Părintele Cleopa: Botezul lui Iisus și Botezul creștin. Dialog cu un sectar

Related image

Părintele Cleopa Ilie: Botezul lui Iisus și Botezul creștin

„Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru împărăția lui Dumnezeu.”
(Ioan 3, 5)

Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele făcute până la botez, se naște la o viață spirituală nouă și devine membru al trupului tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos.
Botezul din apă și din Duh își are originea în profețiile Vechiului Testament, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a venit să împlinească tot ce s-a proorocit în Lege și în prooroci (Matei 5, 17). Începându-și lucrarea Sa mesianică, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o mulțime de semne și minuni dumnezeiești, tămăduind bolile și scoțând demonii din cei ce Îl rugau. Vestea minunilor s-a dus departe, punând pe gânduri pe mulți, căci așa ceva nu se mai pomenise (Matei 9, 32–38; Ioan 9, 32–33), și în acest context de împrejurări, Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus și I-a zis: Învățătorule, știm că ești învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Căci ce este născut din trup, trup este… (Ioan 3, 1–6).
Deci nașterea din nou înseamnă nu a intra din nou în pântecele maicii, ci a avea botezul din apă și din Duhul Sfânt, pe care l-au primit și îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după Învierea Sa: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16) și botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. (Matei 28, 19–20).
Iată dar că botezul cu apă și cu Duhul Sfânt este obligatoriu pentru «orice făptură» și nu numai pentru unii, cum spun sectarii cei rătăciți.

Sectarul: În Sfânta Scriptură numai două Taine sunt pomenite: Botezul și Cina Domnului; celelalte pe care le-ai înșirat dumneata până acum sunt niște născociri omenești și de aceea noi nu le putem admite. Iar cât privește botezul, nu este o taină, ci un simbol, o lucrare simbolică în care se închipuiește curățirea de păcate și prin care numai se întărește credința, fiind doar o dovadă pe care o dă cineva în afară, pentru faptul că a făcut pocăință, sau este o moștenire, o pecete a pocăinței. Dar curățirea păcatelor nu o face botezul, ci credința, care prin botez este pecetluită și confirmată.
Credința și nu botezul este agentul care transformă pe om în făptură nouă, mântuindu-l, după cum rezultă din cuvintele îngerului către Corneliu, că prin credința în cele ce îi va spune Apostolul Petru, se va mântui cu toată casa sa (Fapte 11, 14), sau din cuvântul Apostolului Pavel către temnicerul din Filipi: Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta (Fapte 16, 31). Deci credința este cea care a adus mântuire, iar botezul i-a urmat numai ca un simbol al convertirii și al credinței sau ca o pecete a terminării pocăinței.

Preotul: Botezul creștin este o Taină sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit Botezul «naștere de sus», în urma căruia omul se curățește de păcate și se sfințește (Ioan 3, 3–7). Sfântul Apostol Pavel îl numește «înnoire» a vieții (Rom. 6, 3–5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5). Apostolul Petru spune și mai lămurit că botezul este împărtășit spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38) și că nu este numai un simbol sau o spălare a trupului care să închipuiască spălarea sau curățirea sufletului – cum vi se pare vouă sectarilor – ci este o naștere adevărată. Botezul, zice el, vă mântuiește astăzi și pe voi nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu (I Petru 3, 21).
Chiar și dacă nu ni s-ar spune, ar fi totuși de la sine înțeles că toate aceste urmări ale botezului se fac prin lucrarea Sfântului Duh, și astfel Botezul nu este un simbol, ci o Taină.
Despre Botez ni se mai spune că poate fi săvârșit numai de apostoli sau de cei ce au darul preoției, pentru că numai apostolilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28, 19) și numai despre ei și despre persoane care au avut darul preoției ni se spune în Sfânta Scriptură că au botezat (I Cor. 1, 16; Fapte 8, 36–38; 16, 12–15; 16, 32–33 ș.a.). Iar despre cele șapte Taine îți voi răspunde mai pe larg după ce voi vorbi mai întâi despre fiecare Taină în parte.

Sectarul: Botezul trebuie să fie aplicat numai adulților, pentru că, pe de o parte, cei ce-l primesc trebuie să aibă mai întâi credință și pocăință și abia apoi să se boteze, iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască credința și pocăința și abia apoi să boteze. Căci iată ce spune Sfânta Scriptură propovăduitorilor: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19–20). Deci întâi trebuie să propovăduiască și abia apoi să boteze. Iar despre cel ce voiește să primească Botezul, zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Altă dată li se adresează direct și le zice: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Deci cel ce vrea să primească botezul, trebuie mai întâi să aibă credință și să facă pocăință.

Preotul: Nu este deloc așa cum rău cugeți dumneata. Am spus de la început că Botezul creștin își are originea în Vechiul Testament. Astfel, Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam când acesta era în vârstă de 99 de ani și, între altele, i-a spus că pe toată partea bărbătească să o taie împrejur, iar pe copiii de parte bărbătească ce se vor naște de aici încolo, să-i taie împrejur în a opta zi de la naștere. Iar cel ce nu se va tăia împrejur să fie nimicit (Fac. 17, 10–14). Deci Dumnezeu nu i-a zis lui Avraam pentru copii și tineri, să se taie împrejur când vor fi maturi, sau ca el, de 99 de ani, ci toată partea bărbătească, de orice vârstă ar fi, să o taie împrejur, iar pe nou-născuți, a opta zi după nașterea lor. Voi sectarilor ziceți că botezul pruncilor nu are valoare, căci ei nu știu când au fost botezați. Dar ce știa Isaac, pruncul lui Avraam, la opt zile? Desigur, nimic. Dar știau tatăl și mama sa și de aceea Isaac, când s-a făcut mare, n-a spus că el nu știe când l-au tăiat împrejur și că trebuie să-l taie din nou împrejur, ci i-a crezut pe părinții lui. Așa trebuie să fie și Botezul – cum de fapt practică Sfânta Biserică Ortodoxă –, știut fiind că tăierea-împrejur închipuia Botezul din Legea Nouă (Col. 2, 11–13). Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat cu botezul Legii Vechi, la opt zile după nașterea Sa (Luca 2, 21).
Altă preînchipuire din Vechiul Testament prin care se arată că la plinirea vremii trebuie să se boteze și copiii, este scoaterea israeliților din Egipt și trecerea lor prin Marea Roșie, de la bătrân până la cel mai mic prunc. Că aceasta închipuie botezul tuturor, adeverește și marele Apostol Pavel, zicând: Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri (israeliții) au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare, și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare (I Cor. 10, 1–2). Va să zică «toți», deci și copiii, căci Moise spunea lui Faraon: Vom merge cu copiii noștri și cu bătrânii, cu fiii și cu fiicele noastre, cu oile și cu boii noștri (Ieș. 10, 9). Așa încât norul și marea (apa) însemnau «apa și Duhul Sfânt», în care trebuie să fie botezat oricine (Ioan 3, 5).
Trecând la Noul Testament, auzim pe Domnul nostru Iisus Hristos spunând apostolilor, înainte de răstignirea Sa, că Tatăl le va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt, în numele Fiului și îi va învăța toate lucrurile (Ioan 14, 16–17, 26). Și venind Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (adică Duminica), la ora 9 dimineața, peste apostoli, ei au propovăduit poporului ceea ce-i învăța Duhul Sfânt, spunându-le să se pocăiască și fiecare din ei să fie botezat în numele Domnului nostru Iisus Hristos, că a voastră și a copiilor voștri este această făgăduință. Și au fost botezați ca la trei mii de suflete (Fapte 2).
Auziți voi sectarilor și să vă intre în urechi adevărul acesta: A voastră și a copiilor voștri este făgăduința aceasta, a Botezului. Deci și a copiilor, nu cum rătăcit învățați voi pe oameni. Și când spune că s-au botezat, nu spune că au botezat trei mii de bărbați și de femei, ci «trei mii de suflete», ceea ce înseamnă că au fost și copii de ai celor botezați. Desigur, apostolii predicau celor mari, însă, fiind ei inspirați de Duhul Sfânt, spuneau că și a copiilor este «făgăduința», și ascultătorii credeau, ca și Avraam lui Dumnezeu.
Iată câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: Lidia a fost botezată – ea și casa ei (Fapte 16, 14–15); Temnicerul i-a luat la sine (pe Pavel și pe Sila) în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat și el și toți ai lui îndată (Fapte 16, 33); Dar Crispus, fruntașul sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa lui (Fapte 18, 8). Iarăși zice Sfântul Apostol Pavel: Am botezat și casa lui Ștefana (I Cor. 1, 16). Când zice «toată casa», se înțelege de la sine că este vorba de toată familia, până la cel mai mic, după cum zice Isus Navi: Eu și casa mea voi sluji Domnului (Iosua 24, 15).
Domnul Hristos a arătat, de asemenea, că trebuie botezați copiii de mici, deoarece atunci când I-au adus niște copilași ca să Se roage pentru ei, iar apostolii opreau pe cei ce i-au adus, Domnul i-a certat, zicându-le: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca acestora este împărăția Cerului. Și după ce și-a pus mâinile peste ei, s-a dus de acolo (Matei 19, 13–15). Deci, dacă Dumnezeu cheamă și pe copii de mici la mântuire, pentru ce voi sectarilor rătăciți vă lepădați de ei și îi opriți de a veni la Dumnezeu prin Sfântul Botez? Vai de cei cărora le mor copiii nefiind botezați prin apă și prin Duhul Sfânt, căci cei ce nu au fost botezați se vor osândi (Marcu 16, 15–16).

Sectarul: Da, dar copiii numai cu Botezul fără credință, nu se pot mântui! Scriptura spune nu numai despre Botez, ci și despre credință că este trebuitoare spre mântuirea cuiva. Auzi ce zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui. Iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16). Deci este clar: copiii neavând credință, nu au nici dreptul de a fi botezați.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spuneți voi sectarilor rătăciți de la adevăr și orbi la înțelegere. Într-adevăr, copiii nu pot crede la vârsta când sunt botezați, dar nici nu pot tăgădui și nici nu pot refuza pe Hristos. Nu se mântuiește numai acela care crede, ci el trebuie să se și boteze. Așa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se făcea în baza credinței părinților, tot așa Botezul se face pe temeiul credinței părinților sufletești, care sunt nașii (Marcu 9, 36–37). Copiii nu au credință, dar au nașii lor. Nașii sunt persoane în vârstă care însoțesc pe prunc la botez și fac cuvenita mărturisire de credință în locul lor. Nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează și care se nasc prin Botez la o viață nouă în Duhul.
Așa cum părinții trupești ai pruncului l-au născut pe el spre viața trupească, după cum scrie: Ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6), tot așa nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează, garanți și chezași în fața lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, garantând că pruncul (finul) va fi crescut în credința creștină și va fi un bun credincios.
Sectarul: Dar unde scrie în Sfânta Scriptură că nașii pot fi chezași pentru mântuirea altora și că prin credința lor se pot mântui copiii?

Preotul: Mântuitorul spune: …din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul (Matei 18, 16; I Tim. 5, 19). Deci, pe baza credinței părinților, a nașilor și a celorlalți martori care sunt la botezul pruncului, preotul botează pruncul. Iar fiindcă ai întrebat unde se găsesc în Sfânta Scriptură mărturii prin care să se arate cum credința unora a mântuit pe alții, din cele multe, îți voi spune unele:
Prin credința sutașului roman s-a vindecat sluga sa (Matei 8, 13). Robul nu credea, dar prin credința stăpânului său a dobândit de la Mântuitorul sănătatea sa.
Patru oameni aduc la Mântuitorul un slăbănog: Și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!» Apoi a zis: «Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!» (Matei 9, 2, 6-7; Marcu 2, 3–12). Deci credința era a celor patru, nu a slăbănogului.
Pe temeiul credinței lui Iair, Domnul a înviat copila de 12 ani (Matei 9, 18–25). Pe temeiul credinței altora, Domnul a vindecat pe un mut și îndrăcit (Matei 9, 32–34; 12, 22). Pentru credința cananeencei, Mântuitorul a vindecat pe fiica sa, scoțând demonul din ea (Matei 15, 22–28). Tot astfel, pe baza credinței unui tată, Domnul i-a tămăduit copilul lunatic (Matei 17, 14–18). Așadar, acestea și încă alte multe mărturii ale Sfintei Scripturi ne dovedesc că, pe temeiul credinței părinților, a nașilor și a martorilor care sunt la botez, Dumnezeu le dă copiilor sfințire și mântuire, după cum adeverește acest lucru și marele Apostol Pavel, zicând: Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă…, femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14).

Sectarul: Nici Hristos n-a primit botezul decât ca adult, la vârsta de 30 de ani, și nici Ioan Botezătorul nu a botezat decât adulți. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm botezul decât adulților.

Preotul: La aceste afirmații ți-am răspuns la întrebarea de mai înainte, când ai susținut de asemenea că Botezul trebuie aplicat numai adulților. Iar la cele ce întrebi acum, deosebit de cele de mai sus, și completând răspunsul de mai înainte, îți răspund următoarele: Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani, pentru că abia atunci și-a început activitatea publică, la o vârstă când cineva era socotit capabil – potrivit socotinței acelei vremi – să pășească în public și să învețe pe alții o nouă învățătură. Dar botezul primit de El n-a fost același cu al nostru, deoarece n-a avut același efect, acela fiind numai un botez cu apă, un botez al «pocăinței», al lui Ioan, iar nu cu «apă și Duh», ca botezul creștin, instituit de Hristos mai târziu. Prin acel Botez, Mântuitorul, în loc să Se curățească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi. El nu S-a botezat spre a fi curățit de păcate – cum facem noi în botezul nostru –, pentru că El nu avea păcate și, deci nici trebuință nu avea ca mai întâi să se pocăiască. Altul era rostul acelui botez și altul este al botezului nostru.
Iar dacă este vorba de vârstă, pentru ce voi sectarii înșivă nu respectați vârsta de 30 de ani? Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă. El însă, când a vorbit despre Botezul pe care îl va așeza, a arătat marea importanță pe care o va avea lucrarea acelui botez și de aceea n-a mai fost nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor. Iar dacă n-a spus-o direct, a spus-o indirect, cu toată claritatea, prin cuvântul «cineva» cuprinzându-i pe toți.
Cât despre Sfântul Ioan Botezătorul, este adevărat că el predica pocăința și că îi boteza numai pe cei ce făcuseră pocăință și că aceștia nu puteau fi decât adulți. Dar botezul lui nu era identic cu al nostru, ci era numai un botez pregătitor, un rit simbolic sau ceremonial – cum am arătat și mai sus –, nefiind de neapărată trebuință tuturor. De aceea era de prisos a se aplica și copiilor.
În privința nebotezării copiilor, aș fi și eu de părere să se boteze când vor ei, dacă ar trăi orice parte bărbătească sau femeiască cât ar vrea, până la adânci bătrâneți. Dar ce zici dumneata, suntem noi siguri că trăim 30, 50 sau 100 de ani? Nu auzi ce spune Sfânta Scriptură? Voi nu știți ce aduce ziua de mâine (Iacov 4, 14); și iarăși: Nebune, în noaptea aceasta ți se va lua sufletul (Luca 12, 20); și iarăși: Fiți gata, căci nu știți ziua, nici ceasul (Matei 24, 44).
Sectarul: Copiii se pot mântui și fără botez fiindcă sunt sfinți și, ca atare, n-au trebuință să-și curețe păcatele – pe care nu le au. Așa învață Sfânta Scriptură, prin cuvintele Mântuitorului: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor (Matei 19, 14). Deci copiii pot intra și fără botez întru Împărăția cerurilor. În același înțeles a mai grăit Mântuitorul și altă dată: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15; Luca 18, 15–17). Apostolul Pavel spune chiar direct că copiii sunt sfinți: Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă, prin bărbatul credincios. Altfel, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți (I Cor. 7, 14). Deci, dacă părinții sunt sfinți (creștini botezați), atunci și copiii lor sunt sfinți.
Preotul: Mai întâi de toate, trebuie știut că copiii nu sunt sfinți, pentru că ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6); deci copiii născuți numai din trup, nu și din «apă și Duh», sunt numai trup, cu păcatul lui Adam în ei. Botezul la copii aduce spălarea păcatului strămoșesc intrat în lume prin călcarea poruncii de către Adam și Eva în rai (Fac. 3). Printr-un singur om (Adam) a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea – și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor prin acela în care toți au păcătuit (Rom. 5, 12). Iar acum: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Gal. 3, 27) și iarăși: Au nu știți că toți câți în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Rom. 6, 3).
Așadar, afundarea de trei ori în apă, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19), înseamnă botezul în moartea lui Hristos, adică cel nou botezat a murit față de păcatul strămoșesc și față de Legea lui Moise (Rom. 6, 4–23; 7, 1–6). Și prin Cruce noul botezat este răstignit față de lume și lumea față de el.
Încă să știi și aceasta, că nimeni nu are voie să boteze a doua oară pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și după rânduiala Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, căci zice marele Apostol Pavel: un Domn, o credință, un botez (Ef. 4, 5). Numai dacă au fost botezați de eretici (sectanți), îi botezăm din nou.
Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Despre Sfintele Taine, cap. LXII, p. 7.
Știm că botezul «cu apă și cu Duh», care a venit mai târziu, se împărtășește spre iertarea păcatelor. Iisus Hristos însă nu S-a botezat cu acest botez, pentru că pe atunci nu se pogorâse încă nici Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, Hristos era fără de păcate și, deci, n-ar fi avut trebuință de acest botez. Totuși se pune întrebarea: de ce s-a botezat Iisus cu acest botez al lui Ioan? Ce rost avea botezarea Lui de către Ioan? Răspundem cu Sfântul Ioan Gură de Aur, următoarele: „La Botezul Său în apele Iordanului, Ioan Botezătorul cerea tuturor pocăință. Însuși botezul său era numit «al pocăinței». Cu toate acestea, lui Iisus nu I-a cerut pocăință. Dimpotrivă, în fața Lui s-a simțit umilit, zicând că el însuși ar avea nevoie de botez de la Iisus și nu invers (Matei 3, 14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din trup omenesc, nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13; Matei 1, 20; Luca 1, 34–35) și, deci, nu moștenise păcatul strămoșesc. Dar El nu avea nici păcate personale (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ș.a.). Astfel Hristos nu avea pentru ce să fi făcut pocăință. El nu avea trebuință nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui Ioan nu I-o putea oferi. Dar atunci de ce S-a botezat? Iată de ce: mai întâi, pentru ca Ioan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: Iată Mielul lui Dumnezeu… Acesta este despre Care eu am spus… (Ioan 1, 29–30). Ioan Îl mărturisește oamenilor, iar acum Îl și arată, pentru ca mărturisirea lui Ioan despre Cel ce vine după mine (Luca 3, 16; Ioan 1, 27), să nu rămână îndoielnică.
Tot acum Îl mărturisesc pe Iisus, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16–17). De acum mulțimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărturisite mai înainte de Ioan. Acum Iisus li S-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar Ioan nu-L cunoscuse (Ioan 1, 31), pentru că, deși îi era rudenie (Luca 1, 36), Ioan își petrecuse viața în pustie propovăduind și botezând, Dumnezeu întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe Ioan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie și de prietenie ce le are cu El.
În al doilea rând, Iisus a primit botezul de la Ioan pentru ca să împlinească «toată dreptatea» (Matei 3, 14–15). «Dreptate» înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste porunci (Luca 1, 6 ș.a.). Deci S-a botezat Domnul de la Ioan pentru ca nici această orânduire a lui Dumnezeu – de a se boteza – să nu rămână neîmplinită de El, singurul care împlinește „toată dreptatea“.
Iată deci rolul botezului Domnului și motivele pentru care S-a botezat El de la Ioan. Botezul creștin de mai târziu, «cu apă și cu Duh», se face din alte motive și are cu totul alt rost.

Sursa: doxologia.ro

din volumul

Extrem de clar! MINUNEA ÎNTOARCERII IORDANULUI 18 ianuarie 2017 (ajunul Bobotezei pe stil vechi) – Video

Să se rușineze ereticii și păgânii care urăsc Ortodoxia, dar și ecumeniștii care au ascultat (și ascultă) de oculta mondială schimbând calendarul și producând dezbinare între ortodocși, pe de o parte prin ruperea din trupul Bisericii a stiliștilor (în România, Grecia etc), iar pe de altă parte împărțind marea masă a drept-credincioșilor între stilul nou și stilul vechi! 

Actualizare: Minunea are loc în ajunul Bobotezei pe stil vechi, după slujba vecerniei, oficiată de patriarhul Ierusalimului (18 ianuarie).

Botezul Domnului sau Boboteaza sau Epifania

“În Iordan botezându-Te, Tu Doamne, închinarea Treimii s-a aratat, că glasul părintelui a marturisit Ţie, Fiu iubit pre Tine numindu-Te şi Duhul, în chip de porumb, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie.” – Troparul Bobotezei

Sfânta şi dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos o sărbătorim în această zi, în toate sfintele biserici, făcând, de cu seara, slujba Privegherii. Că însuşi Dumnezeu Cuvântul, îmbrăcându-Se în Adam cel vechi şi plinind toate ale Legii, a venit la marele Prooroc Ioan, ca să Se boteze. Şi acesta îl oprea, zicând către Dânsul: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”.

Dacă a auzit însă pe Domnul zicând: „lasă acum”, a cunoscut că botezul este plinirea a toată dreptatea şi L-a lăsat. Şi botezându-Se Hristos, toată firea apelor a sfinţit; şi cufundând în apele Iordanului toate păcatele oamenilor, îndată a ieşit din apă; înnoind şi zidind din nou pe omul, care era învechit în păcate şi dându-i împărăţia cerurilor. A Cărui slavă şi putere este în vecii vecilor. Amin. calendar-ortodox.ro

Sfanta Treime S-a aratat la Botezul Domnului

La Botezul lui Hristos S-a aratat Sfanta Treime. De altfel, unul dintre scopurile intruparii si ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adica a faptului ca Dumnezeu, chiar daca are o singura fiinta si o singura fire, este in trei ipostasuri: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Astfel, se aude vocea Tatalui, Care marturiseste si intareste faptul ca Cel aflat in Iordan este Fiul Sau, iar in acelasi timp, Duhul Sfant Se arata “in chip de porumbel“.

Aratarea Dumnezeului Treimic si confirmarea Tatalui au avut loc si cu putin timp inainte de Patimile lui Hristos, o data cu Schimbarea la Fata, a Mantuitorului pe muntele Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci cand vom analiza Schimbarea la Fata a Domnului.

Sfantul Grigorie Palama face o analiza teologica minunata a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a aparut in acea clipa. El spune ca Sfanta Treime Se arata in momentul zidirii si al rezidirii. Omul a fost facut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru ca “Tatal zideste totul prin Fiul si in Duhul Sfant“. De altfel, in Sfanta Scriptura se spune ca Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotarat crearea omului: sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra (Facerea 1, 26). Tatal l-a zidit pe om dupa chipul Cuvantului si i-a dat viata in Duhul Sfant. Pentru ca harul Dumnezeului Treimic este comun, intreaga Sfanta Treime a participat la crearea fiintei omenesti. Trebuia asadar ca Dumnezeul Treimic sa Se arate si in momentul replamadirii si rezidirii omului. De altfel, dupa Botezul Sau, Hristos Si-a inceput lucrarea publica pentru mantuirea neamului omenesc.

Aratarea Dumnezeului Treimic in momentul rezidirii omului vadeste inca un adevar teologic, si anume faptul ca omul este singura fiinta de pe pamant cunoscatoare si inchinatoare la Sfanta Treime, dar si singura creata dupa chipul Dumnezeului Treimic. Potrivit explicatiilor teologice ale Sfantului Grigorie Palama, animalele nu au gand si ratiune, ci numai suflet vital, care nu subzista prin el insusi, ceea ce inseamna ca, atunci cand animalele mor, sufletul lor se pierde, adica nu se pastreaza, pentru ca nu are substanta, ci numai energie. De asemenea, ingerii si arhanghelii au gand si ratiune, dar nu au duh care da viata trupului, pentru ca sunt deasupra simtirii. Omul, insa, are gand, ratiune, si duh, care da viata trupului cu care impreuna este unit si, de aceea, numai omul este dupa chipul Dumnezeirii in trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mantui si a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, nu inger, omul fiind oglinda creatiei. Astfel, schimbarea si transformarea creatiei s-au facut prin omul indumnezeit.

Tatal da marturie despre Fiul Sau iubit

Vocea Tatalui marturiseste si confirma faptul ca Hristos este Fiul Sau cel iubit. Potrivit Sfantului Evanghelist Matei, Tatal vorbeste despre Fiul la persoana a treia:
“Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit“ (Matei 3, 17).

Din Evanghelia dupa Marcu, rezulta ca Tatal S-a adresat la persoana a doua: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit“ (Marcu 1, 11).

Acest lucru nu are o foarte mare importanta. Ceea ce observam aici este ca Tatal da marturie despre Cuvantul, adica despre Fiul Sau iubit. Dumnezeu Cuvantul S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, iar aceasta nastere este trasatura ipostatica a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, demna de observat este exprimarea “intru Care am binevoit“. Pentru a se intelege valoarea acestei exprimari si, in general, valoairea si insemnatatea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, trebuie acordata atentie diferentei dintre voia lui Dumnezeu prin bunoavointa si cea prin ingaduinta. Dumnezeu are o singura voie dar uneori ea este sub forma de bunavointa, iar alteori, sub forma de ingaduinta. Dumnezeu a vazut ca omul va cadea si, chiar daca nu l-a creat pentru aceasta, in cele din urma a ingaduit caderea, tocmai pentru ca omul insusi a voit-o. Dumnezeu nu poate sa incalce libertatea omului si de aceea, se creeaza multe probleme, pe care, insa El le ingaduie sa existe. Moartea, bolile si atatea altele au fost ingaduite de Dumnezeu, dar nu le-a planuit El Insusi. Asadar, voia lui Dumnezeu prin bunavointa este diferita de cea prin ingaduinta.

In acest context, Sfantul Grigore Palama spune ca marturia Tatalui “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” arata ca intruparea a fost voia lui Dumnezeu dupa bunavointa, care se mai numeste si voire anterioara. Aceasta inseamna ca intruparea lui Hristos a fost “programata” de Dumnezeu fara a depinde de caderea omului, fiindca ziditul putea sa fie mantuit numai prin unirea sa cu neziditul in ipostasul Cuvantului.

Astfel, toate cate s-au petrecut in Vechiul Testament – legiuirile, fagaduintele – erau incomplete, deoarece purtau pecetea caderii omului si nu se inscriau in voia anterioara a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop intruparea Cuvantului. Nu numai proorocirile, legiuirile etc. din Vechiul Testament tinteau spre intrupare, pentru ca insasi zidirea si incununarea zidirii lumii au avut ca scop unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, adica a neziditului cu ziditul. Pana si crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu s-a facut pentru ca in el sa incapa arhietipul creatiei. In acelasi context se incadreaza si legea care s-a dat in Rai, iar firile si treptele ingeresti tind spre aceeasi finalitate, care este “iconomia divino-umana”.

Toate acestea arata importanta si valoarea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Fara intrupare, mantuirea omului si reinnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii si al istoriei. Cea mai mare crima a epocii noastre este ca omul se considera centrul lumii. Se poate spune cu certitudine ca intreaga stradanie ascetica a crestinului tinteste spre indepartarea din viata a gandirii antropocentice si spre dobandirea gandirii teantropocentrice [divino-umane, n.n.]. Centrul nu trebuie sa fie omul, ci Dumnezeu-Om.

Fiul este “stralucirea slavei Tatalui”

Marturisirea Tatalui ca Cel care Se boteaza nu era un oarecare, ci era Insusi Fiul Sau iubit, a fost semn al Dumnezeirii Cuvantului si al faptului ca Fiul este de o fiinta cu Tatal. In teologia ortodoxa, vocea Tatalui nu este numai ceva perceput de simturile omului, ci inseamna contemplarea lui Dumnezeu, adica revelatie. Desigur, la teorie [contemplatie, n.n.] este partas si trupul, dar simturile se transforma pentru a putea contempla slava lui Dumnezeu. Faptul ca marturia Tatalui este o revelatie reiese si din cuvintele Sale de pe Muntele Tabor, atunci cand ucenicii lui Hristos au cazut la pamant, neputand suporta lumina contemplarii.

Fiul marturisit de Tatal Se dezvaluie ca fiind “stralucirea slavei Tatalui“, deoarece fiinta si lucrarea Dumnezeului Treimic sunt comune. Pentru a se arata Dumnezeirea Cuvantului, in Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel se folosesc urmatoarele cuvinte: “Care fiind – stralucirea slavei si chipul fiintei Lui” [In Biblia greceasca: “El este stralucirea slavei sfinte si chipul desavarsit al sfantului ipostas“] (Evrei 1, 3).

Cuvantul stralucire desemneaza lumina, adica razele care provin dintr-un corp luminos. Atunci cand corpul este zidit, stralucirea lui este zidita, dar cand este vorba despre slava nezidita, stralucirea acesteia este nezidita. Desigur, daca spunem ca Fiul este stralucirea Tatalui, prin aceasta nu se intelege ca El este energia Parintelui Sau, deoarece Cuvantul este o Persoana separata, iar aceasta Persoana este Dumnezeu, de o fiinta cu Tatal, si prin urmare, Tatal si Fiul au aceeasi energie, lucru care este valabil si in legatura cu Duhul Sfant. In Sfanta Treime exista fire, energie si Persoane. Persoanele sunt trei, avand in comun fiinta (firea) si lucrarea (energia).

Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, cuvantul stralucire se foloseste pentru redarea catorva adevaruri teologice: in primul rand, Fiul S-a nascut din Tatal asa cum stralucirea se naste din soare; in al doilea rand, Fiul S-a nascut fara schimbare din Tatal, dupa cum raza se naste din soare in chip neschimbat; in al treilea rand, asa cum soarele nu se micsoreaza prin faptul de a straluci, nici Tatal nu S-a micsorat nascandu-l pe Fiul; in al patrulea rand, Fiul este nedespartit de Tatal si straluceste vesnic si de sine statator, la fel cum este si stralucirea fata de soarele care o naste.

Sfantul Duh se arata in chip de porumbel

De-a lungul timpului, au existat mai multe aparitii ale Sfantului Duh. Uneori, Se arata in chip de adiere sau de tunet, iar alteori, sub forma de limbi de foc. Aici, El Se arata “ca un porumbel”. Nu era porumbel, ci parea a fi de forma porumbelului, pentru ca Sfantul Duh nu este zidit, ci nezidit, la fel ca si celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Aparitia Duhului Sfant “ca un porumbel” ne aduce aminte de potopul lui Noe, cand porumbelul pe care Noe l-a trimis de pe arca s-a intors cu o ramura de maslin in cioc, prin care a anuntat sfarsitul potopului. In clipa Botezului lui Hristos, Sfantul Duh “ca un porumbel” a vestit sfarsitul potopului pacatului. Nu avea in cioc o ramura de maslin, ci arata inspre Mila lui Dumnezeu, Care este Hristos, adica Fiul iubit al Tatalui.

Dincolo de aceasta, aratarea Sfantului Duh “ca un porumbel“ simbolizeaza nerautatea si blandetea. De asemenea, aminteste faptul ca, asa cum porumbelul este preacurat si nu sade acolo unde este miros urat, la fel si Sfantul Duh este preacurat si nu ramane acolo unde este mirosul urat al pacatului.

Pogorarea Duhului Sfant ca un porumbel si venirea Lui peste Hristos au o mare importanta, fiind in stransa legatura cu marturia Tatalui. Prin lucrarea Duhului Sfant, s-a adeverit faptul ca rostirea “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” nu se referea la Ioan Inaintemergatorul, ci la Hristos. Aratarea porumbelului deasupra lui Hristos in acelasi timp cu auzirea vocii Tatalui indica faptul ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinta si, in plus, face deosebirea intre Ioan Inaintemergatorul si Hristos. Daca, pana in acel moment, poporul il respecta profund pe Ioan, in timp ce Hristos era un necunoscut, pogorarea Sfantului Duh si vocea Tatalui L-au dezvaluit lumii pe Hristos, adica pe Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis pentru mantuirea omului (Cuviosul Teofilact).

Cerurile s-au deschis si s-au sfasiat

Vederea de Dumnezeu a Cinstitului Inaintemergator a fost mare. In vietile sfintilor, intalnim adesea experiente ale contemplarii slavei Sfintei Treimi in Persoana lui Hristos, dar Sfantul Ioan Botezatorul a fost invrednicit nu numai de vederea Cuvantului, ci si de auzirea vocii Tatalui si de vederea Duhului Sfant. Aceasta contemplare nu a fost o vedere a simturilor, desi omul vede si cu ochii trupesti, care mai inainte se transfigureaza spre a putea suporta vederea de Dumnezeu. Faptul ca a fost vorba despre o revelatie suprafireasca si despre aparitia Sfintei Treimi reiese din frazele folosite de Sfintii Evanghelisti atunci cand prezinta cele petrecute. Evanghelistul Matei spune: “indata cerurile s-au deschis“ (Matei 3, 16), iar Evanghelistul Marcu afirma: “a vazut cerurile deschise” (rupte) [Acolo unde traducatorul roman al Bibliei a folosit cuvantul deschis, in textul biblic grecesc se intrebuinteaza cuvantul schizomenos, care are semnificatii teologice speciale] (Marcu 1, 10). Asadar, cerurile s-au deschis si s-au sfasiat.

Aceste doua cuvinte (deschis si rupt) nu sunt intrebuintate intamplator, pentru ca ele exprima doua realitati diferite, care au legatura cu intruparea Fiului lui Dumnezeu si cu iubirea de oameni a Dumnezeului treimic, dupa cum talcuieste Sfantul Grigorie Palama.

S-au deschis arata ca, daca in urma neascultarii lui Adam, cerurile s-au inchis si omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, de asta data, prin deplina ascultare a lui Hristos, Care este noul Adam, cerurile se deschid din nou si omul poate sa dobandeasca comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este noul nascator al neamului omenesc. Dupa trup ne tragem din Adam, dar duhovniceste ne tragem din noul Adam, adica din Hristos.

A vazut cerurile deschise (rupte) exprima o alta mare taina. Hristos a luat in trup toata puterea si toata energia nemasurata si nesfarsita a Duhului Sfant. Stim insa foarte bine ca, fiind nezidita, energia Duhului Sfant nu poate fi incaputa de cele zidite. Prin ruperea cerurilor, s-a aratat in chip vazut ca acestea nu au putut suporta puterea Duhului Sfant ce a trecut spre Trupul in care Dumnezeirea Se afla in unul din ipostasurile Sale sau, mai degraba, in acest fel, s-a vadit indumnezeirea firii omenesti luate de Dumnezeu asupra Sa.

In mod obisnuit, neziditul nu poate fi incaput de zidit. Un asemenea lucru ajunge sa fie cu putinta numai in conditiile in care ziditul este intarit de Duhul Sfant. De aceea, in Biserica se canta: “In lumina Ta… am vazut lumina“. Sfintii Il vad pe Dumnezeu ca lumina doar daca sunt intariti de Lumina nezidita a lui Dumnezeu, iar omul, in general, se poate invrednici de impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos pentru ca, fiind madular al Bisericii, primeste harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu; in momentul in care se impartaseste, cerurile vietii sale duhovnicesti se rup, neputand rezista in fata lui Dumnezeu.

Daca presupunem ca termenul ceruri i-ar desemna pe ingeri, atunci cuvantul Evanghelistului infatiseaza un alt mare adevar teologic. Chiar daca ingerii sunt curati in fata lui Dumnezeu, pentru ca se curata si se lumineaza incontinuu prin trairea aproape de Dumnezeu, totusi ei nu au curatia superioara si desavarsita a Creatorului. Numai firea noastra in Hristos, facuta salas al lui Dumnezeu si asemenea lui Dumnezeu, poate sa incapa stralucirea, frumusetea, puterea, si harul Duhului Sfant. De aceea, prin venirea Duhului Sfant, nu numai ca s-au rupt cerurile, dar si ingerii cei curati s-au dat la o parte.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos,
Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita 

crestinortodox.ro