare stăpâniri lumești.

În cazul de față, stăpânirea lumească a fost ARMATA ROȘIE a URSS, datorită căreia Biserica Rusă a putut trimite episcopi în Mitropolia Basarabiei și Episcopia existentă la acea vreme (după 1944) în Bucovina de Nord, dar și în Maramureșul istoric (Transcarpatia).

Mai înainte, de la 1812, în Basarabia dar și în Transnistria, după 1792, ARMATA ȚARISTĂ a făcut același lucru.

Dacă spunem aceste ADEVĂRURI  nu suntem filetiști, ci proclamăm respectarea rânduielii canonice a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți!

Citiți și canoanele acestea:

CANONUL 35 Apostolic
Episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară din hotarele sale, în cetăţile şi satele cele ce nu sunt supuse lui. Iar de se va vădi că au făcut aceasta, fără socotinţa celor ce ţin cetăţile, sau satele acelea, să se caterisească şi el, şi aceia pe care i-au hirotonisit.
[Sinod 2, can. 2; Sinod 3, can. 8; Sinod 6, can. 20; Antiohia, can. 13, 22; Sardica, can. 3, 11,
12]
TÂLCUIRE
Şi canonul acesta pentru unirea şi buna rânduială a episcopilor şi a mitropoliţilor s-
au rânduit, zicând: episcopul nu se cade a îndrăzni afară de hotarele episcopiei sale să
facă hirotonii, sau altă bisericească slujbă să lucreze în oraşele şi satele acelea, ce nu
sunt supuse lui (ci nici mitropolitul are voie să meargă în enoriile episcopilor lui, şi a
săvârşi hirotonii, sau altceva arhiereticesc). Ci atunci numai, are voie a lucra cele de
acest fel, când va fi poftit de arhiereul locurilor acelora. Iar de s-ar vădi că au făcut
aceasta de sineşi fără de socotinţa şi voia arhiereilor, care stăpânesc oraşele şi satele
acelea, să se caterisească şi el care peste hotar a hirotonisit, şi aceia pe care i-a
hirotonisit.68 Pentru că cu chipul acesta se văd a fi întru unul şi acelaşi loc totodată doi
episcopi, sau doi mitropoliţi, care lucru este afară de lege, şi oprit de canonul 8 al
soborului întâi, şi de cel al 12-lea la soborului 4. Pentru aceasta şi soborul 6 în al 20-lea
canon al său rânduieşte, că cel ce va merge în episcopie străină şi va învăţa în public
de la sineşi, fără de voia arhiereului locului, să înceteze de lucrarea arhierească, şi să lucreze numai cele ale prezbiterului. Poate nu pentru alte pravăţ decât pentru a nu se
face această nerânduială, a fi adică, întru aceeaşi episcopie, totodată doi episcopi,
unele voind altul, şi altele altul, care acela a îndrăznit a o face. Căci de nu ar fi fost
acesta pravăţul acestui sobor, pentru ce să pogoare pe episcopul la treapta
prezbiterului? De vreme ce pogorârea aceasta este furare de cele Sfinte, după canonul
29 al soborului 4. Şi dacă episcopul cel ce învaţă peste hotar este nevrednic de
episcopie, nevrednic trebuie a fi şi de prezbiterie. Iar de este vrednic de prezbiterie,
pentru ce să nu fie de episcopie? Deci arătat este că pentru aceasta îl pogoară pe
acesta în treapta prezbiteriei, pentru ca să rămână iarăşi un episcop întru episcopie, şi
nu doi. Că au păcătuit aşa fără mijlocire întru vrednicia episcopească, făcând a fi doi
episcopi întru aceeaşi episcopie, pentru care şi se cateriseşte din aceasta. Dar nu a
păcătuit în vrednicia prezbiterului, de vreme ce, doi şi mulţi prezbiteri nu este oprit a fi
întru aceeaşi episcopie, pentru aceasta nici se cateriseşte de preoţie (deşi Zonara şi
Valsamon zic, că cel ce învaţă în public fără de socotinţa episcopului locului, pentru
aceasta se pogoară în treapta prezbiterului, pentru ca să se smerească, ca unul ce a
iubit slava şi s-a înălţat). Drept aceea şi sfinţitul Fotie (titlul 9 cap 11), spre dezlegarea
părutei împotriviri a canoanelor, celui 29 adică al soborului al 4-lea şi cel 20 al celui al
6-lea a propus pe cel 8 al soborului 1. Însă şi slujba prezbiterului trebuie a o lucra
episcopul cel de peste hotar, cu voia şi slobozenia episcopului celui de loc. Iar de nu
este cu voia aceluia, nici aceasta poate a o lucra, ci petrece ca un lumean (adică ca un
mirean) până ce se află întru acel loc străin, după canoane. Însă pentru ca să încheiem
totul canonului acestui apostolesc, zicem aşa: episcopul care săvârşeşte
arhieraticeasca slujbă în străină eparhie după voia episcopului locului, nu săvârşeşte
cu puterea şi lucrarea arhieriei sale (căci cu chipul acesta ar fi doi episcopi întru o
episcopie, ca cum având două osebite puteri şi lucrări). Ci cu episcopeasca putere, şi
lucrare a episcopului locului (pentru că cu chipul acesta, amândoi episcopii se
socotesc ca un episcop). Şi de este aceasta aşa precum şi este, cel ce a lucra ceva
arhieresc fără de voia episcopului locului, se cateriseşte, şi din episcopeasca sa
putere, care neavând, ca unul ce de peste hotar fiind a lucrat.69 Încă şi din cea străină a
episcopului locului, pe care putea a o avea cu voia şi slobozeniea aceluia: Dar o a furat
şi o a însuşit luişi.

CANONUL 20 al Sinodului Cinci-Șase Ecumenic
Să nu fie slobod episcopului întru altă cetate, ce nu este cuvenită lui, a învăţa în
public. Iar de se va vădi cineva făcând aceasta, să înceteze despre episcopie; să
lucreze însă cele ale prezbiterului.
[Apostolic, can. 35; Sinod 2, can. 2; Sinod 3, can. 8; Antiohia, can. 13, 22; Sardica, can. 3, 11,
12]
TÂLCUIRE
Nu este iertat (zice canonul) vreunui episcop a învăţa în arătare şi în public, în
eparhie străină, fără voia episcopului locului. Fiindcă acest fel de învăţătură se face
spre necinstea aceluia, ca cum acesta ar fi înţelept, şi învăţător, iar acela ar fi
neînţelept şi neînvăţat. Şi care se va arăta făcând una ca aceasta, să înceteze despre
dregătoria episcopului, şi să facă numai cele ce se cuvin prezbiterului. Însă în auzul
poporului şi obşteşte opreşte canonul acesta a învăţa, dacă în deosebire l-ar întreba pe
episcop cineva pentru oarecare lucruri, şi va răspunde, nu păcătuieşte. Şi nu se
împotriveşte canonul acesta celui 29 al sinodului al 4-lea pentru cele zise în al 35-lea al
Apostolilor, pe care şi citeşte-l.

Deci cum ar putea fi adevărata fraza aceasta?

„Noi nu suntem filetisti, nu ne intereseaza daca jurisdictia e romaneasca sau ruseasca sau chineza, important e sa fie ortodoxa.”

Daca jurisdicția asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transnistriei și parte din Transcarpatia, bisericește vorbind este exercitată de o ierarhie caterisibilă, cum nu ne intereseaza??!

Citiți și: 

Dacă B.O.R. avea episcopi ortodocși și demni ar fi trebuit să rupă comuniunea cu Biserica Rusiei pentru INVADAREA TERITORIILOR CANONICE ROMÂNEȘTI

Ce cred eu că ar trebui să facă B.O.R. în cazul crizei Bisericii Ucrainei

Reclame
CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

Regiunile României

Wikipedia

România după 1 decembrie 1918

Iată cum arăta harta Regatului României în 1916, înainte de întrarea în primul război mondial:

Image result for harta romaniei 1916

Așadar, România, în 1916, la începutul primului război mondial, precum și imediat după recâștigarea teritoriilor pierdute în fața Puterilor Centrale, în 1918, cuprindea: Muntenia, Oltenia, Dobrogea cu sudul acesteia – Cadrilaterul (câștigat în 1913 de la bulgari) – și Moldova până la Prut, dar fără județul Suceava.

În continuare vom vedea cronologia evenimentelor care au dus la unirea cu Patria Mamă a provinciilor înstrăinate (Basarabia, Bucovina – care cuprindea și județul Suceava, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat.

Dar, TREBUIE SPUS că „România Mare” NU a atins întinderea maximă pe care putea și trebuia să o aibă! Au rămas în afara granițelor Țării vechi teritorii românești, iar frații români din aceste teritorii au fost supuși de vecinii noștri „binevoitori” unui regim crud de deznaționalizare și chiar de exterminare!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE. ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

……………………………………..

Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost” (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 – 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte” îşi încheia discursul, cerându-i regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine” (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc” (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128).

Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, „cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f 115).

Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: „nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului” („Facla”, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

………………………………………………

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.

17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!

Sursa: mesageruldecovasna.ro

Despre drama românilor rămași în afara granițelor României Mari într-un viitor articol…

Să dea Dumnezeu să revină toate teritoriile românești între granițele Țării!

Dumnezeu să ajute România și pe români să-i ducă la mântuire!

MASACRUL MILITARILOR ROMÂNI DE LA BĂLȚI – Peste 40 000 de prizonieri uciși de sovietici în lagărul NKVD nr. 33 din Bălți – Autorul moral pentru o mare parte dintre ei: regele Mihai

FOTO Soldaţi ai Armatei Române luaţi în prizonierat pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anul 1944/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova. – cersipamantromanesc.wordpress.com

Lunile august și septembrie 1944. Mai precis, între 23 august și a doua parte a lunii septembrie 1944. Consecința loviturii de stat dată de regele Mihai la 23 august (întoarcerea armelor fără armistițiu cu URSS), împreună cu camarila sa și o mână de comuniști. Dintre cei 175 000 – 180 000 de militari români luați prizonieri pe frontul din Moldova și în URSS, peste 40 000 de militari la care se adaugă și prizonierii luați de sovietici în primele ofensive (respinse) în Basarabia și restul Moldovei în primăvara lui 1944 au fost închiși și uciși în lagărul de exterminare nr. 33 al NKVD lângă orașul Bălți.

Istoria nespusă a masacrului din Bălţi

Peste 10.000 de soldaţi români au fost lichidaţi de NKVD în timpul celui de-al doilea război mondial, pe malul râului Răut. Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea …

Peste 10.000 de soldaţi români au fost lichidaţi de NKVD în timpul celui de-al doilea război mondial, pe malul râului Răut.

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români. Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn. În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri  în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn. În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti. Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze. Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Cum s-au petrecut faptele

În anul 1944, aflată în primă ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi, pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă. Însă unii au fost concentraţi în lagăre. Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Răut. În total, au fost adunaţi 50.000 de soldaţi. Aproximativ 40.000 de soldaţi erau români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi ca voluntari în trupele SS. Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foametei, a condiţiilor precare de igienă şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagăre din Siberia ori din Kazahstan. Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi înmormântaţi de soldaţii NKVD, precursorul KGB. Au fost, totuşi, prizonieri care au scăpat. „Am reuşit să fug, îmbrăcat într-o cămaşă zdrenţuită. Kilometri întregi, m-am târât prin mlaştină, zgâriat de mărăcini şi pişcat de insecte şi de lipitori. După două zile, în care am crezut că o să mor de foame, am dat peste o casă. O femeie mi-a dat o haină, am luat o sapă pe umăr şi m-am îndreptat spre linia frontului. Îi salutam pe ruşi şi ei mă lăsau în pace, pentru că credeau că merg la sapă. Am reuşit, noaptea, să trec din nou în liniile noastre”, povesteşte Iacob Herman, care a trecut, pentru scurtă vreme, prin iadul concentraţionar sovietic.

Poveste îngropată

Vreme de o jumătate de secol, despre masacrul din Bălţi nu a vorbit nimeni. Sau cei câţiva care au vorbit au ajuns în Gulag. După căderea comunismului, rudele celor ucişi au făcut primele demersuri pentru a regăsi rămăşiţele pământeşti ale celor dispăruţi. Astfel, în anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de arheologie contemporană. Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite. Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ. În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de atunci din Bălţi, PS Petru. Cum despre masacrul din Bălţi oamenii începeau să vorbească tot mai mult, PS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat de cazaci înarmaţi din reşedinţa arhierească, iar peste dosarul masacrului din Bălţi a început să se aşeze praful uitării. În fiecare an, în preajma Paştelui, rudele celor dispăruţi în crâncenul lagăr sovietic se adună, pentru a se ruga pentru sufletele celor dispăruţi, însă, la nivel oficial nici autorităţile din România, nici cele din Republica Moldova nu au făcut vreun gest pentru a restabili adevărul istoric printr-o campanie serioasă de cercetare.

Sursa: romanialibera.ro

Arestarea Mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai,  apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamaţiei către ţară,” a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată a României.

Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze la atacurile ruşilor, iar aceştia, avertizati din timp, au avut prilejul nesperat să înceapă distrugerea Armatei Române şi să ocupe întregul teritoriu al Ţării.

În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia stranie de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 dintre militari români, lipsiţi prin ordin “Regal” (!) de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici.

Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii şi, regretabil, ascunse şi astăzi.

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.
În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au invadat Basarabia, Armata Roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari români şi de alte naţionalităţi.
În oraşul Bălţi au fost concentraţi cca. 50.000 de militari care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite rusesti.

Locuitorii în vârstă din Bălţi îşi amintesc despre un teritoriu situat în partea de nord-est a oraşului, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Acolo, în anul 1944, au fost ţinuţi mii şi mii de prizonieri. Erau militari ai armatei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-primăvara anului 1944, îndeosebi după operaţiunea Iaşi-Chişinău. 

Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi şi polonezi.

În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, N.K.V.D a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr.

Din acel lagăr unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice.

Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal care apare în Basarabia de Nord.

Ziarul mai apare şi acum, ameninţat permanent de către cei care urăsc tot ce este românesc (între timp dispărut – n. adm.).

Din declaraţiile celor evadaţi şi a altor martori oculari, s-a stabilit că toti cei 50000 de prizonieri au fost impuscati în ceafă de criminalii KGB-ului şi aruncaţi în şanţuri mocirloase, pe care tot ei le-au sapat, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai ecoul provocat de strigătele poporului polonez revoltat şi faptul ca ei, polonezii nu vor sa-şi uite eroii şi nici pe asasinii lor ruşi.

………… Mai multe la: 1944 – Un genocid despre care se vorbeşte prea puţin: Masacrarea de către sovietici a prizonierilor români din lagărul de la Bălţi. VIDEO

Dacă B.O.R. avea episcopi ortodocși și demni ar fi trebuit să rupă comuniunea cu Biserica Rusiei pentru INVADAREA TERITORIILOR CANONICE ROMÂNEȘTI

Image result for agresiunea patriarhului rusiei

Foto – ro.sputnik.md

De curând Patriarhia Rusă a anunțat decizia sinodului acestei Biserici Locale de a întrerupe comuniunea cu Biserica Constantinopolului și cu pseudopatriarhul Bartolomeu.

Patriarhia Rusă ÎNTRERUPE POMENIREA pseudo-patriarhului Bartolomeu și suspendă comuniunea cu Biserica Constantinopolului!

Deși ambele patriarhii extrem de ecumeniste (la vârf), totuși un demers corect al rușilor, căci ereziarhul Bartolomeu s-a amestecat în teritoriul canonic al Bisericii Rusiei, existând pericolul de a se produce o altă schismă în interiorul Mitropoliei autonome a Ucrainei. Și mai ales pentru că se intenționează legitimarea unui shismatic (Filaret) ca și patriarh al unei viitoare Biserici autocefale a Ucrainei.

Dar ce ar fi trebuit să facă Biserica Ortodoxă Română încă de mulți ani?

Ar fi trebuit și ea să întrerupă comuniunea cu Patriarhia Rusă pe motiv că aceasta a invadat teritoriile canonice ale Bisericii Române respectiv teritoriul Basarabiei (actuala Republică Moldova), Basarabia de Sud , Basarabia de nord (Hotinul) și Bucovina de Nord, aflate și acum între granițele Ucrainei.

Ba încă aș putea adăuga și Transnistria actuală, dar și teritorii din Transnistria veche (tot în componența Ucrainei), care în trecut a fost sub administrația vechii Mitropolii a Moldovei, dar și Maramureșul  de dincolo de Tisa (tot în Ucraina) păstorit de vechii episcopi ai Maramureșului aflați în jurisdicția Mitropoliei Ardealului.

În teritoriile mai sus menționate, Biserică Rusă este beneficiara invadatoarei Armate Roșii de după cel de-al doilea război mondial dar, în secolul XIX și al armatei țariste, care a invadat teritoriul Transnistriei la 1792 și a ocupat Basarabia la 1812.

Din textul de mai jos, se vede că domnitorii Moldovei aveau autoritate și dincolo de Nistru și cred că de aici rezultă implicit și autoritatea bisericească a mitropoliților moldoveni:

În evul mediu, deși Nistrul devine hotar între statul Moldav și cel Polon, autoritatea domnilor de la răsărit de Carpați s-a făcut adesea simțită și la est de Nistru, mai ales în perioadele de tulburare a relațiilor dintre principalii actori de pe scena politică regională, precum Regatul Polono-Lituanian, Hanatul Crimeei, Imperiul Otoman.

La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din cetatea Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății.

Podolia epocii lui Ștefan cel Mare este socotită de Nicolae Iorga ca aparținând „de fapt nimănui” deși succesiv ținuse nominal de hanii tătari și Marele Ducat al Lituaniei. Pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455 – 1475.

În 1574, Ioan Vodă cel Viteaz pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, ca în 1602 boierii să vorbească de neamurile lor de peste Nistru, Gheorghe Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei” împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește.

Importantele centre ale Transnistriei în acea perioadă erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceac (la a cărei construcție Petru Șchiopul participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în secolul XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei).

Transnistria este în cele din urmă ocupată de ruși la 1792, în urma războiului Ruso-Austro-Turc din 1787–1792. Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv românești.

În 1796 la Dubăsari or Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale și traduceri de I. Cantacuzino). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.ro.wikipedia.org

Așadar, Patriahia Rusă este uzurpatoarea teritoriilor canonice ale Mitropoliilor Moldovei și Ardealului unite, prin voință liberă în anul 1918 cu restul Mitropoliilor românești. Căci a fost o unire, nu numai politică, ci și bisericească. 

Patriarhia Rusă, prin Mitropolia (autonomă) a Ucrainei, ne încalcă teritorii canonice istorice în Basarabia de Sud (Bugeacul), Basarabia de Nord (Hotinul), Bucovina de Nord, Maramureșul istoric (Transcarpatia) și teritoriile vechii Transnistrii.

Prin Mitropolia Chișinăului ne încalcă teritoriul canonic al Basarabiei (Republica Moldova) și actualei Transnistrii ce aparține, teoretic, tot de R. Moldova.

În actuala Republică Moldova existența ierarhiei aparținând de Moscova (Mitropolia Chișinăului), după reînființarea de către Patriarhia Română a Mitropoliei Basarabiei, a contribuit la diviziuni în rândul credincioșilor basarabeni, aceștia fiind separați, in prezent, între două mitropolii.

E adevărat că din cauza nepriceperii (sau nevredniciei) ierarhului înscăunat de Patriarhia Română, în 1992, la conducerea Mitropoliei Basarabiei, dar și din cauza intruziunilor nefaste ale politicului, marea majoritate a credincioșilor basarabeni, inițial favorabili Patriarhiei Române, a trecut sau a rămas sub autoritatea Mitropoliei Chișinăului.

Dar oricum ar fi, Patriarhia Rusă, prin cele două mitropolii (autonome), a Ucrainei și a Chișinăului ne-a uzurpat teritorii canonice în mod clar.

UN ALT SFÂNT ROMÂN! A fost descoperit trupul neputrezit al ierarhului DIONISIE ERHAN, episcop vicar de Chișinău, episcop al Ismailului și apoi al Argeșului între 1918-1943

Foto – manastirea-sireti.md – Moastele episcopului Dionisie Erhan

În după amiaza zilei de 27 iulie, ÎPS Mitropolit Vladimir însoțit de PS Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan și Prot. mitr. Vadim Cheibaș, secretarul Mitropoliei Moldovei și Arhim. Porfirie (Dobre), starețul Mănăstirii Sireți  a efectuat o vizită de lucru la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din s. Suruceni, r. Ialoveni, unde s-a familiarizat cu activitatea obştei, precum și cu etapele de realizare a lucrărilor de renovare şi reconstrucţie a acestui aşezământ monahal.

Cu această ocazie, Egumena Epistemia (Goncearenco), stareța Mănăstirii Suruceni i-a raportat Întâistătătorului despre etapele de realizare a lucrărilor de restaurare şi renovare a mai multor obiective din patrimoniul mănăstiresc.

Ca urmare a lucrărilor de consolidare a cavoului aflat sub biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost descoperit (10 iulie n. adm.) trupul neputrezit al vrednicului de pomenire Episcop Dionisie Erhan, pe a cărui piatră funerară atestăm  următoarea inscripție:

„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (Mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

ÎPS Mitropolit Vladimir a binecuvântat-o pe maica stareță Epistemia spre o cercetare amănunțită a vieții Episcopului Dionisie, mărturisitor smerit al înaltei nevoințe, strălucit ierarh al Bisericii lui Hristos, pe care contemporanii săi l-au descris ca pe un bun organizator și predicator, un înflăcărat apărător al valorilor spiritualității neamului și un model duhovnicesc vrednic de urmat, un om cu o viață de pateric.

Totodată, Mitropolitul s-a arătat mulţumit de munca depusă, apreciind capacităţile de organizare şi mobilizare a maicii Epistemia, precum şi truda depusă de către obștea monahală.

La rândul său, Egumena Epistimia a mulţumit Întâistătătorului pentru bunăvoinţa de a vizita această Mănăstire istorică, dar mai ales pentru sprijinul constant pe care îl oferă pentru renaşterea acesteia.

Sectorul Sinodal Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media, http://www.mitropolia.md

Image result for dionisie erhan

Deși Mânăstirea Suruceni aparține de Mitropolia Chișinăului (ce ține de Patriarhia Rusă), Mitropolia Basarabiei (care ține de Biserica Ortodoxă Română), pentru că Prea Sfințitul Dionisie Erhan a fost episcop al BOR, a început demersurile de canonizare a sa:

Mitropolia Basarabiei a început demersurile pentru canonizarea Episcopului Dionisie Erhan (1868-1943) hirotonit arhiereu la Iași în anul Marii Uniri.

Demersurile aparțin Episcopiei Basarabiei de Sud ca urmare a investigațiilor făcute și a dorinței credincioșilor. Demersurile au binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Sinod Mitropolitan la Chișinău

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei s-a întrunit în ședință de lucru luni, 10 septembrie 2018, la reședința mitropolitană de la Chișinău pentru a analiza teme curente din viața Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Ședința a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor.

La ședință au participat Episcopii Antonie de Bălți și Veniamin al Basarabiei de Sud.

În cadrul ședinței de la Chișinău, pe lângă subiectele administrative discutate, la solicitarea Episcopiei Basarabiei de Sud, a fost analizată documentația necesară canonizării episcopului Dionisie Erhan de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 75 de ani.

Sinodul Mitropoliei Basarabiei a analizat, de asemenea, slujba, acatistul și icoana episcopului Dionisie.

Argumente pentru canonizare

Potrivit Preasfințitului Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, în cadrul discuțiilor au fost subliniate ortodoxia credinței, activitatea deosebită desfășurată de episcopul Dionisie Erhan ca stareț al Mănăstirii Suruceni, dar mai ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și, mai apoi, ca episcop de Ismail și Cetatea Albă.

Ierarhii români din Basarabia au remarcat calitățile intelectuale și morale deosebite ale Episcopului Dionisie, precum și faptul că era un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al cărților de cult, un apreciat duhovnic, un luptător pentru binele românilor din Basarabia și pentru afirmarea valorilor naționale.

Descoperirea moaștelor

În timpul unor lucrări de consolidare la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018 a fost descoperit trupul neputrezit al vrednicului de pomenire ierarh Dionisie Erhan.

Sinodul Mitropolitan din Basarabia va înainta Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române documentația necesară prevăzută de procedura pentru studierea și analizarea propunerilor de canonizare ale eparhiilor din Patriarhia Română. – basilica.ro

Imagini de la Mânăstirea Suruceni – Sursa: manastirea-sireti.md

 

Se vrea colectarea UNUI MILION de semnături pentru Unirea Republicii Moldova cu România

Start colectării a 1 milion de semnături pentru Unirea Republicii Moldova cu România! În cadrul unei conferințe de presă, reprezentanții Alianței pentru Centenar au declarat că semnăturile vor fi colectate în România, Republica Moldova și diaspora, iar acestea vor avea valoare juridică, fiind folosite pentru modificarea Constituției României.

Președintele Asociației „UNIREA – ODIP”, Vlad Bilețchi a declarat că începerea colectării semnăturilor va avea loc pe data de 15 mai, iar campania va dura până pe 1 septembrie 2018. Potrivit lui Bilețchi, semnăturile pentru Unirea Republicii Moldova cu România vor servi drept factor declanșator pentru demararea procesului de referendum consultativ privind reîntregirea neamului românesc. „În primul rând, milionul de semnături va fi folosit pentru modificarea Constituției României, cu adăugarea unui preambul în care să fie consfințit și menționat expres obiectivul national de reîntregire a tuturor teritoriilor românești. De asemenea, va fi formulată o listă de cerințe față de Uniunea Europeană ce prevăd relațiile și realitățile celor două state românești. Însă cel mai important – vom declanșa procesul de referendum consultativ privind Unirea Republicii Moldova cu România”, a declarat Vlad Bilețchi în cadrul conferinței de presă.

Organizatorii spun că vor fi trei modalități prin care vor fi colectate semnăturile pentru Unire. „Toți cei care simt românește și își doresc reîntregirea neamului românesc, pot semna pentru Unire la sediul asociației UNIREA – ODIP (str. 31 august 1989, nr. 98, oficiul 506), precum și la unul dintre corturile noastre, care vor fi deschise zilnic până la ora 19.00. Pentru început, vom avea un cort în fața Poștei Centrale și la intersecția străzii Dokuceaev și șos. Hâncești. Nu ne vom opri doar la corturi, vor fi și voluntari cu liste mobile, care se vor deplasa prin locurile publice și vor colecta semnături”, a declarat Mihai Soltan, coordonator „UNIREA – ODIP”.

Campania de colectare a semnăturilor pentru Unire va culmina cu o manifestație de amploare la Chișinău la începutul lunii septembrie. „Semnăturile pentru Unire vor ajunge la Parlamentele de la Chișinău, București și Bruxelles și astfel vom transmite un mesaj important pe arena internațională – românii din Republica Moldova și România vor Unirea”, a declarat Bianca Roșcovanu, coordonator „UNIREA – ODIP”.

În anul Centenar, vom demonstra partenerilor noștri strategici că Unirea este un process viabil, care este dorit pe ambele maluri ale Prutului. Anul 2018 este despre Unire!”, a conchis Violeta Goropceanu, coordonator „UNIREA – ODIP”.

Amintim că cea mai recentă consultare publică cu privire la Unirea cu România arată că 55% din locuitorii municipiului Chișinău își doresc reîntregirea neamului românesc.

Sursahttp://https://libertv.md/centenar/start-colectarii-a-1-milion-de-semnaturi-pentru-unirea-cu-romania

100 de ani de la UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA – 27 martie

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

Sursa: istoria.md 

Camera Deputaţilor şi Senatul se vor reuni, marţi, într-o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, în care va fi adoptată o „Declaraţie solemnă pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, România, la 27 martie 1918”. – Şedinţă solemnă a Parlamentului, astăzi, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România