CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

Regiunile României

Wikipedia

România după 1 decembrie 1918

Iată cum arăta harta Regatului României în 1916, înainte de întrarea în primul război mondial:

Image result for harta romaniei 1916

Așadar, România, în 1916, la începutul primului război mondial, precum și imediat după recâștigarea teritoriilor pierdute în fața Puterilor Centrale, în 1918, cuprindea: Muntenia, Oltenia, Dobrogea cu sudul acesteia – Cadrilaterul (câștigat în 1913 de la bulgari) – și Moldova până la Prut, dar fără județul Suceava.

În continuare vom vedea cronologia evenimentelor care au dus la unirea cu Patria Mamă a provinciilor înstrăinate (Basarabia, Bucovina – care cuprindea și județul Suceava, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat.

Dar, TREBUIE SPUS că „România Mare” NU a atins întinderea maximă pe care putea și trebuia să o aibă! Au rămas în afara granițelor Țării vechi teritorii românești, iar frații români din aceste teritorii au fost supuși de vecinii noștri „binevoitori” unui regim crud de deznaționalizare și chiar de exterminare!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE. ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

……………………………………..

Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost” (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 – 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte” îşi încheia discursul, cerându-i regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine” (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc” (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128).

Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, „cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f 115).

Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: „nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului” („Facla”, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

………………………………………………

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.

17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!

Sursa: mesageruldecovasna.ro

Despre drama românilor rămași în afara granițelor României Mari într-un viitor articol…

Să dea Dumnezeu să revină toate teritoriile românești între granițele Țării!

Dumnezeu să ajute România și pe români să-i ducă la mântuire!

Reclame

Pomenirea lui CIPRIAN PORUMBESCU – Martir național – 6 iunie

Related image

Foto – CYD.RO

6 iunie: 135 de ani de la tragica moarte a lui Ciprian Porumbescu. Compozitorul a murit la doar 29 de ani, după ce habsburgii l-au aruncat în temniță pentru că milita pentru libertatea Bucovinei

Născut pe 14 octombrie 1853 la Șipotele Sucevei, Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu.

Născut Iraclie Golembiovski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881.

Între 1873 și 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, unde a și condus societatea studențească Arboroasa.
După terminarea facultății, tânărul teolog a fost întemnițat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societății „Arboroasa”, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominație habsburgică. Detenția i-a șubrezit trupul firav. Frigul și mâncarea proastă din închisoare au făcut ca Ciprian Porumbescu să se îmbolnăvească de tuberculoză.

Ciprian Porumbescu a scris în timpul detenției cele mai bune piese. Pe 25 noiembrie 1882, a plecat în Italia, în stațiunea Nervi, pentru tratament. Nu rezistă departe de casă și se întoarce la Stupca, unde moare pe 6 iunie, la doar 29 de ani, în bratele Mărioarei, sora sa.

Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).

În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, Trei culori.

Veșnica lui pomenire!

Crimele evreilor comise împotriva românilor în 1940

Crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocităţile şi trădările făcute de comuniştii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina, în special în vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roşu.

Subiectul pune in context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu incetează să rescrie istoria românilor in funcţie de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictând pe români in culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănţuit contra unui neam intreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul rosu prin care zeci de milioane de crestini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolsevici, condusi de cadre iudaice.

Scriitori de rea credinţă au putut descrie, pentru a ilustra minciuna că România ar fi „ucis, ucis, ucis”, jandarmi români operând in teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu in direct la televiziunea franceză, acuzatorul incepe să oscileze si se dă singur in vileag declarând sforăitor că „oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”. Ei bine, istoria preocupă intens pe români, care, desi iartă crestineste, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată :[1] Trebuie precizat că NV Transilvaniei a fost sub ocupaţie maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 si până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată in intregime[2].

Cuprins

1 Context istoric
2 Desfăsurarea evenimentelor
3 Faptele
4 Note
5 Bibliografie

Context istoric
Incă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiaţi evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianţa izraelită au obligat instituţiile democratice ale ţării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiaţi. Pentru economia românească, dinamica iesirilor de capital sub controlul noilor refugiaţi (atingând intr-o singură generaţie numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simţită. Situaţia era fără iesire mai ales din cauza intervenţiei conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianţa izraelită. In fine, prin arendarea pământurilor moldovenesti in mod concentrat sub controlul acestor refugiaţi, care au folosit sălbăticie contra ţăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, in urma căreia mii de români si-au pierdut viaţa.

Winston Churchill a explicat intr-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat in timpul primului război mondial intre bolsevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura in zeci de milioane de victime si un atac fără precedent impotriva crestinismului) si sionism, care este o miscare ideologică fascistă, rasistă si de purificare etnică[3].

Ambele grupuri de ideologi, agenţi si teroristi au trădat statul român, care le oferise protecţie si adăpost timp de multe generaţii.

Bolsevicii, luptând direct si fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri si prozelitism, au ameninţat fiinţa naţională românească, statul naţional român, biserica naţională, si civilizaţia crestină. pentru a inţelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al crestinilor in Rusia bolsevizată, unde milioane de crestini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacrate sau distruse, in timp ce nici o sinagogă nu a fost atinsă.

Sionistii urmăreau ruperea unei părţi din teritoriul naţional român si vinderea lui prin alipirea de imperiul bolsevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost in Basarabia românească, pe care cetăţenii români evrei basarabeni, trădând interesele ţării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolsevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască[4][5][6].

Desfăsurarea evenimentelor

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră in Basarabia si Bucovina, „incă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. In acelasi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromânesti in vederea creării panicii, dezorganizării si confuziei generale. Astfel de acţiuni au loc in orasele: Chisinău, Cernăuţi, Soroca,Tighina, Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administraţiei si civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „…rusii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor in Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu inteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune si batjocorire” intreprinse impotriva armatei române care se replia incepând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate si desfăsurate de armata sovietică in colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, „intre care si o suma de evrei”[7].

Faptele

In timpul celui de-al doilea război mondial doar maresalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, si Miscarea Legionară i-au susţinut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetăţenii români evrei mai degrabă plecaţi din România in Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi in chip de agenţi comunisti ai puterilor străine cu care România era in război. România este astfel singura ţară care nu a deportat pe evrei[8], [9], [10] un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se in Palestina.

Desi au fost număraţi printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc incă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, in plin negaţionism al holocaustului rosu (al căror teoreticieni si practicieni erau ca fosti profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numerosi decât inainte de război! [11]. Un autor sionist deosebit de discreditat de poziţia sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populaţia evreiască, secret de stat. Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, in acest context, pentru a fi citată in extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase in 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt „fără trimiteri la fondurile de arhivă”[12].

Alexandru Safran, fost rabin sef, intr-o declaraţie din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord de către sovietici „a fost intâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă si comunisti”.

In timpul evacuării din Basarabia si Bucovina de Nord a armatei române si a populaţiei refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietica a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populaţia evreiască de aici a iniţiat si desfăsurat o serie de manifestări si asasinate antiromânesti:
-uciderea si batjocorirea ofiţerilor si militarilor români;
-jefuirea si maltratarea refugiaţilor români;
-asasinarea oficialilor români din diferite instituţii publice si devastarea acestora;
-distrugerea si denigrarea insemnelor oficiale românesti[13].

Aceste fapte grave antiromânesti nu au fost intâmplătoare, ci ele au fost programate si organizate cu mult timp inainte, existând in Basarabia 118 organizaţii teroriste si un Plan de bolsevizare a României in care comunistii evrei erau implicaţi foarte mult[14].

Incepând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei si Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetăţeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notaţi acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunţarea românilor care erau consideraţi „trădători de ţară” faţă de Rusia, intre ei si mulţi membri ai Sfatului Tării. Alte liste destinate execuţiilor au fost redactate chiar de intele ctualii evrei comunisti ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată in retragere[15].

La Cernăuţi, imediat ce a fost anunţat ordinul de evacuare, evreii au iniţiat si desfăsurat acţiuni antiromânesti: aurupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si „au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin”. Au mai fost consemnate devastări si impuscături. Tot la Cernăuţi, evreii si puscăriasii eliberaţii, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câţiva gardieni au fost impuscaţi de evrei. In timp ce preoţii si teologii români erau maltrataţi iar militarii umiliţi de evrei, alţi evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul „Universul” relatează faptul că populaţia ucraineană din Cernăuţi a manifestat un comportament corect faţă de populaţia românească ce se refugia, in timp ce populaţia evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanţii armatei de ocupaţie rusesti.

La Chisinău, evreii plasaţi in intersecţii au atacat refugiaţii români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflaţi in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conţinutul oalelor de noapte. Sub protecţia unor soldaţi rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofiţerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi lis-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luaţi de soldaţii rusi.

In momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, „imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberaţi din inchisoarea locală. Impreună, „manifestanţii evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: „Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, „Jos Carol!”, precum si de susţinere a ocupantului sovietic „Trăiască Stalin si Armata Rosie!”. De asemenea, ei au blocat străzile, nepermiţând refugiaţilor români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populaţia să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executaţi prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcţionarii români refugiaţi care doreau să ajungă la gară au fost opriţi de „o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare ameninţau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria si poliţia au fost ocupate de evreii comunisti aflaţi sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliţie, acesta a ţinut un discurs prin care a defăimat autorităţile si administraţia românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustaţiu Gabriel in faţa statuii Generalului Poetas.

A fost jefuit tezaurul administraţiei financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoţit de mai mulţi subofiţeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele. Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscaţi. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei. Subofiţerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fug, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si imp uscat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru.
Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmaţi si li s-au rupt galoanele. Preoţii care voiau să se refugieze din oras au fost opriţi de evrei si intorsi din drum.

La Vijniţa, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că „a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul. In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populaţia evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacaţi si jefuiţi de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger.
Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in judeţul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorităţi, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmaţi de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuţi, evreii strigau „Trăiască Rusia Sovietică si Stalin!”

In data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea isi notează in jurnalul personal „că mai ales evreii” sunt cei „care-i atacă si-i insultă pe ai nostri” si că acestia i-au batjocorit pe ofiţerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: Corriere della Serra scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiaţii civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport. Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Si Gazzeta dell Popolo confirmă situaţiile grave create de evrei consemnând că la Galaţi, comunistii evrei locali impreună cu cei veniţi din alte părţi, au provocat dezordine, atacând forţele de poliţie si garnizoana, rezultând 15 morţi. Tot Gazzeta dell Popolo vorbeste si despre Cernăuţi arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deţinuţii din inchisori, i-au inarmat si „au inceput cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”. Corriere della Sera relatează si el despre cele intâmplate la Galaţi vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părţile la Galaţi pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldaţii din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetăţenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat si că au rămas, instigând la acţiuni antiromânesti si făcând manifestaţii comuniste. Refugiaţii din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăţi pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chisinău, incă inainte de apariţia trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcţionarii români la tot felul de violenţe. In toate gările de la chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmaţi cu pistoale si bâte loveau populaţia română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Si in Bucovina, la Cernăuţi, inainte de intrarea soldaţilor sovietici, evreii au făcut manifestaţii antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalităţi românesti si ofiţeri. Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldaţi, ofiţeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce iniţial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuţi, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studenţesti, au eliberat deţinuţii din inchisori si au maltratat armata si populaţia română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul „Ororile si devastările comise de evrei in Basarabia si Bucovina” in care vorbeste de manifestările de bucurie ale evreilor faţă de armata de ocupaţie sovietică si consemnează faptul că la Cernăuţi s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de iniţiative a avut loc si la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că incă inainte ca armata sovietică să-si facă apariţia, populaţia evreiască din Cernăuţi a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulţi dintre sefii autorităţilor locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofiţeri si soldaţi precum si echipament din cauza greutăţilor, sicanelor si umilinţelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din „bolsevici si jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat in difetite orase comitete revoluţionare in vederea preluării puterii. La Cernăuţi, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local infiinţat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind „conducătorul acţiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliţiei locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alţi doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineaţa au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.
Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităţilor si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acţionau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiaţii români care nu puteau să se apere au fost jefuiţi de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenţia unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenţii teologi de a nu fi linsaţi de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiţi să facă uz de armă. Insă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvaţi, fiind impuscaţi. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, judeţul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliţiei din Abaclia, tot din judeţul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâţi notari, preoţi si poliţisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităţilor si au fost lichidaţi, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoţii au fost schingiuiţi de bande comuniste de evrei. Preoţilor le-au fost arse bărbile cu ţigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuţi, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldaţi români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor.
La Brăila, fraţii Birnbaum ameninţau că „multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câţiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei. In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, ameninţa si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic.
O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniţă, informează că populaţia evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunţată in zona Prutului si că acest fapt face ca localităţile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar Pesti Ujsag din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la „presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că „Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare „.

Alte informaţii transmise de armată relatează că la Cernăuţi au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colţuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii din Rădăuţi, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morţi in urmă. Acţiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul judeţului Crisan Folescu, preotul Petru Siniţă, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenţia sovieticilor a im piedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif. La Bălţi, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele Sovietskaia Bessarabia si Bessarabskaia Pravda scoase de ocupaţia sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanţei locale răspândind zvonul că armata a rechiziţionat făina. Au fost asasinaţi lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulaţi de instigările evreo-comuniste, la acţiune au participat si soldaţi aparţinând manutanţei. La Reni, un grup de comunisti evrei impiedică populaţia ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpaţi pentru a se refugia in ţară, lovindu-i cu bătele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

In comuna Ashita, evreii au impuscat in picioare doi soldaţi români care rămăseseră in urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituţii si au impiedicat populaţia românească să se refugieze.
Un soldat originar din Piatra Neamţ, care era rănit a fost ingropat de viu, la ordinul si sub indrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugăminţile acestuia de a nu fi ingropat pentru că avea acasă 4 copii.
Un alt soldat român care era bolnav, si care era transportat cu o căruţă a fost impuscat pentru că agresorii voiau căruţ ;a. Cererile ofiţerilor români de a le lăsa acea căruţă pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate in seamă, si unul dintre agresori a tras câteva gloanţe sfărâmându-i ţeasta.

Note\Bibliografie
1↑ Elie Wiesel, contra intereselor României, Teofil Ivanciuc, p.18
2↑ Cronologie privitoare la membrii familiei regale. Cronologia se bazeaza pe cartile „Istoria Romanilor de la origini pana in prezent” de Vlad Georgescu, ed. Humanitas, Bucuresti 1992 si „Monarhia in Romania 1866-1947” de Ioan Scurtu, ed. Danubius, Bucuresti 1991, si pe presa romana de dupa 1989
3↑ Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People, nr. din 8 februarie 1920, al ziarului „Illustrated Sunday Herald”
4↑ Numeroase surse din arhivele locale
5↑ Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crisan, p. 56
6↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 154
7↑ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
8↑ A Study of History, 12 volume, Oxford University Press
9↑ Surse evreiesti
10↑ Rabinul Clujului Moshe Carmilly
11↑ Ioanid, Carp
12↑ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
13↑ Cercetarea are la bază: rapoarte oficiale ale armatei române, articole din presa vremii, jurnale personale ale oficialilor si civililor, mărturii, toate prezentate in eseul „Săptămâna Rosie” de Paul Goma
14↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 94-96
15↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 164, 177, 219

Sursa: http://worldcomunism.blogspot.ro

ORIGINEA LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

de Lisette Gheorghiu


Prin cele ce vom arãta mai jos, nu voim sã contribuim cu nimic la ofensa care se aduce fãrã nici un menajament unor personalitãti din viata publicã a României, purtãtoare de nume cu sonoritãti strãine.

Acei care pun în discutie publicã originea etnicã a lui Corneliu Zelea Codreanu, nu s-au gândit ei oare cã prin aceasta pun implicit în discutiune si originea etnicã a unui impresionant numãr de dregãtori ai tãrii ?

Ce vor zice despre aceastã campanie, bunãoarã, d-nii ministri Iamandi, Franasovici si Cancicov ? Sau d-nii generali si ofiteri superiori ai armatei române, ca Ilasievici, Gorski, Sidorovici, Macarovici, Samsonovici, Cihoski, Iacobici, Dombrovski ?

Ce vor zice apoi altii care, desi poartã nume românesti, stiu cã în vinele lor curge destul sânge strãin, de exemplu, cazul d-lui prof. N.Iorga, care dupã afirmatia sa este de origie greacã ?

Noi ne întrebãm, în orice caz, cum de se trece asa de usor peste ei ?

Pentru oamenii de bunã credintã, dãm aceste lãmuriri asupra originei Cãpitanului :

Dinspre tatã, Cãpitanul îsi trage obârsia dintr-o familie de rãzesi moldoveni, din satul rãzãsesc Igesti, situat în tinutul Storjinetului din Bucovina. Strãbunicul sãu dinspre tatã se numea Simeon Zelea, de la zale, trãgându-si probabil numele de la îmbrãcãmintea strãmosilor sãi, ostasi moldoveni, care mergeau la rãzboi îmbrãcati în zale.

În timpul ocupatiei austriece si anume în epoca posterioarã anului 1786, când Bucovina a trecut sub administratie polonezã, devenind, dupã expresiunea d-lui prof. N.Iorga, în >Histoire des Roumains de Bucovina< , pag.61 : >Un simplu district al Galitiei<, numele acesta de Zelea a fost transformat de autoritãti, în scoalã sau în armatã, în acel cu rezonantã polonezã de Zelinski.

Operatia aceasta de polonizare a numelor moldovenesti era, de altfel, generalã în acea epocã în Bucovina. Sistemul fãcea parte dintr-un ansamblu mai vast de >persecutiuni sistematice împotriva oricãrui lucru care amintea în administratii, în scoalã si chiar în viata socialã, epoca Domnilor Moldoveni<.(N.Iorga, op.cit.pag.62).

Cel mai important obiectiv urmãrit de Polonezi era de a obtine pe orice cãi pãrãsirea credintei ortodoxe si convertirea Românilor la catolicism. D-l prof. Iorga ne spune cã Românii nu puteau intra în învãtãmânt decât pãrãsind credinta ortodoxã, iar acei care tineau totusi sã îmbrãtiseze aceastã profesiune, erau nevoiti sã treacã în Moldova.

Al doilea obiectiv urmãtit de Polonezi era schingiuirea limbii românesti, pe care o considerau nedemnã de a fi vorbitã, ca si limba tigãneascã.

Limba româneascã, ne spune un autor, Constanin Morariu, în >Istoria Românilor Bucovineni< , pag.30, >nu era suferitã nicãieri în Bucovina pe timpul polecilor (Polonezilor), iar în scoalã era chinuitã si batjocoritã cu o sãlbãticie fãrã margini<.

Pãstrarea credintei ortodoxe si a limbii strãmosesti era, asa dar, pentru românii bucovineni în acele vremuri de umilire, o problemã de viatã si de moarte nationalã. Si era, bineînteles, totodatã si semnul dupã care se deosebea Românul bucovinean ortodox de Polonezii si Austriecii catolici.

Orice om de bunã credintã, care a citit în ziare actul de botez al profesorului Ion Zelea Codreanu, publicat în facsimil, a fost izbit de patru elemente care dovedesc împotriva titlurilor senzationale cu litere de o schioapã, calitatea lui de Român.

1. Actul este scris în limba româneascã. Cu sigurantã cã unui polonez nu i-ar fi venit în minte ideea sã întrebuinteze la botezul fiului sãu limba noastrã >tigãneascã<.

2. Numele de botez al tatãlui, bunicului si copilului sunt pur românesti : Neculai, Simion, Ion.

3. Copilul era botezat în credinta ortodoxã.

4. Actul de botez poartã viza consulatului român din Cernãuti (polonizat Czernovitz), ori la consulatul român nu aveau dreptul sã se adreseze decât cetãtenii austrieci de origine etnicã românã.

Singurul element strãin este deci terminatia polonezã a numelui Zelinski. Iatã ce ne spune autorul nostru în aceastã privintã :

>Darã polecii nu sugrumau numai limba româneascã, ei si schimonoseau pe polecie si numele românesti ale oamenilor nostri, fãcând din Român, Romanovicz, din Pietrar, Piertrarscki, din Andrei, Andriczuc, pentru cã vedeti dvs, coditele vicz, ski, uc, sunt codite ale numelor rusesti si domnii poleci le aninau la numele românilor ca sã nu mai fie Români în Bucovina si sã poatã zice : iatã cã si cei ce vorbesc româneste nu-s Români, cã doar Romanovicz si Andriczuc nu sunt nume românesti<.

Si astfel se întâmplã, cã sub administratia polonezã de pominã, dintre anii 1786 si 1848, aproape trei sferturi din numele românesti din Bucovina s-au polonizat. Românii au început sã se numeascã Pietrarski, Iasinski, Marmeliuc, Sidorovici, Scavinski, Zelinski, Dracinski, Samsonovici, etc.etc. Pe episcopii români îi chemau Andrievici, Ciupercovici, Blajevici, etc. Dupã cum poetul român care a scris :

Limba noastrã-i limbã sfântã.

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng si care-o cântã,

Pe la vatra lor tãranii.

Purta numele rusificat Mateevici (în Basarabia), iar scriitorul ardelean Samuel Micu, se numea cu numele germanizat Samuel Klein.

Mai ales generatia care se ridicã azi în Bucovina, din lumea satelor asuprite pe vremuri, este caracterizatã prin preponderenta numelor cu rezonantã sau terminatie polonezã.

Ei bine, dacã teoria acelora care sustin cã toti purtãtorii acestor nume sunt polonezi ar fi adevãratã, atunci Polonia -dacã si-ar pune mintea- pe bunã dreptate ne-ar putea pretinde sã ne anexeze tinutul Bucovinei, din moment ce trei sferturi din el este locuit de polonezi.

Poate cã atunci s-ar trezi sã protesteze si multi dintre cãrturarii nostri, care deocamdatã preferã sã rãmânã farisei.

Din fericire însã pentru unitatea noastrã nationalã, Statul Român a recunoscut din vreme situatia acestor nume înstrãinate si a acordat mari înlesniri pentru redobândirea numelor vechi românesti. Iatã expunerea de motive a legii numelui, din 8 aprilie 1936 :

>In provinciile alipite, Românii bãstinasi de veacuri, au fost siliti, pentru a se putea ajunge la o cât mai rapidã contopire a populatiunii împilate cu stãpânitorii, sã-si schimbe numele în nume cu rezonanrtã strãinã<.

Si acum sã reluãm firul povestirii noastre.

Asa dar, Simion Zelea devine polonez, sub numele de Zelinski. Fiul sãu, Neculai Zelinski, era de meserie pãdurar, iar satul a preferat sã-i spunã, în loc de Zelinski, cum era trecut în acte, >Pãdurarul< . sau mai bine si mai frumos >Codreanul<.

I-au spus deci : Neculai Zelinski Codreanu.

Din cãsãtoria lui Neculai cu românca Maria Anticu, rezultã Ion Zelinski Codreanu, care trecând în Moldova, devine profesor de liceu la Husi si se cãsãtoreste cu Eliza Brauner, româncã ortodoxã (desi cu nume german), iar în 1902 cere sã i se preschimbe numele din >Zelinski Codreanu< în >Zelea Codreanu<, adicã cere sã i se înlãture codita polonezã, pãstrându-si numele strãmosesc de Zelea, împreunã cu numele neoficial, dar scump, al tatãlui sãu : Codreanu.

Corneliu Zelea Codreanu este fiul sãu.

Mama Cãpitanului, Eliza Brauner, este fica româncei Marita Sârghi si a lui Carol (Costache, cum i se spunea) Brauner, român ortodox dupã mamã, ca fiu al româncei Elisabeta Cernea si german numai din partea tatãlui sãu, Adolf Brauner, de origine bavarezã.

În concluzie deci, dinspre tatã Cãpitanul a mostenit numai sânge tare moldovenesc, din vita rãzesilor lui Stefan cel Mare, iar din partea mamei, o singurã picãturã de sânge german într-un fluviu de sânge moldovenesc curat.

Iatã, în sfârsit, si povestea originii Cãpitanului. Comparati acum adevãrul cu mistificarea si veti socoti câtã cantitate de miselie s-a vãrsat si se mai varsã asupra Miscãrii Legionare.

Cãci mi se pare a fi o mare miselie sã lovesti pe strãnepot cu aceleasi arme pe care le-au inventat strãinii împotriva strãbunicului.

Iar faptul de a încerca scoaterea din viata si sufletul românesc al lui Corneliu Zelea Codreanu, prin folosirea unor astfel de campanii si argumentãri, ni se pare a fi o mare si temerarã iluzie, egalã cu impietatea acelora care ar încerca, bunãoarã, eliminarea lui Mihail Eminescu, pentru cã în mod oficial s-a numit pânã la sfârsitul vietii, Mihail Eminovici.

Mai vreti sã stiti ce spune >Glasul Bucovinei< , organ de propagandã pentru unirea politicã a Românilor de pretutindeni, din Cernãuti, cu data de 29 a lunii noiembrie 1918, în pag. I-a, despre tatãl acuzatului ? Iatã :

>ION ZELEA CODREANU<.

>Unul dintre cei mai intransigenti idealisti ai neamului nostru, neînduplecat prin nici o întorsãturã a vremii si luptând fãrã sovãire pentru drepturile clasei tãrãnesti din rândurile cãreia s-a ridicat si al cãrei port curat ca sufletul tãrãnimii îl poartã mereu, a sosit la Cernãuti pentru a se bucura de fericirea tãrisoarei sale, la a cãrei realizare a contribuit o viatã întreagã.

Mânat de zborul sufletului sãu românesc, a pãrãsit la 1898 orasul Suceava, al cãrui elev a fost si de atunci nu a mai cãlcat pe pãmântul Bucovinei pânã în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene si-a chemat fiii din toate pãrtile ca sã ia parte la sãrbãtoarea izbãvirii sale.

Ion Zelea Codreanu a venit ca biruitor. Are mângâerea duioasã a luptãtorului dârz, care-si vede împlinitã ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a aplecat nimãnui si niciodatã.

Maiorul român, viteazul decorat de atâtea ori în asprimea glorioasã a frontului, tãranul, fiu al acestor plaiuri, bine ai venit la noi ! <.

Primar liberal al orasului Cernãuti,(ss) D.Marmeliuc<.

D-l. Corneliu Zelea Codreanu, cu mânã sãracã si suflet crestinesc, a ridicat biserici si troite pe care azi prigoana le dãrâmã si le necinsteste.

Eu cred cã în acest chip vrãjmãsia se seamãnã pe întreg întinsul tãrii si mâna care dãrâmã poate oricând fi acuzatã de necrestinãtate, de necredintã, de anarhie.

Vinovãtie mare are pentru cã e consecvent tineretului si gândurilor sale, tineret care simte puternic prin flacãra vietii. În tineret a gãsit un spirit ca al sãu în mers spre mai bine si patimã nestinsã de adevãr.

Acest tineret, ca si el, va fi întotdeauna hotãrât de a nu face tranzactie de constiintã. Oricât va trece drumul prin închisori, vor fi pânã la moarte hotãrâti sã pãstreze o structurã nationalã si moralã cu sedimentarea si ierarhizarea valorilor în aceastã tarã dupã criterii etnice românesti.

De aceea în tineretea lui a hotãrât sã lege viitorul acestei tãri de acest tineret de intransigentã moralã, care sã nu fie capabil organic de a se integra rentabilei cariere a servilismului. D-sa a cãutat o superioritate de viatã, care sã-si caute adevãrata semnificatie în conformitate cu un ideal moral al acestui neam.

>Adevãr în procesul Cãpitanului<, pag.144/38

Sursa: http://www.codreanu.ro