Eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apollo…

Eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apollo…

Image result for icoana maicii domnului ocrotitoarea romaniei

Fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?
Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti?
Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia.
Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.
Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.
Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. – I Corinteni 3: 3-9

De ceva vreme, urâtorul de oameni și dușmanul mântuirii, a creat tulburare printre credincioșii și preoții care s-au îngrădit de erezia ecumenistă. Se ceartă frate cu frate, ortodox cu ortodox… S-au format tabere și grupuri… Unii îl urmează pe cutare părinte ce a întrerupt pomenirea, alții pe altul. Iar preoții la rândul lor, după ce au rezistat primei încercări de dezbinare din iarna trecută (problema de a fi pro sau contra părinților Arsenie Boca și Nil Dorobanțu), se pare că sunt gata să cedeze celei de-a doua ispite de a se rupe unii de alții din cauza unei noi dileme: cum să-i numim și ce sunt cei care încă sunt în comuniune cu ierarhii eretici (preoți și credincioși), eretici sau părtași la erezie?

Exista ortodocși, partași la erezie și eretici sau doar ortodocși și eretici?

Există acrivie cu dragoste?

Există duhovnic infailibil?

Pentru început să vedem ce este erezia.

Erezie (gr. hairesis și lat. haeresis <=>opțiune, alegere) este un termen istorico-religios și teologic care desemnează un sistem de gândire sau credințe contrare unui sistem dominant.

Etimologie

Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de la ortho- „dreaptă” + doxa „gândire/credință”) a Bisericii creștine.

Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : „Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului.” – Wikipedia

După cum știm, în iunie 2016 a avut loc un pseudosinod în insula Creta, ce s-a vrut a fi pan-ortodox, la care au participat 10 Biserici autocefale. Știm că acolo s-au semnat erezii disimulate meșteșugit în fraze cu aspect ortodox. Ca urmare, pliroma ortodoxă conștientă, care reacționase și înaintea acestui sinod,  a reacționat și după, mult mai energic. Credincioși și preoți au cerut socoteală ierarhilor trădători, inclusiv în România. După câteva luni au început să apară rând pe rând preoți care au întrerupt pomenirea ierahilor. În octombrie 2016, la sinodul anual al BOR, toți episcopii români au semnat (din câte se pare sau au fost de acord) recunoașterea „Sfântului și Marelui Sinod din Creta”. Drept pentru care, toți episcopii Bisericii Orotdoxe Române s-au vădit ca eretici (deși erau cu mult timp înainte), iar daca vor fi fost vreunii care, siliți sau constrânși au semnat, dar avînd cugetare ortodoxă, încă nu s-au arătat. Așadar pe tot cuprinsul țării, deși la distanțe de sute de kilometri între ei, au apărut preoți mărturisitori  și credincioși care participă la slujbele lor. Dar au apărut și ispitele.

1- Sunt sau nu eretici preoții și credincioșii care nu s-au îngrădit de erezia ecumenismului, prin întreruperea pomenirii episcopilor?

Întreruperea pomenirii episcopului care semnează, afirmă sau face în vreun fel acte eretice înseamnă ruperea comuniunii cu acesta (cu ereticul), după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul și însăși canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, din 861, canon pe care se bazează, alături de altul (30 Apostolic), întreruperea pomenirii.

– „Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă”(Galateni 1,8). – Fragment din procesul Sfântului Maxim mărturisitorul

„Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, Fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. – Fragment din canonul 15 I-II

Deci rupem comuniunea cu episcopul sau mai bine zis pseudo-episcopul eretic și cu cei de un cuget cu el. În nici un caz cu Biserica!

Urmăriți următorul raționament:

Dacă noi, cei care ne-am îngrădit de ecumenism si de ecumeniști, NU rupem comuniunea cu Biserica, dar am rupt-o cu toți cei care pomenesc sau acceptă pomenirea (numindu-i pe toți eretici), cu care Biserică NU am rupt comuniunea? Rezultă că numai noi suntem Biserica și atunci e inutil să mai afirmăm că nu rupem comuniunea cu o Biserica pe care o formăm numai noi și că recunoaștem că ar mai fi har în restul Bisericii? Care e restul Bisericii?!

Și dacă toți cei care acceptă pomenirea ierarhilor eretici sunt și ei eretici, în primele luni după falsul sinod din Creta, când nimeni nu întrerupsese pomenirea, UNDE ERA Biserica?!

Ar putea spune cineva: „în toată lumea erau destui episcopi și credincioși în adevăr”.

Dar să luăm cazul Bisericii Ortodoxe Române. Cine era ortodox imediat după Creta? Nimeni? Unde era Biserica Română, căci nimeni nu întrerupsese pomenirea? A existat o pauză de câteva luni în continuitatea Bisericii pe teritoriul României? E absurd! Dar înainte de Creta, când de ani de zile se vădeau ereziile proferate de ierarhii români, cine era ortodox în România? Chiar nimeni?! Unde era Biserica?!

Ar mai putea spune cineva: „Biserica era printre membrii ei, eretici sau partași la erezie, deci tot eretici…” O altă absurditate – Biserică cu toți membri eretici…!

Și dacă afirmăm că este încă har la cei ce nu au întrerupt pomenirea (chiar dacă folositor numai unor anumite categorii de credinciosi) și ar fi la fel de absurd să spunem că nu mai este deloc har, atâta vreme cât se vede destul de clar că tainele la ei sunt valide, dar îi numim eretici, cum poate fi Biserică la eretici? Nu e un  nonsens?

Concluzia este că cei care sunt încă în comuniune cu ierarhii trădători, dar au gândire ortodoxă, nu sunt eretici!

Eretic este cel ce are un sistem de gândire schimbat fața de adevărul ortodox!

Este adevărat că cel care refuză să ia atitudine față de ereziile ierarhilor pretinzând că e prea mic, că încă nu e timpul, că ar fi o atitudine prea radicală, fiindu-i teamă etc se face într-o oarecare măsură vinovat pentru lipsa lui de reacție și va da socoteală pentru asta, dar nu îl putem numi eretic atâta timp cât se raportează la adevărurile ortodoxe în mod corect.

Că este așa, e suficient să ne gândim cum a fost în istoria Bisericii. Oare înainte de condamnarea unei erezii în Sinoadele Ecumenice, toți preoții întrerupeau pomenirea? Cu siguranță nu. Oare Sinoadele îi considerau eretici și pe cei ce nu avuseseră curajul de a întrerupe pomenirea ierarhilor căzuți, dar aveau gândire ortodoxă? Nu cred.

Să ne imaginăm o țară cu un conducător căreia i se declară război de către o țară vecină. Țara vecină fiind mai bine înzestrată militar, învinge. Cucerește țara conducătorului în discuție, care fuge în exil cu oamenii credincioși lui. Populația cucerită, în marea ei majoritate acceptă asuprirea străină și pactizează vrând nevrând cu dușmanul. Unele oficialități, ca și unii ofițeri din armata rămasă pe loc colaboreză de asemenea cu cuceritorii. Doar o minoritate de partizani se retrage în munți și continuă lupta de gherilă cu invadatorii. Dar lucrurile se schimbă. Conducătorul izgonit revine cu forțe armate puternice și își recucerește țara. Urmează pedepsirea trădătorilor. Vor cădea capete… În principal oficialitățile care se fac vinovate de trădare și ofițerii din armată. Cei cu rang important. Adică liderii trădării. Dar ce va face cu populația care a pactizat și ea de bună voie sau silită cu dușmanul? Fiind un conducător înțelept și înțelegând neputința omenească, căci nu toată lumea are stofă de erou sau mărturisitor, îi va ierta și va reinstitui pacea în țară. Nu-i va  considera trădători. Va recomanda ca populția (minoritară), care a opus rezistență să nu urască și să nu se separe de ceilalți (mult mai mulți), care s-au supus invadatorilor.  Însă lupătorii din  munți vor fi cinstiți ca niște eroi.

Comparația poate s-o facă fiecare…

Iar dacă afirmăm că numai noi suntem Biserica, cu siguranță suntem în înșelare! Unde ar mai fi cei șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchii lui Baal/ecumenismului?!

2  – Acrivia cu dragoste. Despre aceasta citiți, vă rog la: https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/10/01/pacatos-sunt-dar-eretic-nu/

3 – Există duhovnic infailibil? Cu siguranță nu există om care să nu poată greși. Dacă duhovnicul povățuieste conform Sfintei Scripturi și Sfintelor Canoane, facem ascultare. Dacă nu… ascultăm mai mult de Dumnezeu decâte de oameni. Mai multe citiți tot la: https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/10/01/pacatos-sunt-dar-eretic-nu/

Așadar pentru ce se ceartă părinții și credincioșii care au întrerupt pomenirea? De ce ascultă șoaptele vrăjmașului mânturirii? De ce nu renunță la orgoliile personale? De ce nu iartă necondiționat? Oare noi care ne credem corecți nu am greșit niciodată nimănui? Nu este lupta noastră împotriva fiarei ecumeniste? Pentru ce ne luptăm între noi? De ce trebuie să ne împărțim în grupulețe?

O caracteristică a grupărilor schismatice este tocmai această fărâmițare continuă. Ori noi, afirmăm că  nu suntem schismatici. Și cu adevărat NU suntem! Deci să nu ne despărțim, pentru a nu-i sminti pe cei ce vor mai vrea să vină alături de noi. Oare s-a desființat Biserica dintr-o dată, după adunarea din Creta și am  reînființat-o noi?

Cu siguranța mai este har la cei care nu au întrerupt pomenirea, căci nici un Sinod nu i-a declarat oficial eretici pe ierarhi și pe cei care le urmează în atitudinea eretică.

Cât har, și pentru cine folositor, cine ne va spune? Poate părinții înduhovniciți, care au întrerupt pomenirea și se roagă noaptea cu lacrimi și dorm pe pat de scânduri și mănâncă hrană uscată o dată în zi…

 

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii?

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii?
de Adamandios Ţachiroglu

Pentru că mulți credincioși neinformați întreabă: ce rău există în așa-numitul ecumenism? De ce vorbesc unii despre panerezie și despre întinarea credinței și de ce sunt acuzați episcopii și preoții (care nu se îndepărtează de ecumeniști), mai ales că toată această mișcare ecumenistă este impusă de condițiile de azi, consider că este necesar să fie menționate constatările de mai jos referitoare la caracterul ecumenismului.

Ecumenismul este:

1. Luptător împotriva lui Dumnezeu (Vrăjmașul lui Dumnezeu), pentru că pretinde bunăvoință față de cei aflați în afara Bisericii și recunoaște ereziilor și diferitelor credințe păgâne părtășia sau participarea la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, iar pe unele dintre aceste religii le numește în mod blasfemiator chiar avraamice. Însă, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, cei care sunt chemați să fie fii în credință ai lui Avraam sunt cei ”născuți din credință” (Galateni 3, 7) (cei care cred în Sfânta Treime așa cum a crezut Avraam, adică ortodocșii – n.trad.).
2. Luptător împotriva lui Hristos, pentru că potrivit ”teologiei” lui Ioannis Zizioulas, este recunoscut primatul sau întâietatea Tatălui, față de Care este subordonat în mod automat Fiul (El nu este socotit egal sau deoființă cu Tatăl). Și arienii și nestorienii au încercat să impună această subordonare a Fiului față de Tatăl. În același timp, devreme ce ecumeniștii îi recunosc pe monofiziți ca biserici, ei admit și erezia lor – cea despre o singură fire a lui Hristos – deci ca învățătură ei sunt în opoziție cu dogma ortodoxă.
3. Luptător împotriva Duhului Sfânt, pentru că îi recunoaște pe papistași ca biserică, în pofida învățăturii lor despre ”filioque” (a purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul) și le atribuie preoție și succesiune apostolică.
4. Luptător împotriva Sfintei Treimi, pentru că prin ”primatul Tatălui” Îi subordonează pe Fiul și pe Duhul Sfânt. În același timp, ei învață că ”de fapt comuniunea celor Trei Persoane devine unitate numai într-o singură persoană, cea a Tatălui.” (conform revistei Theologia, nr. 2/2009, p. 32). Această învățătură este cu totul anti-ortodoxă, adică eretică.
5. Luptător împotriva Bisericii, pentru că prin acceptarea teoriei ramurilor, a teoriei incluziunii și prin multe altele cuprinse în declarațiile oficiale și în textele semnate sunt recunoscute mai multe biserici, în loc de una și se anulează răspunsul negativ la întrebarea retorică: ”Oare S-a împărțit Hristos?” (I Corinteni 1, 13). În același timp, ecumeniștii emit păreri despre reînființarea Bisericii, lucru care îi arată din nou pe aceștia ca fiind niște luptători împotriva lui Hristos.
6. Luptător împotriva Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, pentru că ecumeniștii se roagă împreună cu cei care neagă Fecioria Maicii Domnului și numele ei de ”Născătoare de Dumnezeu” sau cu cei care propovăduiesc, precum papistașii, învățături despre ”imaculata concepție” a Maicii Domnului.
7. Luptător împotriva sfintelor icoane, pentru că se roagă și îi recunosc ca ”biserică” pe cei care îl au ca ”sfânt” pe împăratul Carol cel Mare al francilor, condamnat ca eretic de Sinodul al VII-lea Ecumenic și îi recunosc pe cei care refuză teologia și cinstirea sfintelor icoane.
8. Luptător împotriva sfinților, pentru că în cuvântul său de salut către delegația papistașă prezentă cu ocazia sărbătorii oficiale a Patriarhiei Ecumenice din data de 30 noiembrie 1998 (adică praznicul Sfântului Apostol Andrei), patriarhul ecumenic Bartolomeu a susținut faptul că ”strămoșii noștri care ne-au lăsat nouă ca moștenire schisma au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răului și ei se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Dreptul Judecător.” (adică sfinții au fost de vină pentru schismă, nu ereticii, afirmație care este o mare blasfemie – n.trad.)
9. Luptător împotriva sfintelor canoane, pentru că același patriarh a numit Sfintele Canoane drept ”ziduri ale rușinii”, care trebuie să fie înlăturate și episcopii ecumeniști le calcă în picioare și le interpretează după bunul lor plac.
10. Luptător împotriva Sfintelor Taine, pentru că recunoaște tainele, succesiunea apostolică și botezul ereticilor (care de fapt nu există, adică nu au nici o valoare mântuitoare – n.trad.)
11. Luptător împotriva Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, pentru că promovează schimbări și denaturări în slujba Sfintei Liturghii și în textul rânduielii ei.
12. Luptător împotriva episcopilor sau a demnității arhierești, pentru că anulează rolul adevărat al episcopului ca cel ce drept învață cuvântul adevărului lui Hristos, îl promovează pe episcop drept cap al Bisericii, dându-L deoparte pe Hristos și neagă existența Bisericii fără episcop, chiar și dacă acesta este eretic.
13. Luptător împotriva turmei lui Hristos, pentru că exclude turma credincioșilor de la rolul ei în Biserică și o retrogradează la nivelul de ”oi credincioase”, îi ia dreptul de a-i controla pe episcopi în probleme de credință și impune turmei să meargă alături de ecumeniști în erezie.
14. Luptător împotriva omului, pentru că ascunzând și denaturând Adevărul cel unic al lui Hristos, îi exclude pe oameni de la lucrarea Lui mântuitoare și îi învață calea spre pierzanie.

În fine, pentru că există și întrebarea: devreme ce nu toți episcopii îi învață pe oameni ecumenismul, desigur sunt unii care îl condamnă, oare noi de ce să îi acuzăm pe aceștia? Răspunsul este: pentru că din diferite motive și potrivnic învățăturii Sfinților Părinți, ei tac și nu spun lucrurilor pe nume, nu pun în aplicare Sfintele Canoane referitoare la condamnarea ereziilor și la apărarea turmei lui Dumnezeu de acestea, slujesc împreună cu cei care sunt acuzați ca fiind eretici, au o atitudine de îngăduință față de cei ce cad sub incidența acuzațiilor de mai sus, lucru care constituie batjocorire a Celui Preaînalt, și contribuie astfel la consolidarea și la acceptarea ereziei; această atitudine a lor îi face și pe ei înșiși să fie părtași la erezie.

Sursa: https://katanixis.blogspot.ro/2017/03/blog-post_77.html

traducere din neogreacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Aici aveți și în variantă pdf:

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii_

Textul se poate multiplica și răspândi în mod liber; chiar este de dorit. Succes tuturor! 

Sursa: prieteniisfantuluiefrem.ro

Despre sărbătoarea NAȘTERII DOMNULUI. Cum este și cum era…

foto-craciun

Ce cari tu? Moș Crăciun: Multe cadouri pentru toată lumea. Iisus: Eu car doar una (o cruce), dar este suficientă pentru toată lumea.

Mai fericit este A DA decât A LUA …

Pentru lumea de astăzi, Crăciunul se traduce doar prin câteva cuvinte cheie : luminiţe, brad, CADOURI, reduceri, distracţie şi voie bună. De departe, Crăciunul a ajuns cea mai celebrată sărbătoare din toată lumea, de care se bucură atât creştinii, cât şi necreştinii… Însă cum am spus şi mai sus centrul de greutate al acestei sărbători a devenit schimbul de cadouri în familie sau darurile aduse de ,,Moş Crăciun’’.

În ţara noastră, de naşterea pruncului Iisus ne mai amintesc cumva colindele, în măsura în care nu sunt şi acestea dedicate tot lui ,,Moş Crăciun’’ care vine ,,din moşi –strămoşi, încărcat cu jucării’’, pentru ,,fetiţe şi băieţi’’. Şi în acelaşi ,,spirit al Crăciunului’’, ca nu cumva să rateze a primi jucăriile – tot felul de păpuşi cu spiderman, Barbie şi tot ce mai e la modă acum – copii noştri au grijă să transmită din timp lungi răvaşe cu dorinţele lor, totul PENTRU EI. Şi pentru că moşul mai apare de regulă pe la serbările micilor şcolari, aceştia din urmă, prin grija învăţătorilor, educatorilor învaţă şi câteva colinde cu care să-l impresioneze. Şi în general din repertoriu nu lipseşte ,,Moş Crăciun cu plete dalbe, a sosit de prin nămeţi, să aducă daruri MULTE…’’. Apoi după ce totul se termină şi primesc cadourile, cui mulţumesc pentru ele ? Păi, după cum e firesc tot moşului. Alţii nu au prilejul să se întâlnească cu moşul faţă în faţă, dar cu toate acestea îl aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare de a-şi desface cadourile. Şi oricum, nu-i o problemă asta, deoarece îl văd pe ,,moş’’ peste tot : în toate reclamele TV, în desenele pentru copii, în filme, în parcurile de joacă, la vitrinele magazinelor, pe sticlele de suc, pe ambalajul cutiilor de bomboane, în mall-uri, în bradul de acasă, pentru că şi acolo sunt figurine cu ,,moşul’’ etc. Şi tabloul acesta se repetă an de an de Crăciun (Naşterea Domnului), de parcă niciodată nu a fost altfel.

Şi aşa aproape pe nesimţite, copii şi părinţi ne depărtăm tot mai mult de pruncul Iisus – Mântuitorul nostru, apropiindu-ne şi dorindu-l doar pe moşul cu cadouri LUMEŞTI. Însă dacă pentru o clipă îi vom da masca jos acestui ,,moş’’ bătrân cu plete albe, veşnic însoţit de sacul lui cu jucării şi de o sanie trasă ba de reni, ba de un măgar, ba de un iepuraş după închipuirea fiecăruia afla-vom ADEVĂRUL despre el. Un lucru e cert : felul în care înţeleg unii a serba Crăciunul acum e mult diferit de felul în care se bucurau de această sărbătoare primii creştini sau sfinţii părinţi – Vasile, Ioan Gură de Aur – şi chiar moşii şi strămoşii din familia mea (când era mică, de pildă, pe vremea mamei mele nu exista obiceiul împodobirii bradului sau a cadourilor, ci mai târziu a pătruns acest curent). Un obicei de a dărui copiilor dulciuri s-a perpetuat în Europa de Sfântul Nicolae, deoarece el avea obiceiul de a lăsa milostenii, în ascuns, nevoiaşilor. Europenii, şi în primul rând cei catolici, îl considerau pe Sfântul Nicolae protector al lor, dar şi al copiilor.

Atunci când figura Sfântului Nicolae a ajuns în America, a luat naştere şi ,,Moş Crăciun’’ – celebrul Santa Claus. În 1860, a fost desenat pentru prima oară de caricaturistul american Thomas Nast, în revista ”Harper’s Weekly”. Reprezentarea care avea să-l consacre însă ca Moşu’ pe care-l ştim şi azi a fost realizată în 1931 de Haddon Sundblom pentru o campanie publicitară de sărbători derulată de COCA-COLA. Între timp de-a lungul anilor, s-au adăugat tot felul de poveşti în jurul acestuia. Acum, cu ajutorul mass – mediei, se ştie că moşul trăieşte în Laponia, aproape de Polul Nord, (66 grade 33 minute e paralela latitudine nordică unde ar locui – întâmplător sau nu 666 !) fiind ajutat la fabricarea jucăriilor de zeci de spiriduşi, iar la transportul cadourilor de opt reni, dintre care cel mai cunoscut este Rudolph. De asemenea, se mai ştie că înainte de a pleca să împartă jucării, renii sunt daţi cu praf MAGIC de către spriduşi, pentru a putea zbura şi înconjura Pământul. Şi tot întâmplător sau nu moşul are şi o adresă poştală Santa Claus, Artic Circle, 96930, Rovaniemi – Finlanda. Pentru a contracara publicitatea acerbă realizată acestui moş, creştinii au ,,inventat,, la rândul lor legenda lui Crăciun şi a Crăciunoaiei care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască, dar care nu are nicio acoperire reală, aşa după cum nu are nici legenda celui de-al patrulea mag. De altfel, Biblia stă mărturie despre acestea, prin cele patru Evanghelii.

De ce împodobim brazii ?

Şi pentru că moşul vine la pachet cu BRADUL, ar fi câteva lucruri de spus şi despre tradiţia împodobirii bradului, care are rădăcini păgâne. Obiceiul decorării bradului provine de la egipteni, care îşi decorau casele cu frunze de palmier în ziua solstiţiului de iarnă în ideea de a se apăra de spiritele rele. Obiceiul a fost apoi preluat şi de romani, care au folosit brazii în locul palmierilor. În secolul XV-lea, în provincii precum Alsacia şi Lorena, pomii se împodobeau de Anul Nou şi nu de Crăciun. Tradiţia a fost preluată şi în Spania, Italia, Franţa şi Elveţia. Şi mai apoi s-a ajuns cu această tradiţie şi la popoarele germanice şi s-a răspândit ulterior în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Primul brad împodobit a fost înălţat în piaţa publică din Strasbourg, în anul 1605. Se mai cunoaşte că, prin 1535, Martin Luther ar fi adus primul brad în casă şi l-ar fi împodobit cu mere şi lumânări aprinse şi tot el a introdus şi obiceiul darurilor în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în scopul de face ca copiii să fie mai apropiaţi de Iisus şi de a eclipsa sărbătoarea catolică a Sfântului Nicolae. Prin urmare, dacă acum peste 7000 de ani Eva a fost amăgită de un şarpe (diavol) sub un măr/smochin, azi scena se repetă sub un alt decor şi cu alte personaje.

Crăciun fericit ?

Aşadar astăzi Crăciunul este vienez, de vis, magic sau oricum altcumva, numai NU DUHOVNICESC, nu creştinesc. Nu e suficient să fim botezaţi ortodox dacă nu avem un mod creştinesc de viaţă, de gândire, de mâncare, alte destinaţii de plimbare, o altă viziune asupra universului, alte ocupaţii zilnice, alte griji, alte metode, alte soluţii, alt fel de a ne educa copii. Iar de Crăciun asta înseamnă, printre altele, că nu trebuie să-i minţim pe copii că există un ,,moş’’ care aduce daruri – atitudine prin care nu facem decât să le mărim egoismul, invidia pentru că nu au primit o păpuşă la fel ca a colegului, slava deşartă şi mândria pentru că maşinuţa lor e cea mai ,,cool’’ – mai ales că astfel, când vor mai creşte vor fi dezamăgiţi şi le va slăbi încrederea în noi. Ce rost îşi au serbările şcolare, unde părinţi se deghizează în acelaşi moş, înfierbântând imaginaţia propriilor copii şi unde moşul e din nou centrul atenţiei, deşi sărbătoarea e a lui Hristos ? Mai bine ar fi să-i deprindem cu postul, cu rugăciunea, cu jertfa pentru aproapele, să-i facem să înţeleagă că mai fericit este A DA şi nu a lua. Să învăţăm a nu flutura la întâmplare pe orice felicitare un ,,Crăciun fericit !’’ aşa oricum, căci reţeta fericirilor ne-a lăsat-o altfel HRISTOS.

Încă un argument…

Şi în Grecia, naşterea lui Iisus este celebrată pe 25 decembrie, însă Crăciunul este mai puţin important decât Paştele. Ajunul Crăciunului înseamnă o masă frugală ce încheie o perioadă de post de 40 de zile, iar pentru copii înseamnă mersul la colindat. Oamenii se culcă devreme pentru a asista la slujba care începe la ora 4 dimineaţa. La întoarcerea de la biserică, familia împarte miere, fructe uscate şi Christopsomo (”pâinea lui Hristos”), un fel de plăcintă cu nuci pe care stăpâna casei o prepară în ajun. Grecii nu împodobesc nici brad şi nici cadouri nu îşi împart de Crăciun. În schimb, pe 1 ianuarie, în momentul când este sărbătorit Sfântul Vasile cei dragi îşi împart cadouri.

Cum petrecea Crăciunul Sfântul Voievod Ștefan cel Mare?

Cum credeți că au serbat Crăciunul Sf. Voievod Ştefan cel Mare sau Sf. Brâncoveni? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din Apus. Nici „venirea Moșului Crăciun” nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lumea creștină, după cum am explicat déjà.

Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea Sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după secolul al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără „Moșul” darnic, care, uneori, nu se dovedeşte destul de generos cu toți copiii, din moment ce o sumedenie dintre ei suferă de foame ori de frig? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. De ce? Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua „Născutului”, Hristos însemna totul.

Aşadar Hristos – Pruncul trebuie să ne fie bucuria deplină a Crăciunului de vrem să fim creştini în trăire, nu doar cu numele.

P.S. ”Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!” Sf. Ioan Gură de Aur

Autor: C. D.

 

Alexandru Kalomiros – „ÎMPOTRIVA FALSEI UNIRI BISERICEȘTI„ – fragmente

Text scris în 1964.

XXIX. Pseudo-episcopi

Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care l-au urmat pe papă în greşelile lui, căci au crezut că, dacă nu îl urmează, vor fi automat în afara Bisericii. Astăzi, feluritele patriarhii şi arhidieceze trec prin mari presiuni din partea puterilor politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor lor interese. Se ştie că Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii sovietice. Dar şi Patriarhia Constantinopolului acceptă influenţa politicii americane, în virtutea acestei influenţe a avut loc contactul Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte biserici din lumea ortodoxă. America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului dacă, prin aceste „concilieri” artificiale, îi unifică forţele spirituale, în felul acesta, însă, Biserica devine o jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie.

Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o, patriarhie atât de servilă pentru totdeauna? Faptul că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia.. Şi Roma a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită biserică din partea celorlalte biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea biserică rămâne în Biserică, şi anume atâta vreme cât acea biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează. Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui episcop, oricât de important ar fi tidul său, atunci când acel episcop încetează a mai fi ortodox şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”. Dimpotrivă, ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este o persoană sfinţită si, chiar dacă este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de către sinod. Dar, dacă devine în mod vădit eretic, ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el. 

Urmează explicarea canonului 15 al sinodului I-II din 861 – Constantinopol. 

XXX. La sfârşitul veacurilor

Lumea şi diavolul duc Biserica spre încercări atât de cumplite, încât ar putea veni ziua în care toţi episcopii vor avea legături cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face puţinii care vor avea curajul de a nu urma masele, de a nu-şi urma rudele, vecinii şi concetăţenii? Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile se vor oficia în continuare, bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici, acei preoţi ori acei credincioşi. Biserica este acolo unde este adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă Tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, lucrare a Sfântului Duh. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut Părinţii şi Sfinţii Bisericii, sau care cel puţin nu îi resping în învăţăturile lor. Unde această continuitate a gândirii şi a vieţii nu există, acolo este o înşelătorie să se vorbească despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare par să o ateste. Are să se găsească întotdeauna un preot canonic, hirotonisit de un episcop canonic, care va urma Tradiţia, în jurul unor astfel se preoţi se vor aduna grupurile mici de credincioşi, care vor rămâne până în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste grupuri mici va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Credincioşii vor găsi aici deplinătatea harului lui Dumnezeu. Nu vor avea câtuşi de puţin nevoie de legături administrative ori de alt soi, căci comuniunea care va exista între ei va fi cea mai desăvârşită cu putinţă. Va fi împărtăşire din Trupul şi Sângele lui Hristos, împărtăşire din Sfântul Duh. Legăturile de aur ale Tradiţiei ortodoxe vor uni acele biserici atât între ele cât şi cu bisericile trecutului, cu Biserica triumfătoare a cerului, în aceste mici grupuri, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească se va păstra neatinsă. 

………………………………………………………………………………

Fie ca oamenii lumii să facă ce vor. Să fie sinoade ecumenice; să se unească bisericile; să se falsifice creştinismul, căci, aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, dacă stâlpii ei rămân în picioare, Biserica nu se va nărui. „Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Ea este mai presus decât cerurile şi mai largă decât pământul. Ea nu îmbătrâneşte niciodată; ea este mereu înfloritoare”. Stâlp al Bisericii este fiecare credincios adevărat care rămâne fidel Tradiţiei Părinţilor, în pofida tuturor curentelor cumplite din lume, care încearcă să-l îndepărteze de aceasta. Astfel de stâlpi vor exista până la sfârşitul lumii, orice s-ar întâmpla. De altfel, când vor avea loc aceste lucruri, venirea Domnului nu va fi departe. Această stare a lucrurilor va fi cel mai puternic semn că venirea Lui se apropie. Tocmai atunci va veni sfârşitul. 

XXXI. Semnul venirii

Creştinii sentimentali consideră cele de mai sus drept un pesimism excesiv şi respingător. Ca aliaţi ai lumii, ei nu pot vedea pecetea diavolului pe aspectele pe care ei le aprobă. Şi nici nu-şi pot da seama cât de înspăimântătoare este prăpastia care separă lumea de Dumnezeu, căci atunci ar trebui să recunoască că aceeaşi prăpastie îi separă pe ei de Dumnezeu. Prin urmare, ei nu acceptă să fie cineva pesimist în privinţa Turnului Babei din zilele noastre, într-atât sunt de încântaţi de perioada în care trăiesc. Ei îşi închipuie un viitor luminos. Pentru ei, creştinismul ţine pasul cu lumea; şi sunt atât de mulţumiţi de acest lucru încât nu te vor ierta niciodată dacă le arăţi că se înşeală. Îşi imaginează în viitor o biserică mondială unită, în care toţi oamenii vor fi uniţi prin legătura dragostei. Ereticii diferitelor secte sunt pentru ei fraţii lor creştini, de care au fost despărţiţi din pricina egocentrismului şi mărginirii epocilor trecute. Ei recunosc că există diferenţe dogmatice, dar aceste diferenţe vor fi depăşite prin iubire, sau, ca s-o spunem deschis, ele vor fi uitate datorită iubirii. Dar ce legătură există între această iubire smiorcăită şi dragostea lui Dumnezeu? Cum pot ei afirma tară ruşine că au mai multă iubire în inimile lor decât aveau Sfinţii care, cu dragostea lor, nu au putut depăşi barierele care îi separau de erezie, ci, dimpotrivă, ei au ridicat şi mai sus aceste bariere, ca să poată teri oile de lupi? Ceea ce ei socotesc a fi dragoste pentru oameni nu este, în esenţă, nimic altceva decât dragoste pentru cele ale lumii. Este o învoială cu minciuna a unor oameni care nu pot suporta greutăţile luptei cu puterile întunericului. Iar visul lor, acea imagine idilică a oamenilor buni şi cumsecade care îl tac pe Hristos să domnească pe acest pământ – ispita din pustie – este un vis pe care îl condamnă însuşi Domnul. Aceşti oameni extrem de optimişti să arunce o privire peste capitolul 24 al Evangheliei după Matei, pentru a vedea care sunt profeţiile Domnului privitoare la zilele de pe urmă: ………..

Întreaga lucrare poate fi citită (s-au descărcată) în format electronic AICI

Recomand să nu se țină prea mult cont de prefața strâmbă a lui Răzvan Codrescu.

,,Sfântul” Sinod al BOR obligat doar să ia act de documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, textele având ,,autoritate panortodoxă”!

sedinta

Un punct de vedere teologic, bine documentat, logic al lui Mihai Silviu Chirilă despre documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, inclusiv de delegaţia română de ierarhi, şi acceptate apoi fără niciun fel de împotrivire în cadrul Sfântului Sinod al BOR întrunit la Bucureşti, în octombrie 2016, textele având dintru început ,,autoritate panortodoxă” potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Citiţi aici întregul articol: 

Sfântul Sinod al BOR ia act de documentele din Creta

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat o declaraţie, publicată pe siteul oficial al Patriarhiei, în data de 29 octombrie, numită Concluziile Sfântului Sinod cu privire la desfăşurarea şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016)[1]. Aşteptată cu mare speranţă de către creştinii ortodocşi români care se opun deciziilor din Creta, întrunirea Sfântului Sinod şi mai ales această declaraţie au produs o puternică dezamăgire în rândul celor care credeau că documentele sinodului cretan vor fi respinse de către ierarhii români.

Documentul emis de sinodul BOR are trei părţi: una în care se evaluează participarea delegaţiei române la sinodul panortodox; una în care se ratifică documentele din Creta, una în care se fac recomandări pentru viitor.

Evaluarea participării delegaţiei române la sinod

Una dintre concluziile sinodului este că participarea şi implicarea membrilor delegaţiei române la sinod au fost substanţiale. Faptul că “se ia act” de prestanţa delegaţiei române înseamnă că sinodul este de acord cu maniera în care delegaţia a reprezentat interesele Bisericii Ortodoxe Române la acel sinod.

În legătură cu acest aspect, există o discrepanţă între modul în care este evaluată activitatea sinodalilor de către Sfântul Sinod şi cel în care este apreciată de către poporul credincios. Diferenţa o face faptul că sinodalii evaluează prezenţa la sinod din perspectiva modului în care acesta s-a desfăşurat, pe când poporul reţine doar rezultatul final al acestuia, deloc satisfăcător pentru dreapta credinţă ortodoxă.

O stare de frustrare există şi în rândul ierarhilor participanţi, despre care se spune că au avut contribuţii substanţiale la apărarea Ortodoxiei în acel sinod şi care, odată întorşi acasă, se confruntă cu o puternică critică din partea unei părţi a poporului credincios. Frustrarea se datorează percepţiei eronate asupra unui aspect important: în probleme de apărare a dreptei credinţe contează numai rezultatul final. Din perspectiva finalităţii, ştiinţa de carte a celor din delegaţia română şi contribuţia lor substanţială la definirea unor învăţături nu pot compensa faptul că, la sfârşit, delegaţia română a semnat nişte documente cu vădit caracter eretic. Exista  opţiunea respingerii acelor documente, sau cea a acordării măcar a câtorva voturi împotrivă (aşa cum au făcut-o cei din delegaţiile greacă sau sârbă), ca să nu mai vorbim de opţiunea neparticipării la un sinod despre care participanţii aveau ştiinţă că va avea un caracter puternic antiortodox, deoarece îi cunoşteau de mult pe ceilalţi participanţi, felul în care aceia gândeau şi ideile pe care le expuseseră în fazele preliminarii ale pregătirii sinodului.

Explicaţia că delegaţia română a luptat din răsputeri, dar atât s-a putut, nu este suficientă, deoarece sinoadele Bisericii nu sunt nişte bătălii politice oarecare, în care, dacă nu câştigi, nu e o tragedie. Într-un sinod ortodox, dacă partea ortodoxă pierde, credinţa ortodoxă poate fi puternic prejudiciată pentru generaţii întregi. Din acest motiv, participanţii ortodocşi sunt obligaţi să apere Ortodoxia până la sacrificiul suprem, dacă li se cere, dar în niciun caz nu au opţiunea de a lăsa adevărul ortodox de credinţă întinat de erezie sau de a pune în sarcina unui sinod ulterior rezolvarea greşelilor făcute la acesta.

O altă explicaţie care se propune este că delegaţii ortodocşi de la sinodul din Creta (cum de au existat şi delegaţi neortodocşi la un sinod panortodox la care au participat capii Ortodoxiei?) “au ales răul cel mic”, sau au “diminuat efectele negative mult mai mari” pe care sinodul le-ar fi produs, dacă nu ar fi fost intervenţia lor. Este o viziune riscantă, care poate fi catalogată fără prea mari eforturi ca o formă de serghianism. Delegaţii la un sinod ortodox trebuie să aleagă întotdeauna binele, nu răul, oricât de mic ar fi fost el.

Raportarea la documentele din Creta

Cea mai interesantă şi mai aşteptată este raportarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de documentele finale ale sinodului din Creta. Comunicatul este, din acest punct de vedere, lapidar, dar destul de sugestiv totuşi. Textul spune: “S-a luat act de conţinutul documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanţa postului și respectarea lui astăzi; Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul Sinodului”.

Derutează expresia “s-a luat act de”, pe care unii o consideră doar o simplă luare la cunoştinţă, nu o decizie de punere în aplicare a textelor respective. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi la sesiunea Sfântului Sinod al BOR erau deja familiarizaţi cu hotărârile sinodului încă din vară, când au participat la adoptarea acestora. Dacă prin această expresie s-ar înţelege o simplă aducere la cunoştinţă, ar fi trebuit ca actul sinodal să cuprindă precizări cu privire la o procedură ulterioară de aprobare a documentelor.  

În practica juridică şi parlamentară, a lua act de un document înseamnă a-l aproba şi a-i da forţă juridică în forma în care este el. În practica juridică există un timp de act procedoral numit hotărâre judecătorească de expedient, prin care instanţa ia act de învoiala părţilor, consfinţind-o. Un alt exemplu la îndemână este practica parlamentară de a lua act de decizii ale Curţii Constituţionale: “Procedura juridică spune că, președintele CCR, merge în plenul reunit al Camerei Deputaţilor și Senatului, unde va da citire deciziei finale… După ce Parlamentul ia act de această decizie, hotărârea ajunge în Monitorul Oficial și apoi produce efecte juridice”[2]. Decizia CCR este definitivă şi inatacabilă, dar ea produce efecte juridice doar după ce Parlamentul ia act de ea şi apoi o trimite la Monitorul Oficial. Alt exemplu: “Plenul Parlamentului ia act, marţi, de demisia lui… de la conducerea… Deputaţii şi senatorii vor vacanta astfel postul…”[3].  

Procedura prin care Sfântul Sinod a luat act de deciziile adoptate în Creta pare a avea o susţinere chiar în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, în care, la articolul 13, alin. 2 vedem că: „Deciziile sinodale semnate, ca şi Mesajul Sfântului Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă”[4]. Din acest text înţelegem că deciziile sinodale au o autoritate panortodoxă, care începe să opereze după ce Întâistătătorii Bisericilor Autocefale le-au comunicat Bisericilor lor. Nu este consemnată procedura aprobării sau rediscutării şi modificării documentelor în cadrul sinoadelor locale. Dacă ar fi fost prevăzută astfel de procedură, ar fi existat riscul ca formele finale şi chiar numărul documentelor să fie aprobate diferit de la sinod local la sinod local, anulând practic caracterul panortodox al sinodului din Creta şi caracterul unitar al deciziilor aprobate. Prin urmare, speranţa că în sinodul local se putea întâmpla ceva care să modifice documentele de la Creta nu s-a întemeiat pe realitatea consemnată de acest articol al Regulamentului în baza căruia a funcţionat sinodul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre termenul acordat sinodalilor pentru a rezolva problema caracterului eretic, înainte ca pliroma să reacţioneze după prevederile canonice şi după exemple din Sfânta Tradiţie referitoare la situaţii similare din istoria Bisericii.  

Din această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de nişte documente finale, care nu mai admiteau rediscutarea lor, pe care le-a transpus astfel în legislaţia bisericească internă, cu deplină forţă juridică. Procedura este asemănătoare oarecumva celei a transpunerii în legislaţia naţională de către Parlament a legislaţiei europene. În acelaşi spirit este şi Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului, care, deşi mai detaliată decât concluziile sinodului român, se rezumă doar la comunicarea deciziilor sinodului şi la argumentarea faptului că ele sunt obligatorii pentru toţi credincioşii. Siteul de ştiri al Patriarhiei Române informează că şi Ierarhia greacă se va întruni în cursul lunii tot pentru a discuta despre Sinod, iar unul dintre mitropoliţi va susţine un referat despre Informarea cu privire la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe[5]. Nu se menţionează proceduri de aprobare a documentelor.  

“Mărturisirea”

Cea mai controversată afirmaţie a acestui comunicat este precizarea că “Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”.

Afirmaţia că sinodul cretan nu a formulat dogme noi este folosită ca formă de apărare contra tuturor celor care neagă acest sinod, pe considerentul că dacă nu s-au formulat dogme noi înseamnă că nu există motiv pentru a considera acest sinod eretic. În realitate însă, sinodul a prejudiciat dogme vechi, ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi. Mai precis, a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine şi despre relaţia cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice şi schismatice creştine. Nu a fost stabilită nicio linie de demarcaţie între ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, ştergându-se graniţele existente până acum, prin acceptarea denumirii de “biserică” pentru diferite comunităţi eretice şi, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume.

Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la canoane, unde, deşi nu s-au dat canoane noi, s-a adus atingere unor canoane mai vechi. Patriarhia georgiană a formulat obiecţia că acceptarea căsătoriilor mixte încalcă şi modifică conţinutul canonului 72 al Sinodului Quinisext[6]; afirmarea conlucrării cu ereticii şi schismaticii, pentru idealul aşa-numitei “refaceri a unităţii creştine”, încalcă câteva canoane ale Bisericii referitoare la modul în care se poate relaţiona cu cei ce resping ortodoxia învăţăturii creştine.

În ceea ce priveşte mărturisirea făcută de sinodul cretan cu privire la faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, apostolească şi sobornicească a lui Hristos se impun câteva consideraţii:

  1. Creştinii ortodocşi ştiu acest adevăr fundamental din anul 381 d.Hr., când l-a afirmat pentru prima oară Sinodul al II-lea Ecumenic. De atunci, în fiecare liturghie este mărturisit acest adevăr. Prin urmare, mărturisirea aceasta nu îi putea privi pe ortodocşi.
  2.   Dacă mărturisirea nu se adresează ortodocşilor, e clar că ea se adresează partenerilor din Mişcarea Ecumenică. Însă, aşa cum reiese din citarea unor premise din Declaraţia de la Toronto, ratificate în documentul Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, “nicio biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia după admiterea în Consiliu”[7], ceea ce înseamnă că niciunul dintre partenerii de CMB ai Bisericilor Ortodoxe nu este obligat să îşi modifice eclesiologia pentru a se raporta la Biserica Ortodoxă ca la adevărata Biserică a lui Hristos şi a se întoarce la Ortodoxie. Mai mult, premisa următoare citată în document afirmă că “din admitereaîn Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”[8]. Prin urmare, afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, corectă în sine şi actuală de două mii de ani, nu obligă pe vreunul dintre partenerii din CMB să o ia în considerare, de vreme ce nu este obligat să considere Biserica Ortodoxă ca Biserică în adevăratul şi deplin sens al cuvântului. Încercând să justifice faptul că s-a recunoscut caracterul de “biserici” comunităţilor eretice, membrii sinodului cretan au inclus această prevedere din Declaraţia de la Toronto, prin care admit dreptul oricărui membru al CMB de a nu recunoaşte Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică deplină şi în adevăratul sens al cuvântului, lucru care echivalează cu o contramărturisire a faptului că Biserica Ortodoxă este singura Biserică a lui Hristos şi, prin urmare, cu o erezie eclesiologică.
  3. Afirmaţia că s-a mărturisit Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică a lui Hristos şi adevărata Biserică una, sfântă, sobornicească şi apostolească este infirmată şi de citarea altei premise din Declaraţia de la Toronto: “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. La ce se referă expresia “unitatea Bisericii” din acest citat? La care Biserică? Să fie cumva scopul Consiliului Mondial al Bisericilor promovarea studiului şi dezbaterii problemelor ce privesc unitatea Bisericii Ortodoxe? Dacă nu, despre care Biserică este vorba în acest citat aprobat de către art. 19 al Documentului 6 şi considerat “de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”? Oare nu este cumva vorba despre acea “Sfântă Biserică Catolică a Crezurilor” (premisa IV.4) despre care vorbeşte altă premisă a Declaraţiei de la Toronto, despre acea “biserică” care este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial (premisa IV.3)? Despre acea Ecclesia extra Ecclesiam (Biserica din afara Bisericii) propovăduită în premisa IV.3 aDeclaraţiei de la Toronto? Şi atunci, cum se mai poate spune că “sfântul şi marele sinod” a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, când a admis în mod implicit că este doar “o  parte a Bisericii adevărate, pe care încearcă să o“redescopere” Mişcarea Ecumenică prin unirea “vestigiilor” Bisericii primului mileniu?     

Explicitarea, nuanţarea şi dezvoltarea

Ultima prevedere a Comunicatului sinodului BOR prevede posibilitatea ca textele să poată fi “explicitate, nuanţate şi dezvoltate” de către un viitor sinod “mare şi sfânt”. Aici este foarte important de remarcat că în textul Comunicatuluisinodul BOR consideră că textele sinodului cretan pot fi doar explicitate, nuanţate şi dezvoltate, nicidecum corectate, îndreptate sau chiar anulate. Cu alte cuvinte, în opinia sinodalilor români, textele respective sunt bune aşa cum sunt, dar mai pot fi explicate, nuanţate şi adăugate. Este adevărat că atunci când textul Comunicatului a fost tradus în limba greacă, termenul “nuanţare” a fost redat prin cuvântul grecesc diaforopoiethun, care înseamnă “corectare, alcătuire diferită”. Publicul grec a fost informat, prin acest artificiu de traducere, că sinodul românesc a recomandat corectarea textelor din Creta, ceea ce nu se vede din termenii folosiţi în limba română. De asemenea, într-un articol recent publicat pe siteul de ştiri al Patriarhiei se spune că, într-o conferinţă la Iaşi, duminică 13 noiembrie 2016, mitropolitul Ierotheos Vlachos ar fi “reiterat poziţia Sinodului Bisericii noastre cu privire la documentele Sinodului din Creta: «Trebuie explicitate, diortosite şi schimbate şi alte aspecte, lucru pe care îl va face alt sinod»”[9]. Este interesat că Patriarhia Română îşi asumă termenii folosiţi de mitropolitul Vlachos, deşi termenii “diortosite” şi “schimbate şi alte aspecte” nu există în Comunicatul din 29 octombrie. De ce oare Comunicatul oficial nu a folosit aceşti termeni tranşanţi pentru a-i informa pe credincioşii ortodocşi români?

Potrivit DEX[10], “explicitarea” este “o clarificare, o exprimare limpede, desluşită, pentru a fi uşor de înţeles”;“nuanţarea” înseamnă “a exprima diferenţe fine, uşoare”, iar “dezvoltarea” înseamnă „expunerea amănunţită a unei idei, a unui subiect”. Cu alte cuvinte, sinodul BOR a considerat că textele sinodale sunt neclare, rigide şi generice, dar nicidecum eretice, contrare Sfinţilor Părinţi şi cugetării ortodoxe.

Se impun câteva întrebări: dacă iei un text eretic precum Documentul 6, cum poţi să îl explicitezi în aşa fel încât afirmaţiile ecumeniste din el să pară curat ortodoxe? Cât de multă nuanţare este necesară pentru a face o afirmaţie eretică să sune ortodox? La ce foloseşte expunerea amănunţită a unor idei atunci când acele idei sunt din start contrare spiritului ortodox? Unde s-a pomenit în istoria Bisericii creştine ca deciziile unui sinod ecumenic să aibă nevoie de precizări, clarificări şi nuanţări din partea sinodului ulterior?

Am putea oferi un model de “explicitare, nuanţare şi dezvoltare” din istoria Bisericii Ortodoxe. Pentru a face acceptabilă decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea, partida semiariană a propus în locul termenului omoousios, “de o fiinţă”, cuvântul omiousios, “de o fiinţă asemănătoare”. În acest fel, semiarienii încercau “să clarifice, să nuanţeze şi să expună amănunţit” doctrina despre consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl încât ea să fie acceptabilă ambelor părţi. Partea ortodoxă a respins această soluţie de compromis, rămânând consecventă cu afirmarea adevărului dogmatic.

 Autoritatea panortodoxă

Un argument des folosit de adepţii sinodului din Creta pentru a minimaliza importanţa sinodului este lipsa de importanţă a acestuia. Se acreditează ideea că, neîntrunindu-se unanimitatea de participare a Patriarhiilor la sinod, acesta nu poate fi considerat ca valid. În mod normal, aşa ar trebui să fie, însă sinodul din Creta s-a desfăşurat după reguli care nu se înscriu în ceea ce se ştia până acum despre sinoadele ecumenice şi panortodoxe.

O primă dovadă că acest sinod este considerat de către oficialităţile eclesiale valid, în ciuda neparticipării tuturor Patriarhiilor la el, este faptul că, dacă nu ar fi avut intenţia de a-l impune ca valid măcar Patriarhiilor participante, sinodalii din Creta ar fi încheiat şedinţele încă de la început, după constatarea lipsei de unanimitate. Or, şedinţele au continuat nestingherite.

Mai mult, potrivit şefului serviciului de presă al Patriarhiei Constantinopolului, preot Ioan Hrisavgisa, în care se spune: “Nicăieri în regulamente nu se spune că lipsa uneia dintre Biserici ar influenţa desfăşurarea Sinodului. Este important să se citeze cu precizie documentele oficiale. Conform regulilor, Sfântul și Marele Sinod poate fi convocat de către Sanctitatea Sa [Patriarhul Bartolomeu], cu consimţământul tuturor Bisericilor locale. S-a întâmplat asta, la Geneva, în ianuarie: toată Biserica Ortodoxă a participat la Sinaxa Întâistătătorilor și a confirmat decizia convocării Sinodului la Sărbătoarea Cincizecimii. Regulamentele nu spun nimic despre anularea Sinodului și a deciziilor sale, în cazul în care vreo Biserica nu ar fi în măsură să participe la el… Autoritatea Sinodului și cea a deciziilor nu au de suferit și nu sunt diminuate. Afirmaţia, conform căreia deciziile Sinodului ar fi nule, întrucât unele Biserici nu au participat la el, este lipsită de orice temei ecleziastic, teologic și logic…[11]. Punctul oficial de vedere al Patriarhiei este foarte clar şi ne indică faptul că acest sinod s-a desfăşurat dupăRegulamentul mai sus citat, nu după ceea ce se ştie din tradiţia bisericească despre astfel de întâlniri.

Ideea Patriarhiei Ecumenice a fost reluată şi de către Enciclica Sfintei Biserici a Ciprului, în care se spune: “Din nefericire, patru Biserici Ortodoxe au refuzat să vină şi să participe la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod.Neparticiparea lor nu diminuează cu nimic autoritatea hotărârilor lui, iar motivele absenţei lor, pe care le promovează, nu sunt deloc întemeiate din mai multe motive. În primul rând, după cum s-a observat înainte, toate Bisericile au participat activ de la început la procesul de pregătire a Sinodului. În al doilea rând, toţi Întâistătătorii sau reprezentanţii lor au hotărât împreună şi în unanimitate asupra convocării şi datei convocării Sinodului. În al treilea rând, au participat activ, prin reprezentanţii lor, până şi la ultima etapă a pregătirii, fie la Secretariatul Sinodului, fie la pregătirea Enciclicei către pleroma Bisericii. În al patrulea rând, au stabilit propriile delegaţii care aveau să participe la Sinod. În al cincilea rând, invocarea dezacordurilor în ceea ce priveşte conţinutul unor texte nu este fondată, întrucât exista posibilitatea modificării, pentru a răspunde greutăţilor şi sensibilităţilor tuturor Bisericilor. De altfel, accentul pus pe dezacordurile în ceea ce priveşte procedura sau scoaterea în evidenţă a unor probleme bilaterale dintre unele Biserici, drept motive pentru absenţa de la Sinod, nu sunt convingătoare… Ne exprimăm speranţa şi avem certitudinea, iar, ca Biserică Apostolică a Sfântului Apostol Barnaba, adresăm rugămintea frăţească către cele patru Biserici surori să ia decizia să semneze textele şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod spre slava Dumnezeului Celui în Treime şi spre unirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), conform rugăciunii arhiereşti a Domnului”[12]. Elementul de noutate al Enciclicei cipriote este speranţa că şi celelalte Patriarhii vor participa la deciziile cretane.

Academia Ortodoxă din Creta organizează zilele acestea un congres în care una dintre temele abordate este “sublinierea importanţei documentelor Sfântului şi Marelui Sinod pentru Biserică şi membrii săi, pentru societate şi întreaga lume”[13]. De ce s-ar desfăşura un astfel de congres sub binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice, dacă autorităţile eclesiale ar considera că sinodul din Creta nu valorează nimic?

Din toate aceste argumente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice sau Bisericii Ciprului tragem concluzia că expresia “textele aprobate în unanimitate” se referă la unanimitatea delegaţiilor prezente la sinod, nu neapărat la unanimitatea Bisericilor Ortodoxe prezente în lume. Altminteri, aşa cum am mai spus, sinodul ar fi trebuit să fie întrerupt pentru “lipsă de cvorum”, lucru care nu s-a întâmplat.


[1]http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.

[2]http://www.exclusivnews.ro/politica/parlamentul-romaniei-se-reuneste-vineri-pentru-a-lua-act-de-decizia-ccr.html.

[3]http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/parlamentul-ia-marti-act-de-demisia-lui-george-maior-de-la-sri-366074.

[4]http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[5]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[6] Sinodul quinisext (al cinci-şaselea), ţinut la 692, a completat cu 102 canoane hotărârile sinoadelor al V-lea şi al-VI-lea ecumenice.

[7] Acest principiu face imposibil de înţeles motivul pentru care Biserica Ortodoxă şi-a modificat propria eclesiologie, de vreme ce documentul ecumenist susţine emfatic că nu trebuia să o facă.

[8]http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

[9]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[10] http://dexonline.net.

[11]https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22802-marele-sinod-ramane-unul-pan-ortodox-iar-deciziile-sale-vor-fi-valabile.html.

[12]http://basilica.ro/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii-ciprului-in-legatura-cu-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[13]http://basilica.ro/academia-ortodoxa-din-creta-congres-de-teologie-cu-tema-convocarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

Sursamihaisilviuchirila.blogspot.ro

Comunicat – Poziția părintelui ANTIM GÂDIOI față de situația creată de sinodul tâlhăresc din Creta și față de acuzele ce i s-au adus

Imagini pentru pr antim gadioi

Comunicat Protosinghel Antim Gâdioi 

Comunicat

 

   Faţă de diverse afirmaţii apărute în spaţiul public în ultima vreme, referitoare la poziţia adoptată prin întreruperea pomenirii ierarhului ca urmare a sinodului din Creta, doresc să fac următoarele precizări:

  1.    Am întrerupt pomenirea ierarhului, ca măsură canonică, prevăzută de canonul 31 apostolic şi de canonul 15 I-II Constantinopol, datorită semnării documentelor eretice ale sinodului din Creta, reconfirmate de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 29 octombrie 2016.

  2.    Măsura nepomenirii ierarhului are ca scop îngrădirea preotului nepomenitor şi a credincioşilor pe care îi păstoreşte de erezie, iar aplicarea ei se face în funcţie de trezvia conştiinţei creştine a fiecărui preot sau credincios ortodox, care trebuie să se limiteze la a nu se face părtaş la erezie, fără a judeca starea de har în care se găseşte Biserica ca urmare a deciziilor sinodale din Creta, pentru a evita riscul căderii în greşeli săvârşite de alţii în trecut (grupările stiliste etc.). Fiecare creştin are propria conştiinţă şi, în funcţie de adevărul de credinţă adus de Hristos şi stabilit de Sfinţii Părinţi, este liber să aleagă singur pe Hristos sau altă cale, propovăduită de cei de astăzi, fiind mereu atent la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care atenţionează: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit  să fie anatema!” (Gal. 1,8-9).

  3.    Nu am părăsit şi nu am de gând să părăsesc Biserica Ortodoxă Română, nu am primit niciun antimis de la PS Longhin Jar sau de la alt arhiereu, nu am cunoştinţă ca altcineva să fi primit. Nu ştiu nimic despre niciun “Sinod din Rezistenţă”, nici despre vreun plan de hirotonire de episcopi. Nu am ieşit din Biserica Ortodoxă universală, iar dacă duhovniceşte m-am îngrădit de erezie, duhovniceşte ţin de acei ierarhi care păstrează învăţătura adusă de Hristos.

  4.    Nu am nicio legătură cu vreo fundaţie cu atribute religioase creată pentru vreo “Biserică de Rezistenţă din România” şi nu ştiu ca vreunul dintre ucenicii mei să participe la astfel de acţiune. Nu am binecuvântat crearea niciunei asociaţii religioase cu asemenea scop.

   Cei care scriu comentarii rău-voitoare şi creează diversiuni în conştiinţa ortodocşilor au uitat de Dumnezeu şi de moarte şi ar trebui să se gândească la Ziua Judecăţii, când vor răspunde pentru tot cuvântul rostit.

Protosinghel Antim Gâdioi

 

ERESUL DIN CRETA TREBUIE DAT ANATEMEI

 Imagini pentru sinodul din creta imagini

Conţinutul acestui articol a fost şters până la corectarea greşelilor din text.

Va fi repostat. 


Primit pe e-mail.